Totuși, prima funcție a religiei, după cum a argumentat E. B. Taylor în lucrarea Cultura primitivă, a fost de a oferi explicații unor fenomene precum visele, transele și moartea, astfel îndeplinind o funcție cognitivă, mai ales în lipsa unor explicații științifice clare.

Încă de la primele sale manifestări, religia a constituit unul dintre cele mai importante liante dintre reprezentanții aceleeași comunități de oameni, furnizând seturi de norme și valori, dar și reguli clare, capabile să contribuie la coeziunea dintre membrii acestora. Potrivit lui Emile Durkheim, religia are funcția de a sacraliza socialul însuși, de a oferi acestuia un plus de autoritate un efort de a sacraliza socialul însuși, de a oferi acestuia un plus de autoritate. Normele care conferă coeziune societății, care îl integrează pe individ nu au, prin ele însele, putere coercitivă suficientă. (Zamfir, Cătălin, Spre o paradigmă a gândirii sociologice). Pentru sociologul francez, solidaritatea morală se datorează anume religiei, ca instrument al colectivității de a-și promova solidaritatea sa, iar acest lucru are loc prin învestirea cu sacralitate. În aceeași lucrare, Formele elementare ale vieții religioase (p. 35) găsim viziunea lui Max Muller asupra conceptului de religie, care opina că aceasta reprezintă ”un efort de a înțelege neînțelesul, de a exprima inexprimabilul, o aspirație către infinit” (Muller, Max, Introduction à la science des religions, p. 17. Cf. Origine et développement de la religion, p. 21).

Funcția de coeziune asupra căreia a atras pentru prima dată atenția Emile Durkheim, este relevată și de Constantin Cuciuc, sociologul român care argumentează existența unei coeziuni între membrii grupului şi a acestora cu sacrul. Pe baza credinţei, între credincioşi se stabilesc şi relaţii profane: ajutor reciproc, de rudenie, acte de caritate ş.a. Când alte forme de coeziune (economice, de rudenie, politice, etnice) slăbesc, religia le suplineşte. Sărăcia sau persecutarea unor credincioşi, dezamăgirile din viaţa laică, zdruncinarea relaţiilor din familie, este compensată de comuniunea religioasă, care oferă ajutoare, consolare spirituală, conciliere pastorală, reintegrarea în activităţi sau grupuri sociale, suplineşte singurătatea şi abandonul. (Cuciuc, Constantin, Sociologia religiilor, ediția a III-a, p. 175).

Cercetătorul James Frazer a analizat religia din punct de vedere acțional. În lucrarea sa Creanga de aur el a considerat religia ca fiind exprimarea subordonării indivizilor față de fenomenele pe care nu le puteau controla. Acest lucru a venit ca urmare a inutilității practice a magiei. Având în vedere aceste lucruri, pare totuși firească întrebarea dacă până acum religia nu s-a dovedit a fi la fel de inutilă practic. Am putea desigur argumenta că rolul său este mai degrabă simbolic, însă nicidecum având rezultate vizibile și cu atât mai mult imediate.

Studiată dintr-o altă perspectivă, cea a străinului ajuns pe o insulă din oceanul Pacific, având scopul de a întreprinde studii antropologice, religia capătă sensul unei modalități de a diminua anxietatea, grija și chiar teama de lucrurile și fenomenele greu de controlat. Acest fapt, explică antropologul Bronislav Malinowski, este relevat printr-un exemplu simplu, capabil să arate diferența de atitudine referitor la două îndeletniciri de bază ale populației respective. Iar această diferență vine exact din funcția pe care o are religia în cadrul unei comunități. De exemplu, dacă pescuitul era acompaniat de o gamă variată de ritualuri și practici magico-religioase, atunci agricultura decurgea fără a fi nevoie de astfel de acțiuni speciale. Asta se întâmpla din cauza nivelului diferit de pericol la care erau supuși indivizii în practicarea respectivelor îndeletniciri. Agricultura, nefiind asociată vreunei primejdii și nefiind considerată drept problematică, nu era însoțită de nici un fel de ritualuri. Pe când pescuitul, de care depindea alimentația locuitorilor,  nu putea fi controlat, sau cel puțin nu în totalitate, reprezenta o continuă sursă de anxietate datorită forțelor naturale, independente de forța umană. Altfel spus, locuitorii respectivei insule foloseau practicile religioase ca pe un instrument de diminuare a fricii și pentru a-și redobândi încrederea și speranța. (Zamfir, Cătălin, Spre o paradigmă a gândirii sociologice).

A.R. Radcliffe-Brown (id.) a lansat însă o altă teorie conform căreia funcția religiei este mai degrabă de a spori anxietatea și de a intensifica, în general, sentimentele resimțite de către indivizi, în sensul că marea parte a evenimentelor sociale, dacă nu chiar toate, implică o anumită influență religioasă. Se observă, astfel, o aparentă opoziție cu teoria lui Malinowski, datorată în primul rând analizei unui alt tip de situații. Astfel, putem spune că una dintre funcțiile religiei este de a asigura o anumită ordine socială acceptată de către indivizii acealeeași societăți, ordine care se manifestă prin acele practici simbolice și de cult.

Comuniștii Karl Marx și Friedrich Engels, a căror opoziție față de religie a fost una bine-cunoscută, tratau fenomenul credinței drept unul instrumental, utilizat în scopuri de manipulare a propriului popor de către clasele dominante (burghezia). Acest lucru decurge din orientarea indivizilor către lumea de apoi, cea în care totul va fi echitabil și toți oamenii egali, astfel provocând în rândurile maselor o stare de apatie și indiferență totală, nefavorabilă, ba chiar potrivnică luptei de clasă pentru drepturile proletariatului. Celebra expresie ”opium al popoarelor” reflectă în mod cât se poate de clar atitudinea comuniștilor față de religie și Biserică, în mod implicit, or aceasta trimite inevitabil la nedreptatea cu care sunt tratați proletarii în condițiile asupririi de către stat.

