Mai cred că decizia universităţii din Paris privitoare la destinul profesorului Boetius trebuie pusă în legătură cu concluziile celui de al doilea conciliu general de la Lyon, din anul 1274. Conciliu înseamna, stricto sensu, ‚adunare de conciliere’, o reuniune pentru împăcare. Istoria consemnează trei asemenea ‚concilii generale’ ale bisericilor creştine. Pentru istoria noastră, cele mai importante concilii generale au fost al doilea şi al treilea. Cel de al doilea conciliu general de la Lyon a fost gestionat după un plan stabilit de împăratul Mihail al VIII—lea Paleologul şi de papa Urban al IV-lea. Iară cel de al treilea conciliu general, din Florenţa anului 1439, este remarcabil pentru noi datorită participării mitropolitului Moldovei, Damian.

Pentru interpolarea francică în textul Crezului de la Nicaea, papa  Urban al IV-lea i-a  cerut marelui său contemporan, teologul   Toma din  Aquino care forjase primul Weltanschauung pentru Europa medievală, să pregătească  apărarea insertului Filioque  (însemnând ‘şi Fiul’). Aşa  că   eseul de 55 de pagini,   în limba latină   şi intitulat  Contra errores Graecorum, a fost scris de  filosoful scolastic Toma din  Aquino exact cu prilejul Conciliului de la Lyon din anul 1274. ‘Împăratul de aur’, adică bazileul Mihail al VIII-lea Paleologul  l-a citit, şi a fost de acord cu intelectualismul sacralizat de  Toma din Aquino, acceptând insertul carolingian  Filioque  în Crez. Toma din Aquino va fi  ghidul poetului Dante în Paradis, unde păgânul Virgiliu nu este îngăduit să urce : ‘Eu Toma sînt, d ‘Aquino./ De vrei  ca să-i cunoşti pe toţi de -aice,/mergând îi voi numi, iar tu urmează/cu ochii- n jur’ (a fost traducerea lui George Coşbuc). Dante Alighieri bănuia că Toma din  Aquino ar fi fost ucis la ordinul regelui napolitan Charles I d’Anjou, marele duşman al lui Mihail al VIII—lea Paleologul.

Teologul ortodox român Dumitru Stăniloae, cărturar de  vastă cultură, alimentată din cele mai vechi surse  păstrate de biserica noastră ortodoxă,  construieşte o puternică  argumentaţie în sprijinul poziţiei luate de Mihail al VIII-lea Paleologul care accepta valorile scrise  de  Toma din  Aquino. Într-adevăr, punctul de vedere al  bisericii ortodoxe române diferă radical de poziţiile celorlalte biserici ortodoxe “frăţeşti”  în privinţa importanţei şi valorii insertului francic - şi Fiul-  în Crez, la  vremurile când la noi se cânta prima dată  Lerui, Ler la sărbătoarea  bucuriei şi speranţei după solstiţiul de iarnă: naşterea   Mântuitorului nostru Iisus Christos, Fiul, la Vicleimul din Ţara Sfântă. Încoronarea lui Charlemagne (Le Roy)  la anul 800  avea  loc în ziua de Crăciun. Colindul românesc Lerui, Ler este asociat cu aceeaşi zi din an, şi cred că această periodicitate calendaristică transmite   informaţie despre identificarea Leroy - Lerui. În textul foarte riguros şi dens,  strict  de dogmatică ortodoxă,   părintele  Dumitru Staniloae  îndreptăţeşte  şi felul în care Lerui, adică împăratul Charlemagne, îşi spunea Crezul.

Apoi, în afara aspectelor strict teologice, a mai influenţat acea universitate medievală din Romania, înfrăţită cu Universitatea din Paris, gândirea românească şi într-alt fel? Fără prea multă surprindere observăm că atunci când inventează conceptul mito-poetic al ’spaţiului mioritic’, filosoful român Lucian Blaga intra pe linia expunerii medievale scolastice prezentă în textul sorbonian De configurationibus qualitatum et motuum, unde spaţiul era definit ca un depozitar al Calităţii şi al Mişcării. Autorul scrierii vechi era nimeni altul decât autorul unui tratat al monedei, normandul Nicolae Oresmus (1323-1382), profesor de la Universitatea din Paris. Ideea ‚spaţiului mioritic’ se integrează în ‚arhetipul cultural Eratostene’, arhetipul helenistic fiind  reflectat şi în invocaţia mioritică : „Pe-un picior de plai, /Pe-o gură de rai”. În expunerea conceptuală a filosofului Lucian Blaga,  ideea ‚spaţiului mioritic’ pare influenţată de “şcoala mecanistă” a Universităţii din Paris iniţiată de Jean Buridan, profesorul lui Nicolae Oresmus.

Mai ştim că Mihail al VIII—lea Paleologul a furnizat adunării din Lyon un set important de date privind credinţa şi educaţia în Romania Orientală, adică ţinuturile asupra cărora se mai exercita influenţa bizantină. Episcopul din Paris, care a fost prezent la 1274 în adunarea de conciliere de la Lyon, a avut acces la acea ‚bază de date’ privind educaţia în Romania anului 1274. Când şi cum a fost creată această universitate de limba latină din Romania (Dacia)? Probabil că între 1270, anul când murea regele Franţei: Ludovic cel Sfânt, fratele mai mare al regelui napolitan Carol I de Anjou, şi anul 1274. Reamintim că într-o pictură celebră, El Greco îl reprezenta pe Ludovic cel Sfânt aproape ca pe un voievod moldo-valah, mă rog, intenţia cretanului fusese de a-l face egalul unui bazileu bizantin. Sfinţii longilini pictaţi de El Greco, pentru a da vizibilitate ideologiei Romania Neoacquistica, seamănă uimitor portretului Sfântului Andrei, Apostol de Cincizecime prezent şi în versurile colindului românesc pre – Slavic: “Crucea de tei / a Sfântului Andrei”.  Apostolul Andrei era pictat de varengul rus Rubliov.

