Sfantul Grigorie Sinaitul

Parintele Efrem Katunakiotul este astazi unul din cei mai apreciati duhovnici aghioriti. In varsta de aproape 80 de ani, a fost unul dintre ucenicii binecunoscutului gheron Iosif Isihastul. Daca ceilalti ucenici ai Cuviosului Iosif au preluat conducerea a cate unei manastiri aghiorite, parintele Efrem a preferat isihia, ramanand retras in pustia Katounakiei unde vietuieste cu trei ucenici. Redam mai jos, in traducere, cateva din sfaturile sale adresate monahilor simonopetriti, despre ascultare.

Ascultarea fata de duhovnic le va aduce pe toate. Ascultarea va aduce harul. Cea mai mica neascultare alunga harul. Duhovnicul este, oarecum, in locul lui Dumnezeu. Orice spune duhovnicul e ca din gura lui Dumnezeu. Sa-l ai pe duhovnic ca pe chipul lui Dumnezeu. Toate patimile, putin cate putin, se vindeca prin ascultare. Nu mantuie nici preotia, nici postul, nici asceza, ci doar ascultarea de duhovnic.

Ascultarea face minuni: ascultarea va aduce toate harismele. Prin ascultare Hristos da rugaciunea. Nu ne mantuie rugaciunea; ci ascultarea de duhovnic ne mantuie.

Un demonizat a intrat la ascultare la doi batrani si prin ascultarea lui s-a vindecat. Mi-a povestit el insusi cum vedea demonul inaintea lui si cand zicea o data rugaciunea lui Iisus demonul se tulbura. Cand zicea rugaciunea a doua oara, demonul incepea sa tremure. A treia oara cand zicea rugaciunea, demonul disparea. Faci ascultare? Ai harul lui Dumnezeu, esti pentru rai. Sa stiti ca diavolul nu se teme de noi, nici macar nu ne ia in seama. El fuge de noi cand vede Harul lui Dumnezeu pe care il avem datorita ascultarii de duhovnic.

Cel care face ascultare nu se teme – oarecum – de Dumnezeu. Nu faci ascultare? Fa ce vrei: rugaciune, post, asceza, etc. – nu mantuiesc. Numai ascultarea mantuieste. Cel care face ascultare se aseamana cu Hristos, Care S-a facut ascultator pana la moarte, si inca moarte pe Cruce.

Duhovnicul poate sa cada. Cel care face ascultare nu cade niciodata. Duhovnicul va da socoteala inaintea lui Dumnezeu pentru dansul, dar cel care face ascultare nu.

Prin duhovnic vorbeste Hristos. Se poate oare sa cada cineva cata vreme se aseamana in ascultare cu Hristos? Chiar daca porunca duhovnicului e ratacita, Dumnezeu, pentru ascultare, o va intoarce in folos sufletesc. Pe duhovnicul tau, asadar, sa-l vezi ca pe Hristos. Sa nu-l intristezi. L-ai intristat pe duhovnic, L-ai intristat pe Dumnezeu. Eu am experienta personala a neascultarii si a constrangerii duhovnicului meu, Nichifor. L-am constrans zicandu-i: „Daca nu facem aceasta… plec." Parintele Nichifor a fost nevoit sa accepte. Cand m-am intors la chilia noastrã, parintele mi-a spus: De ce, mai copile, m-ai silit sa facem lucrul asta? Dupa ce mor eu, vei putea sa faci ce vrei".

Cu aceste cuvinte ale lui, infricosatoare si biciuitoare, mi-a aratat ca m-am indepartat de Dumnezeu. Am pierdut rugaciunea pentru mult timp. Nu numai ca am pierdut harul rugaciunii, insa am fost si „biciuit" de Dumnezeu.

Stii ce canon se primeste daca-l fortezi, daca-l obligi pe duhovnic sa faca ceva? E cu adevarat infricosator.

Cel ce face ascultare e ca o hartie alba. Nu are nimic scris pe ea care sa fie luat de diavol.

Cat valoreaza duhovnicul, cu frica de Dumnezeu, nu valoreaza intreaga lume, nu valoreaza tot Sfantul Munte.

Faci ascultare la duhovnic? La Dumnezeu si la Maica Domnului faci ascultare. Iar Hristos, Care a facut desavarsita ascultare la Tatal Ceresc te primeste, te aude, te face asemanator Lui. De aceea, cel ce face ascultare va avea o dubla cununa in slava vesnica.

Daca te trimite duhovnicul pe luna si te duci, esti in ascultare. Il odihnesti pe duhovnic? Il odihnesti pe Dumnezeu.

Cand m-am dus eu la duhovnicul Iosif, duhovnicul vostru era incepator. Parintele Iosif mereu il incerca, dar duhovnicul vostru nu stia nimic decat blagosloviti si sa fie blagoslovit. Adesea parintele Iosif ii striga cand mergeam eu pe acolo: „Vavuli fa-ne cafea", si duhovnicul vostru Efrem raspundea: „Sa fie blagoslovit" si fugea sa indeplineasca porunca. Cum se indeparta, parintele Iosif zicea incet: „Fii binecuvantat intotdeauna!" si se ruga pentru el. Duhovnicul vostru a primit mult har tocmai datorita ascultarii la parintele Iosif.

Demonizatul acela care a facut desavarsita ascultare la cei doi batrani si care s-a tamaduit prin ascultarea sa, mi-a spus cum îi sopteau demonii: „Pleaca de la batranii la care esti si coboara pe tarm, pe stanci. Batranii astia mananca, dorm, se roaga prea putin. Ca sa iesim trebuie multa rugaciune si post." Si desigur ziceau adevarul, insa era o cursa a diavolilor pentru ca sa-l scoata de sub ascultare. Siliti de o alta putere au marturisit: „Daca reuseam sa te scoatem de la batrani si sa te facem sa cobori pe stanci, spre tarm, te-am fi aruncat incet-incet in deznadejde si te-am fi facut sa sari in mare, adica sa te sinucizi". Prin ascultarea lui a invins demonii si s-a vindecat.

Numai diavolul stie ce e duhovnicul, ce inseamna duhovnicul, ce inseamna ascultarea de duhovnic!

Facandu-mi eu odata voia si plantand pomi, toti s-au uscat. Cei pe care i-am plantat cu binecuvantarea parintelui Nichifor s-au prins, desi parintele Nichifor nu era dintre monahii rugatori.

Nu trebuie sa tolerezi sa-l judece cineva pe duhovnicul tau. Sa te opui, sa te impotrivesti cand auzi ca se spune ceva impotriva duhovnicului tau. Asa e corect si asa trebuie sa faci. O intamplare asemanatoare cu cea in care acel monah a zis: „am duhovnic" si prin aceasta au disparut dracii i s-a intamplat si tatalui parintelui Amfilohie. Parintele Amfilohie si-a adus tatal la Sfantul Munte, l-a facut monah si-l ingrijea. Ca sa vezi, copilul si-a facut tatal calugar!… Cand tatal lui tragea sa moara, parintele Amfilohie a intrat in camera muribundului si vazandu-l foarte tulburat il intreba:

- De ce esti, tata, atata de tulburat?

- Au venit diavolii si mi-au spus, inspaimantandu-ma, ca-mi vor lua sufletul. Iar parintele Amfilohie i-a spus:

- Nu-ti fie frica pentru ca nu-ti pot face nimic, pentru ca esti sub ascultare. Daca mai vin la tine sa le zici: Ce aveti cu mine? Am duhovnic. Eu sunt ascultator".

Au venit din nou demonii in ziua urmatoare cu mai mult zgomot, cu sabii, cu topoare, cu furci, speriindu-l ca-l vor lua. Cum le-a zis ca are duhovnic, demonii s-au fãcut nevãzuti. Numai diavolul stie ce putere are duhovnicul, ce zice duhovnicul. A zis duhovnicul? Du-te! Urca-te pe luna, nu te teme! Orice vrea duhovnicul, sã fie fãcut. Nu te intereseaza. Nu intereseaza decat ascultarea. Ai facut ascultare, mergi in Rai, nu ai facut, mergi in Iad.

N-ai venit sa te impartasesti de zece ori pe zi, sa faci rugaciunea mintii, privegheri sau posturi. Toate nu valoreaza nimic fara ascultare. Ai facut ascultare, mergi in rai, ai facut neascultare, mergi in Iad! Adam a facut neascultare si a ajuns in iad! Noi calugarii spunem putine cuvinte: ASCULTARE DE DUHOVNIC = VIATA, NEASCULTARE = MOARTE. Ai facut ascultare, ai facut totul. Eu nu spun ca celelalte nu ne folosesc, insa sunt pe planul doi. Imi amintesc ca odata, pe cand traia duhovnicul Iosif, l-am judecat intr-o problema. M-am dus seara sa ma rog si nu puteam de loc sa inaintez in rugaciune: „Doamne Iisuse….Doamne Iisuse…" mai mult nu puteam.„Undeva am gresit" m-am gandit. „Undeva am pacatuit". Ia sa vedem in ziua precedenta, unde am mers, ce am facut, ce am spus. Am gasit: l-am judecat pe duhovnicul meu. Ziua urmatoare era duminica si trebuia sa slujesc la Sfantul Altar. Acum ce era sa fac? Rugaciune! „Dumnezeul meu, iarta-ma caci mi-am judecat duhovnicul. Am gresit, imi cer iertare" Dar nimic! „Dar Petru, Doamne, Te-a tagaduit de trei ori si l-ai iertat. Eu nu Te-am tagaduit, ci doar l-am judecat pe duhovnicul meu. Acum ma pocaiesc si-mi cer iertare". Nimic! Iau din nou metaniile, dar rugãciunea nu inainteaza. Au inceput lacrimile. Am varsat rauri de lacrimi. „Pe cuvioasa Maria Egipteanca ai iertat-o cand s-a pocait si pe multi pacatosi ai iertat. Pentru mine nu exista mila, nu exista iertare?"

Au trecut asa trei ore. In sfarsit simt o pace, o dulceata, o bucurie inlauntrul meu. Atunci incepe si rugaciunea, singura: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma". Deci nu-i acelasi lucru sa judeci un strain cu a-l judeca pe duhovnicul tau. Vai tie! L-ai judecat pe Insusi Dumnezeu. Singurul om pe care l-am iubit si singurul om de care m-am temut a fost parintele Iosif. Duhovnicul poate sa-ti spuna un cuvant mandru sau sucit. Tu fa-ti ascultarea ta, fa ascultare desavarsita. Rodul desavarsitei ascultari l-am incercat la duhovnicul Iosif. O sa ma intrebi desigur care este? Nu ma temeam de Dumnezeu, nici macar nu ma temeam. Gura duhovnicului ce zice? Sa fie blagoslovit…fa ascultare fara deosebire.

Gura duhovnicului e gura lui Hristos. Sa faci ce spune duhovnicul fara sa analizezi, fara sa cercetezi si fara sa murmuri. Construieste pe smerenie. A zis duhovnicul asa? Sa fie blagoslovit. De nimic sa nu te ingrijesti de vreme ce faci ascultare. Te vei mantui, o sa mergi in Rai.

Un diacon ii zice duhovnicului: „Parinte vreau sa merg sa fac baie in mare pentru sanatate". „Nu te du copile pentru cutare sau cutare motiv". „Ba ma duc sa fac baie". Si se duse… Facu baie si in timp ce se scalda un rechin l-a omorat. Mai tarziu i-a scos marea trupul sfasiat la mal. Unde s-a dus sufletul lui?

Ascultarea aduce iluminare, lacrimi si rugaciune. Daca n-ai ascultare, chiar daca le ai pe acestea, le vei pierde. Cat de mult il cinstesti si il iubesti pe duhovnic, atat de mult primesti. Harul ascultarii il inconjoara pe ascultator ca o flacara si de aceea nu-l poate prinde diavolul. Daca lipseste aceasta flacara, diavolul ne va devora.

Teologia (cuvantarea de Dumnezeu) este rezultatul rugaciunii, iar rugaciunea este rezultatul ascultarii. Cand faci ascultare o sa gasesti si rugaciune si teologie (cuvantare de Dumnezeu). Cand insa nu faci ascultare nu gasesti nimic. Primul lucru, sau mai bine zis radacina, este ascultarea. Ai facut ascultare? O sa gasesti rugaciune. Se poate sa o gasesti acum sau sa o gasesti maine.

Intrebare: Si daca duhovnicul da o porunca gresita?

Raspuns: Niciodata nu ajungi tu rau, pentru ca la mijloc este ascultarea.

Cu cat mai mult devotament, abnegatie, iubire si credinta ai in suflet, cu atat nu ai impotriviri launtrice. Cand insa ai ceva cu duhovnicul tau, sa stii ca nu esti una cu el, ca nu-l iubesti si n-ai credinta in el. Cu cat ai mai multa credinta in duhovnic, ca atat ai mai putina grija. Cand nu esti unit cu duhovnicul simti o impotrivire, ai un „spin" inlauntrul tau.

Cu cat ai mai mult devotament si ascultare fata de duhovnicul tau, cu atat o sa ai mai multa ravna.

Cel mai bun zel e la inceputul vietii calugaresti. Esti devotat duhovnicului. Cand te unesti cu duhovnicul e zelul cel mai bun. Cand vezi fata duhovnicului ca pe a lui Hristos, totul merge bine. Cand vezi greseli la duhovnic, e vai de tine!

Odata mi-a zis cineva: „Parinte staret vreau sa merg la duhovnic sa ma spovedesc pentru asta si asta. Sfintia ta ce zici?" „Fa 1000 de metanii". „Sa fie blagoslovit". Si n-a mai zis nimic la duhovnic. Asta e, sa zicem, credinta, atasamentul, unirea custaretul.

Ah, fericita ascultare! Parintilor, eu ce sa zic? Cand eram sub ascultare alt har aveam, alta rugaciune. Pluteam, ca sa spun asa in aer. Acum sunt staret. O sa ziceti ca nu am cautat asta, ca Dumnezeu mi-a dat. Da, insa imi amintesc starea de ucenic. Cea mai buna stare pentru monah este starea de ucenic, de ascultator. Puterea ascultarii se vede din urmatoarea intamplare. Era intr-o marti si spre seara mi-au venit niste ganduri contra duhovnicului meu, parintele Iosif, pentru ca ne-a pus sa semnam o scrisoare. Avea si dreptate, dupa cum s-a dovedit ulterior. Sambata merg la slujba cu parintele. Cum mã vede imi zice: „Parinte, ai ceva contra mea, ceva te separa de mine, ai ceva inlauntru. Nu te desparti de duhovnic, nu te rupe de mine!" Eu uitasem ca l-am judecat, uitasem gandurile. „Parinte, zic, nu-mi amintesc sa am un gand care sa ma separe de sfintia ta." „Si totusi ai ceva care te separa de mine. Cum te-am vazut, am stiut. A stiut sufletul meu ca ai ceva ganduri care te separa de mine." „Parinte, nu-mi amintesc nimic!" “Sa incerci sa-ti amintesti!"

Dupa ce am terminat Sfanta Liturghie am plecat. Mergand spre chilia mea si urmarind ce ganduri am avut in aceste zile, mi-am amintit de judecata pe care i-am facut-o in legatura cu scrisoarea. M-am intors inapoi si mi-am cerut iertare cu lacrimi.