Deosebit de importantă este analiza pe care a făcut-o relației dintre religie și viața socio-economică Max Weber. Studiul său de referință îmbină o viziune largă asupra firii omenești cu date exhaustive privind modul în care anumite mișcări religioase au determinat schimbarea structurilor economice din Europa feudală și mai târziu, din Statele Unite ale Americii, transformându-le în veritabile sisteme de competiție capitalistă. Ideea de bază a lucrării germanului constă în faptul că inițial,capitalismul a apărut datorită credinței în bani camijloc de obținere a mântuirii. Prin acumularea avuției, capitaliștii demonstrează că sunt demni de grația divină, semnând o poliță pentru eternitate. Spre deosebire de ceea ce se întâmplă în prezent, raționalizarea profitului și conduita conform disciplinei divine excludeau consumerismul. Era un păcat să arunci banii pe bunuri ne-esențiale. Era o virtute să acumulezi și  să investești. Individul nu considera un pericol faptul de a avea avere, or aceasta era protejată chiar de Dumnezeu, în calitate de dovadă și simbol al mântuirii.

Evenimentele produse de-a lungul timpului i-au determinat însă pe mulți dintre cercetătorii fenomenului religios să-și îndrepte atenția către rolul pe care îl joacă acesta cu privire la păstrarea și consolidarea identității naționale, analizându-l anume din această perspectivă.

Având în vedere faptul că spațiul românesc, aflându-se la intersecția intereselor mai multor imperii războinice (în trecut) și economice (în prezent), instituția Bisericii a constituit unul dintre cele mai importante mijloace de conservare a unui neam.

În cele mai multe dintre cazuri, reprezentanții Bisericii formau acel nucleu care-i unea pe cei mai de seamă luptători pentru emanciparea națională.

S-a scris mult despre factorul religios din România, mai cu seamă despre cel din zona de est a țării, Basarabia, unde, începând cu anul 1812 a fost instaurată dominația rusească, devenită mai apoi sovietică. Elementul rusesc a fost suprapus peste cel băștinaș, astfel încât toate funcțiile din administrația românească au fost acaparate de către străini. Apar numeroși teologi care sunt nevoiți să-și schimbe statutul profesional, dar și social, activând, pe lângă faptul că aveau o activitate bisericească, în calitate de militanți ai cauzei naționale. Unul dintre aceștia a fost și românul basarabean Vasile Țepordei care a argumentat în articolele sale importanța instituțională a Bisericii, denunțând ignoranța și nedreptatea de pe urma cărora a suferit poporul românesc din acest teritoriu: ”...principalul naș al Unirii a fost Biserica basarabeană. (...) După anexarea Basarabiei la imperiul rusesc în 1812, rușii au avut o politică destul de dibace. Au urmărit rusificarea și chiar asimilarea poporului basarabean, însă nu brusc, ci treptat și prin acordări de avantaje. Astfel, i s-a lăsat limba românească în școală și biserică. După câtva timp însă se introduce limba rusă în administrație, justiție și apoi în școală. Acestea fiind instituții ce depindeau direct de ministerele de la Moscova. A fost de ajuns un ordin de la Centru, ca limba moldovenească (românească) să fie înlocuită cu cea rusă. Singura instituție, însă, în care s-a păstrat în permanență ”limba moldovenească” a fost Biserica, iar dintre școli, Seminarul Teologic de la Chișinău. Căci seminariștii și, deci, mai târziu, preoții, erau singurele elemente recrutate dintre fiii de preoți de la sate și de țărani. Moldovenimea din Basarabia a opus o rezistență încercărilor de rusificare, ce a uimit pe ruși. Momentele culminante, însă, sunt înființarea tipografiei moldovenești. De aici pleacă în toate satele cărți bisericești în limba moldovenească, iar preoții, citindu-le poporului, țineau trează conștiința națională. Biserica e singura instituție în care s-a vorbit și s-a citit în permanență românește. O dată cu apariția ”Luminătorului” cărturarii de moldovenește, își aștern gândurile lor pe hârtii, transmițându-le întregului popor al provinciei. Inițiatorii și conducătorii sunt: ieromonahul Gurie, actualul Mitropolit al Basarabiei, pr. Partenie și venerabilul ic. Mitrofor Constantin Popovici. Aici își fac școala toți scriitorii și poeții români basarabeni, în frunte cu regretatul Alecu Mateevici. De n-ar fi fost Biserica, care prin reprezentanții ei să țină deșteaptă conștiința națională, n-ar fi fost acei fii care au făcut Unirea.” (Țepordei, Vasile, Revista Raza, an. III, nr. 114, 16 aprilie 1933, p. 2 în Țepordei, Vasile, Scrieri alese, pp. 92-94).

Învățământul, ca și instituție socială capătă noi sensuri în condiții de pericol pe termen lung. Deznaționalizarea, atunci când este gândită și făcută în mod organizat și agresiv, lovește exact în cele mai sensibile puncte, unul dintre acestea fiind școlile, universitățile și celelalte instituții care furnizează viitori intelectuali, oameni care pot îndeplini rolul de motoare ale societății, cei care vor oferi repere și valori demne de urmat. Prin atacurile direcționate asupra învățământului se atacă în cel mai direct mod posibil viitorul națiunii. Dincolo de rolul de sursă de elite, orice instituție de învățământ are un important rol în a genera coeziune și solidaritate între membrii societății. Se știe că în momentul în care aceste importante elemente ale păstrării identității sunt dereglate, suflul popular se stinge, iar odată cu acesta - întreaga ființare. Teologul Sergiu C. Roșca a sesizat foarte bine acest lucru, expunând unele dintre modelele de acțiune ale reprezentanților Bisericii întru promovarea adevărului istoric: ”Facultatea de Teologie din localitate împlinește anul acesta 10 ani de existență. În acești 10 ani, care s-au scurs pe nesimțite, au absolvit și și-au luat licența, o mulțime de tineri, care astăzi răspândesc cultura creștină și română pe plaiurile întregii țări, îndeosebi ale Basarabiei. De când s-a înființat, Facultatea de Teologie a ocupat și ocupă și astăzi un loc de frunte în viața culturală românească și mai ales în cultura teologică creștină”. (Roșca, Sergiu C., Pământul misiunii noastre, p. 44).