La 1270, influenţa moderatoare a lui Ludovic cel Sfânt asupra lui Carol I de Anjou dispare, şi regele napolitan devine făţiş inamic al împăratului roman Mihail al VIII—lea Paleologul. Pentru a contracara chiar din interiorul Apusului european incidenţa acestui pericol, Mihail al VIII—lea Paleologul depune orice efort necesar şi posibil din partea sa pentru convocarea celui de al doilea conciliu general de împăcare a bisericilor creştine. Este plauzibil că el delocalizează funcţia unei universităţi teologice de limba latină similară Sorbonei, într-o zonă din imperiu unde se vorbea o limbă neolatină. Această zonă se chema, văzută din Occident, Romania (Dacia). Oricum, există o doză mare de plauzibilitate, dacă nu chiar de veridicitate, că ‚împăratul de aur’, Mihail al VIII—lea Paleologul promulgă diploma de întemeiere a primei universităţi neolatine din Romania Neoacquistica  înainte de conciliul general de la Lyon din 1274. Mai cred că modelul fiducial a fost diploma împăratului Frederick al II-lea de Hohenstaufen pentru universitatea din Neapole. Subliniem, acea universitate din Romania (Dacia), acreditată internaţional şi de senatul de la Sorbonne la anul 1277, nu era şcoala de magie neagră Scholomance. Dar ideea lui Bram Stoker despre universitatea Scholomance din Romania nu se naşte dintr -un neant!

Mai există amintiri ale acelei universităţi de la 1277  în memoria românească? Se pare că da. În timpuri moderne, Ioan Eliade Rădulescu transcrie această  mărturie în textul său esenţial: „Echilibru între antiteze”, la capitolul  de funcţionare a vechilor case boiereşti, ce asigurau prin tradiţie un învăţământ de nivel universitar prin politica lor internă de formare a personalului. Apoi, să amintim că  tînărul Miron Costin îşi începea studiile academice de economie politică şi de finanţe publice în casa boierului Iordache Cantacuzino din Moldova. În pagina Letopiseţul său, Miron Costin îşi va elogia profesorii întru excelenţă pe care i-a avut la universitatea din acea casă boierească, scriind în mod expres : „Toma vornicul şi Iordache visternicul, care capete de-abea de au avut cândva această ţară sau de va mai avea”. Iată de aici şi o explicaţie a tezei lui Petre Carp,  cum că boierii cei vechi deţineau şi foarte multă cunoaştere, în special o  ştiinţă prudenţială ce ar  fi putut  ajuta România chiar şi în vremurile moderne!  Teza lui Petre Carp se baza deci pe fapte bine ştiute.  Iar în Oltenia, să mai spunem  aici, Tudor Vladimirescu (1780 - 1821) s-a format la un foarte înalt grad profesional, şi de patriotism, tocmai în casa boierului Ioan Glogoveanu din Craiova. Chiar şi în cea de a doua jumătate a secolului XIX, în concepţia lui Petre Carp, Junimea s-a vrut a fi de fapt o curte boierească universitară pentru cunoaştere şi patriotism. În acest context, sintagma  „boierii minţii”  pare a fi justificată. 

Fixaţia cărturarului nostru Ioan Eliade Rădulescu pe italiana lui Dante Alighieri poate fi interpretată în termenii potenţialului de atractivitate al averroismului latin. Un arhetip cultural prezent în poezia lui Dante şi în poezia italiană timpurie. Arhetip ce aparţine  psihologiei abisale, arhetip recunoscut de subconştientul lui Ioan Eliade Rădulescu. Pentru că în balada Sburătorul (din anul 1843) de Heliad este vizibil incorporată psihologia averroismului latin!

Ciudata clamare a lui Alexandru Macedonski (1854 - 1920),  asertarea unei superiorităţi culturale faţă de geniul poetic al lui Mihai Eminescu, cred de asemenea că provine din abisalul subconştient al percepţiei arhetipului cultural instituit de Universitatea din Romania (Dacia) anului 1277.

"Tezele şi antitezele or fi bune ele la Paris, dar chestiile astea nu merg şi în România", pare să fie politica editorială a casei www.humanitas.ro. Actuala editură Humanitas dă impresia că a uitat procedura foarte neortodoxă prin care a intrat pe piaţa cărţii din România : a luat pur şi simplu cu japca patrimoniul fostei Edituri Politice, care înainte de 1989 făcea o adevărată echilibristică printre politici şi politruci pentru a putea scoate anual şi câteva cărţi bune. În fine, "revoluţia pentru Gabriel, Gelu şi Sorin" justifică orice, nu se pune acum problema nelegitimăţii sau a furtului de patrimoniu, dar, cred eu, Humanitas avea obligaţia morală să întrerupă pe bune politica de cenzură împotriva titlurilor interzise pe vremuri în ţară, dar prezentate laudativ în emisiunile culturale ale postului de radio "Europa liberă". Din păcate, faţă de unele titluri practica editorială efectivă, aleasă însă acum în mod deliberat, a noii Humanitas nu diferă prea mult de practica, impusă atunci de cenzura comunistă, a vechii Edituri Politice.