Calugarul trebuie, deci, sa faca ascultare orbeste, sa nu faca deosebire. Imi amintesc ca, alta data, m-am dus la chilie sa ma rog. Ma gaseam intr-o stare harica. Deodata, parintele Procopie, care era ucenic impreuna cu mine, bate la usa si ma cheama la lucru. Pentru ca stiu ca harul poate sa vina sa te bucure fie cinci minute, fie o ora, fie doua, m-am gandit ca acum cand ma gasesc sub lucrarea harului sa profit si cand se va sfarsi sa merg la lucru. Parintilor, nici nu am apucat sa termin de gandit ce am zis, ca am si pierdut harul! N-a fost asta neascultare? Ba neascultare a fost, chiar daca parintele Procopie nu era duhovnicul meu. Si mi-am zis atunci in sine: „Si neascultarea am facut-o si rugaciunea am pierdut-o". De aceea zic: Fa ascultare si vei gasi rugaciunea. Nu urmari rugaciunea ca ea vine din ascultare.

Primul lucru pe care l-am intalnit noi la parintele Iosif a fost ca Dumnezeu te mantuieste prin rugaciunile duhovnicului. Ce putem spune e ca pe cat de unit esti cu duhovnicul, pe atata de mult har primesti. Ca fierul in foc, se face si el foc. Pe cat il indepartezi de foc, cu atata se raceste.

Rugaciunea izvoreste din ascultare, nu ascultarea din rugaciune. Fa ascultare acum si in continuare va veni harul.

Parintele Iosif spunea: „Cel ce face ascultare va iesi bine numai si numai pentru ascultare! Nu are importanta cine e duhovnicul. Ce i-a folosit lui Iuda ca L-a avut pe Hristos? Nimic! Ce i-a folosit lui Adam ca L-a avut staret pe Dumnezeu si ca era in Rai? Nimic! Nu s-a folosit de Rai, caci a facut neascultare. Cu ce l-a impiedicat de la sfintenie pe marele Acachie faptul ca duhovnicul sau era sucit si nebun si il batea zilnic? Cu nimic!

Intrebare: Dumnezeu ne-a dat putere de judecata. Asta e alba, asta e neagra. Daca iti spune duhovnicul ca albul e negru si invers, nu elimini judecata?

Raspuns: Asta este ascultarea, parintele meu, asta este ascultarea. Sa te incredintezi ca e negru si nu alb cum il vezi tu… Tu vezi lucrul alb, iar duhovnicul il vede negru. El vede corect, el vede drept! Asta este ascultarea! Sa te straduiesti sa vezi ca nu este cum spui tu, adica alb, sa nu crezi nici macar ceea ce vad ochii tai.

Cand esti unit cu duhovnicul te inunda harul. Imi amintesc anii aceia: suvoi venea harul. Mi-a spus intr-o zi: „N-o sa primesti nimic pana sambata viitoare". Cu adevarat moarte a fost pentru mine. Ne minunam cum se implineste cuvantul duhovnicului, cum il pecetluieste Dumnezeu.

Odata, niste crestini ne-au adus un sac cu cartofi, la arsana. Un ucenic de-al meu, incepator (acum nu mai este la noi) mi-a spus ca este obosit si ca nu vrea sa mearga sa-l aduca si m-am dus eu. Jos era oprit un camion, i-am facut semn. Inauntru erau doi profesori universitari care imi zic: „Parinte, nu stiti unde sta parintele Efrem?" „Eu sunt", le raspund. Iar unul dintre ei imi zice: „Voi monahii sunteti cu adevarat fericiti, pentru ca traiti cu adevarat viata crestina".

Cand m-am intors la chilie, i-am povestit ucenicului intamplarea, la care el mi-a zis cu multa nerusinare: „Mda, cand vin aici ii izgonesti, iar jos ii inviti aici". „Ce sa ma fac, mai copile, asa mi-a venit atunci sa le zic, ii raspund. Acum hai sa ne rugam o ora la chilie". Dupa o ora vine la mine si ma intreaba: „Cate rugaciuni ai facut?" „Atatea", ii raspund. „Doar atatea? Eu am facut cu mult mai mult si inca mai pot sa mai fac". Mi-a zis toate astea cu nerusinare. M-am intors intristat la mine la chilie. Numai ca nu am plans pentru comportamentul copilului aceluia. Se duse ucenicul sa doarma. Cum insa sa poata dormi cand diavolii au inceput sa-l atace? Si numai ce vine la mine la chilie speriat si-mi spune ce i se intampla. Ii raspund: „Asta ti se intampla pentru ca l-ai suparat pe duhovnicul tau". I-am citit o rugaciune, au trecut toate si s-a culcat linistit.

Cand te faci prost pe tine insuti, pentru ascultare, si daca esti asa cum iti spun si intrebi pentru toate, incepe Dumnezeu sa-ti dea har.

Parintele Procopie a plecat o data, facand neascultare de parintele Nichifor. Cand a ajuns la o anumita stare de lepadare a simtit deodata lipsa harului. Se simtea ca si cum ar fi un alt Procopie care-l intreaba: „De ce ai plecat?" „De asta si asta!" – ii raspund. „De ce ai lasat ascultarea si pe duhovnicul tau? Du-te inapoi la ascultarea ta!" Si s-a intors Procopie.

Nu are importanta cine este duhovnicul. Metania pe care o pui duhovnicului e lucru mare. Facand ascultare la parintele Nichifor in anii aceia, am vazut minuni.

Parintele Iosif spunea: „Nici preotia, nici Sfanta Impartasanie, nici rugaciunea mintii, nici postul, nici privegherea nu mantuiesc fara ascultare. Tot ce se face din voia proprie e luat de diavoli!" „Caci implinind cineva voia altuia si nu pe a sa, infaptuieste nu numai lepadarea de sufletul sau, ci si rastignire fata de toata lumea.

Cel ce contrazice pe parintele sau, face bucuria dracilor. Iar de cel ce se smereste pana la moarte, se minuneaza ingerii. Caci unul ca acesta face lucrul lui Dumnezeu (Ioan VI, 28), asemanandu-se Fiului lui Dumnezeu, Care a implinit ascultarea de Parintele Sau pana la moarte, iar moarte, pe cruce (Filip, II, 4-11)".

Sfarsit.

din site-ul bisericii Săraca

Magdala, mic sat de pescari aflat pe tarmul occidental al lacului Ghenizaret, la 5 km de orasul Tiberiada, era patria Sfintei Maria Magdalena. Fecioara cu avere, a trait cu frica de Dumnezeu si cu ascultarea poruncilor Lui, pâna in ziua in care a fost posedata de sapte diavoli (cf. Marcu 16, 9 ; Luca 8, 2). Cuprinsa de aceasta boala si negasindu-si nicicum odihna, ea afla ca Iisus Hristos ajunsese pâna in tinutul ei, dupa ce traversase Samaria si ca atragea multimi multe dupa El, prin minunile pe care Le savârsea si prin invatatura Sa cea cereasca. Plina de speranta, ea alerga spre El si, asistând la minunea inmultirii pâinilor si a pestilor, in numar suficient de mare pentru a hrani peste 4 000 de oameni (Matei 15, 30-39), se arunca la picioarele Mântuitorului si ii ceru sa o conduca pe calea vietii vesnice.

Izbavita din aceasta incercare, ea renunta la bunurile sale si la orice atasament la lume pentru a-l urma pe Iisus in toate periplurile sale, impreuna cu Apostolii, Maica Domnului si alte femei pioase care se pusesera in serviciul Lui dupa ce au fost vindecate de el din diverse boli: Maria, mama lui Iacov cel mic si al lui Ioset, Maria lui Cleopa, Ioana, sotia lui Huza; Suzana si Salomea, mama fiilor lui Zevedeu.

Când si-a terminat misiunea in Galileea, Domnul Se indrepta catre Ierusalim, in ciuda atentionarilor primite din partea celor apropiati. Maria Magdalena il urma fara ezitare si se imprieteni cu Marta si Maria din Betania. Pe când Domnul tocmai eliberase un posedat care era mut si afirma ca el alunga demonii prin Duhul lui Dumnezeu, o voce se ridica din multime si striga : ” Fericit pântecele care Te-a purtat si sânul care Te-a alaptat!”(Luca 11, 27). Acest glas se presupune a fi fost cel al Mariei Magdalena. Ea asistase si la invierea lui Lazar si atunci fu intarita in credinta sa in Fiul lui Dumnezeu. In timp ce ceilalti discipoli isi abandonasera Invatatorul in momentul arestarii Sale, ea il urma pâna in curtea marelui preot apoi la tribunalul lui Pilat, asista la procesul Sau nedrept, la Patimile sale si ramase lânga Cruce, impreuna cu Maica Domnului si cu Sfântul Ioan Teologul (Ioan 19, 25).

Totul fiind de-acum indeplinit si sângele Mântuitorului fiind scurs din coasta Sa pentru a curati pamântul, Maria isi invinse durerea si lua initiativa ingroparii Lui. Stiind ca nobilul sfatuitor Iosif din Arimateea sapase nu departe un mormânt nou in stânca, ea se duse sa il gaseasca si il convinse sa ii cedeze acel mormânt pentru a-l ingropa pe cel omorât pe Cruce. Incurajat de credinta hotarâta a acestei femei, Iosif obtinu din partea lui Pilat autorizarea in acest sens si impreuna cu Nicodim, membru al Sanhedrinului care era discipol in ascuns al lui Iisus, coborî Trupul de pe Cruce si il infasura intr-un giulgiu pentru a-l depune in mormânt. Maria Magdalena si Maica Domnului asistau la aceasta scena si au cântat atunci un imn de inmormântare, insotit de lacrimi, in care stralucea totusi nadejdea lor in Inviere (acest cântec funebru este tema Slujbei Utreniei a Sâmbetei Mari). Dupa ce mormântul a fost inchis cu o piatra mare ce fusese rostogolita pâna la intrare, Iosif si Nicodim se retrasera dar cele doua femei Sfinte ramasera asezate, in lacrimi in fata mormântului, pâna târziu in noapte. Parasind locul, ele se hotarâra ca imediat dupa ce se termina odihna Sabbatului sa vina inapoi la mormânt cu bune miresme pentru a mai imbalsama o data trupul Mântuitorului (Marcu 16 :1).

Dupa ce au tinut odihna dupa lege, la cântatul cocosului, in timp ce prima zi a saptamânii abia incepea sa se zareasca, Maria Magdalena si “cealalta Marie” (Dupa Sfântul Roman Melodicul si Sfântul Grigore Palama, ” cealalta Marie ” nu putea fi decât Maica Domnului, caci se cadea ca ea sa fie prima care sa se bucure de Invierea fiului Sau. Pentru majoritatea Parintilor insa, Maria Magdalena e cea care l-ar fi vazut prima pe Domnul, conform cuvintelor Evangheliei (Marcu 16 :9), “cealalta Marie” fiind Maria, mama lui Iacov. Scriitorii ecleziasti au incercat sa concilieze in moduri diferite istorisirile divergente ale Evangheliilor despre vizita sau vizitele la mormânt ale Sfintelor Mironosite.) venira la mormânt. Un Inger stralucitor li se arata, insotit de o cutremurare a pamântului si le vesti ca Iisus nu se mai afla inauntru, si ca inviase (Matei 28 :1). Tulburate cu totul, nu privira macar mormântul si alergara sa duca Apostolilor vestea. Domnul inviat li se arata pe cale si le saluta zicând : “Bucurati-va!”. Trebuia intr-adevar ca El sa anunte unei femei eliberarea de natura noastra, cazuta si condamnata la suferinta ca urmare a greselii Evei.

Auzindu-le istorisirea, Apostolii au crezut ca ele delirau. Petru insa alerga pâna la mormânt si, aplecându-se vazu numai niste fâsii de giulgiu ce se mai gaseau inauntru si se retrase surprins. Ziua se ridicase, Maria Magdalena se duse la fata locului pentru a doua oara pentru a se convinge ca nu fusese vreo vedenie. Constatând ca mormântul era intr-adevar gol, ea se duse de-a dreptul la Petru si Ioan sa ii anunte, care alergara si ei la locul cu pricina. Dupa plecarea celor doi discipoli, ea ramase singura lânga mormânt intrebându-se cine putea sa fi ridicat trupul (Ioan 20 :11). Doi Ingeri invesmântati in alb se aratara atunci pe locul unde fusesera capul si picioarele Domnului si o intrebara de ce plângea. In timp ce le raspundea, Ingerii se ridicara dintr-odata, cu respect. Maria se intoarse si il vazu pe Iisus care ii puse aceeasi intrebare. Luându-l drept gradinarul locurilor, ea intreba daca El era cel care scosese trupul afara. Dar imediat ce Iisus a chemat-o cu numele sau : “Maria”, recunoscând glasul prea-iubitului sau Domn, ea striga : “Rabbuni! (Invatatorule!)” si voi sa i Se arunce la picioare pentru a le saruta. Voind sa o aduca la o intelegere mai profunda a starii in care se gasea Trupul lui dupa Inviere, Iisus ii spuse : “Nu ma atinge, pentru ca inca nu m-am urcat la Tatal!”. Si o trimise sa vesteasca “fratilor” Sai ceea ce vazuse.

Devenita pentru a treia oara “apostol al Apostolilor”, Maria Magdalena ramase cu discipolii si cu Maica Domnului, bucurându-se cu ei. Ea era probabil prezenta si pe Muntele Maslinilor, la Inaltare, precum si in foisor, in ziua Rusaliilor, când Duhul Sfânt coborâ in forma de limbi de foc (Faptele Apostolilor 2).

Se povesteste ca Sfânta a parasit apoi Ierusalimul pentru a se duce la Roma si a cere acolo dreptate imparatului Tiberiu pentru condamnarea nedreapta pronuntata de Pilat. - Aceasta istorisire despre razbunarea impotriva lui Pilat si despre moartea sa nu se gaseste decât la Sfântul Simion Metafrastul, probabil sub influenta Evangheliei apocrife a lui Nicodim (Actele lui Pilat, secolul V) care pune in scena pe Sfânta Veronica. In anul 36, Pilat fu destituit din functie si trimis inapoi la Roma pentru a da seama de proasta sa administratie, in timpul careia se inregistrasera din plin provocari, violente si executii arbitrare. Dupa Eusebiu al Cezareii, el s-ar fi sinucis (Istoria ecleziastica II, 7) sau a fost poate executat. Diferite traditii apocrife au incercat sa il reabiliteze pe Pilat, presupunând chiar ca el s-ar fi convertit, si ele arunca asupra iudeilor toata responsabilitatea Patimilor. Prezentându-se in fata imparatului cu un ou in mâna, ea ii spuse ca dupa ce a suferit Patimile, Hristos inviase, aducând tuturor oamenilor fagaduinta invierii; iar oul se colora atunci in rosu (de aici vin traditia oualor rosii de Pasti). Suveranul ii asculta cererea si il convoca pe Pilat, precum si pe marii preoti Ana si Caiafa. Caiafa muri pe drum, in Creta; iar Ana, fu torturat fiind inchis intr-o piele de bivol. Pilat, prezentându-se la tribunalul imparatului, incerca sa se justifice prin presiunile iudeilor si riscul de revolta impotriva autoritatii de la Roma. Dar Cezar ramase insensibil la apologia lui si porunci sa fie aruncat in inchisoare. Se relateaza ca, urmarind un cerb in timpul unei partide de vânatoare, organizata de prietenii lui Pilat nu departe de inchisoare, imparatul arunca din arc o sageata care se infipse drept in inima lui Pilat.