Publicațiile apărute cu sprijinul și aportul direct al marilor cărturari teologi din acea perioadă au contribuit într-o mare măsură la informarea populației autohtone, precum și la crearea unor curente de opinie obiective asupra evenimentelor ce se petreceau în acea perioadă. Pentru a înțelege mai bine efortul titanic depus de oameni ca Pantelimon Halippa, Ștefan Ciobanu sau Zamfir Arbore, trebuie înțeles în primul rând contextul în care au avut loc respectivele mișcări. Fiecare pas era unul decisiv, unic pentru românii din Basarabia. După o perioadă în care aceștia fuseseră supuși unei crunte rusificări, veneau exponenții fostei Partide Moldovenești să ofere poporului o nouă șansă, de dezvoltare firească în sânul Țării. Filologul Ion Nuță a arătat care erau acele materiale de o importanță majoră: ”Apar tot acum (în 1918, la Unire) primele periodice românești din Basarabia: ‘Basarabia‘, ‘Cuvânt Moldovenesc‘, ‘Viața Basarabiei‘, ‘Glasul Basarabiei‘(...). Menționăm acum și apariția unor abecedare și cărți de citire în românește datorită unor oameni de cultură ca Gh. Codreanu, Pantelimon Halippa, Ștefan Ciobanu, Zamfir Arbore, ș.a. (...)”.”(Nuță, Ion, Limbă și cultură românească în Basarabia, p. 127)

Un simplu exemplu al conținutului și orientării acestor publicații: în ziarul ”Cuvânt Moldovenesc” din 2 august 1917 apăreau scopurile moldovenilor de pe frontul românesc, printre care se număra și cerința ca ”în toate școlile duhovnicești (seminarii, școala duhovnicească și clasele dăscălești) să se învețe în moldovenește, ca să pregătească preoți și dascăli moldoveni pentru Basarabia” (punctul f.) (Ziarul Cuvânt Moldovenesc)

Tot Nuță ne spune că ”... la 3 aprilie 1992 un grup de 52 de deputați din Parlamentul Republicii Moldova adresează o scrisoare patriarhilor Alexei al II-lea al Moscovei și Teoctist al României, cerând începerea unui dialog ‘în vederea refacerii unității bisericești a poporului român.”(id., p. 129), ceea ce reprezintă un argument valoros în favoarea Bisericii ca factor al menținerii identității.

O nouă perspectivă asupra funcțiilor religiei o oferă Dan Puric, cel care a impresionat în nenumărate rânduri prin prestanțele sale, atât de apropiate de popor. Acesta afirmă: ”Ca să decerberezi un om, ca să-l manipulezi, trebuie să-i rupi reperele, trebuie să-i compromiți ideea de familie, ideea de tată, ideea de mamă. (...)(Puric, Dan, Cine suntem, p.104)”, or care structură are capacitatea reală de a proteja ideea de familie dacă nu Biserica?

 Actorul conchide: ”De ce este, de exemplu, Biserica importantă? Pentru că ea rememorează, evocă, actualizează, în cadrul Liturghiei. (id., p 107)”. ”Dacă statul a luat-o razna, Biserica asigură neamul. Din punct de vedere politic, noi considerăm acum că suntem o efemeridă pe harta Europei. Neamul și toată națiunea se retrag în Biserică” (id., p. 96).

Având acestea în vedere, nu putem să ignorăm rolul esențial al Bisericii în viața colectivității, în general și a individului în mod special. Toate funcțiile enunțate vin să întregească imaginea religiei ca fiind locul în care credincioșii se întâlnesc și țin cont unul de celălalt, astfel contribuind la îmbunătățirea vieții în comun prin înțelegere și empatie.

Bibliografie

• Johnson, Allan G., Dicţionarul de Sociologie Blackwell, Bucureşti: Editura Humanitas, 2007
• http://www.dictsociologie.netfirms.com/R/Termeni/religie.htm, autor: Elena Zamfir
• Cuciuc, Constantin, Sociologia religiilor, ediția a III-a, București: Editura Fundației România de Mâine, 2006
• Weber, Max, Etica protestantă și spiritul capitalismului, București: Antet, 2003
• Durkheim, Emile, Formele elementare ale vieții religioase, Iași: Editura Polirom, 1995
• Revista ”Raza”, an. III, nr. 114, 16 aprilie 1933, p. 2 în Țepordei, Vasile, Scrieri alese, Chișinău: Editura Flux, 2005
• Nuță, Ion, Limbă și cultură românească în Basarabia, Bacău: Editura Vicovia, 2007
• Ziarul Cuvânt Moldovenesc, Nr. 64, 2 august 1917 în Ciobanu, Ștefan, Unirea Basarabiei, Chișinău: Editura Universitas, 1993
• Puric, Dan, Cine suntem, București:Editura Platyterra, 2008
• Roșca, Sergiu C., Pământul misiunii noastre, București: Editura Universitară, 2006
• Zamfir, Cătălin, Spre o paradigmă a gândirii sociologice, Iași: Editura Cantes, 1998

Mă voi opri în cele ce urmează asupra celei din urmă chestiuni, și anume asupra atitudinii populației referitor la mass-media.

Voi avea în vedere atât aspectele generale, cât și particulare, bazându-mă pe surse oficiale, respectiv lucrări de specialitate, sondaje și barometre de opinie publică.

Per ansamblu, atitudinea cetățenilor cu privire la mass-media este una lipsită de încredere, dat fiind faptul că aceasta este aservită unor anumite interese politice. Această raportare a oamenilor nu este una întâmplătoare, dat fiind că însăși existența presei este condiționată de investițiile din Rusia, sau România. În aceste condiții cititorul este pus în situația de a alege între partide sau ideologii, ignorând adevăratul rol al mass-mediei, cel de a informa, și nu de a face propagandă.

Voi analiza, în continuare, rezultatele Barometrului de opinie publică din aprilie 2008, publicat la Chișinău.

La pagina 40 a BOP men'ionat sunt prezentate rezultatele referitoare la încrederea cetățenilor în anumite instituții. Astfel, 27,3 % dintre persoane au declarat că nu prea au încredere în masss-media, 46,4 % au declarat că au o oarecare încredere, 13,0 % nu au deloc încredere și doar 7,4 % au declarat că au foarte multă încredere în instituțiile respective. Rezultatele sunt îngrijorătoare, or însăși rațiunea de a fi a presei pare să fie amenințată. Publicul-țintă, chiar dacă se informează și cumpără materialele media, nu va mai reacționa potrivit la mesaj, acesta pierzându-și pur și simplu din efect. Și atunci rezultatele sunt următoarele: a patra putere din stat nu își are rostul, iar una dintre condițiile de bază ale unei democrații nu este îndeplinită. De aici și multitudinea de probleme care au rolul de a destabiliza situația internă și de a crea un mediu investițional și de dezvoltare nefavorabil. În același timp, încrederea în Guvern, Parlament, președinte și partidele politice este foarte mică, mai exact doar în jur de 4 % dintre respondenți au foarte multă încredere în acestea (4, 1, 3,9, 7,6, 2,4 % respectiv). Este interesant de remarcat că oamenii au cea mai mare încredere în biserică (36,9 %) (Institutul de Politici Sociale, Barometrul Opiniei Publice, martie-aprilie 2008, p. 40).