Unul dintre aceste titluri ce rămân prohibite este "Dacia hiperboreană" a lui Vasile Lovinescu. Cartea apăruse mai întâi la Paris, înainte de 1989, fără să fie dezvăluit numele real al autorului. Să fie astfel protejat faţă de cine, mă întreb acum, faţă de securitatea din România, sau faţă de verişoara sa primară, implacabila lideră de opinie pentru comunitatea de intelectuali români de la Paris ?

Am aflat destul de recent despre antipatia profundă, până la un punct justificată, care exista între cei doi. Însă aspectele acestea, subiective la maximum, nu trebuiau să precumpănească în politica editorială a editurii Humanitas. Căci, ne place sau nu să recunoaştem, Vasile Lovinescu rămâne unul dintre cei mai mari cărturari români ai veacului său. Prin comparaţie, opera Doamnei Monica Lovinescu, oricât de extensiv publicată şi popularizată a fost aceasta, este cea a unui "autor secund", ca să folosesc o formulare a lui Constantin Noica. Alături de imensul volum de manuscrise rămase de la severineanul Ştefan Odobleja, nu doar nepublicate, dar nici măcar necitite de nimeni, în ciuda unor eforturi de altminteri lăudabile, ale domnului Alexandru Surdu, manuscrisele rămase de la Vasile Lovinescu reprezintă dovada cea mai peremptorie a existenţei unei componente ezoterice a culturii române. Au mai fost, poate, şi alţii. În "Bietul Ioanide" şi înainte de instaurarea comunismului, G. Călinescu portretiza, cu admiraţie nedisimulată, pe unul dintre acei mari cărturari (am spus cărturari, nu intelectuali, căci ultimul termen a ajuns doar să însemne "persoană aflată în posesia unui carton" ) ezoterici, fără să- i dea numele, ori să ne ofere, nouă, profanilor din lumea obişnuită, măcar şi cea mai mică sugestie despre cine ar fi putut fi acela. După instaurararea comunismului, criticul şi romancierul G. Călinescu se minuna de perseverarea prohibitului Vasile Voiculescu întru a scrie pentru făurirea unei opere ezoterice. În "Rotonda plopilor aprinşi", Valeriu Anania ne dezvăluia dimensiunile acelor eforturi intelectuale ale lui Vasile Voiculescu : un cufăr de manuscrise. Ce se va fi întâmplat oare cu ele ? Se mai păstrează oare în arhivele fostei securităţi ? Fără să ştie poate despre ce vorbeşte, Constantin Ticu Dumitrescu ne asigura că acolo nimic nu s- a pierdut, totul s- a păstrat.

Domnii Mircea Dinescu şi Andrei Pleşu, foşti membri P.C.R., (oare în profitul cărui partid o fi făcut fosta securitate poliţie politică, al liberalilor lui Dan Amedeo Lăzărescu ? pentru că asta pare să fie opinia lui Mircea Dinescu), deşi ei spun că pe atunci erau mici, şi nu ştiau realmente ce înseamnă P.C.R.- ul, prezenţi în C.N.S.A.S. chiar şi împotriva stipulaţiilor legii Ticu Dumitrescu, strâmbă, incompletă, cum poate fi calificată ea, n- au schiţat nici măcar un gest de căutare a manuscriselor pierdute, şi ar fi trebuit, în contul sumelor uriaşe pe care le primesc de pe spinarea bietului contribuabil român.

Îmi este greu să cred că Doamna Monica Lovinescu ar fi putut să ceară, ori măcar să sugereze, editorului Gabriel Liiceanu să nu îl publice pe Vasile Lovinescu. Dar cazul este clar, editura Humanitas n- a publicat nici un titlu semnat Vasile Lovinescu. Ceea ce arată că Gabriel Liiceanu s- a simţit obligat să nu îl publice. După umila mea opinie, în celulele membrilor celor două ramuri ale familiei Lovinescu se află aceeaşi genă a genialităţii. De ce a favorizat Gabriel Liiceanu doar o singură ramură ? Îmi vine în acelaşi timp greu să cred că Gabriel Liiceanu nu a auzit nimic despre manuscrisele rămase de la Vasile Lovinescu. Unele dintre ele au fost tipărite totuşi, în edituri minuscule şi tiraje aproape infinitesimale de către nişte oameni admirabili. Chiar şi "Dacia hiperboreană", am aflat aceasta dintr- un articol scris în România liberă de către Dan Stanca. În ciuda căutărilor unor librari din Craiova, pe care i- am convins despre importanţa cărţii, nici măcar un singur exemplar nu ajuns în librăriile craiovene, ori în vreo bibliotecă publică din Craiova, cel puţin eu am căutat-o în toată vara anului 2000. L- am rugat şi pe un fost coleg de liceu ce se bucura de o largă audienţă, mă refer la actorul, cântăreţul şi autorul Tudor Gheorghe, să mă ajute în această căutare, dar nici el, sincer iubitor de cărţi bune, n-a reuşit măcar să vadă coperta vreunui exemplar al "Daciei hiperboreene"!

Mă mai întreb în acelaşi timp dacă, acţionând în chip de cărturar veritabil, domnul Gabriel Liiceanu, a cărui editură ne- a furnizat o mulţime de traduceri strepezite ale unor cărţi care sună totuşi admirabil în limba franceză, nu- şi va fi procurat, pentru plăcerea sa intimă, o copie a acelei cărţi interzise, pe care să o fi citit apoi în taină. După eşecul meu de a contacta editura Rozmarin, l- am întrebat pe domnul Dan Stanca într- o scrisoare la care nu mi- a răspuns niciodată, cum pot ajunge să citesc cartea. Însă mă îndoiesc că domnul Dan Stanca ar fi putut să refuze accesul lui Gabriel Liiceanu la acea lectură. Iar dacă Gabriel Liiceanu nu l- a citit totuşi pe Vasile Lovinescu, atunci el nu este marele cărturar pe care îl credem cu toţii.