Revenita la Ierusalim, Maria Magdalena urma invatatura Sfântului Petru. Patru ani trecusera de la Inviere, Apostolii se imprastiasera in diverse regiuni ale lumii, Maria Magdalena impreuna cu Sfântul Maxim, unul din cei 70 de discipoli, se duse sa predice Vestea cea Buna. Fura arestati la scurt timp de catre iudei si parasiti, cu alti Crestini, in mijlocul marii, fara hrana, pe o corabie fara pânze si fara vâsle. Ambarcatiunea fu insa condusa de Hristos, Pilotul Mântuirii noastre, pâna la Marsilia, in Galia (Franta). Debarcând vii si nevatamati, Sfintii Apostoli suferira foamete, sete si dispret din partea locuitorilor locului, pagâni care nu ii ajutau in nici un fel. Intr-o zi in care acestia erau adunati pentru unul din sacrificiile lor idolicesti, Sfânta Maria Magdalena se amesteca plina de curaj in adunare si ii incuraja sa recunoasca pe singur Dumnezeu, Facatorul ceurului si al pamântului. Minunati de forta ei si de iluminarea fetei sale, pagânii o ascultara. Ea repeta discursul si in fata guvernatorului roman al provinciei, Ipatie, care venise impreuna cu sotia sa sa aduca jertfa idolilor, pentru ca sa aiba un copil. Mai intâi reticent, Ipatie, dupa trei aparitii ale Sfintei, o primi pe Maria si pe cei care o insoteau in palatul sau si ceru sa fie invatat in invatatura lor. Prin mijlocirea Mariei, el obtinu un copil dar sotia lui muri când il aduse pe lume. Dupa un scurt sejur la Roma, Ipatie facu un pelerinaj la Ierusalim; dar razgândindu-se deodata, se hotarâ sa se intoarca in locul in care isi ingropase sotia si pruncul. Mare ii fu mirarea când ii gasi vii si afla ca ei supravietuisera prin rugaciunile si grijile Sfintei Maria Magdalena! Aducând rugaciune de multumire lui Dumnezeu, magistratul si toata casa lui se botezara atunci si devenira ferventi proclamatori ai Adevarului.

Parasind Galia, Sfânta Maria Magdalena isi continua periplurile misionare in Egipt, Fenicia, Siria, Pamfilia si alte locuri, raspândind peste tot buna mireasma a lui Hristos. Ea petrecu o vreme la Ierusalim, apoi pleca la Efes unde il regasi pe Sfântul Ioan Teologul, impartasind cu el aceleasi incercari si bucurându-se de invataturile sale de inspiratie dumnezeiasca.

Indeplinindu-si misiunea pe care i-o incredintase Domnul, ea isi dadu sufletul lui Dumnezeu, dupa o scurta boala, si fu ingropata la intrarea pesterii, unde adormira apoi cei Sapte Copii. Numeroase miracole s-au produs in acest loc pâna in ziua in care, aproape zece secole mai târziu (899), piosul imparat Leon VI cel Intelept porunci sa fie mutate la Constantinopol Moastele Sfintei Celei-Intocmai-Cu-Apostolii. El le facu o primire evlavioasa, in prezenta intregului popor si purtându-le pe umerii sai, ajutat de fratele sau Alexandru, el se duse sa le depuna in partea stânga a Altarului manastirii Sfântul Lazar, pe care o ctitorise.

Supravietuind peripetiilor istoriei, mâna stânga a Sfintei Mironosite, care emana o aroma dulce, e si astazi cinstita cu inchinare la Manastirea atonita din Simonos Petra, care o cinsteste pe Sfânta Maria Magdalena ca a doua sa fondatoare.

Traditia occidentala, de la Grigorie cel Mare incoace, a asimilat-o pe Maria Magdalena cu pacatoasa caita ce a venit sa unga picioarele lui Iisus (Luca 7, 36 -38) si chiar cu Maria sora lui Lazar. Dar nimic in Evanghelie nu permite aceasta identificare, respinsa de majoritatea Parintilor Rasariteni. Intr-adevar, a fi fost posedat de demon nu insemna o viata de dezmat. Sfântul Simion Metafrastul interpreteaza in mod alegoric “cei sapte demoni” ca fiind cele sapte pacate ce se opun virtutii; dar el nu este urmat de ceilalti Parinti.

Dacă ar fi să analizăm conţinutul unul suflet doritor de linişte (heisychia), cu siguranţă ca am găsi în el mai mulţi factori care completează, influenţează şi formează chemarea către viaţa monahală. Să menţionăm doar câţiva: 1) Pocăinţa, un dor mistuitor sau o nevoie a sufletului un simţ al naivităţii, al caracterului iluzoriu şi întunecat al obiectelor şi fenomenelor, mai exact al lucrurilor după care tânjim, al întregii noastre lumi care nu este altceva decât o imagine sau o amintire a alteia – pământul vieţii adevărate. 2) Dragostea de Dumnezeu, - o preferinţă pentru Împărăţia Sa de dragul Căreia, totul – atunci când e vorba de a câştiga pe Dumnezeu pentru sine – e văzut ca praf si pulbere, chiar acele lucruri care sunt sfinte şi binecuvântate de Biserică, precum soţul sau soţia, căsătoria şi copiii, participarea la viaţa, lucrarea sau comunitatea Bisericii în lume, sfătuirea, milostenia, preoţia, pe scurt, toate convenţiile şi obligaţiile pe care le avem în societate. Nu întâmplător sfântul Vasile cel Mare, de exemplu, interzice monahului să-şi dorească preoţia. Milostenia este un păcat mare pentru monahul care se complace în ea. Sfătuirea e văzută ca părere de sine, egoism. Astfel, putem vedea cum monahismul e aşezat într-o cu totul altă poziţie faţă de cea a restului trupului Bisericii, el suferă o continuă schimbare îndreptată către o lume cu totul deosebită, o comunitate diferită. O aplecare către singurătate, retragere şi înstrăinare (xeniteia), alături de un dor către desăvârşire şi îndumnezeire ambele existând în fiecare suflet ce tânjeşte după singurătate. Sigur, putem aminti multe alte calităţi legate fie de cunoştinţe, educaţie sau comportament – toate nefăcând altceva decât să deosebească viaţa şi activitatea acelora ce trăiesc o viaţă monahală.

Totuşi, acel element special - întotdeauna prezent în întregime în vocaţia monahală, în mod limpede şi stăruitor – stimulează sau însufleţeşte întreaga fiinţă ce se doreşte după viaţa monahală este atitudinea martirului, aplecarea către suferinţă, răbdare întru jertfirea de sine sau chiar moartea de dragul dragostei lui de Dumnezeu, exprimându-şi în acest mod cele mai profunde aspiraţii ale sufletului către Dumnezeu pe Care Îl caută fără încetare. Astfel, putem spune că cel ce se apropie de viaţa monahală o face pentru a deveni martir, prin efort şi suferinţă, prin lacrimi şi răbdare (sau, cum spunea unul din bătrânii noştri atoniţi: “prin multe suferinţe”), pentru a se proba prin ispite, în osteneli, mai mult; în închisori, mai mult; sub lovituri, fără număr (atât de la oameni cât şi de la demoni); la moarte, adeseori (Cor. 11: 23 şi urm.).

MARTIRIUL: TEMELIA VOCAŢIEI MONAHALE

De ce, totuşi, este martiriul elementul principal al vocaţiei monahale? Voi menţiona doar trei motive alese din multe altele, pentru a nu depăşi limitele stabilite pentru această discuţie.

Rolul durerii

Dintru început, după Cădere, omul şi-a dat seama şi a experiat faptul că ceea ce părea a fi un blestem – şi anume hotărârea lui Dumnezeu ca el să să-şi câştige pâinea prin sudoarea frunţii sale, să nască în dureri şi să redescopere raiul prin multe necazuri (Fapte 14: 22) – era în fapt ascunderea iubirii lui Dumnezeu, care ascundere era o cale şi un mijloc pentru cea de-a doua creare a omului, pentru reînnoirea celui ce căzuse care murea pe zi ce trece. Ajungând la o oarecare maturitate, omul a recunoscut în suferinţele sale, în sudoarea muncii sale şi chiar în moartea sa faptul că durerea sa conţinea un mod de a fi, o posibilitate vie de a se descoperi în faţa lui Dumnezeu, mărturisindu-I dorinţa sa de îndumnezeire pierdută. Cu alte cuvinte, omul nu a găsit o altă cale mai bună de a-şi exprima dorul său după îndumnezeire decât prin suferinţa pentru numele lui Dumnezeu. Prin fire omul doreşte să ajungă un dumnezeu. Dar singurul mod prin care el poate să se restaureze pentru a ajunge la comuniunea cu Dumnezeu este jertfa – un limbaj plin de viaţă şi de suferinţă pentru Hristos, întru dobândirea Împărăţiei Sale. Astfel suferinţa devine un factor necesar sufletului uman, un element înnăscut, instinctiv chiar materia primă prin care ne construim relaţia cu Dumnezeu. Sufletul nu se poate apropia de Dumnezeu decât prin suferinţe, încercări, ispite… Numai prin acestea Îl poate iubi mai mult pe Dumnezeu devenind tot mai dependent de El. Din acest motiv putem afirma - iconomic vorbind ( cf. şi expresiei Sfântului Grigorie din Nazians şi a vieţii Părinţilor în general) – că Dumnezeu nu vindecă sufletul mai bine prin nici o altă metodă cât prin durere, osteneală şi ispite pentru a ne dărui viaţă în schimbul morţii noastre de bună voie.

Prin urmare, aşa cum nu a existat vreodată vreun suflet iubitor de Dumnezeu care să nu sufere durerile naşterii, cu atât mai mult se cuvin acestea vocaţiei lui monahale, ca unul ce suferă o naştere feciorelnică în pântecele Duhului mântuirii! Aşa se întâmplă cu cel care se doreşte după o viaţă ascetică – nu-şi îngăduie nici o odihnă pe calea sa, dar – dorindu-şi propria desăvârşire, se angajează în nevoinţe şi mai mari, în osteneli şi mai grele. Conştiinţa lui martirică este atinsă cu uşurinţă, umplută de bucurie şi de mulţumire ea trece şi la suferinţe extreme, este bucuria suferinţei ce alternează cu suferinţa pentru bucurie; în felul acesta, el se străduieşte încet, dar cu bucurie, a împlini orice nevoinţă şi a-L câştiga pe Hristos pentru sine.

Vedem monahi angajându-se în cele mai istovitoare munci. De exemplu: Sfinţi care se străduiesc să treacă prin cele 40 de zile de post fără a dormi, aşteptând un înger pentru a-i determina în oarecare fel să guste ceva. Vedem călugări atoniţi mâncând un oscior de peşte pentru a se conforma binecuvântării praznicale. Vedem monahi, atât astăzi cât şi în trecut, care zi şi noapte nici nu se aşează nici nu se întind pe pat, până ce picioarele lor se revoltă, cu toate acestea nu suferă nici o durere. Aceasta este tendinţa firească a fiinţei umane care gustă din bucuria întristării – desfătarea duhovnicească (nu psihologică) a durerii. Acel suflet merge pe o cale dureroasă pentru ca prin ea să apară înaintea lui Dumnezeu pe Care Îl iubeşte pentru a trăi (din) iubirea Lui. Putem foarte uşor să observăm acest fenomen în existenţa noastră de zi cu zi.

Martiriul

Temelia duhovnicească pe care şi-a câştigat-o îl va duce în continuare către martiriul propriu-zis; din acest moment începe să se înalţe către Dumnezeu şi să trăiască monahismul pe o “cale evlavioasă”, să ducă o “viaţă filosofică” a participării la viaţa dumnezeiască. Şi dacă acest dor de a-şi exprima dragostea sa pentru Dumnezeu prin suferinţă, îi apare în suflet gata făcut sau înfăşat, totuşi nu va rămâne în acest stadiu ci va creşte neîncetat devenind chiar un “uriaş” ca unul ce trăieşte din viaţa monahală. Ceea ce vreau să spun e că temelia sa creştină, duhovnicească îl va conduce în mod inevitabil la iubirea de suferinţă întru martiriu.

Când a suferit, fiind martirizat prin moartea Sa pe Cruce, Hristos a devenit “modelul” nostru (I Pt. 2. 21), noi am fost făcuţi demni de a împlini lipsurile necazurilor lui Hristos pentru trupul Său (Col. 1: 24); prin suferinţele Lui, prin reamintirea lor, noi le facem într-un fel anume prezente sau contemporane în Biserică ca unele ce sunt încă pricinuitoare de restaurare, viaţă şi mântuire.

Domnul nostru l-a chemat pe Pavel la apostolat ( aşa cum a făcut-o şi cu ceilalţi) arătându-i tot ce avea de suferit (Fapte 9: 16), demonstrând în acest fel că Pavel n-ar fi putut fi ucenicul şi Apostolul fără să sufere de dragul Său. Apostolul îşi arată întotdeauna suferinţele ca o dovadă clară a apostolatului său, a sincerităţi şi a dragostei de Dumnezeu. Suferinţele sale sunt pline de un har care pecetluieşte credinţa sa în Hristos. Cu adevărat, noi nu suntem numiţi creştini doar pentru faptul că credem în El ci şi pentru că suferim pentru El. Prin urmare, suferinţa e aceea care îmbunătăţeşte sau completează credinţa noastră; ea e dovada umanităţii noastre îndumnezeite, altfel vom fi incapabili de a-L iubi şi sluji pe Dumnezeu.

Apostoli şi-au pecetluit apostolatul prin moarte martirică, de pildă Iacob, primul care a murit, Andrei cel întâi chemat, la fel primul diacon - Sfântul Ştefan. După Sfântul Ioan Scărarul, monahul e văzut ca unul ce “mărşăluieşte pe linia primilor martiri”. Înainte de Apostoli, Ioan Înaintemergătorul Domnului, numit de Ieronim Conducătorul anahoreţilor, fusese deja martirizat, deja urmase calea profeţilor de dinaintea lui. Aceia care în Vechiul Testament au suferit strâmtorări prin munţi, peşteri şi prin crăpăturile pământului (Cf. Evr. 11) au devenit prototipul monahilor. Ei sunt, cum s-ar spune, monahi înainte de monahism şi sunt lăudaţi de Scriptură pentru că şi-au petrecut viaţa cu atitudinea şi curajul martirului. Eleazar a fost numit om sfânt atunci când a murit în chinuri cu demnitate”(4Mac. 6:30). Ca şi ceilalţi creştinii, încă de la început monahii studiază zilnic Vechiul Testament şi citesc Psaltirea care le insuflă căutarea lui Dumnezeu, de dragul Căruia sunt ucişi toată ziua, fiind socotiţi ca nişte oi de junghiere (Ps. 43: 24). Ei sunt hotărâţi să-L caute pe Dumnezeu cu tot cugetul lor care însetează de Dumnezeul cel viu (Ps. 42. 2), fapt ce pricinuieşte o ascuţime a suferinţei, un neostoit dor martiric, o neîncetată subţiere a sufletului. Fiind lipsit de Dumnezeu sufletul său aleargă ca un vânător pentru a se înfăţişa înaintea Nevăzutului Dumnezeu Care sigur nu leapădă lacrimile pe care monahul le are ca hrană zi şi noapte de dragul Său.

Credinciosul citeşte zilnic în Psaltire despre munţii şi toată întinderea pământului care se veselesc de Faţa lui Dumnezeu, despre dealuri şi pustietate de unde vine ajutorul Său, aşa ca în descoperirea despre femeia – imagine a Bisericii şi a fiecărui suflet – care născuse Pruncul (Apoc. 12: 13 şi urm.) şi căreia i s-au dat două aripi ale vulturului celui mare ca să zboare în pustie la locul ei. De aceea, ne putem întreba cum poate fi atât de dificil pentru el să-L caute pe Dumnezeu dedicându-se Lui pentru a se înfăţişa înaintea Lui împreună cu munţii şi pustietatea, îmbrăţişând toate ispitele şi ostenelile vieţii pustniceşti ori să vadă această pustietate ca un loc şi o cale a martiriului său?