Foarte important este de asemenea faptul că la nivel de personalitate politică, oamenii au încredere în comuniștii Voronin, Tarlev și Lupu, abia apoi urmând liberalul Chirtoacă, ceea ce demonstrează într-un fel și faptul că cetățenii nu sunt încă pregătiți pentru o societate democratică și deschisă. Această idee este completată și de răspunsurile la întrebarea ”Câtă încredere aveți în următoarele partide?” ( id., p. 45), la care s-a răspuns în felul următor:

      Partidul Comuniștilor din RM – 13,1 %, Alianța ”Moldova Noastră” – 2,8 % și Partdul Democrat – 1,7 % (partide de centru, aservite Rusiei și conduse de foști nomenklaturiști sovietici), Partidul Liberal – 2,2 %, Partidul Popular Creștin Democrat – 1,5 % (partid care are printre obiective integrarea europeană și libertățile fundamentale ale omului și a presei, respectiv) și Partidul Liberal Democrat – 1,5 %.

Am făcut această scurtă trecere în revistă a situației, prezentată prin prisma cifrelor, pentru a mă putea opri asupra ipotezei ”Cu cât resursele statului sunt controlate de grupări care își revendică rolul de urmași ai comunismului, cu atât mai puțină libertate va avea presa și cu atât mai puțină încredere față de aceasta vor manifesta cetățenii.”

Întru susținerea acestei ipoteze vine și studiul publicat de Colegiul Invizibil din Moldova, în care se afirmă că:

”În Republica Moldova atât prin Constituţie, cât şi prin legea organică, statul

insistă asupra unui control al presei, deşi constituţional cenzura este interzisă.

Astfel până în anul 1999 structurile autorităţii de stat – începând cu guvernul şi

încheind cu administraţiile locale – apăreau drept fondatori şi finanţatori a circa

70% din numărul ziarelor şi al revistelor de informare şi opinie. Începând cu 1999,

odată cu reforma teritorial administrativă – desfiinţarea raioanelor şi formarea

judeţelor – majoritatea structurilor administraţiilor publice locale au încetat

finanţarea ziarelor fondate de ele din lipsă de fonduri.” (Moscovici, Mihai, Presa în societatea de tranziţie:structură, funcţii, tendinţe, cazul Republica Moldova, p. 31).

Menționez că acel ”până în anul 1999” se referă tot la o perioadă în care statul a fost condus de foști activiști și membri ai Partidului Comunist din RSS Moldovenească.

Este elocvent și următorul citat din Institutul de Politici Publice (Rezumat de presă, Chișinău, 2008): ”Totodată, 54% (cu 10% mai mult faţă de anul 2006) din respondenţi afirmă că mass-media nu este liberă să prezinte ştiri şi comentarii fără cenzură din partea guvernului. În acest sens, menţionăm că aproape fiecare al doilea respondent (ceea ce reprezintă cu 20 la sută mai mult decât în 2006) susţine că Teleradio Moldova (Compania Publică de Radioteleviziune) reflectă evenimentele oarecum sau exclusiv prin prisma intereselor partidului de guvernământ (Institutul de Politici Publice, Rezumat de presă, p. 3).”

 Acestea, dar și alte argumente demonstrează că atât libertatea presei, cât și atitudinea cetățenilor față de aceasta țin de nivelul democrației și libertății de expresie dintr-un stat. 

Termeni-cheie:

Comunism - Mod de organizare socială bazat pe forme colective de proprietate asupra mijloacelor de producţie şi pe o distribuţie egală a resurselor. În antropologia socială a secolului al XlX-lea se utiliza conceptul de c. primitiv pentru a desemna societăţile presclavagiste, fundate pe o proprietate comună şi pe un consum egalitar, reglat printr-o distribuţie colectivă a bunurilor. În marxism, tip de societate postcapitalistă (http://www.dictsociologie.netfirms.com/C/CTermeni/comunism.htm).

Democrație - Modalitate de conducere a unui sistem social caracterizată prin participare, în diferite forme, a membrilor respectivului sistem la procesul de conducere. Originar, d. s-a constituit cu privire la conducerea politică a societăţii, însemnînd „conducerea poporului de către popor". În ultimele decenii, tehnicile de conducere d. s-au extins la toate nivelele şi în toate sferele organizării sociale, luînd forme specifice: la nivel de grup - stilurile d. de conducere; la nivelul întreprinderilor - forme d. de conducere (d. industrială); la nivelul conducerii şi administrării localităţilor; la nivelul conducerii so-cietăţilor globale - d. politică. Caracteristic d. este difuzarea largă a funcţiilor de conducere la nivelul grupului, colectivităţii. Opusă este separarea de grup, de colectivitate a funcţiilor de conducere şi exercitarea lor de către o persoană/un grup/organism în afara controlului colectivităţii conduse. D. este opusă politic dictaturii, formelor unipersonale de conducere (http://www.dictsociologie.netfirms.com/D/Termeni/democratie.htm).

Libertate - Posibilitate a unui sistem (persoană, grup, organizaţie, colectivitate) de a realiza finalităţile sale. Pentru sistemele social-umane, caracterizate printr-o logică proprie, cristalizată în finalităţi specifice, posibilitatea de a realiza aceste finalităţi reprezintă o cerinţă funcţională fundamentală. Cu cît un sistem social prezintă o autonomie funcţională mai ridicată, dinamica sa fiind orientată de finalităţi proprii, cu atît l. va constitui pentru el o cerinţă mai accentuată, luînd forma idealului, aspiraţiei, revendicării (http://www.dictsociologie.netfirms.com/L/Termeni/libertate.htm).