Un alt titlu rămas prohibit la Humanitas tot aşa cum era pe vremuri la Editura Politică, este un bestseller al anilor şaptezeci, "Zen and the Art of Motorcycle Maintenance", scrisă de Robert Pirsig, probabil cel mai celebru technical writer american, dar semnată cu pseudonimul Robert Pursig. Este o carte de filozofie aplicată, şi astfel ar fi putut să înveţe şi filozoful român Gabriel Liiceanu ce înseamnă această noţiune, şi cât de importantă este pentru viaţa de zi cu zi într- o societate modernă. Pe vremuri, comentând succesul ei în SUA, săptămânalul de cultură Contemporanul i- a consacrat un articol elogios. Însă aceasta se întâmpla în timpurile bune ale Contemporanului, cu mult înaintea venirii lui Andrei Pleşu în fruntea ministerului culturii, care l- a şi adus ca director acolo pe Nicolae Breban, despre care este greu măcar să spui că este un intelectual, necum un cărturar.

Chiar dacă, pe vremea comunismului, mai reuşeam să public câte ceva din gândurile mele în Contemporanul, după instalarea lui Nicolae Breban ni s- a interzis, mie şi altora, printre care şi regretatului Edgar Papu, în cuvinte jignitoare pronunţate de Andrei Pleşu, să mai publicăm în Contemporanul- Ideea Europeană. De aproape un deceniu Contemporanul a dispărut complet de pe piaţa publicaţiilor din România ( Forum este locul cel mai potrivit să întreb pentru a căpăta un răspuns pertinent : ajunge cumva în Diaspora ?), iar cineva ia în continuare bani buni pentru că a reuşit performanţa aceasta. Profesiunea de technical writer este una dintre cele mai importante pe piaţa serviciilor din SUA. Cartea mi-a fost recomandată insistent de către un bursier Fulbright american venit pe la începutul anilor optzeci la Craiova. "Voi aveţi nevoie de această carte", mi- a spus el. Este o carte despre metafizica profesiunii de technical writer. Pentru înţelegerea vieţii în lumea modernă trebuie realizată o congruenţă între adevăr şi calitate, este unul dintre mesajele acestei neobişnuit de complexe opere, prima pe care ar fi trebuit să o traducă editura Humanitas. Prin politica de traduceri insipide pe care o practică, Gabriel Liiceanu poate fi creditat cu meritul de a fi fost unul dintre factorii culturali care au acţionat după 1989 pentru menţinerea României în fundătura în care se află.

La toate întrebările mele adresate editurii Humanitas pentru a explica aceste două grave omisiuni din politica sa editorială, întrebări la care trebuia să răspundă, pentru că o parte din patrimoniul ei a fost constituit şi cu munca mea, adevăr valabil de altminteri pentru oricine se afla în "câmpul muncii" înainte de 1989, am fost întâmpinat cu lipsa totală a oricărui chef de comunicare. Atitudine cât se poate de balcanică.

În fine, să mai amintesc refuzul de a publica manuscrisul unui alt filosof intelectualist de la Turnu Severin, Constantin Marghitoiu, un personaj viu, real, făcând, pentru cine îi poate urmări rapiditatea gândurilor, o conversaţie fascinantă. Basarab Nicolescu ar putea depune şi el mărturie în acest sens. Dar, prin faptul că nici acest manuscris nu are şansa de a se transforma într- un text tipărit, zona componentei ezoterice a culturii române capătă caracter de continuitate.

Titus Filipas

2001, primăvara, în Craiova. Publicat pe Forum la Romanialibera.

Când Charles Darwin nota meticulos în caietele sale observaţia că puiul de om, către luna a opta de viata extrauterină, îşi exprimă triumful individual exclamând “Aha !” ori de câte ori priveşte  imaginea lui în oglindă, funcţia speculară intra în lumea ştiinţei. Charles Darwin constata de asemenea că pruncul priveşte imaginea din oglindă şi când i se pronunţă numele : Deci un “Aha!” pe post de “Eureka !”. Interpretând observaţia darwiniană, psihologul Henri Wallon (1879-1962) afirma că funcţia speculară serveşte unei cunoaşteri a Sinelui. Oglinda fiind platforma de pe care se lansează complexificarea gândirii copilului - dar gândul complex nu-i speculaţie şi pentru adult ? “Ce n’est plus à son Moi proprioceptif  qu’il applique son nom, lorsqu’il l’entend prononcer : c’est à l’image extéroceptive que lui donne de lui-même le miroir”, adică “Nu aplică  numele său Eului proprioceptiv, ci imaginii exteroceptive date de oglindă”, scria Wallon în cartea din 1934, “Les origines du caractère chez l’enfant”.

Anterior stadiului-oglindă,  corpul copilului s-ar defini pruncului  ”...sub forma de membre disjuncte şi organe  figurate în exoscopie, precum acelea fixate în pictura vizionarului Jérôme  Bosch, în ascensiunea din secolul cincisprezece către zenitul imaginar al omului modern.”, deci trupul ca o colecţie de stări în extensiune, nu în comprehensiune,  ne lămureşte Jacques Lacan în Ecrits. Un Jacques Lacan având meritul incontestabil că restituie o legitimitate ştiinţifică psihanalizei când o defineşte ca problemă de reprezentare proprie a observatorului aflat în centrul reprezentării sale despre lume. Observatorul său fiind alt nume pentru “statuia senzualistă” a lui Condillac, însă fără armătura, reţeaua, sistemul de coordonate monadic al intelectualismului. În schimb, Henri Wallon resimţea acut lipsa de originalitate şi legitimitate ştiinţifică  a legislatorului intelectual Sigmund Freud, etichetând psihanaliza acestuia drept chintesenţă a ideologiei burgheze, iar prin act de consecvenţă logică adera la Partidul Comunist Francez !