Din chiar primele momente ale întemeierii Bisericii în această lume, era cu totul firesc pentru creştinii care doreau să cunoască Scriptura şi lumina desăvârşirii evanghelice, fiind doritori să ia crucea lui Hristos şi moştenirea Împărăţiei Cerurilor, era firesc ca ei să dorească să fie alături de locuitorii pustiului. Voiau să fie ca fecioarele ce-I urmează Mielului oriunde Se va duce ( Apoc. 14: 4) şi să se deosebească de lume de la bun început, fie spaţial fie prin modul lor de viaţă iar mai târziu, pe măsura creşterii lor în iubire şi-n maturitate duhovnicească, de chiar sinea lor, fiind în acord cu spusa Sfântului Pavel: lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume (Gal. 6: 14).

Vocaţia monahală e deodată o stare a minţii iubitoare de pustietate şi o conştiinţă a dragostei întru martiriu. Acestea două se nasc şi cresc împreună. Le-am putea imagina ca floarea şi fructul propovăduirii evanghelice. Mulţi şi-au pus libertatea în slujba alegerii şi căutării căii “mai directe” a vieţii creştine dându-se pe ei dumnezeieştilor nevoinţe ascetice de dragul lui Hristos. Din acest motiv era cât se poate de firesc ca Biserica – de vreme ce în secolul patru recunoscuse viaţa monahală ca fiind întemeiată pe libertate şi organizare – să-i privească pe monahi ca pe nişte fii “aleşi” şi să se intereseze în mod special de miile de asemenea iubitori de Dumnezeu şi virtuoşi atleţi ai lui Hristos, arătându-şi grija maternă pentru modul lor de viaţă de imitare a îngerilor şi contribuind din plin la dezvoltarea ei. Vedem cum, în esenţă, monahismul este foarte vechi. Datează chiar din momentul în care Fiul a dat mărturie despre – şi a fost martirizat pentru – Tatăl ori cel mai târziu din vremea când Biserica lui Hristos a fost întemeiată pe temeliile Crucii iar martiriul a fost o notă dominantă în lucrarea membrilor ei. Temeliile duhovniceşti ale primilor creştini şi tradiţiile în care s-au ancorat i-au îndemnat la un martiriu ce urma să fie împlinit în mod local: în munţi peşteri şi mănăstiri. Pe scurt, conştiinţa lor martirică îi îndemna să săvârşească ceea ce este plăcut lui Dumnezeu.

Monahii ca urmaşi ai martirilor

Persecuţiile conduse de Imperiul Roman au contribuit în mare măsură la dezvoltarea principiului martiric în monahism. Monahismul răsăritean nu avea alte scopuri decât căutarea, descoperirea, cunoaşterea, iubirea lui Dumnezeu şi comuniunea cu El. Numai în felul acesta poate fi cineva îndreptăţit să dialogheze cu Dumnezeu. În Vechiul Testament Dumnezeu îi cere lui Iov : Încinge-ţi deci coapsele ca un viteaz şi eu te voi întreba şi tu Îmi vei da lămuriri (Iov 38: 3). Un om lipsit de curaj care caută să trăiască în confort nu poate dialoga cu Dumnezeu. În acelaşi duh, Sfântul Atanasie le spunea fecioarelor sale în mod categoric: “Alungaţi teama”pomenind şi de faptul că Biserica încredinţează aceleaşi lupte şi osteneli atât femeilor cât şi bărbaţilor.

Persecuţiile le-au dat credincioşilor posibilitatea să-şi pecetluiască dorul lor arzătoare către Dumnezeu cu martiriul sângelui. Acesta a fost primit ca pe un dar de la Dumnezeu ca o dobândire a unor puteri dumnezeieşti care au întărit slăbiciunea umană, ca o slavă şi cinste dată lor din infinita Lui dragoste pentru umanitate, ca o ocazie unică de a-şi deschide sufletele către o viaţă către adevărata realitate, ca o trezire dintr-un vis şi ca o trecere de la stricăciune la veşnicie. Martiriul sângelui le-a asigurat o mântuire sigură şi imediată – primirea efectivă a lui Dumnezeu. Sângele s-a vărsat pe mormântul Bisericii iar aceasta a dat naştere sfinţilor. Mai mult decât orice altceva persecuţiile au devenit viaţa fiilor săi; prin vărsarea sângelui ei au moştenit cerul.

Cu toate că a recunoscut tragismul demonic al persecuţiilor, Biserica s-a îmbrăcat cu lumina martirilor devenind tot mai puternică. În aşa numita Liturghie a Apostolilor ea îndeamnă oamenii să-şi amintească în mod special de Sfinţii Martiri pentru a se învrednicii şi ei de “a participa la luptele lor”. Biserica e încredinţată de faptul că: “Acolo unde este Duhul Sfânt, în mod inevitabil urmează persecuţii şi lupte care apar ca nişte umbre” şi invers: Unde este martiriul acolo este şi Duhul.

Când din mila lui Dumnezeu persecuţiile au încetat, sufletele înflăcărate de dragostea lui Dumnezeu s-au îndreptat mai mult sau mai puţin către viaţa ascetică. Aşa cum spunea Sfântul Isaac Sirul, ceea ce martirii au realizat într-o singură zi, primind ceea ce ştiau că vor primi în mod sigur – cununa mucenicească, monahii la rândul lor realizează prin post priveghere într-o singură seară, pentru slava lui Dumnezeu şi în aşteptarea bucuriei parusiace; prin aceasta ei sunt chemaţi la “un martiriu nevăzut”, pe care-l îndură zi şi noapte într-o linişte cum numai Biserica le poate oferi, ca una ce e ferită de orice oprimare.

Iar acum, după toate persecuţiile, oriunde apar părinţi potriviţi a fi călăuzitori spre Hristos, acolo înfloresc nenumărate comunităţi de monahi şi monahii.

Martiriul zilnic al monahilor este efectiv o participare la moartea lui Hristos, îndurând suferinţe ca unii ce sunt nişte eroi ai credinţei . Prin aceasta ei pot pretinde dreptul la o parte din slava sfinţilor. Mijloacele acestui martiriu sunt ascultarea şi asceza. Ele presupun lupte de diferite tipuri precum tăierea voii şi practicarea smereniei. Chilia este arena de luptă. Monahii care “cred în moarte ca trecere la viaţa cea adevărată”, luptă ca nişte oameni morţi într-o lume care e ca un “mormânt înainte de mormânt”şi o acceptă ca pe arena lor.

Toţi aceşti “oameni care îşi au sângele în mâinile lor”, au fost întotdeauna veneraţi de mulţimea oamenilor. Ei reaprind credinţa lor, le întăresc sufletele şi-i ridică să slujească Domului Care îi va învrednici să “dănţuiască cu martirii şi să vorbească cu îngerii”.

Deşi nu pare să implice vărsarea sângelui, martiriul vieţii monahale este în mod evident o urmare a vocaţiei monahale. Este împlinirea vieţii ascetice. Aceasta la rândul ei creează nenumărate moduri de expresie ale ascetului respectiv care depind de măsura râvnei, de caracter, de libertatea interioară, cunoştinţe, împrejurări, obiceiuri şi aşa mai departe dar cu deosebire de formarea pe care o primeşte de la bătrânul (duhovnicul) său şi de dreapta lui socoteală. Toată această nevoinţă se manifestă prin minunate realizări ascetice.

Eliberat de toate grijile, obligaţiile şi presiunile de tot felul care apasă asupra sufletului ca urmare a obiceiurilor şi problemelor lumeşti, monahul află cale deschisă către Dumnezeu în sfânta sa tăcere şi în comunitatea monahală de vreme ce şi aceasta a fost creată tocmai pentru a-i facilita atingerea scopurilor sale, oferind cuvenitele condiţii duhovniceşti. Monahul se dăruieşte ascezei, tăgăduiri de sine şi dumnezeieştii purtări de grijă. Cum s-ar spune, el se îndreaptă dincolo de ceea ce este spiritual (sufletesc) – către Dumnezeu, deoarece, aşa cum am spus, lui îi lipsesc problemele, dificultăţile şi grijile specifice fiecărui om care trăieşte în lume. El face totul dar totuşi descoperă că mai sunt multe de făcut. Renunţă la sine de dragul desăvârşirii întru Domnul. Pentru o persoană din lume tot ceea ce este obiectiv nenecesar ori este o chestiune de alegere, pentru monah reprezintă o chestiune subiectivă lipsită de iubire care presează asupra lui ca o obligaţie. Sfântul Teodor Studitul afirmă următoarele: “Să stăm, fraţilor, întotdeauna ca nişte martiri în faţa conştiinţelor noastre … cu lacrimi, cu trezvie, cu rugăciune, cu străpungere şi cu celelalte osteneli trupeşti”.

Monahul află prin experienţă ceea ce au trăit Părinţii şi anume faptul că dintr-o inimă zdrobită va curge un izvor de apă săltătoare spre viaţă veşnică ( In. 4: 14; 7: 38-39). El e convins că prin vărsare de sânge el va primi pe Duhul. Dar atunci când încetează să se mai ostenească, îi piere nădejdea, convingerea sau asigurarea că va fi în comuniune cu Hristos. De vreme ce Dumnezeu este măsura nevoinţelor monahale, monahul nu ştie de alt scop sau alt mod de înălţare şi îndumnezeire, nici de o desăvârşire neîncetată. Numai martiriul îl arată ca un imitator şi un grăitor cu Dumnezeu. A deveni monah înseamnă prin urmare a începe o viaţă de martir al conştiinţei în toată viaţa fapt care, cu toate că îi oferă bucuria nevoinţei, nu-l satisface niciodată ci îi sporeşte greutatea luptei pe măsura smereniei şi capacităţii sale de persoană care iubit şi ales căi aspre (Ps. 16: 4 LXX). El vede toate aceste lucruri ca fiind uşoare şi trecătoare dar care aduc slavă veşnică (2Cor. 4: 17). Nu pentru că e îndreptăţit să le facă sau că a realizat cine ştie ce: Deci, dar, nu este nici de la cel ce voieşte nici de la cel ce aleargă, ci vine de la Dumnezeu care miluieşte (Rom. 9: 16). Nouă ni se cuvine să voim şi să suferim. Orice performanţă ascetică e un dar al iubirii dumnezeieşti. Prin intermediul acestora toţi cei care se nevoiesc nu fac altceva decât să-şi exprime dorinţa de a se desprinde de legea păcatului introdusă de Adam şi de consecinţele sale ajungând în acest fel să aibă îndrăzneală către Dumnezeu şi să afle sub binecuvântarea Sa. El este neputincios, nu se poate lăuda cu nimic. Este “în arenă”numai că cununile sunt în cer la Dumnezeu.

Cugetând la aceste lucruri monahul îşi transformă nopţile sale în zile luminoase ale sufletului său. El se luptă pentru a câştiga dragostea lui Dumnezeu astfel încât indiferent de ziua în care Dumnezeu va binevoi întru el – fie în viaţa aceasta fie după despărţirea sufletului de trup – ochii lui să primească harul “privirii la cele înalte” sau al contemplării raiului.

Monahul trăieşte şi luptă cu bucurie având ca armă trista şi smerita sa nimicnicie aflându-se în preajma nevăzutului şi necunoscutului Dumnezeu Care S-a ascuns în spatele iubirii Sale neţărmurite. El crede că este putreziciune şi vierme (Cf. Iov 25: 6). Dar crede în Dumnezeu cerând totuşi milă pentru necredinţa lui (Cf. Mc.9: 24, n.t). Şi iarăşi, fiindcă se vede păcătos, păcătuind mai mult decât toţi ceilalţi, va vedea lucruri mai mari decât au văzut profeţii şi regii. Iar cu rugăciunea “Doamne Iisuse Hristoase miluieşte-mă pe mine” îşi va lepăda multă suferinţă; el exprimă întreaga agonie a omului căzut, în speranţa acestuia de a intra în comuniune cu Dumnezeu prin revărsarea de Lumină a Acestuia. Iată care este limba pe care Dumnezeu o recunoaşte şi o înţelege, gramatica prin care făpturile Lui se unesc cu El!

Monahul este pe dea-ntregul fericit pentru că poate comunica cu Dumnezeu. Supunerea lui nu depinde de vizitele sau de părăsirile dumnezeieşti. Comoara lui nu e dincolo de Dumnezeu sau înaintea Lui ci e Dumnezeu Însuşi.

Totuşi Dumnezeu care ne dă tot ce inima noastră doreşte, se revarsă efectiv pe Sine întru noi, în mintea, sufletul şi trupul nostru. Treptat-treptat devenim conştienţi de prezenţa Sa, de modul cum “El a făcut toate lucrurile străvezii”. El Îşi face cunoscute tainele Sale şi ale firii noastre umane ca una ce devine întru El.

Viaţa noastră devine o viaţă de prăznuire cu El: Iar ei au fost văzuţi la locaşul lui Dumnezeu şi au mâncat şi au băut (Ieş. 24: 11 LXX). Dacă Moise şi bătrânii au apărut în locaşul Domnului unde au mâncat şi au băut, cum este posibil ca un om care se află în oarecare mod în prezenţa Lui să nu mănânce şi să nu bea ? Pe măsura durerilor sale, mângâierile Duhului vor veseli sufletul lui (Ps. 93: 19).

Prin urmare martiriul monastic e o dureroasă înălţare către Dumnezeu. Este tânjire şi dragoste ce se exprimă prin asceză până la ultima răsuflare. Prin asceză se coboară binefacerile şi darurile slavei dumnezeieşti.

Ce-ai de spus? Nu merită, cum spune profetul (Ioil 3: 9) să ne pregătim pentru această înfruntare să arătăm ca nişte măreţi luptători ai Domnului şi să ne înfăţişăm toţi Lui ca nişte războinici?

Despre monahii din lume

Înainte să închei, cred de cuviinţă să adaug încă ceva la cele spuse până acum.

Fără îndoială că ceea ce caută monahul este martiriul retragerii. Acesta este ca o “fugă”ce-l duce spre Dumnezeu. În vreme ce noi suntem împreună la această conferinţă monahală unde sunt prezenţi atât monahi athoniţi cât şi din alte mănăstiri, sunt alţii care trăiesc, luptă, flămânzesc, suferă şi priveghează pentru turma Domnului în Biserica luptătoare din lume.

Tema conferinţei noastre este monahismul şi martiriul. Putem spune oare că acesta din urmă se aplică oricui, fie el monah sau preot monah care trăieşte în lume?

Sigur că putem. În vreme ce primii luptă pe adevăratul teren al luptelor, preoţii monahi care păstoresc în Biserica din lume trăiesc din martiriul păstoririi lor păscând sufletele luptătoare din ţarcul Domnului. Ei nu pot face altceva decât să iubească martirul, să nu renunţe la suferinţe şi necazuri şi să se pregătească pentru noi martiraje. Nefiind traşi în jos de responsabilitatea locului de muncă şi a obligaţiilor lui, ei văd martiriul ca o modalitate necesară în iconomia timpului. Numai în acest fel îşi pot asigura o bază pentru luptele lor preoţeşti şi duhovniceşti. Dar pe lângă lucrarea lor pastorală, ei trebuie să prevadă în ce măsură reuşesc în lucrarea lor. Ei eşuează, dar nu pentru că sunt incapabili de reuşită ci pentru că – aşa zicând – apostolatul celui ce lucrează în Biserică e acela de a eşua, a eşua pentru a se arăta puterea lui Dumnezeu. Ilie Zelotul (cel râvnitor, n.t.) a fost trimis să dea mărturie pentru adevăr şi să propovăduiască pe Dumnezeul cel viu. Dar cu ce rezultate s-a ales acest sfânt profet din misiunea lui? Modul în care Dumnezeu la luat din această viaţă a fost, evident, minunat, dar am putea spune ca fost totodată o lovitură ce a însemnat înlocuirea lui cu alt profet. Tocmai pentru sămânţa mărturiei lui l-a trimis Dumnezeu.