Mass-media - (lat. massa „o cantitate mare de entităţi agregate"; medium, pl. media, mijloc de transmitere a ceva), termen consacrat mai întîi în limba engleză referitor la mijloacele de comunicare în masă; seturi de tehnici şi metode de transmrtere, de către furnizori centralizaţi, a unor mesaje unei audienţe largi, eterogene şi dispersate geografic. Într-o perspectivă instituţională, m.m. sînt considerate instituţii sociale, atît culturale cît şi economice (http://www.dictsociologie.netfirms.com/M/Termeni/massmedia.htm).

Atitudine - Orientare personală sau de grup, rezultată din combinarea de elemente afective, cognitive şi conative, care exercită influenţe de direcţionare, motivare sau evaluare asupra comportamentului. Cînd ating un grad mai înalt de stabilitate, a. se constituie ca însuşiri caracteriale ale unei persoane, în relaţie cu valorile formează aşa-numitele sisteme de valori atitudini (R. Linton) care au funcţia de vectori orientativi personali (de exemplu: a. faţă de sine, faţă de muncă, faţă de instituţie sau ideologie etc.). (http://www.dictsociologie.netfirms.com/A/Termeni/Atitudine1.htm).

Bibliografie

•  Institutul de Politici Publice, Rezumat de presă, Chișinău, 2008
• Moscovici, Mihai, Presa în societatea de tranziţie:structură, funcţii, tendinţe (cazul Republica Moldova), Studiu, Chișinău: Colegiul Invizibil din RM, 2005
• http://dictsociologie.netfirms.com
• Institutul de Politici Sociale, Barometrul Opiniei Publice, martie-aprilie 2008, Chișinău: Centrul de Analize Sociologice Politologice și Psihologice CIVIS, 2008

Cel mai important autor care a analizat situația creată în România secolului al XIX-lea și al XX-lea, din punct de vedere al influenței străine, a fost Titu Maiorescu. Acesta a elaborat teoria formelor fără fond, care s-a dorit a fi o explicație a stării nefaste a societății românești din acea perioadă. Criticul milita pentru introducerea reformelor europene pe un fond care să-și găsească un corespondent în viața reală. Problema consta în faptul că tinerii care reveneau în țară după lungi și entuziasmante plimbări prin țările europene, îndeosebi prin Franța, dat fiind și legătura strânsă dintre aceasta și România, deprindeau anumite obiceiuri deloc benefice implementării valorilor europene reale în societatea românească. Acest fapt îi determina pe oamenii de rând să aibă o atitudine ostilă față de noii-veniți, numindu-i zeflemitor ”filfizoni”, ”bonjuri”, ”famazoni” sau ”dueliști”. Acești indivizi, deveniți peste noapte ”europeni”, îți prezentau constituția statului dacă aveai îndoieli în ceea ce privește libertatea reală, făcând dovadă de superficialitate și lipsă de judecată obiectivă, or această bucată de hârtie nu era altceva decât o constituție europeană, mai exact belgiană, suprapusă peste realitățile românești, specifice statului român. Nu conta însă, atât timp cât ”filfizonii” se complăceau în poziția lor de reprezentanți orientali ai unei ”civilizațiuni” adevărate. Un exemplu în acest sens, chiar dacă de la un alt nivel, este Ion Brătianu, care a expediat lui Napoleon III al Franței o scrisoare în care își manifesta intenția de a dărui România ”surorii sale mai mari întru latinitate” cu tot ce ține de resursele sale. Totuși, declarația dată este într-un fel îndreptățită, având în vedere calitatea sa de diplomat, iar de aici și discursul corespunzător, dar și că francezii au fost cei care au susținut reformarea și modernizarea statului român de la 1848 încoace, cu toate că au ”sugerat” unui popor străin liderii pe care ar trebui să-i aleagă. Aceste elemente însă, acești ”turiști reveniți din vacanță”, chiar au credeau în ceea ce propagau și anume că românii ne-plimbați pe afară merită să fie desconsiderați. Să nu uităm că în România singura clasă socială adevărată o constituiau țăranii, astfel încât tinerii liberali se simțeau îndreptățiți să aibă o atitudine mai rezervată față de aceaștia categorie care, într-adevăr nu erau în ”rând cu lumea civilizată”. Pe linia acestui demers se încadrează și explicația lui Maiorescu, de altfel regăsită și în cartea istoricului Dan Ion Predoiu – Eminescu – istoric prețuit de Nicolae Iorga. 1000 de ani de interzicere a denumirilor de dac și Dacia, că vanitatea și dorința reprezentanților școlii ardelenești de a fi asociați cu cei din urmă latini ai orientului au favorizat atitudinea ”ospitalieră” a unora în ceea ce privește valorile europene cu sau fără fond. Marele scriitor și dramaturg I. L. Caragiale a surprins perfect caracterul superficial și primitiv de a judeca al ”românilor europenizați” mult prea ușor. În acest context, C. Rădulescu-Motru a formulat teoria politicianismului care se referea la cei care promovează interesele conducătorilor, în același timp intermediind relația dintre cetățenii de rând (clientela civilă) și stat, instituind o nouă formă de parazitism. Tot la Motru regăsim un concept reprezentativ în contextul teoriei formelor fără fond – pseudocultura. Prin aceasta se arată cât de ușor se poate suprapune, fenomen diferit de cel de asimilare, peste o cultură valoroasă, însă aflată într-o criză accentuată, o alta mai puternică sau pur și simplu mai ”în vogă” la acel moment. Cauzele acesteia trimit la teoria păturii superpuse, enunțată de Mihai Eminescu și care explică neajunsurile din societate prin acțiunile clasei politice alcătuite din indivizi incompetenți și parazitari.

Revenind la Maiorescu, trebuie menționat și faptul că acesta enunță pentru prima dată teoria imitației prin care argumenta că pe fondul unei educații slabe, dar și a unei pregătiri intelectuale inadecvate cerințelor vremii, ideile revoluției pașoptiste care deveniseră între timp foarte prestigioase, ba chiar ”la modă” au reușit să se impună în fața poporului român, mioritic prin definiție. Or aceste idei nu au dat naștere unor forme fără fond peste tot unde au avut influență. Acest lucru s-a întâmplat datorită faptului că popoarele respective le-au adaptat cerințelor și necesităților proprii. Revenind la exemplul de mai sus, aceștia ar fi prezentat în cazul unor îndoieli enunțate referitor la funcționarea libertăților declarate, în locul hârtiei pe care era trecută o constituție imitată, argumente clare, susținute prin exemple concrete.