Mărturisit inspirat de Henri Wallon, psihanalistul Jacques Lacan repeta că Eul este dintru începutul său exteroceptiv ori nu este deloc. La Jacques Lacan, care îl contrazicea uneori pe Sigmund Freud în principiile fondatoare, psihanaliza propunea o soluţie de contiguitate între structura observatorului lumii şi viziunea sa asupra lumii. Celălalt, imaginea din oglindă, ar fi situat în domeniul simbolului, chiar în semnificaţia rădăcinilor greceşti ale termenului. Dar dând valoare lucrurilor doar în contextul strict al psihanalizei, freudiană ori lacaniană, stadiul-oglindă mai arată că există jubilaţie înainte de a exista juisare : Între şase şi optsprezece luni, pus în faţa unei oglinzi plane, care nu deformează, copilul manifestă interesul şi jubilaţia stârnite de speculum.

Lacanian explicată, jubilaţia copilului la vederea imaginii sale ar fi demonstraţia manifestării individului ce se interpretează a posteriori ca un signifiant, element al discursului ce reprezintă subiectul şi îl determină pentru el însuşi. Sau, altfel spus pentru că folosind altă definiţie a Eului, imaginea sa din oglindă formează tiparul apt să organizeze ansamblul experienţelor sale fragmentare. Jubilaţia copilului când se vede în oglindă s-ar produce la acea spontană  şi naturală constituire a Eului, prin legarea inductivă a capetelor de experienţe combinată cu interpretarea deductivă a acestei noi experienţe (observarea propriei imagini în oglindă) de către Eul abia format. Până la acest punct este greu de separat vreo distincţie între conceptul wallonian şi cel lacanian privind semnificaţia celei dintâi experienţe speculare a individului, experienţă  care îl marchează, experienţă care, într-o măsură, îl creează ca individ !

Mergând însă mai departe, Lacan, psihanalistul, se desparte ca  într-o derivă continentală de Wallon, psihologul, în concepţiile despre stadiul oglindă. Une totalité unifiée, o totalitate unificată ori mai curând unificatoare, se mărginea să spună în esenţă Wallon. Însă Lacan adăuga după naşterea Individului prin oglindă – toţi sîntem într-un fel copila Alice, ne sugerează aici Lacan- şi o imediată, instantanee, neaşteptată intrudere a valorii. Deci dincolo de acel “Aha !” de coloratură  euristică, s-ar afla un distinct  “Eureka !” de coloratură societală. O confirmare, construită doar de el, a tezei proprii despre stadiul – oglindă : “C’est l’aventure originelle par où l’homme fait pour la première fois l’expérience qu’il se voit, se réfléchit et se conçoit autre qu’il n’est – dimension essentielle de l’humain qui structure toute sa vie fantasmatique.”

De unde această observabilă  şi extraordinară  apetenţă  pentru fantasmaticul constructiv la Jacques Lacan ? Ne putem întreba cât anume din gândirea şi fabulaţia lui Jacques Lacan e tributară imaginilor construite de Jérôme Bosch, picturi ce au fost, şi pentru alţii, sursă de inspiraţie productivă. “Omul copac” al lui Hieronymus Bosch nu-i înrudit oare cu personajul - copac Treebeard Fangorn din Stăpânul inelelelor ? Chiar dacă regizorul Peter Jackson nu a căutat, el însuşi, inspiraţia surselor medievale, ajungându-i, se pare, efectele speciale ale geometriilor rapid calculate cartesian, J.R.R. Tolkien a navigat pe lângă idei medievale, în lumi nadirale şi zenitale. Apoi, “Oamenii copaci” nu formează ei pădurea protectoare zugrăvită de Mihail Sadoveanu în "Genoveva de Brabant” ? Căci supranumele pictorului flamand Ieronim din veacul al XV-lea este chiar faimoasa pădure din Brabant. În alt tablou, sub penelul lui Ieronim Bosch fragmentul uman se întâmpla să fie asociat suprarealist cu fragmentul străin, dacă nu chiar de-a dreptul “alien”. Dar în descrierea psihanalitică lacaniană, stadiul-oglindă  desparte fragmentele, pentru că în ştiinţa lui Jacques Lacan lucrează “legea conservării oglinzii” ! Numai identificarea umanului cu străinul ar însemna spargerea oglinzii !