Ioan Înaintemergătorul a mărturisit pentru adevăr şi a mustrat pe cei fără de lege. Cu toate acestea, în vreme ce păcatul continua să fie săvârşit el şi-a pierdut capul! N-a reuşit. Totuşi el rămâne Înaintemergătorul Domnului, culme a profeţilor.

Unde este mulţimea bisericilor pe care Apostolii le-au întemeiat în Răsărit? Unde sunt performanţele ascetice şi minunile atâtor sfinţi? Ce s-a întâmplat cu propovăduirea celor zece mii de propovăduitori ai Cuvântului dumnezeiesc? Lumea continuă să se scalde în mlaştina păcatului.

Dar cu proprii noştri fii, oile noastre, poporul nostru pentru care ne ostenim şi suferim ce se întâmplă? Să recunoaştem faptul că vor continua să trăiască în păcatele inimilor lor, în acele patimi în care toată societatea trăieşte. Şi totuşi vor supravieţui pentru veşnicie începând din momentul în care Dumnezeu îi va lua la timpul hărăzit fiecăruia pe care numai El îl ştie. Deşi putem suferi greutăţi ce par să nu se mai sfârşească, Dumnezeu e Cel ce aduce izbăvirea. El este Cel ce luptă şi câştigă pentru poporul nostru şi nu noi prin lucrarea noastră, ci prin modul descoperit profetului Isaia, a cărui înfrângere i-a prezis-o zicându-i: Din butucul rămas va lăstării o mlădiţă sfântă (Is. 6:13) - adică mlădiţa din Sion – cu alte cuvinte i-a spus: Vei fi înfrânt! Şi pentru a continua cuvântul Domnului :“În vremea când lumea va defăima Cuvântul Domnului, când le voi da pâinea Mea , Mă vor huli şi Mă vor tăgădui Şi vor striga către Mine: Pleacă de la noi Dumnezeule! Dar în muntele Sionului Am pus sămânţa Mea cea sfânta cu puterea de viaţă dătătoare a Duhului, care va fi mlădiţa, rădăcina miezul şi temelia lui. Este sămânţa care va persista dea-lungul veacurilor prin furtunile păcatului până ce va trece prin, şi va curăţii tot răul. Va păstra rămăşiţa lui Israel şi o va transforma într-o Biserică, în trupul Fiului Acelui Dumnezeu Care este Tatăl celor mântuiţi.”

Această sămânţă este păstrată în stare monahală, vie şi lucrătoare, care va da lăstar Bisericii punând oamenilor la inimă drepturile lui Dumnezeu, iar drepturile oamenilor la rândul lor – drepturi care adesea sunt inconştient cerute - se descoperă clar şi cu putere, în viaţa monahală.

Dumnezeu a cinstit viaţa omului prin condiţia monahală prin care lumea e apărată: “prin monahi lumea stă în picioare iar umanitatea e înfrumuseţată”.

Pentru aceasta, fraţi şi părinţi, să avem mai multă încredere – indiferent în ce stadiu ne aflăm – în ceea ce ne-am hotărât să devenim prin îmbrăcarea rasei monahale. Să avem mai multă credinţă în aceasta decât în noi înşine indiferent de cât de puternici (am crede că) suntem.

Dacă dorim să realizăm ceva cu totul special pentru noi, să ne fie într-adevăr spre bucurie, pentru că am fost învredniciţi să devenim monahi şi, prin urmare, co-moştenitori ai martiriului sfinţilor. Să nu ne neliniştim de vreo preoţie anume pe care o vom fi primit-o şi să nu uităm că vocaţia noastră e una a martiriului. Din pricina noastră Dumnezeu are grijă de toţi oamenii. Dumnezeu e Cel ce dă viaţă acestei lumi. Oare nu poate El dărui viaţă acelor inimi din Biserică aşa cum ne-a dat nouă.

Concluzie

Haideţi acum să tragem o concluzie. Aş vrea pur şi simplu să rostesc o rugăciune pentru toţi cei de aici. Să avem credinţă şi dragoste puternică în Dumnezeu. Ce suntem noi în definitiv? Şi ce este El? Toată umanitatea, tot universul şi noi toţi laolaltă cu toată bunătatea inimilor noastre şi a ostenelilor iubirii n-am fi în stare să suportăm nici măcar degetul mic al lui Dumnezeu nici o picătură din oceanul sfinţeniei Sale.

Aşa că să recunoaştem în noi înşine că suntem nimic, meritând a fi striviţi sub pasul acelui degeţel al dragostei dumnezeieşti, vrednici a fi călcaţi în teascul vieţii ascetice ce se desfată în Hristos, curgând ca un vin nou întru bucuria Domnului şi transformaţi în taina lumii ce va să vină.

CÂTEVA GÂNDURI LA FINAL

Despre preoţie si relaţia ei cu monahii

Se ştie foarte bine că treapta preoţiei a fost întotdeauna cinstită de monahi. Astfel, se poate vedea cum în Sfântul Munte, atât în trecut cât şi astăzi, cel mai bătrân monah se pleacă în faţa unui tânăr cleric fără barbă căruia îi sărută mâna.

Preoţia e într-adevăr foarte scumpă. Nu conştiinţa Părinţilor fost aceea care i-a determinat să le interzică monahilor să devină preoţi. Mai degrabă din motive de precauţiune, pentru edificarea mănăstirii, din motive pastorale am spune noi astăzi. Şi aceasta pentru că tânjirea către preoţie e o aspiraţie profundă a sufletului uman dar această aspiraţie poate fi de natură să aducă şi dezbinare între fraţi. De aceea Părinţii sunt foarte stricţi şi severi când e vorba de preoţia monahilor. Ei cinstesc preoţia dar în acelaşi timp lucrează pentru a preîntâmpina dezbinarea mănăstirii, mai mult decât atât, să prevină coruperea sufletului unui monah ce a ales calea smereniei si nu cea a predicii sau sfătuirii celuilalt, condiţia turmei şi nu cea a păstorului care cade sub incidenţa preoţiei.

Preoţia pe care o vedem printre fraţii unei mănăstiri nu este o funcţie pastorală. În schimb ea este o slujire în interiorul frăţiei, o slujire în interiorul templului. Ştim bine că episcopii noştri au provenit întotdeauna dintre monahi şi o mulţime de monahi din diferite motive au devenit preoţi de mir. Dar acestea nu s-au întâmplat după o regulă strictă şi nici nu e de natură să schimbe cu ceva semnificaţia şi intenţia practicii tradiţionale.

Despre valoarea suferinţei

Atunci când omul îndură o suferinţă de bună voie, o îndură ca pe o jertfă către Dumnezeu dar dacă este atinsă de vreo angoasă se dovedeşte a fi falsă. Acel om angoasat trebuie să fie ori slab din fire ori păcătos. Angoasa nu are ce căuta în sufletul creştinului pentru că o asemenea stare arată faptul că Dumnezeu are dificultăţi în a-Şi împărtăşii veşnicia, dragostea şi mângâierea Sa sufletului respectiv. Credincioşii se laudă “în nevoi” în “suferinţe şi-n răbdarea necazurilor” dar niciodată în îngrijorare şi-n frică – numai dacă e vorba de o ispită deosebită din partea lui Dumnezeu.

Lacrimile aduc bucurie monahilor. Ei îşi asumă suferinţa până la capăt pentru a-şi câştiga acel zâmbet final a celei vieţi fără de sfârşit.

Monahul şi dogmele

Fiecare monah e un teolog şi om al dogmei. Condiţia monahală e recapitularea întregului conţinut al învăţăturii ortodoxe. Este expresia experierii credinţei Ortodoxe şi păzitorul ei. Acest fapt e la fel de adevărat ca şi în cazul când, adesea, din necesitate, monahul a luptat pentru apărarea învăţăturii.

Cu toate acestea locul firesc al monahului nu e pe câmpul de luptă pentru apărarea dogmelor în Biserica oficială ci în viaţa ascetică. Siguranţa doctrinei, păstrarea ei, viaţa ei presupune un echilibru inevitabil în Ortodoxie. Dar mănăstirile nu au ca scop promovarea doctrinei sau susţinerea ei. Sfintele Canoane interzic cu desăvârşire călugărilor să se amestece în chestiuni doctrinare şi în “treburile bisericeşti”. Pentru aceasta se cere permisiune de la episcop.

Sigur, au fost perioade când monahi s-au implicat – şi bine au făcut – în apărarea doctrinei şi continuă şi astăzi. De pildă, Sfântul Munte apără Biserica chiar şi astăzi dar aceasta e o excepţie. Dar o face dintr-o necesitate imperioasă datorită perioadei deosebit de grele prin care trece Biserica.

Biserica care se adună în sinoade e asigurarea doctrinei. Călugării îi păstrează conştiinţa neîntinată iar sinodul, episcopul etc., sunt obligaţi să ia în seamă acest fapt. Sunt Părinţi, ca Sfântul Varsanufie şi mulţi alţii la fel de mari care au interzis cu desăvârşire orice amestec al călugărilor în chestiunile de credinţă, pentru a se consacra în schimb luptelor ascetice. Dar asemenea oameni întrupează doctrina în viaţa lor. Ei o trăiesc în venele lor iar sângele lor depinde de ea.

Să ne rugăm ca starea de necesitate să nu apară şi monahii să nu trebuiască să intervină ci Biserica să fie la înălţimea Ortodoxiei drept învăţând cuvântul adevărului.

Iulian Nistea: Părinte Macarie, înainte de a vorbi despre monahismul athonit de astăzi, vă propun să prezentati, în rezumat, monahismul athonit «clasic», asa cum a fost el trăit timp de o mie de ani în acest Sfânt Munte, punctând si raportul dintre mănăstire si schit la Muntele Athos, pentru că, asa după cum mi-ati spus, exact în acest punct stă cheia întelegerii noii sinteze monastice athonite de astăzi.

Părintele Macarie: Dacă acest raport între viata cenobitică clasică si traditia eremitică este un aspect particular al vietii în Muntele Athos astăzi, trebuie spus că e o istorie lungă, si poate toată istoria Sfântului Munte se orientează în jurul acestor doi poli.

După cum stiti, la începuturile istoriei Sfântului Munte (avem putine informatii asupra originilor monahismului athonit, însă tinând cont de cele ce stim) primii monahi care au vietuit aici - înainte de venirea Sfântului Atanasie si de întemeierea monahismului cenobitic - erau eremiti care trăiau într-o formă mai mult sau mai putin organizată. Stim însă că în epoca Sfântului Atanasie existau deja mănăstiri organizate, cu o anumită organizare centrală: un protos la Karies, o biserică centrală, o organizare a Synaxei - toate aceste lucruri existau deja înaintea Sfântului Atanasie. Deci aceasta înseamnă că exista un monahism nu doar cu eremiti dispersati, ci si cu mănăstiri, care nu erau mari mănăstiri imperiale, ca cea întemeiată de Sfântul Atanasie, însă deja era vorba de mănăstiri organizate. Exista mai ales, în exteriorul Muntelui Athos, o mare si foarte veche mănăstire care avea proprietăti în Muntele Athos, si aceasta a creat dificultăti si tensiuni - cum ne arată arhivele pe care le detinem.

Deci, monahismul athonit înainte de secolul al X-lea exista deja - chiar dacă n-a lăsat prea multe urme istorice concrete - sub forma a două dimensiuni, una eremitică, iar alta, să-i spunem cenobitică - căci nu se stie exact ce formă de coenobium era. Ceea ce istoricii presupun este că monahismul athonit a început cu adevărat în perioada iconoclasmului: se presupune că monahi din regiunile centrale ale Imperiului s-au refugiat aici pentru a scăpa de persecutiile iconoclaste, tot asa după cum o parte a monahilor din Asia Mică au plecat si ei spre sudul Italiei în aceeasi epocă. Putem vorbi deci de o primă extensiune a monahismului athonit sub forma care exista atunci în Muntele Olimp al Bitiniei, adică sub forma lavrelor eremitice, a grupurilor de eremiti. Primele dovezi scrise asupra unor monahi care au vietuit pe Muntele Athos sunt câteva vieti de sfinti de la sfârsitul secolului al VIII-lea si din secolul al IX-lea, începând cu Sfântul Eftimie cel Tânăr. Sfântul Eftimie cel Tânăr era exact acest tip de monah care venea din Olimpul Bitiniei si care a avut această experientă a monahismului eremitic, dar fiind si prezent în mănăstire, si care si-a petrecut viata între mănăstirea care se afla la Salonic (Peninsula Chalcidică) si Muntele Athos, unde venea pentru a practica mai intens asceza. Deci Muntele Athos era un loc de retragere isihastă, dar cu un anumit număr de mănăstiri deja existente.

Atunci când Sfântul Atanasie a întemeiat marea Mănăstire Lavra - cu ajutorul împăratului bizantin Nichifor Focas - el a întâmpinat rezistenta monahilor ce trăiau pe Muntele Athos, care se temeau că Sfântul Atanasie le bulversează traditiile si obiceiurile de viată aducând un monahism foarte organizat.

Deci, evenimentul istoric fundamental al întemeierii Mănăstirii Marea Lavră nu reprezintă nasterea monahismului la Muntele Athos, ci importarea în Muntele Athos a monahismului studit, un monahism foarte organizat si strict cenobitic. Si cum acest tip de monahism presupunea importante lucrări de constructie, cu multi bani, cu multă miscare, cu multe legături cu persoanele importante de la Curte si cu împăratul însusi, de asemenea cu importarea anumitor tehnologii - tocmai Sfântul Atanasie este cel care a introdus anumite elemente tehnice în viata monahului, pentru a i-o usura - si toate acestea i-au nelinistit pe ceilalti monahi athoniti, care se temeau că Sfântul Atanasie le va bulversa viata; astfel, ei s-au plâns împăratului. Până la urmă Sfântul Atanasie a avut câstig de cauză, însă s-a creat dintru început o tensiune între monahismul cenobitic strict si monahismul traditional athonit, isihast. Si se poate spune că această tensiune a constituit, în fapt, o relatie dialectică pe tot parcursul istoriei Muntele Athos: doi poli distincti care erau adesea în opozitie, dar care au evoluat în mod progresiv până la fuziune, până la sinteză. Deci această relativă sinteză la care asistăm astăzi pe Sfântul Munte era în fapt rezultatul unui foarte lung proces de asimilare si de raport între dimensiunea isihastă si cea cenobitică a vietii monastice athonite, care există dintotdeauna la Muntele Athos.

După cum probabil stiti, în Lavra Sfântului Atanasie Athonitul, care într-o primă fază a importat monahismul Studionului, a avut loc sinteza typicon-ului liturgic pe care-l avem până astăzi în Biserica Ortodoxă din toată lumea, si care se numeste noua sinteză savaito-studită. Asadar, în Lavra Sfântului Atanasie s-au introdus elemente din typicon-ul Sfântului Sava în typicon-ul Mănăstirii Sfântului Atanasie; mai apoi acest din urmă typicon a fost difuzat la Constantinopol si în întreaga Ortodoxie. Asadar typicon-ul zis "al Sfântului Sava" pe care îl avem astăzi în toată Biserica Ortodoxă ca regulă a slujbelor bisericesti este în fapt typicon-ul athonit, mai mult sau mai putin modificat în functie de loc. Dar această sinteză, care a avut loc la Muntele Athos, nu priveste doar rânduiala liturgică, ci si spiritul si organizarea monahismului. Cenobitismului studit strict, Sfântul Atanasie i-a adăugat elemente ce veneau din traditia palestiniană, care a avut întotdeauna «lavre». Din acest motiv Sfântul Atanasie si-a numit în mod simbolic lavra sa cu numele de Lavra, după «lavrele» palestiniene.