Maiorescu nu este nici pe departe potrivnicul progresului după cum a fost acuzat de mai mulți autori, inclusiv de către Ștefan Zeletin care a enunțat teoria formelor cu fond, ca răspuns la concepțiile conservatoare, conform căreia societatea românească s-a dezvoltat perfect corespunzător cu cerințele vremii. Cel mai dur critic, însă, a fost D. Drăghicescu, cel care l-a acuzat pe junimist că ar dori păstrarea vechilor instituții românești fără a accepta nevoia de progres și modernizare. Este evident că cel dintâi nu a înțeles fondul problemei puse de Maiorescu, astfel emițând judecăți pripite față de o teorie susținută de adevărata elită intelectuală de atunci.

 Este interesant faptul că foarte mulți dintre adepții explicațiilor oferite de teoria formelor fără fond s-au remarcat printr-o activitate publică ce promova naționalismul drept cale primară pentru păstrarea identității, dar în același timp pentru a ne adapta noilor condiții și cerințe ale modernității. În opoziție cu aceștia dintâi, au activat ceilalți, care au încercat să adopte un discurs pro-european ”de umplutură”, fără a privi în adâncul problemelor care frământau cu adevărat societatea românească.

Consider că actualitatea teoriei lui Maiorescu este una mai mult decât îngrijorătoare în ceea ce privește dezvoltarea României de astăzi. Cu toate că ”franțuzismele” au fost înlocuite de ”americanisme”, nici măcar de cuvinte englezești adevărate, ne mișcăm în aceeași direcție neavând o destinație anume, fiind prinși într-un joc imitativ periculos care seamănă mai mult a hipnoză. Așa se explică foarte multe dintre fenomenele negative precum exploatarea resurselor naționale de către străini, lipsa de locuri de muncă pe poziții de conducere, migrația intensă în căutarea unui trai mai bun, chiar dacă prestezi o muncă bine-plătită dar sub nivelul propriu de competență și multe alte asemenea plăgi care au rolul de a diminua caracterul național al unui popor. Iar de aici decurg și celelalte urmări precum lipsa de solidaritate, lipsa de repere reale, competiția contra-productivă și încercările de a supraviețui în detrimentul tuturor și în pofida a tot.

Cu toate acestea, tind să cred că societatea românească va găsi o cale de a-și adapta posibilitățile propriilor cerințe, dar și viceversa. Important este să fim ancorați în realitate fără a ne ignora sinele și să ne mobilizăm resursele astfel încât să obținem un rezultat maxim.

·         Larionescu, Maria, Mărginean, Ioan, Neagu, Gabriela,  Constituirea clasei mijlocii în România, De la formele fără fond la nevoiaimperioasă a unei clase mijlocii, București, 2006

·         Larionescu, Maria, Istoria sociologiei românești-suport de curs, Teorii sociologice, Ștefan Zeletin: Teoria formelor cu fond, București, 2007

·         Stahl, Henri H., Gânditori și curente de istorie socială românească, Titu Maiorescu și criza ”Formelor fără fond”, București: Editura Universității din București, 2007

·         Coandă, Lisette, Curta, Florin, Mic dicționar de sociologie, Forma, București: Editura All, 1994

·         Rădulescu-Motru, Psihologia poporului român

·         Predoiu, Dan Ion, Eminescu istoric, prețuit de Nicolae Iorga, Mileniul Întunecat (1000 de ani de interzicere a denumirilor de dac și de Dacia), București: Editura Muzeul Literaturii Române, 2007 

• Bădescu, Ilie, Sociologie eminesciană, Galaţi: Editura Porto-Franco, 1994.

   Pareto și Mosca insistă asupra polarizării societăților în două extreme: cea superioară reprezentând-o elitele, iar cea inferioară (din punct de vedere al puterii exercitate) fiind reprezentată de mase, sau majoritatea populației. Una din problemele cele mai grave ale acestei structurări sociale apare, conform opiniei celor doi, în momentul în care eticheta (funcția) nu corespunde competențelor (gradul de pregătire necesar exercitării funcției deținute). În acest caz are loc o selecție socială negativă, concept lansat de Eminescu și care duce la acapararea puterii de către o pătură superpusă, formată din personae incompetente și viciate. Acest termen este în strânsă legătură cu teoria elitelor deoarece reprezintă un contra-argument al teoriei darwiniste conform căreia prin selecția naturală se asigură pătrunderea celor mai buni și competenți indivizi printre factorii de decizie. Or anume la aceste persoane se referă Pareto prin termenul de elită, cele care sunt cele mai bune din domeniul lor. Eminescu, insă, neagă concepția lui Darwin, demonstrând că în cazul Romaniei, de exemplu, așa-zisele elite sunt niște paraziți pe spatele poporului, nefiind capabile să compenseze munca majorității întru prosperarea fiecarui individ în parte și a țării, respective, ci din contra, exploatând și profitând de pe urma muncii oamenilor de rând, însușindu-și prisosul. Anume prin aceasta o elită este negativă și nu pozitivă.În accepțiunea lui Pareto, circulația elitelor trebuie să aibă loc într-un mod firesc, iar indivizii care dețin puterea să își mențină fucția doar în cazul în care o merită. Totuși, procesele istorice au arătat că de multe ori, schimbarea se poate produce doar prin revoluțiile în cadrul cărora se selecționează aceleași categorii de persoane care nu sunt cu nimic mai bune decât cei care își exercită puterea, doar că încă nu o dețin. Astfel, în condițiile în care cei care își exercită puterea sunt amenințați de mișcări sociale violente, ei sunt nevoiți să adopte comportamente de vulpi și nu de lei, pentru că cei care guvernează cu ajutorul gândirii șirete, asemeni unei vulpi, ne-făcând uz de forță, sunt mult mai greu de înlăturat de la conducere. Acest lucru se datorează, nu în ultimul rând și faptului că liderii maselor sunt, deseori, același tip de persoane ca și cei împotriva cărora luptă, astfel apărând premisele atragerii lor în aparatul decizional. Se mizează, în primul rând, pe viciile acestora, dar și pe calitățile de lider, de om care poate motiva și conduce mulțimile. De asemenea, cele două noțiuni menționate se referă și la tipurile de elite care luptă penru putere, leii deosebindu-se de vulpi prin faptul că primii sunt indivizi bogaţi în reziduuri de clasa a ll-a, impunându-se prin autoritatea morală rezultată din înclinaţia lor spre folosirea mijloacelor radicale (în primul rând a forţei) pentru instaurarea ordinii în societate şi eliminarea corupţiei, anarhiei, speculei, fraudei, „combinaţiilor" în general, prin care ajung de obicei la putere elitele vulpi.  