Astfel, la doi ani după studiul lui Henri Wallon despre copil şi oglindă, Jacques Lacan are sentimentul unei mari descoperiri : Funcţia speculară are şi semnificaţia unei judecăţi de valoare. Pe care o comunică, ori cel puţin încearcă să o comunice lumii, într-un  text pentru cel de al XIV-lea congres psihanalitic de la Marienbad : Le stade du miroir. Théorie d'un moment structurant et génétique de la constitution de la réalité, conçu en relation avec l'expérience et la doctrine psychanalytique. Sigmund Freud era reprezentat de cea mai mică dintre fiicele sale, Anna Freud, specializată în psihologia copilului. Lacan e întrerupt inoportun în expunerea noilor principii ale “fazei oglindă” de psihanalistul britanic Ernest Jones, cel mai fidel dintre discipolii pe care Sigmund Freud îi numea “hoarda sălbatică”. Jacques Lacan se enervează, foaia cu textul iniţial chiar s-a pierdut atunci, liniile esenţiale ale expunerii rămân doar în memoria sa, şi părăseşte congresul de la Marienbad pentru a privi spectacolul Jocurilor olimpice de la Berlin. În lumea ideilor europene, de la Emmy Noether era deja bine-ştiută corespondenţa dintre simetrie şi conservare, iar filosoful Ernst Cassirer îi arătase utilitatea de metaforă mitopoetică. Simetria alinierii, a repetării corpurilor atletice aproape identice pe un stadion ori la o mare paradă ce transforma sărăcia (cum să interpretezi altfel adunarea atâtor tineri în tenişi, maieuri şi boxeri ?) într-un pageant triumfător este considerată de Jacques Lacan ca substitut la fel de bun pentru reflexia corpului în oglindă. O chestiune de esenţă antropologică şi economică este înălţată de Lacan la rangul de principiu psihanalitic : “L’autre c’est Moi !”. Jacques Lacan pune în marile spectacole atletice perfect ordonate, deci în imagini incorporând foarte multă simetrie, văzută deja, de el şi Wallon, ca fondatoare a Eului în reflexia speculară, sursele rasismului !

Asupra Eului psihanalitic, între Lacan şi Freud constatăm concordanţa : La Freud, Eul nascent este identificat narcisismului primar ; la Jacques Lacan, Eul este un obiect libidinal narcisic. Era  moment de Hiatus Irrationalis ? Astăzi, promotorii ştiintelor umane ar vrea să ne facă să credem că nimeni n-a început să gândească înaintea lor. Este falsă această pretenţie  şi dezastruoasă în consecinţe, ne avertiza Brice Parain. “Eul” veacului XVIII şi “Eul” veacului XX marchează deosebiri majore şi contrariante. În concepţia despre Ego a veacului XVIII, omul devine conştient de sine prin unitatea apercepţiei. Apercepţia fiind antonimul abstractizării. La romanticii germani, apercepţia este dezvăluirea chipului zeiţei din Sais. Deşi apercepţia nu mobilizează prin ea însăşi organele senzoriale precum urechea, ochiul sau receptorul proprioceptiv, apercepţia utilizează totuşi resursele neuronale ale percepţiei. După felul în care a fost construit, cuvântul apercepţie arată şi dificultăţile în folosirea limbajului care face o discriminare între actele ce se raportează la realitatea materială şi cele ce se raportează la realitatea mintală. În spaţiul intelectual românesc, primul care surprindea conceptul a fost Ştefan Odobleja, care a scris febril, a scris concentrat, a scris bine şi a scris cantitativ enorm, dar care a fost cel mai puţin citit, datorită ostracizării sale de establishmentul academic.

Contrastele între cele doua tipuri de “Eu”-uri rezultă din deosebirile de metrică noţională ce separă psihanaliza de toată istoria culturală care conduce la lumea modernă, o istorie a întrebărilor, a chestiunilor fundamentale. Întrebarea e moneda cea mai puternică pe piaţa liberă a schimburilor botezată Lalangue, limbajul completat lacanian, căci şi “l'inconscient est structuré comme un langage” activat  “sitôt que tout verbe a péri dans ma gorge”, cum sugerează Lacan în sonetul Hiatus Irrationalis. Înţelegerea antică a omului centra criza oedipiană pe supărătoarea practică a Sfinxului din Beoţia de a pune întrebări, Sfinxul fiind un fel de Socrates terorizant. Dar în analiza freudiană  şi completarea lacaniană, nu întrebarea Sfinxului, ce cade sub semnul repetabilităţii, un concept drag ştiinţei moderne, produce criza, ci incestul, aflat sub semnul accidentului, pentru care cei vechi n-aveau o ştiinţă, iar cei moderni încearcă să o construiască, este apogeul crizei.

Repetabilitatea aminteşte apa care curge. Repetabilitatea permite statistica. Numărul mare al bărbaţilor beoţieni ucişi de Sfinx era o asemenea statistică, şi ea provoca teroarea. Nu accidentul înspăimântă, media induce teama. Cei întârziaţi acum într-un con de Lumină care se stinge interpretează  mitul oedipian drept avertizarea că limbajul nu-i totuşi o piaţă  liberă a schimburilor. Ei consideră ca Sfinxul care vrea să ucidă animalul ce nu-i purtător de simbol din om păzeşte de fapt intrarea în târgul tranzacţiilor conceptuale. Statistica omuciderilor din Beoţia pe vremea Sfinxului era dovada că bărbaţii beoţieni nu puteau negocia intrarea în piaţa ideilor. Din aceasta cauză, atributul “beoţian” era dat unui individ voinic şi chipeş, dar cu I.Q. minor. (Prin contrast, femeile beoţiene erau nu doar frumoase, ci şi extrem de inteligente, precum provocatoarea Corina care îl întrecea pe liricul Pindar.) Sigmund Freud ignora adesea claritatea tranşantă a iluminărilor din gândirea ilustră care l-a precedat. Astfel, un geniu matematic precum Carl Friedrich Gauss folosea epitetul beoţieni, atât de strâns legat de mitul lui Oedip ! când vorbea despre cei care nu-i înţelegeau opera ! Între cele două interpretări distincte ale mitului oedipian, care este în esenţă lui mitul Sfinxului din Beotia, se situează cumpăna apelor din lumea post- Belle Époque : separaţia între Ideologia ce continua spiritul Luminilor, pe un versant, şi toate ideologiile deformante iniţiate de secolul XIX, pe celălalt versant.