Când Sfântul Atanasie a introdus monahismul cenobitic în Muntele Athos, el însusi era un isihast - viata lui dovedeste că a avut o lungă experientă de viată solitară, eremitică - si doar fortat de împărat el a întemeiat o mănăstire cenobitică, însă având tot timpul această grijă de a păstra o dimensiune isihastă în chiar viata cenobitică. Chiar si în testamentul său, Sfântul Atanasie prevedea ca în lavra sa, Marea Lavră, si în dependintele ei să se găsească cel putin cinci eremiti: "Vreau ca în mănăstirea Marea Lavră să fie cinci eremiti - si slavă lui Dumnezeu dacă se vor găsi cinci!". Adică să fie adevărati eremiti: care să trăiască în dependentă organică cu mănăstirea, care să aibă o viată ascetică si isihastă intensă, dar, repet, care să fie în relatie organică cu monahismul cenobitic.

Pe fundamentul dat de Sfântul Atanasie s-au organizat mai târziu alte mănăstiri din Muntele Athos, ca Ivironul, dar, evident, pe măsură ce istoria a evoluat, din ce în ce mai mult marile mănăstiri athonite s-au organizat ca mari mănăstiri cenobitice având în dependenta lor eremiti sau chilii, care erau unele din «mănăstirile» de altă dată, uneori chiar anterioare întemeierii Marii Lavre, si care s-au transformat treptat în ceea ce numim astăzi "chilii" sau "schituri", dar care fuseseră initial vechi mănăstiri. În secolul al XII-lea existau în Sfântul Munte 300 de mănăstiri, nu doar cele 20 pe care le cunoastem astăzi! Si fiecare din acestea avea chiar o identitate juridică, dar au fost încetul cu încetul asimilate de către cele 20 de mari mănăstiri si transformate în timp din mici mănăstiri în mari chilii.

Situatia pe care o găsim astăzi este că Muntele Athos e împărtit între 20 de mari mănăstiri, care sunt în mod normal mănăstiri cenobitice, si toate celelalte asezăminte monastice - schituri, chilii, colibe eremitice - depind juridic de una din cele 20 de mari mănăstiri cenobitice.

La origine, această instituire însemna că toti monahii vietuitori ai Muntele Athos depindeau în mod necesar, atât material cât si spiritual, de una din mănăstirile cenobitice. Dar odată cu fenomenul idioritmiei, care s-a dezvoltat în timpul epocii turcesti, s-a produs o slăbire a controlului spiritual si material pe care-l exercitau mănăstirile asupra dependintelor lor, si s-au creat asa numitele "schituri idioritmice". Nu doar mănăstirile au devenit idioritmice, ci si schiturile si-au luat o independentă fată de mănăstire. Deci astăzi ceea ce numim "schiturile" sunt doar formal, juridic dependente de o mănăstire, dar în fapt, practic sunt autonome.

I.N.: Si altădată?

Părintele Macarie: Altădată (si astăzi după regulile de instituire si deci de o manieră formală) orice monah eremit ce vietuia la Muntele Athos, fie că era într-un kellion, fie că era într-o kathisma, fie că era într­un skiti, depindea în mod necesar de unul din egumenii uneia dintre mănăstiri. Dar fenomenul idioritmiei în marile mănăstiri, unde a existat o scădere a controlului unitătii în conducerea mănăstirilor, a făcut să apară independenta schiturilor.

Aceasta era starea pe care a găsit-o aici noua generatie care a venit în epoca de rearticulare, în 1963, anul sărbătoririi mileniului Muntele Athos.

Momentul sărbătoririi mileniului întemeierii Muntelui Athos prilejuit mari festivităti - toti patriarhii ortodocsi au venit -, dar s-a constatat că exista un asemenea declin al vietii monastice la Muntele Athos, încât se asista în fapt la îngropăciunea Muntele Athos. Existau deja previziuni, din partea responsabililor politici, de a transforma mănăstirile în hoteluri, de a face sosele asfaltate la standarde europene, de a transforma Muntele Athos într-un soi de muzeu bizantin si de a-i concentra pe toti monahii în una sau două mănăstiri, restul mănăstirilor urmând a fi transformate în muzee.

Era o miscare datorată mai multor ratiuni, dintre care ratiunea principală era o absentă a vocatiilor monastice si deci o îmbătrânire a populatiei monastice, cea mai mare parte a mănăstirilor nemaiavând vreo recrutare de la cel de-al doilea război mondial. Chiar mănăstirea noastră de aici, Simonos Petras, până în momentul când monahii nostri au venit de la Meteora, nu a mai primit noi monahi; timp de 40 de ani nu au existat noi tunderi monahale!

Pe lângă această îmbătrânire a populatiei monastice, exista si un soi de slăbire a spiritului monastic datorată urmărilor idioritmiei (în timpul epocii turcesti practic toate mănăstirile au trecut prin situatia de a fi mănăstiri idioritmice).

Starea, situatia monahismului athonit era disperată si părea fără solutie.

I.N.: Totusi, la începutul secolului nostru existau la Muntele Athos 5.000 de monahi.

Părintele Macarie: Mai multi chiar.

Declinul nu a fost continuu. Acest declin a început cu cel de-al doilea război mondial.

În secolul trecut a existat un foarte mare elan al vietii monastice, foarte bogată. De asemeni si la începutul secolului nostru, mai ales din partea monahilor rusi (si români si sârbi, dar mai ales rusi). Jumătate din monahii Muntelui Athos erau rusi: 2.000 de monahi la Sfântul Pantelimon, 800 de monahi la Sarrai, 300 de monahi la Profetul Ilie. Vă puteti imagina. Această masivă prezentă rusească a creat tensiuni etnice încă din secolul trecut, dar mai ales la începutul secolului nostru - certuri cu mănăstirile grecesti etc. -, făcând ca populatia athonită să fie împărtită între cele două «clanuri».

Mănăstirile grecesti au suferit la sfârsitul secolului trecut si începutul secolului nostru de o criză a vocatiilor monastice. Dar, mai ales cu anii 1921-1922, ele au avut o mare afluentă de monahi ce veneau din Asia Mică, refugiati greci ai expulzărilor făcute de turci în Asia Mică (asa zise "schimburi de populatie".). Multi dintre acestia s-au trezit în acei ani dezrădăcinati, fără familii, orfani. Mănăstirile athonite au primit atunci multi orfani, care mai târziu au devenit monahi. Aceasta a provocat o importantă crestere a populatiei monastice, care însă n-a fost întotdeauna pentru motive cu adevărat monastice, ci adesea pentru motivatii, ca să spun asa, sociologice.

Dar momentul de criză a fost al doilea război mondial si anii ce i-au urmat. Grecia după război s-a aflat într-un război civil ce a durat până în 1947, cu multe tensiuni si probleme; iar după războiul civil a urmat plecarea în străinătate (Germania, SUA, Franta - dar mai ales Germania) a multor greci care nu mai puteau sau nu mai vroiau să trăiască în Grecia. Astfel vocatiile monastice s-au redus la minimum.

Dar nu numai din cauza acestor masive emigrări, ci si datorită ideologiei religioase care s-a creat în anumite medii ecleziastice, care era străină sau chiar opusă monahismului. S-au dezvoltat în această epocă cu putere fraternitătile laice apărute în Grecia la începutul secolului, fraternităti de tip pietist create după prototipul de viată spirituală occidentală si care erau pe fată opuse monahismului.

I.N.: ZOI, SOTIR.?

Părintele Macarie: Da, da, aceste fraternităti.

Muntele Athos, datorită miscării de inertie, continua să aibă ceva monahi. Însă monahismul în Grecia fusese complet decapitat încă din secolul trecut. Numai Muntele Athos rezistase la sfârsitul secolului trecut si începutul secolului nostru. În Biserica Greciei monahismul nu mai era demult încurajat, ba chiar se lupta împotriva lui.

I.N.: Deci când si cum s-a produs reînvierea?

Părintele Macarie: Reînvierea s-a produs în anii '70 si s-a datorat mai multor factori. Am putea spune că s-a datorat a trei factori principali - în măsura în care lucrurile ar putea fi explicate. Explicatia principală pe care noi o dăm este că noi considerăm aceasta ca pe o minune a Maicii Domnului - cred că e, în fapt, prima explicatie. Însă putem întelege cum s-au petrecut lucrurile si de o manieră, să zicem, umană.

După cum vă spuneam si mai-nainte, între anii 1963 si 1968 se considera că monahismul nu mai are nici un viitor - în Grecia si în Ortodoxie în general - si că "ar trebui găsite acum noi forme de spiritualitate".

(I.) Miscarea cea mai profundă a fost o miscare de reînviere a studiilor patristice, miscare începută în Biserica Occidentală, deci în Biserica Catolică, înainte de război, dar mai ales după război, cu reeditarea editiilor patristice si liturgice ca pregătire pentru Conciliul II Vatican, si care a avut efecte si în Ortodoxie; pentru că un anumit număr de teologi greci au studiat în Franta, Anglia, Italia - dar mai ales Franta - si au fost influentati de această renastere, de această reînviere patristică ce exista în Biserica Catolică; sau au fost influentati de prezentarea spiritualitătii si teologiei ortodoxe asa cum a fost ea făcută de emigratia rusă în Occident. Deci acesti teologi greci si-au regăsit propriile lor izvoare patristice gratie contactului cu aceste două surse de reînviere care se numesc: emigratia rusă si reînvierea patristică catolică. Aceasta a fost, cred eu, miscarea de fond, poate nu cu efecte imediate, dar o miscare de fond.

(II.) Al doilea factor a fost prezenta pe Sfântul Munte a unor personalităti spirituale, duhovnicesti, care nu au lipsit niciodată în toată istoria Muntelui Athos - părinti duhovnicesti si oameni ai lui Dumnezeu care au experienta rugăciunii si a vietii ascetice -, deci acesti oameni nu au lipsit niciodată din Sfântul Munte, atâta doar că providenta divină face, în functie de epocă, ca ei să apară de o manieră mai mult sau mai putin evidentă. Se spune, o traditie în Sfântul Munte zice că pe pantele abrupte ale Muntelui trăiesc 7 asceti complet goi si când unul moare, un altul vine si-i ia locul. Iar Părintele Paisie afirmă că el a întâlnit câtiva dintre acesti asceti. Este o traditie cu o semnificatie în primul rând simbolică, arătând permanenta experientei harismatice a Duhului Sfânt pe Muntele Athos. Si putem constata că chiar în epocile de mare declin ale istoriei Muntelui Athos a existat întotdeauna o sământă pe care providenta divină a făcut-o întotdeauna să răsară în epoca în care era convenabil.

Începând cu anii 1968 au început să apară seminte pregătite în taina chiliilor pustnicilor, fără nici un fel de program sau intentie, ci pur si simplu prin harul lui Dumnezeu. E vorba mai cu seamă de prezenta Părintelui Iosif Isihastul, care a fost unul din numerosii monahi care au trăit o viată ascetică foarte discretă, si care, fără măcar să aibă un adevărat îndrumător, a regăsit din propria-i experientă firul traditiei isihaste. În jurul lui s-a adunat un număr de ucenici cu care a vietuit în mai multe locuri din «desertul» Muntelui Athos. După moartea Părintelui Iosif, discipolii lui s­au risipit în tot Sfântul Munte adunând si ei în jurul lor un număr de ucenici si, încetul cu încetul, de aici a iesit o miscare ce a devenit tot mai amplă. Deci această comunitate a ucenicilor Părintelui Iosif a creat comunităti care au devenit mănăstiri intrând în mănăstiri cenobitice. Dar, lucru foarte important, acestea s-au petrecut de o manieră cu totul spontană, fără nici un fel de program. Si putem astăzi vedea cum a lucrat providenta lui Dumnezeu cu comunitatea Părintelui Iosif Isihastul, dar si cu alte comunităti sau personalităti harismatice, ca Părintele Paisie, pe care providenta lui Dumnezeu le-a făcut să apară într-un moment de criză.

(III.) Cel de-al treilea aspect, cel de-al treilea factor a fost venirea pe Sfântul Munte a unor comunităti de monahi care se formaseră deja, care se constituiseră deja - fie si numai de o manieră elementară - în exteriorul Muntelui Athos, în alte mănăstiri. Influentate exact de această reîntoarcere la izvoarele patristice ortodoxe, de care am vorbit mai sus, si având adesea o solidă formatie intelectuală, aceste comunităti vroiau să regăsească în practică aceste izvoare ale traditiei monastice, dar constatând că această viată monastică este dificil de trăit în lume - pe de­o parte, datorită opozitiei mediilor ecleziastice si, pe de altă parte, datorită situatiei materiale a mănăstirilor - s-au decis să vină să trăiască pe Sfântul Munte. Este si cazul comunitătii noastre, constituită de o manieră organizată la Meteora si care am venit la Simonos Petras în 1973. Dar noi am fost precedati de o altă comunitate, prima ce s-a format la Sfântul Munte din oameni ce veneau dinafară: comunitatea Părintelui Vasile, acum igumen la Iviron, care desi nu avea discipoli în exterior, a fost totusi primul care a venit, exact din acest mediu intelectual influentat de reînvierea patristică, si a cărui instalare la Muntele Athos a fost privită ca ceva extraordinar, ca ceva straniu la momentul acela.

I.N.: Câti erau ei?

Părintele Macarie: A, nu erau decât 2 sau 3. Dar erau intelectuali veniti la Muntele Athos spre a trăi în traditia monastică athonită. Au intrat imediat în legătură cu Părintele Paisie si s-au stabilit mai întâi la Schitul Ivironului, iar mai târziu au preluat Mănăstirea Stavronikita. Ei au venit deci în 1968.

Tot în acei ani igumenul nostru a început să viziteze Muntele Athos, să frecventeze părintii duhovnicesti athoniti. Era o maturatie care se făcea, e drept, încă de o manieră foarte embrionară. Si când comunitatea noastră, care era mult mai organizată ca cea a Părintelui Vasile, a venit de la Meteora, ei bine, atunci toate mănăstirile doreau să vină la ele, căci toate mănăstirile aveau nevoie de monahi. În final ei au ales Simonos Petras.

Câteva luni mai târziu ei au deschis drum comunitătii Părintelui Gheorghe, care este acum igumen la Grigoriu, care era profesor la Universitate si care a devenit monah. El a început cu o comunitate monastică prin împrejurimile Atenei, a constatat si el dificultătile vietii monastice în lume si s-a decis să încerce să vină la Muntele Athos. Atunci comunitatea noastră, si ea numai de câteva luni instalată la Simonos Petras, i-a invitat să vină, si, după câteva săptămâni de împreună-vietuire aici cu noi, s-au instalat la Grigoriu, în mănăstirea vecină. Erau vreo 15 atunci, acum Mănăstirea Grigoriu are cel mai mare număr de vietuitori în Muntele Athos, vreo 90.

Apoi, câtiva ani mai târziu, a venit din Patmos comunitatea Părintelui Grigorie, care s-a stabilit la Dohiariu.

A urmat comunitatea Părintelui Alexie de la Xenofontos.