   Atât Mosca, cât și Pareto sunt adepții teoriei  conform căreia elitele sunt capabile, prin intermediul instituțiilor, resurselor și ideologiilor utilizate, să-și impună voința maselor, care sunt percepute ca o masă amorfă și lipsită de reacție (în lipsa mijloacelor de control). Acest fapt se datorează lipsei de organizare, capacității de a acționa coerent și în comun, dar și lipsei a ceea ce italianul numește acțiune politică.

   Închei prin definiția selecției sociale negative sugerată de Ilie Bădescu: procesul prin care o elită ca ansamblu de titluri cu indici maximi de excelenţă, este ocupată de o clasă de indivizi cu indici minimi de capacitate (clasă negativă) poartă numele de selecție socială negativă. 

Tudor Cojocari

  

   Lucrarea Psihologia socială sau maşina de fabricat zei, este de fapt o antologie a unor lucrări scrise de Serge Moscovici între anii 1981 şi     1993, textile fiind selectate de către sociologul român Adrian Neculau. Tot acesta este şi autorul Postfeţei cărţii.     

   Serge Moscovici, din postura de psihosociolog francez  de origine română, a intenţionat, în colaborare cu Adrian Neculau, să creeze o carte adresată, printre altele, nevoilor strigente ale societăţilor estice, foste republici sovietice. Astfel, capitole precum „Ştiinţa maselor”, „Psihologia şefului carismatic”, „Consensul – un nou opium?”, sau „Trebuie să ne temem de democraţie?” reprezintă adevărate călăuze pentru popoarele asuprite de teroarea roşie. Totuşi, aceste îndrumări nu sunt explicite, cititorul fiind nevoit să culeagă mesajele corecte doar după o analiză şi reflecţie profundă asupra celor expuse.     

   Capitolul „Trebuie să ne temem de democraţie?” este, în pofida titlului său, o chemare la democratizare a statelor din fostul bloc comunist, căci adevărul se descoperă prin comparaţie. După cum afirma şi Winston Churchill, „Democraţia este cel mai rău dintre toate sistemele, cu excepţia tuturor celorlalte existente şi puse vreodată în practică”. Astfel, dat fiind faptul că sistemul comunist a însemnat consens, aliniere, supunere şi obedienţă, singura soluţie viabilă care le rămâne foştilor cetăţeni sovietici e să urmeze calea democratizării. Acest drum, care nu este deloc uşor, este capabil, totuşi, să aducă o rază de lumină deschizându-le ochii „celor mulţi”, dar şi propagând libera concurenţă, libertatea de exprimare, individualismul, integritatea psihică, dreptul de a fi în dezacord prin scoaterea în evidenţă a valorii pozitive a conflictului. În acest context, autorul contribuie la edificarea unui nou model de personalitate, şi anume cea democratică, mult mai puţin studiată decât opusul acesteia – cea autoritară. Tot aici, autorul utilizează şi argumentează cu mult tact unele expresii precum: „O democraţie care promite să fie cel mai mare bine se impregnează ca dictatură, o dictatură care se prezintă ca cel mai mic rău imită democraţia, înainte de a se dezagrega în anarhie sângeroasă şi catatonică”, sau „Popoarele trebuie să prefere o justiţie fără libertate unei libertăţi fără justiţie”. Autorul face recurs şi la filosofia lui Bergson, în care se spune că dictatura este un regim ce rezultă din natură, pe când democraţia constituie cea mai îndepărtată de natură dintre toate concepţiile politice. Tema drepturilor omului este şi ea abordată în acest capitol. Fenomen comparabil cu un adevărat „big- bang social”, mediatizarea şi popularizarea acestor drepturi fundamentale a fost începută doar în anii ’70 ai secolului XX, cu toate că ele existau în constituţiile statelor democratice deja de foarte multă vreme. Obligaţia individuală de nesupunere se crede a fi o trăsătură esenţială a personalităţii democratice şi se poate rezuma în termenii filosofului american Putman: toţi oamenii sunt egali; oamenii lipsiţi de drepturi au „libertatea de a invoca cerul”, adică de a se revolta, a declara război; fiecare trebuie să-şi aducă contribuţia la „viaţa în adevăr” comună, ceea ce ar constitui opusul conceptului de „viaţă în minciună”.      

   Primul capitol din această carte, care se intiulează „Domeniul psihologiei sociale”, dă definiţia conceptului de psihologie socială, încercare ce rezultă în stabilirea mai multor definiţii, prima dintre ele fiind „psihologia socială este ştiinţa conflictului între individ şi societate”,  obiectul acestei ştiinţe constituindu-l „toate fenomenele legate de ideologie şi de comunicare ordonate pe planul genezei, al structurii şi al funcţiei lor” (D. Jodelet – J. Viet – P. Bernard – La psychologie sociale, Paris, La Haye, Mouton, 1970, p. 62, în Serge Moscovici). În continuare este prezentat punctul de vedere psihosocial, subcapitol ce cuprinde şi anumite scheme, care însă, nu facilitează cu mult înţelegerea mesajului, fapt reflectat şi de spusele autorului: „un mare număr de specialişti în psihologie socială au recurs la scheme asemănătoare, ceea ce conduce la o serie de erori şi neînţelegeri (S. Moscovici et G. Paicheler – „Travail, individu et groupe”, în S. Moscovici(ed), „Introduction a la psychologie sociale, Paris, Larousse, 1973, vol. 2, pp. 9-44). Următorul subcapitol se preocupă de diversele teorii din psihologia socială, printre care se evidenţiază cele paradigmatice, fenomenologice şi operatorii, teorii ce coexistă, fără ca vre-una din ele să constituie un tip pur. Apoi ni se prezintă metodele de verificare a teoriilor de observare a realităţilor, care sunt cea a observaţiei şi experimentală.      