Urmărind deducţiile unui personaj, de pildă Hercule Poirot în seria de romane poliţiste ale Agathei Christie, poti afla ceva despre “sinele” sau despre personalitatea lui, căci deducţia este o legătura constitutivă între un Sine definit ca o conştiinţă de tipul Cogito ergo sum,  şi experienta sa privind lumea concretului. Dar pentru un personaj mult diferit de Hercule Poirot, cel puţin pentru motivul că nu-i caracterizat printr-un exces de înclinaţii deductive ? Dacă Sinele, Eul, leagă "capetele de experienţe", atunci se naşte speranţa că forţând cumva apercepţia într-un test psihologic intenţionat, se poate eventual revela o porţiune, pavată cu valori şi relaţii, din personalitatea individului. Acesta-i principiul testelor proiective, acceptat oficial şi de U.S. Army încă din cel de al doilea război mondial. Cele mai cunoscute şi utilizate dintre testele proiective sunt Rorschach şi TAT. Testul de Apercepţie Tematică TAT a fost dezvoltat de Christiana Drummond Morgan şi Henry Alexander Murray în deceniul 193X.

La ora actuală există discuţii privind sursa ideii testului TAT, însă convenţia majoritară favorizează prioritatea lui Murray. Preocuparea lui Henry Alexander Murray faţă de psihologie devine la el temă intelectuală dominantă după ce citeşte lucrările lui Carl Jung şi Sigmund Freud. În 1925, Murray l-a vizitat pe Carl Jung în Zürich. Va povesti mai târziu în memorii : “We talked for hours, sailing down the lake and smoking before the hearth of his Faustian retreat.” Întâlnirea cu Jung l-a determinat să aleagă psihologia ca pe o carieră. În 1927,  Murray a început să predea psihologia la Harvard University, iar între 1929 şi 1938 a fost directorul clinicii psihologice de la Harvard. Christiana Drummond Morgan (1897-1967) lucra la Harvard Psychological Clinic pe vremea când acolo a fost dezvoltat testul de apercepţie tematică. Însuşi Murray va admite jumătate de adevăr : “La început, rolul lui Chris Morgan a fost să ajute în alegerea imaginilor (căutând prin paginile revistelor etc.) : să redeseneze câteva dintre imaginile selectate ; şi să administreze testul la jumătate dintre subiecţi (ori jumătate din test la toţi subiecţii, nu-mi amintesc prea bine). Am scris articolul împreună într-un tempo rapid, în aproximativ două săptămâni.” Şi Christiana Drummond Morgan a fost puternic influenţată  în viaţa ei profesională  de analizele lui Carl Jung. Care-i natura imaginilor pe care le căuta Christiana Morgan prin reviste ? Într-o reclamă pe web găsim următoarea prezentare : “Un test proiectiv care ajută procesului de evaluare a relaţiilor interpersonale. Cele 31 de imagini enigmatice pe carduri incluse în TAT stimulează evocarea unor istorii şi descrieri de relaţii şi situaţii sociale, ajutând identificării unor tendinţe interioare dominante, emoţii, sentimente, conflicte şi complexe.”

Deci imaginile de pe carduri trebuie să fie enigmatice, dacă nu chiar ambigue. În fine, reclama de pe web ne mai dezvăluie ceva esenţial despre natura, ea însăşi ambiguă, a testului TAT : “Căutarea complexelor” arată că un test psihologic proiectiv, construit pe baza ideii despre "Eul" secolului XVIII, este folosit şi pentru a identifica trăsături, caracteristici, într-un cuvânt “complexe” ale "Eu"-lui psihanalitic definit de secolul XX ! Observăm o însemnată abatere aici de la o banală regulă de etică normativă care cere aplicarea aceleeaşi metrici noţionale când se analizează o situaţie. Cine va sesiza această contradicţie ? Prima versiune a studiului clasic realizat de Morgan şi Murray, intitulat Metodă pentru investigarea fanteziilor inconştiente,  era gata încă din anul 1934 şi a fost trimisă spre publicare la International Journal of Psycho-Analysis. Unde a fost respins de redactorul revistei, acelaşi Ernest Jones care peste doi ani va “tăia” discursul lui Jacques Lacan la Marienbad ! Sesiza Ernest Jones, el însuşi modelat în gândire de tradiţia spiritului britanic empiric, intersecţia celor două  tipuri de “Eu”-uri, considerând-o îndepărtare de la psihanaliza propriu-zisă, originară, freudiană ? Oricum, textul din 1935 a fost revizuit ţinând cont de comentariile extrem de pertinente formulate de Ernest Jones ; iar în 1935, cu titlul modificat în A Method of Investigating Fantasies : The Thematic Apperception Test,  articolul ce consemna inventarea testului TAT a fost publicat în Archives of Neurology and Psychiatry. În anul 1938, Murray şi colaboratorii vor publica Explorări ale Personalităţii, text devenit clasic, unde autorii descriu testul de apercepţie TAT. Acolo, autorii erau încă numiţi în ordinea : “Morgan şi Murray”. Când se impune prioritatea, exclusivitatea apoi, lui Murray ca autor al testului TAT ? Se pare că participarea la efortul cerut Americii în cel de al doilea război mondial va crea diferenţa între cei doi. În 1943, Murray a părăsit munca la Universitate şi clinica psihologică de la Harvard pentru o poziţie în Army Medical Corps. În cadrul corpului medical al armatei, a înfiinţat şi a condus o agenţie care selecta după criterii psihologice voluntarii cei mai potriviţi în misiuni de tip James Bond. Prin această activitate, ce dădea un suport academic îndrăznelii, Henry A. Murray va deveni, pentru psihologie, aproape ceea ce era Albert Einstein pentru fizică, în imaginaţia publicului dimensiunea profesorală  şi autoritatea lui academică vor căpăta dimensiuni uriaşe. Însăşi personalitatea lui Henry A. Murray va constitui prototipul “profesorului  cu ştiinţă  şi autoritate” din filmele de la Hollywood derulându-şi acţiunea aventuroasă  şi patriotică în cel al doilea război mondial ori chiar în Războiul Rece (să amintim doar faimosul North by Northwest al lui Alfred Hitchcock, unde personajul interpretat de Cary Grant are scene demne de James Bond doar pentru că fusese cu grijă ales prin studiul aplicativ al “profesorului”!). Ca pierdere colaterală, probabil că atunci a fost uitat numele Christianei Drummond Morgan în istoria testului de apercepţie. Însă, reamintim, amândoi erau tributari intelectual influenţei lui Carl Jung.