Deci această venire «brutală» a unor comunităti bine organizate din afara Sfântului Munte, care au adus cu ele un puternic spirit cenobitic, a accelerat miscarea, deja favorizată de reînvierea, de schimbarea de atitudine din mediile teologice si ecleziastice grecesti, care au început să tină cont din ce în ce mai mult - si e o miscare ce nu încetează să crească până astăzi - că identitatea ortodoxă, că teologia ortodoxă a fost deformată de influentele occidentale si că trebuie ca ea să-si regăsească propria-i identitate. Interesant e că, în fapt, miscarea venea de la emigratia rusă din Occident, si din Occident revenea în Grecia. Si, prin această miscare, teologii greci i-au regăsit pe Părinti! În Grecia acelei epoci nu se mai citeau Sfintii Părinti. Erau preferati teologii germani! E uimitor.

I.N.: Care era mai exact situatia la Simonos Petras atunci când ati venit?

Părintele Macarie: Când am sosit noi la Simonos Petras, ultimul igumen tocmai murise si monahii, nu mai multi de 12 la număr, erau atât de bătrâni încât nu erau în stare să-l îngroape. Au fost nevoiti să cheme câtiva monahi de la Grigoriu ca să-i ajute să transporte trupul neînsufletit de la biserică la cimitir. Era deci o situatie disperată. Unul dintre monahi, care se ocupa de afacerile mănăstirii fiindcă era un pic mai capabil, mergea în fiecare zi la grota fondatorului mănăstirii, Sfântul Simon Mirovlitul, rugându-se cu voce înaltă: "Sfinte Simone, trimite-ne oameni ca să ne îngroape!".

I.N.: Dacă mi-ati povesti scena asta de zece ori, de zece ori as fi cutremurat!

Părintele Macarie: Da, e extraordinar. Nici nu vă puteti imagina schimbarea care s-a produs acum la Muntele Athos. Nu vă puteti imagina ce schimbare a avut loc în câtiva ani. Situatia era catastrofală.

I.N.: Părinte, care sunt acum trăsăturile acestei reînvieri, care s-a dovedit până la urmă a fi o nouă sinteză monastică? În ce consistă ea?

Părintele Macarie: În primul rând această reînviere - dacă putem spune asa - această schimbare în Sfântul Munte este mai întâi o schimbare cantitativă. Numărul absolut al monahilor Muntelui Athos nu s-a schimbat semnificativ, pentru că multi monahi din vechea generatie au murit, însă au venit si multi tineri. Deci s-a schimbat compozitia, din punctul de vedere al numărului, al compozitiei originii sociale, al formatiei. Adesea, altădată, Muntele Athos era reputat ca fiind analfabet. Acum multi au o formatie scolară, universitară etc. Deci acesta este un prim aspect. Sigur că aceste veniri ale unor întregi comunităti - venirea a 25 de monahi dintr-o dată într-o comunitate e mult - au fost mai ales la începuturi. Acum sunt în general veniri individuale. Au venit deci, în ultimii 20-25 de ani, în jur de 900 de monahi, care au umplut toate mănăstirile. Acum, cu exceptia a una sau două mănăstiri grecesti si a celor slave, cea mai mare parte a mănăstirilor au comunităti vii si dinamice.

Din punct de vedere calitativ trebuie spus, cred, că această reînviere n-a fost doar o reînviere din punctul de vedere al numărului de vocatii monastice, ci si o sinteză, tocmai realizarea acestei dialectici de care v-am vorbit mai înainte, a acestei relatii între monahismul isihast si monahismul cenobitic, care s-au aflat întotdeauna într-un anumit fel de confruntare, de compenetrare. Astăzi însă, asistăm la un fenomen nou, anume că reînvierea este majoritar cenobitică, adică înclinarea vietii monastice astăzi e mai mult decât mănăstirea cenobitică, desi sunt încă multi monahi care vin la chilii sau la schituri, dar totusi ea e masiv cenobitică, ca o restaurare a idealului cenobitic asa cum era el la Sfintii Părinti, însă într-un duh filocalic, într-un duh isihast. Deci, dacă până nu demult aveam două căi materializate atât de diferit - pe de-o parte monahismul cenobitic cu duhul lui, cu regulile si principiile lui, iar pe de altă parte monahismul eremitic al schiturilor cu acest duh isihast si filocalic - s-a produs acum un soi de asimilare a duhului si idealului filocalic în cadrul vietii cenobitice. Pentru aceasta se poate astăzi vorbi de o sinteză, dar nu de o sinteză care suprimă cei doi poli - pentru că există întotdeauna posibilitatea ca monahi ai unei mănăstiri cenobitice să aleagă viata eremitică, viata isihastă asa cum a venit ea prin traditie. Deci, dacă vorbim de o sinteză, asta nu înseamnă că e vorba de o sinteză care suprimă modurile de viată traditionale. Monahismul cenobitic rămâne cu principiile sale, monahismul eremitic cu ale sale. Dar duhul care conducea, care inspira viata schitenilor si a isihastilor este acum un duh care a fost asimilat si care este ratiunea pentru care se vine astăzi în coenobium.

I.N.: Da, însă nu cumva aceste afirmatii spun în subtext că sinteza studită era putin îndepărtată de duhul primelor coenobium­uri?

Părintele Macarie: În fapt, există multă neîntelegere vizavi de ceea ce a fost duhul monahismului studit, realitatea monahismului studit.

Istoricii monahismului - până nu demult cei mai multi dintre ei fiind occidentali - au văzut adeseori monahismul studit după chipul celui benedictin, voind să regăsească criteriile monahismului benedictin în reforma Sfântului Teodor Studitul. Sfântul Teodor Studitul a reafirmat principiile monahismului cenobitic într-o epocă de declin a monahismului si de dezorganizare ca urmare a crizei iconoclaste. Asa se face că el a insistat asupra principiilor cenobitice. Însă el nu excludea viata eremitică; nu se opunea vietii isihaste - doar că avea, să spunem asa, o viată strict comunitară, insistând pe virtutile vietii comunitare, pe virtutile vietii active. Asta nu înseamnă însă că Sfântul Teodor Studitul sau succesorii săi se opunea vietii contemplative, vietii de rugăciune. Atâta că el sublinia cu precădere rugăciunea liturgică si viata activă, virtutile vietii active. Însă ei îl aveau în mănăstire pe întemeietorul Studionului, Sfântul Platon, care era un isihast. Exista deci întotdeauna posibilitatea de optiune a unei vieti mai solitare, a unei vieti de rugăciune mai intensă.

Deci nu vom putea vorbi de o opozitie absolută. Există întotdeauna o complementaritate. însă ceea ce este nou, si care a fost poate o lungă maturatie în istoria monahismului ortodox este o asimilare în cadrul vietii cenobitice si a vietii comunitare, si de a oferi în viata comunitară posibilitatea pentru o parte importantă de rugăciune personală si de dezvoltare personală a monahului.

I.N.: Deci, care este acum relatia dintre monahismul cenobitic, pe de-o parte, si cel schitiot si chiliot, pe de altă parte, în cadrul acestei sinteze?

Părintele Macarie: Relatia rămâne traditională, fără numai că, în măsura în care mănăstirile revin acum la viata cenobitică este un control mai ferm al monahilor, si dacă niste monahi, din comunitatea Simonos Petras să zicem, se simt chemati către viata eremitică, ei o vor face acum într-un spirit eremitic care nu este si nu tinde să devină independent - adesea eremitii Muntelui Athos erau idioritmici ce vietuiau în afara unor mănăstiri idioritmice. -, si deci care depind organic de igumen si care fac parte, ca printr-o înrudire spirituală, de comunitatea de care apartin.

Si vreau să subliniez că acesta este un lucru foarte important, pentru că situatia pe care a creat-o idioritmia era o situatie de independentă în acelasi timp spirituală si materială, economică. Si deci într-o epocă în care mănăstirile cenobitice athonite erau mari exploatări agricole - venitul mănăstirii era în principal agricol; existau în mănăstiri multi muncitori laici care lucrau pentru mănăstire; se exploatau măslinii, via etc. -, ei bine, monahii mănăstirilor cenobitice lucrau mult si lucrau la câmp etc., adică la munci dure. Aceasta aducea desigur o slăbire a vietii duhovnicesti, care se limita în general la lungi slujbe cenobitice - deci lungi slujbe la biserică, foarte lungi slujbe - si cu foarte putină rugăciune personală: toată viata duhovnicească a monahului era plasată în viata liturgică. Pentru aceasta, monahii care doreau o relatie mai intimă, o rugăciune personală mai intimă cu Dumnezeu, fie mergeau direct în schituri, fie, după ce petreceau câtva timp într-o mănăstire cenobitică, deceptionati de viata cenobitică oferită, se izolau în viata eremitică sau schitiotă, tocmai pentru că viata monastică eremitică si schitiotă le oferea avantajul posibilitătii rugăciunii personale. Deci, aceasta era diferenta: mănăstirile cenobitice aveau multă muncă si multă slujbă în biserică, iar schiturile si chiliile de eremiti aveau mai putină slujbă la biserică, mai putin lucru si mai multă rugăciune personală împreunată cu o viată foarte ascetică si foarte simplă.

Astăzi, o dată cu schimbările tehnice, sociologice, economice, asistăm la schimbarea raportului între lucruri, si care este si ratiunea obiectivă a acestei sinteze de care vorbim: mănăstirile nu mai sunt întreprinderi agricole - nu mai este nici un interes spre a cultiva măslinii aici, la Muntele Athos, pentru că asta n-ar aduce mai nimic, dar ar da inutil mult de lucru -, mai sunt câteva mănăstiri care cultivă putină vie sau exploatează pădurea, însă nu toti monahii lucrează la asta, doar câtiva, deci în marea lor majoritate mănăstirile nu mai sunt întreprinderi agricole si nu mai au posibilitatea de a avea multi muncitori laici agricoli si metoace agricole în exteriorul Muntelui Athos - toate acestea au fost suprimate. Iar schiturile si chiliile de eremiti, cum au un anumit număr de nevoi materiale, sunt obligate să lucreze mult mai mult decât altădată. Pentru că altădată viata la Muntele Athos era autarhică; se putea găsi orice în Muntele Athos; viata nu era scumpă si nu era nevoie de multi bani, pentru că toate se puteau procura prin schimb; exista o piată la Karies si toate meseriile erau reprezentate.

I.N.: Părinte, nu cumva tocmai această autarhie a vietii monahului e recomandată de scrierile Părintilor celor de demult? Pentru că Avva Ioan Colov îl defineste pe monah ca fiind osteneală si pentru că îi putem vedea pe monahii lui Pahomie lucrând sub soarele Egiptului.

Părintele Macarie: Osteneala nu este un criteriu absolut. Osteneala este un element, un mijloc. Deci scopul monahului nu este de a fi ostenit trupeste, ci de a utiliza o osteneală măsurată într-un scop anume: spre a ajuta înăltării sufletului. Însă atunci când lucrul si nevoile materiale ale comunitătii îi aduc pe monahi la stadiul de a fi epuizati de muncă si fac ca viata duhovnicească a monahului să fie limitată din cauza lucrului, atunci am iesit din duhul monastic. Si deci atunci când spun că acum monahii au tendinta de a merge în coenobium-uri, pentru că viata e materialiceste mai usoară, aceasta nu este o fugă de lucru, pentru că într-un coenobium fiecare are lucrul său, însă într-un timp limitat si în acest duh de a sluji vietii duhovnicesti a monahului. Deci osteneala trebuie să fie întotdeauna un instrument pentru viata ascetică. Si dacă unii monahi au nevoie de o mare osteneală, aceasta nu poate fi impusă unei comunităti. Poate fi o alegere personală, chiar într-o comunitate acest monah poate lucra mai mult, poate avea o mai mare asceză din punct de vedere material, însă aceasta nu poate fi impusă în detrimentul vietii duhovnicesti.

Pentru a rezuma, ceea ce este astăzi posibil într-un coenobium este o asimilare a unui duh filocalic, a unui duh de dezvoltare personală a raportului monahului cu Dumnezeu, si de a utiliza toate celelalte aspecte ale vietii monastice pentru a favoriza această dezvoltare personală: viata liturgică, lucrul comunitar, deci viata cenobitică - însă ceea ce se are în vedere este dezvoltarea, înflorirea monahului în raportul său cu Dumnezeu, si nu slujirea nevoilor materiale.

I.N.: Ati spus că astăzi schiturile si chiliile de la Muntele Athos nu au posibilitătile, resursele unei mănăstiri. Care sunt resursele materiale ale unei mănăstiri pentru a-si putea permite să aibă o viată pe care schiturile si chiliile nu o pot avea?

Părintele Macarie: Avantajul, marele avantaj al mănăstirilor Muntelui Athos nu sunt doar proprietătile. Acum nu proprietătile agricole sunt cele care aduc un venit mare ca altădată. Cea mai mare parte a acestor proprietăti au fost date refugiatilor veniti din Asia Mică în anii 1922-1924. Practic toată Peninsula Calcidică apartinea Muntelui Athos - mai sunt si acum sate cu nume de mănăstiri: Vatopedi etc. Toate aceste teritorii au fost date statului si statul dă, la rândul lui, în fiecare an, ceva bani mănăstirilor, o retributie, care însă nu înseamnă mai nimic. Dar cea mai mare parte a mănăstirilor au încă resurse provenind din proprietăti: clădiri, proprietăti imobiliare si funciare. Apoi, concesionează exploatarea pădurii unor întreprinderi specializate.

Dacă unele mănăstiri au dificultăti economice, totusi cea mai mare parte a mănăstirilor au suficiente resurse pentru a asigura viata comunitătilor lor. Nu au suficient pentru restaurări si lucrări de constructie, însă au suficient pentru a asigura viata comunitătii si ospitalitatea.

Trebuie spus de asemeni că mănăstirile Sfântului Munte beneficiază de numeroase scutiri de taxe, multe privilegii fiscale care fac posibil ca Muntele Athos să poată cumpăra orice practic fără taxe.

În schituri situatia e diferită. Schiturile profită si ele de pe urma acestor scutiri de taxe, însă nu au proprietăti. Si cum fiecare chilie a unui schit este independentă economic, trebuie să trăiască din munca proprie. În vremea când viata era mai simplă, cum vă spuneam, era suficient un pic de artizanat, făcut linistit, în câteva ore de lucru pe zi, pentru a asigura viata monahului. Si asta asigură si astăzi viata unor monahi chilioti care trăiesc foarte simplu. Însă cei care au nevoie să construiască sau să repare o clădire sau să desfăsoare anumite activităti unde sunt necesare masini, ei bine, acestia au nevoie de mult mai multe resurse si sunt astfel obligati să lucreze mai mult. Ne aflăm deci în fata unei poveri a muncii manuale, în anumite schituri si chilii, în detrimentul. nu atât al vietii duhovnicesti - există foarte buni monahi chiar în schiturile în care se lucrează mult -, ci în detrimentul acestei posibilităti a vietii personale.

I.N.: Dacă am înteles eu bine, unul din punctele esentiale ale acestei noi sinteze monastice este aparitia unui anumit număr de mari părinti duhovnicesti, din care o parte sunt acum igumeni în câteva dintre mănăstirile Muntelui Athos, si care, spre a fi realisti, la moartea lor nu vor putea fi înlocuiti cu niste personalităti la fel de mari? Credeti că această sinteză monastică le va supravietui? Este ea perenă?