   Una dintre cele mai fructuoase teme dezvoltate de către Serge Moscovici este cea a reprezentărilor sociale. Ea este abordată în capitolul II al cărţii, care la rândul lui, este selectat din lucrarea La psychanalyse, son image et son public (Paris, P.U.F., pp. 39-80). Lucrarea în cauză, care a fost şi lucrarea de doctorat a autorului, nu s-a preocupat de analiza resurselor psihanalizei, ci de modul în care s-a infiltrat ea în societatea franceză, de imaginile pe care le au diferitele categorii sociale despre aceasta. Tema aceasta a avut o influenţă majoră şi asupra altor cercetători şi sociologi din întreaga lume, ceea ce a fost în mare parte meritul lui Moscovici. De exemplu, Denise Jadelet afirma: „Este un domeniu în expansiune, căci, trăind într-o lume care „fabrică” continuu noi reprezentări sociale asupra obiectelor, persoanelor, evenimentelor sau ideilor, trebuie să şi învăţăm să le observăm, să le cunoaştem” (Representation sociale: un domain en expansion, în D. Jadelet, Les representations sociales, P.U.F., 1989, p. 31). Adrian Neculau, în Postfaţa lucrării date, califică reprezentarea socială drept „un stil de conduită, un mod de a comunica cu exteriorul, un ecran între stimulul social şi sistemul personalităţii, o îmbogăţire a realului, un aparat evaluator”. O altă lucrare din care regăsim în prezenta anumite fragmente se intitulează L’age des foules sau Epoca maselor (Paris, Fayard, 1981, pp.25-70). Cele două capitole preluate, “Ştiinţa maselor” şi “Psihologia şefului charismatic”, ne fac o prezentare de ansamblu a psihologiei mulţimilor, dar şi a liderilor care le ţin în subordinea lor datorită anumitor mecanisme care merită şi trebuie studiate, căci fiecare vrea să ştie din ce categorie face parte – din cei ce controlează sau din cei ce sunt controlaţi. Moscovici recurge în studierea acestor două tematici la lucrări esenţiale ce le tratează. Printre acestea pot fi menţionate Psihologia mulţimilor de Le Bon, Sur l’eau de Guy de Maupassant, Essais de psychanalyse de Sigmund Freud, sau Masse et puissance de E.Canetti. Toate aceste lucrări importante de psihosociologie au avut asupra autorului o mare influienţă, acesta incluzând în lucrarea sa foarte multe citate pe care le-a completat, comentat sau argumentat în propriul său stil. În afară de faptul că Moscovici a reuşit să înfăţişeze cele mai importante trăsături ale maselor în contrast cu indivizii care le compun, el a încercat să  enunţe şi legi, idei practice la teme precum “Revolta maselor” sau “Ce este de făcut în prezenţa maselor?”. De asemenea, el face comparaţie între despotismul oriental şi cel occidental, printre cele mai importante deosebiri fiind că “cea orientală corespunde necesităţii economice, irigaţiile şi stăpânirea forţelor de muncă, iar cea occidentală corespunde mai mult unei necesităţi politice, presupunând stăpânirea asupra instrumentelor de influienţă sau sugestie cum sunt şcoala, presa, insituindu-se o dominare invizibilă, mult mai periculoasă”. În capitolul despre psihologia şefului carismatic se defineşte carisma, se dau exemple de personalităţi carismatice, precum şi de autori care au contribuit la studierea şefului carismatic. Dintre aceştia s-au remarcat Max Weber cu lucrarea Economie et Societe (Plon, Paris, 1971, p. 251), Sigmund Freud cu Moses et Monotheism şi Totem et Tabou. De remarcat, în acest capitol, este soluţia lui Freud ce înfăţişează secretul original ce constă în paricidul tatălui familiei de către propriii săi fii, fapt despre care ilustrul psiholog afirmă: “Nu am nici o reticenţă de a declara că oamenii au ştiut dintotdeauna – în acest mod special – că au posedat un tată primitiv şi că l-au ucis”. Moscovici e de părere că acesta e secretul original pe care îl disimulăm şi îl mascăm prin religii.

   În 1992, la P.U.F., apare un volum intitulat Dissensions et consensus, autori S. Moscovici şi W. Doise. Aici ni se arată mecanismele consensului care se crede a fi “un nou opium” (titlul capitolului VI), mai ales pentru societăţile europene cu cele americane. De asemenea, un subcapitol foarte interesant îl constituie “Binefacerile discordiei” a cărui idee principală este descoperirea adevărului şi variantei optime prin dezbateri, contraziceri, adică prin discuţii.      

   “Banul ca pasiune şi ca reprezentare” este titlul şi tema capitolului V al prezentei antologii, preluată fiind din cartea mai veche a lui Serge Moscovici, La machine a faire des dieux (Paris, Fayard, 1988, pp. 315-365). Atât autorul, cât şi cel care a inclus textul dat în această carte, au decis că tematica banilor e una capitală în cadrul psihologiei sociale, dat fiind faptul că aceştia generează toată gama de pasiuni, dar şi vicii omeneşti. Ei sunt văzuţi de Serge Moscovici ca „un nou miracol”, „o nouă religie” pentru mult prea mulţi, fapt atestat şi în lucrarea lui Simmel, The Philosophy of Money. De altfel, citatele şi ideile din această carte sunt omniprezente în capitolul dat. Pe lângă aceasta, se menţionează şi alte lucrări precum La grande transformation de K. Polanyi şi La questione juive de Max Weber. De altfel, tot în acest capitol V, se spune că banul este patria apatrizilor, fapt exemplificat cel mai bine prin poporul evreu care e la fel de mobil şi adaptabil ca banul.      

   Acestea ar fi trăsăturile cele mai importante ale cărţii Psihologia socială sau maşina de fabricat zei scrisă de Serge Moscovici, unul din cei mai prolifici psihosociologi ai secolului XX. Operă de mare valoare atât pentru ştiinţa psihosociologiei, cât şi pentru oricine are voinţa să o citească şi să o înţeleagă, cartea francezului a exercitat o influienţă majoră asupra tuturor celor care au studiat-o. 

Tudor Cojocari