Cel de al doilea test proiectiv larg folosit în psihologie este Rorschach ori testul cu petele de cerneală. Desenele aleatoriu formate de petele de cerneală ori grafia petelor de cerneală, Kleksographien  în limba germană, au dat titlul unei cărţi publicate în 1857 de medicul şi pictorul german Justinius Kerner, cu poeme inspirate de imaginile create aruncând picături de cerneală pe o foaie de hârtie albă, împăturită  apoi în două. Rezultă o figură  confuză, cu simetrie bilaterală.

În spaţiul cultural de limba germană, cartea "Kleksographien” era destul de cunoscută. Ea a dat naştere şi unui joc, care îl delecta în copilărie pe Hermann Rorschach (1884-1922), fiul unui profesor elveţian de desen. Hermann Rorschach, crescut de părinţii săi într-o atmosferă intelectuală  şi artistică, dorea să devină pictor, dar a studiat medicina şi a devenit psihiatru. Citindu-l pe Sigmund Freud, revine spre asocierile stârnite de imaginile petelor de cerneală. Şi primele denumiri ale constelaţiilor au fost asemenea asocieri, dacă stelele sunt doar puncte luminoase pe foaia neagră a cerului limpede. Betelgeuze, Bellatrix, Rigel şi alte stele mai mici din preajma lor au fost asociate cu povestea vânătorului beoţian Orion. Totuşi, pe cerul astronomic ori astrologic nu întâlneşti simetria bilaterală a reflexiei speculare şi a kleksografiei. Înainte de Hermann Rorschach şi Justinius Kerner, un pictor renascentist, Leonardo da Vinci, ale cărui texte nu pot fi citite decât în oglindă, a fost primul om ce şi-a pus întrebări (ori despre care au fost puse întrebări) privind legătura dintre simetria bilaterală kleksografică  şi eventualele resorturi ascunse din firea omului. Pentru Sigmund Freud, după  Oedip, Leonardo da Vinci a fost obiectul de studiu preferat. Cu un an înainte de a muri, Rorschach publica lucrarea fundamentală : Psychodiagnostik. Unde isi prezinta metoda, legând-o de apercepţie, într-un alineat destul de abscons : “Percepţiile apar din faptul că  senzaţiile, ori grupurile de senzaţii, ecforizează imaginile memorizate ale altor grupuri de senzaţii păstrate înlăuntrul nostru. Această  ecforizare (reînviere în memorie, n.n.) produce în noi un complex de amintiri ale senzaţiilor, ale căror elemente, în virtutea prezenţei lor simultane în experienţe mai vechi, posedă o extraordinar de fină  coerenţă şi sunt diferenţiate de alte grupuri de senzaţii. În percepţie, deci, avem trei procese : senzaţia, memoria, şi asocierea. Această  identificare a unui grup omogen de senzaţii cu nişte complexe analoage, anterior dobândite, o desemnăm ca apercepţie.” În testul de apercepţie Rorschach, subiectul uman supus examinării psihiatrice este confruntat cu o situaţie în care i se cere rezolvarea unei probleme. Rezolvarea cu succes a unei probleme, vezi cazul Alexandru Macedon şi tăierea nodului gordian, presupune o strategie cu un anumit grad de violare a realităţii.

În esenţa lui benignă, testul Rorschach ar putea fi o măsură pentru evaluarea acestui grad de violare a realităţii la care este dispus individul supus testării, respectând în acelaşi timp propria sa integritate. În firmele care au angajat un psiholog, testul Rorschach este obligatoriu pentru selectarea personalului. Testul Rorschach s-a impus în societate anevoios, dar s-a impus dominator. Este tocmai ceea ce vrea să ne spuna Thomas Harris, în romanul Silence of the Lambs, transformat de Jonathan Demme în scenariu de film. În "Tăcerea mieilor”, blândul şi bine-intenţionatul profesor de psihologie analitică Henry A. Murray a fost folosit ca model pentru crearea personajului doctorului psihiatru Hannibal Lecter, un geniu al răului. Premiul Oscar primit de scenariul filmului este confirmarea relevanţei societale a testului Rorschach. Întreaga “construcţie ştiinţifică” din Tăcerea mieilor se bazează pe detaliile simbolice cu simetrie bilaterală : molia şi fluturele ale metodologiei testului Rorschach. “Ştiinţific validate”, desigur, numai de către cei care cred în valoarea testului Rorschach, sau care aleg să creadă în valoarea normativă  a testului Rorschach. Vedem, în ”Tăcerea mieilor”, mecanismul genezei şi dezvoltării groazei la intersecţia nepermisă, creatoare de grave confuzii de atitudine (umană, antropică, “alien”), între “Eul” secolului XVIII şi “Eul” psihanalitic freudian.Titus Filipas