Părintele Macarie: Cum vă spuneam mai înainte, aparitia unor părinti duhovnicesti harismatici este un efect al Providentei divine, în functie de nevoile Bisericii si spre zidirea ei. Este un adevăr valabil nu doar pentru muntele Athos, ci pentru întreaga istorie a Bisericii: harul lui Dumnezeu face să apară personalităti frapante, importante pentru mentinerea credintei ortodoxe sau pentru activitatea misionară sau pentru monahism, în functie de nevoile de zidire ale Bisericii. Deci, cât despre un Părinte Efrem, un Părinte Paisios, mari personalităti duhovnicesti, noi dăm slavă lui Dumnezeu pentru a fi avut aceste mari personalităti care au dat un elan deosebit acestei reînvieri monastice, însă nu limităm această reînviere monastică athonită la persoane. Dumnezeu este cel care a împlinit această reînviere. Providenta divină este cea care a împlinit această reînviere si care s-a folosit de oameni pentru aceasta. Deci, dacă va fi nevoie de alti oameni ca Părintele Paisios sau Părintele Efrem, noi avem încredere - si este un element al credintei noastre, al vocatiei noastre monastice, de a avea încredere si de a ne pune la dispozitia Providentei divine. Când vorbim despre disparitia părintilor duhovnicesti nu avem o neliniste de genul: "Iată, părintii duhovnicesti vor dispărea". Avem încredere că, în măsura în care vom avea nevoie, Dumnezeu ne va da ceea ce avem nevoie.

Cel de-al doilea aspect este că, un lucru este prezenta unui părinte duhovnicesc harismatic, care are în plus harisma învătăturii duhovnicesti, harisma organizării, a gestiunii unei mănăstiri, a administrării - este un lucru si un mare har, însă ceea ce este de asemenea foarte important în istoria monahismului sunt institutiile (asezămintele, regulile). Atunci când un mare întemeietor dispare, lucrarea sa va avea durabilitate, va avea perenitate în măsura în care institutiile (asezămintele pe care el le-a stabilit au devenit traditie. Pentru noi, traditia nu este doar un ansamblu de legi, de reguli etc., ci este un element inspirat de har, un vehicol al energiilor necreate al Duhului Sfânt. Deci institutiile (asezămintele monastice), traditiile monastice sunt purtătoare de har. Deci a trăi în traditie, traditia formală si canonică, dar mai ales în traditia duhovnicească a unei familii monastice a succesorilor unui părinte duhovnicesc înseamnă a primi harul acestui părinte spiritual, înseamnă a trăi cu el. Asadar, părintele duhovnicesc care a avut o învătătură duhovnicească în mod special frapantă, nu va dispărea la moartea sa; va continua să rămână viu prin învătătura sa si prin traditia pe care a creat-o prin acest curent de viată care rămâne în comunitatea sa si în comunitătile care depind de el.

I. N.: Vorbeam înainte de acest interviu despre ceea ce s-a întâmplat când marele Pahomie a murit, cum comunitatea sa - care, e adevărat, era si foarte mare - s-a spart, s-a dizolvat de o anume manieră. Se poate, de asemeni, vedea o anumită decadentă, evidentă în timp, în monahismul Egiptului de Jos (pustiile Sketisului, Nitriei si Kelliei). S-ar mai putea da si alte exemple concrete: la moartea marilor părinti spirituali, a marilor întemeietori, institutiile (asezămintele) lor nu le pot supravietui la acelasi nivel. Credeti că se poate întâmpla ceva de genul acesta si aici?

Părintele Macarie: Nu este exclus ca lucrurile să se petreacă asa. Istoria Muntelui Athos este o istorie cu valuri, cu înăltări si căderi, însă atunci când ai această încredere în Dumnezeu, această încredere în Providenta divină si în asistenta Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu - stiind că suntem aici în Grădina Maicii Domnului -, ei bine, nu suntem nelinistiti. Sigur că sunt înăltări si căderi, momente de decadentă si momente mai fertile din punctul de vedere al sfinteniei, pentru că dificultătile aduc întotdeauna un plus de zel. Trebuie doar stiut că criteriul de valoare, de estimare a valorii, nu este cel cantitativ. Dacă o mănăstire are mai putini monahi, asta nu înseamnă că situatia este disperată. Dăm slavă lui Dumnezeu dacă avem un părinte duhovnicesc harismatic, care atrage oamenii către monahism, care dă învătătură, scrieri etc., dăm slavă lui Dumnezeu pentru un dar de la Dumnezeu, însă dacă suntem privati de aceasta, este o bună ocazie să lucrăm noi însine pentru a ne pregăti pentru primirea harului. Însă, repet, harisma învătăturii si conducerii duhovnicesti este un lucru, iar traditia monastică este un altul. Si în amândouă aceste lucruri, Duhul Sfânt Însusi lucrează.

I. N.: Acum, credeti că această sinteză este aplicabilă si unei tări ca România, unde mănăstirile sunt aproape întotdeauna sărace, ca toată tara, de curând iesită din comunism? Mănăstirile nu au resurse ca mănăstirile athonite - dacă au putin teren agricol, de proprietăti imobiliare neputând fi vorba. De asemenea, mănăstirile românesti, ca toată tara de fapt, nu au încă acele facilităti tehnice avansate care să le permită să câstige timp din timpul de muncă pentru rugăciune.

Părintele Macarie: Importantă nu este realizarea practică, concretă a acestei sinteze, ci duhul care domneste în această inspiratie a vietii monastice: a trăi în comun, în fraternitatea monastică cenobitică, însă cu această grijă de a dezvolta înflorirea personală prin rugăciunea personală, acordând o parte importantă vietii duhovnicesti personale si rugăciunii personale în cadrul vietii cenobitice - un lucru care a fost si este adesea neglijat. Asta presupune anumite sacrificii sau anumite eforturi în organizarea vietii mănăstirii. Aceste sacrificii si eforturi pot fi adaptate în functie de circumstante. Una sunt avantajele pe care le avem la Muntele Athos, alta sunt realitătile din România sau ale mănăstirilor ortodoxe din Franta, care sunt foarte sărace, care nu au resurse, însă au un acelasi duh si încearcă - în conditiile în care se află: într-o tară non-ortodoxă, cu opozitiile si ostilitătile ei -, încearcă să trăiască în acest duh de, să-i spunem asa, cenobitism isihast. Asta-i cel mai important.

Însă, dincolo de dificultătile de ordin material, important este cum se poate ajunge a realiza în viata cenobitică această înflorire personală. Cum? - Rolul "bătrânului" (geronda - unic părinte duhovnicesc al mănăstirii si egumen în acelasi timp, n. tr.) este aici foarte important. Si miscarea actuală de pe Sfântul Munte a fost tocmai o reactualizare a importantei "bătrânului" (geronda), a părintelui spiritual. Deci igumenul mănăstirii nu este doar un administrator - cum stau lucrurile în mănăstirile în care egumenul si duhovnicul mănăstirii sunt două persoane diferite -, ci, în măsura posibilului, igumenul este si părintele duhovnicesc al mănăstirii, cel care inspiră si imprimă directia duhovnicească, duhul comunitătii, pe de-o parte, si cel care conduce fiecare suflet, fiecare persoană, în drumul lui ascetic personal, pe de altă parte.

Aspectul cel mai important al monahismului ortodox, asa cum îl trăim noi astăzi, era de a putea trăi în comun, în comuniune, dar fiecare ca persoană - o persoană cu toată originalitatea si dezvoltarea ei proprie.

Există deci un raport de îmbogătire reciprocă între comunitate si personalitate. Si atunci, cel care se izolează pentru a duce o viată eremitică nu are ocazia edificării, controlului si corectiei pe care le dau viata în fraternitate. Însă, la rândul ei, viata în fraternitate nu poate fi dezlipită de raportul personal al monahului cu Dumnezeu în rugăciune. Deci, cum pot acestea să se împlinească? - Pe de-o parte, prin rolul igumenului ca părinte duhovnicesc si nu doar ca administrator, si, pe de altă parte, prin timpul pe care fiecare monah îl poate consacra în fiecare zi rugăciunii personale - în principal în timpul noptii -, deci o parte a zilei personale consacrată exclusiv lui Dumnezeu - nici studiului, nici lucrului, nici activitătii de contact cu exteriorul, ci o parte cât mai importantă posibil, pe care o poate permite comunitatea de rugăciune solitară în cadrul vietii cenobitice. Aceasta reprezintă, cum ziceam, o îmbogătire reciprocă a celor doi factori: comunitatea si personalitatea.

Deci, pe de-o parte, rolul igumenului ca părinte duhovnicesc al comunitătii (si nu doar administrator) si, pe de altă parte, acordarea unui timp (cât mai important posibil într-un caz dat) de relatie personală a monahului cu Dumnezeu prin rugăciune, reprezintă cele două axe fundamentale ale vietii noastre monastice.

I. N.: Această sinteză ar putea sau/si ar trebui să câstige universalitate în monahismul ortodox?

Părintele Macarie: Nu facem publicitate pentru aceasta, însă eu cred că acesta nu e altul decât duhul monahismului ortodox, care este mai mult sau mai putin viu într-o epocă sau alta.

I. N.: Da, însă nu doar duh, ci si o formă anume, adică, dacă vorbim de duhul monahismului ortodox, acesta trebuie să fie unul si acelasi în timp, însă ca formă ne aflăm în fata unei forme noi?

Părintele Macarie: Este o reactualizare a unor forme traditionale. Rugăciunea nocturnă este un lucru pe care îl vedem în toate vietile de sfinti monahi, fiind mai mult sau mai putin subliniată după epocă sau după loc. Nu e un lucru nou!

Mănăstirea Simonopetra se situează pe locul treisprezece în ierarhia mănăstirilor athonite.

Mănăstirea se află pe coasta sudică a peninsulei Athos, între portul athonit Dafni şi mănăstirea Grigoriu. Deşi întreaga coastă sudică a Athosului este în general neregulată şi accidentată, locaţia în care este construită mănăstirea este excepţional de aspră. Este construit pe vârful unei singure stânci uriaşe, practic fiind agăţată de acea stâncă la 330 de metri deasupra mării.

A fost zidită prin minune pe la mijlocul sec, XIV-lea. Cum? Stând la rugăciune cuviosul Simeon, ctitorul ei; O stea s-a lăsat din cer în noaptea de Crăciun, arătând locul unde trebue să zidească Mănăstirea. De aceea s-a numit noul Bethleem.

Un inger s-a coborat din cer cu o sfoara, si apucand sfantul de un capat si ingerul de celalalt capat au inconjurat stanca si au tras retezand varful stancii pentru a se putea construi manastirea.

Cuviosul Simeon a venit în Sf. Munte pe la 870, pustnicindu-se într-o pesteră care se vede si astăzi. În 1334 regele Sârbilor Ioan Ugles a reînoit-o si înbogătit-o cu daruri scumpe. După un timp M-rea a fost jefuită de Arabi. Un alt cuvios tot Simeon a reînoit-o fiind ajutat de împăratul Bizantin Andronie-cel-mare, al cărui fiu Ioan, a vietuit în Mânăstire necunoscut de nimeni ca grădinar. La 1581 a fost distrusă de foc. Vre-o 30 călugări se aruncară de pe stâncă pentru a se salva, dar si-au găsit moartea.

Egumenul M-rei, Eugeniu, cu câtiva călugări, care scăpară, s-au retras în M-rea Xenofonte, de unde mai în urmă au revenit si au refăcut-o cu ajutoare bănesti din tara Românească. La (1593-1601), MihaiViteazul a ajutat-o cu bani (anual) si i-a trimes ca dar o evanghelie îmbrăcată în argint si poleită cu aur, precum si două cruci de lemn Sf.

I-a închinat si mănăstirea sa din Bucureşti, cu Schitul ei: Besteleu din Arges si Isvoranul din jud. Buzău. Sf. moaste are: Mâna stângă a Mariei Magdalena. capul Sf. Modest, capul Sf. Pavel mărturisitorul, părticele de la Sf. Varvara, Sf. Evdochia, Sf. Trifon, Sf. Eftimie, Iacob Persul si Sf. Naum.

Cei care sunt de altă religie trebuie să contacteze Ministerul Afacerilor Externe, Directoratul pentru Biserici, la adresa Str. Zalokosta nr. 2, Atena, (tel. (+30) 210 362 6894) sau Ministerul pentru Macedonia şi Tracia, Directoratul de Afaceri Politice, la adresa Plateia Diikitiriou, Tesalonic, (tel. (+30) 2310 270 092) pentru a obţine un permis de intrare în Sfântul Munte Athos.

Accesul se permite zilnic unui număr de maxim 120 vizitatori creştin ortodocşi, în timp ce străinii de alte religii sunt limitaţi la 14 pe zi. Aceste limite nu includ persoanele ce au invitaţii explicite de la mănăstiri.

Muntele Athos este accessibil cu vaporul din Uranupolis sau din Ierissos. Din Tesaloniki, se poate ajunge la Uranupolis folosind autoturisme private sau transportul public (autobuzele KTEL ale Prefecturii din Halkidiki, adresa Str. Karakasi nr. 68, Tesaloniki (tel. (+30) 2310 924 444). Sunt plecări zilnice către Uranupolis şi Ierissos la 06:00, 08:30, 10:30, 14:30, 16:30, 18:30. Călătoria durează aproximativ două ore.

Transportul auto
Din Uranupolis (tel. (+30) 23770 71 248) se fac zilnic transporturi pe mare cu marfă şi pasageri la ora 9:45 către Dafne, portul marin al Sf. Munte Athos şi către mănăstirile Zografu, Dochiariu, Xenofont şi Sf. Pantelimon. Vizitatori mănăstirilor Simonos Petra, Grigoriu, Dionisiu, Sf. Pavel şi ai schitului Sf. Ana schimbă vaporul la Dafne. Pentru mănăstirile Esfigmenu şi Vatoped, vizitatorii pot pleca din Ierissos (tel. (+30) 23770 22 576).

Transportul de la Dafne la Careia, capitala Sf. Munte Athos, se face cu autobuzul (călătoria durează 35 minute). De la Careia vizitatorii pot ajunge la mănăstiri şi la schituri folosind microbuze cu tracţiune integrală sau cu vehiculele mănăstirilor. (tel. fix (+30) 23770 23 266, tel. mobil (+30) 6944 302 451).

Vizitatorii care doresc să călătorească prin Sf. Munte Athos pe jos probabil vor găsi util ghidul de drumeţie scris de Mark Dubin.

Găzduire

Găzduirea şi masa în mănăstiri şi schituri sunt gratis şi sunt valabile până la 24 de ore. Mai ales pentru mănăstiri se aşteaptă să telefonaţi înainte de le vizita. Mai puteţi sta cu chirie şi în mici hoteluri din Dafne şi Careia.

Folosirea de echipamente fotografice este permisă în Munte Athos cu excepţia interioarelor mănăstirilor. Pentru fotografierea în interiorul mănăstirilor este necesară aprobare. Mijloacele de proiecţie cinematografică, cele de înregistrare video şi ascultarea de muzică ca şi fotografierea călugărilor sunt în mod expres interzise.

Pentru telefoanele mănăstirilor, click aici.

Pentru telefoanele schiturilor româneşti, căutaţi pe acest site în articolele despre Schitul Lacu şi despre Schitul Prodromu.

Contact

tel
(+30) 23770

fax
(+30) 23770 Sfânta Comunitate-Sfânta Epistasia 23712
23713    Protoepistatates 23221
23711    Secretariatul principal 23710    Secretariat 23224    Cazare 23714 23315 Lavra cea Mare 23758 23766 Vatopedu 23219 23657 Iviron 23643 23248 Hilandar 23797   Dionisiu 23237 23686 Cutlumuş 23266 23731 Pantocrator 23253 23685 Xiropotamu 23251 23733 Zografu 23247    Dochiariu 23245    Caracalu 23225 23746 Filoteu 23256 23674 Simonos Petra 23254 23707 Sfântul Pavel 23250 23355 Stavronichita 23255 23908 Xenofont 23249 23660 Grigoriu 23218 23671 Esfigmenu 23796 23937 Sfântul Pantelimon 23252 23682 Constamonitu 23228 23901 ]]>