Marele sinaxar grec al sfinţilor îi numeşte „Apostoli" pe amândoi aceşti sfinţi, Priscilla şi Acvila, zicând că erau „într-un suflet (homopsihoi) cu Apostolul Pavel".

Priscilla şi Acvila erau evrei de neam şi aveau ca îndeletnicire facerea de corturi. Ei se aflau la Roma în anul 52 d.H., când împăratul Claudius (41-54 d.H.) a scos afară pe toţi evreii din Italia, datorită, se pare, tulburărilor dintre ei din pricina noii învăţături despre Hristos.

Deci au fugit la Corint, în Grecia. Acolo s-a întâmplat ca vieţile lor să se schimbe cu totul, căci marele Apostol Pavel se afla atunci la Corint. Auzind că Priscilla şi Acvila erau, ca şi el, evrei făcători de corturi, Pavel i-a căutat, s-a împrietenit cu ei, le-a dat cuvântul Adevărului despre Iisus Hristos şi a avut grijă să fie botezaţi.

Iată cum descrie Sfântul Luca, autorul Cărţii Faptelor, aceste întâmplări: Iar după acestea, ieşind Pavel din Atena, a venit la Corint. Şi aflând pe oarecare iudeu Acvila, de neam din Pont, care de curând venise de la Italia, şi pe Priscilla, femeia lui (pentru că poruncise Clavdie să iasă toţi iudeii din Roma), a venit la ei. Şi pentru că era de un fel de meşteşug cu ei, a rămas lângă dânşii şi lucra; pentru că erau făcători de corturi cu meşteşugul (Fapte 18, 1-3).

Apoi Sfântul Luca aminteşte că Sfântul Pavel vorbea în sinagogă în toate sâmbetele şi încredinţa şi pe iudei şi pe elini (Fapte 18, 4), şi că a stat la Corint un an şi şase luni, învăţând întru ei cuvântul lui Dumnezeu (Fapte 18, 11). Este aproape sigur că în tot acest răstimp Pavel a locuit în casa lui Priscilla şi Acvila. Iar Pavel, încă mai îngăduind zile multe, despărţindu-se de la fraţi a mers pe apă în Siria, şi împreună cu el Priscilla şi Acvila... Şi a sosit în Efes, şi pe aceia i-a lăsat acolo (Fapte 18, 18-19).

Sfântul Ioan Gură de Aur, într-o omilie despre Sfinţii Priscilla şi Acvila, închipuie grăitor felul cum trebuie să se fi simţit ei avându-1 pe marele Apostol Pavel locuind în casa lor şi despre felul în care hotărârea lui Pavel de a locui cu ei este o dovadă hotărâtoare despre măreţia firii lor creştineşti:

„Ci mai mult decât aceasta, Pavel împreună cu ei a şezut, şi nu doar o zi, ori două, ori trei, ci doi ani întregi, martor virtuţii lor fiind. Căci precum cârmuitorii cei lumeşti nicidecum aleg a fi adăpostiţi vreodată de oamenii de rând şi ticăloşi, ci alese case de oameni subţiri caută, ca măreţia lor să nu se necinstească de prostimea celor ce-i primesc, tot asemenea Apostolii nu cu oricine se sălăşluiau. Dară în loc de a se aşeza în casele celor avuţi şi slăviţi, precum lumeştii cârmuitori, Apostolii râvneau a se sălăşlui cu cei cu sufletele strălucind de virtute. Şi cu adevărat aceasta după porunca lui Hristos făceau, Care zice: Şi ori în care cetate sau oraş veţi intra, cercetaţi cine este întru dânsul vrednic, şi acolo rămâneţi (Mat. 10, 11).

Aşadar, vrednici de Pavel erau Priscilla şi Acvila. Şi vrednici de Pavel fiind, vrednici şi de îngeri erau. Iar casa lor fără greş Biserică aş putea-o numi sau cerul însuşi. Căci unde Pavel era, acolo şi Hristos, cum însuşi Pavel zice: de vreme ce căutaţi ispitire a lui Hristos celui ce grăieşte întru mine (II Cor. 13, 3). Şi unde era Hristos, acolo şi îngerii necontenit se strângeau.

Căci de s-a făcut această însoţire vrednică a fi gazda lui Pavel, cugetaţi cum s-au făcut aceştia în doi ani de împreună vieţuire cu el, luând seama la purtarea lui, la umbletul, căutătura, felul îmbrăcămintei, intrările şi ieşirile, şi toate celelalte. Căci nu doar cu vorba, ori cu învăţătura, ori cu îndemnul sunt oamenii sfinţi, ci cu viaţa lor toată, tocmind-o pe potriva învăţăturii lor despre creştineasca vieţuire.

Închipuiţi-vă ce lucru măreţ era a-1 vedea pe Pavel mâncându-şi cina, mustrând, mângâind, rugându-se şi plângând, zi şi noapte. Avem doar patrusprezece din epistolele sale, şi în toată lumea le ducem. Ne putem dar închipui cum cei ce au vieţuit cu dânsul ca îngerii s-au făcut - ei care aveau cu sine pe însuşi izvorâtorul acelor epistole, limba întregii lumi, lumina Bisericilor, întărirea Credinţei, stâlpul şi temelia Adevărului!

Iar dacă dracii şi de veşmântul lui se înfricoşau, asemenea putere având (cf. Fapte 19, 12), cât de măreţ să fi fost harul Duhului pe carele cel împreună-vieţuind cu el putea a-1 dobândi! Oare n-ar fi fost îndeajuns a vedea doar scaunul lui Pavel, ori patul lui, ori încălţămintea, spre a fi tras către necontenită pocăinţă ? Şi dacă dracii se cutremurau văzându-i veşmintele, cu cât mai mult cei credincioşi, şi mai ales cei vieţuind cu el, au fost împinşi spre pocăinţă la vederea lor ?"

Abia când Priscilla şi Acvila ajung la Efes începem a vedea în vieţile lor roadă celor doi ani de vieţuire cu Apostolul Pavel şi a învăţăturii primite de la el. Sfântul Luca ne spune: Iar un Iudeu oarecare, anume Apollos, alexandrin de neam, bărbat meşter la cuvânt, a venit în Efes, puternic fiind întru Scripturi. Acesta era învăţat în calea Domnului, şi fierbând cu duhul, grăia şi învăţa cu deadinsul cele ce sunt pentru Domnul, ştiind numai botezul lui Ioan. Acesta a început a grăi cu îndrăzneală în sinagogă; şi auzindu-l pe el Acvila şi Priscilla, l-au luat şi mai cu amănuntul i-au spus lui calea lui Dumnezeu (Fapte 18, 24-26).

Rezultatul acestei învăţări a lui Apollos de către sfinţii soţi este descris îndată de Luca: Şi vrând el să treacă în Ahaia, îndemnându-se fraţii au scris ucenicilor să-l primească pe el, carele mergând acolo, mult a ajutat celor ce crezuseră prin har; pentru că tare înfrunta pe iudei înaintea norodului, arătându-le din scripturi că Iisus este Hristos (Fapte 18, 27-28).

Doi ani mai târziu, în anul 54 de la Hristos, pe când se afla la Efes, Sfântul Pavel scria întâia Epistolă către Corinteni. De-aici vedem că Priscilla (numită uneori Prisca) şi cu Acvila erau încă în Efes ţinând şi acolo o adunare bisericească în casa lor. Pavel scrie: Inchină-se vouă bisericile Asiei. Inchină-se vouă întru Domnul mult Acvila şi Priscilla, împreună cu biserica cea din casa lor (I Cor. 16, 19). Întrucât singura biserică din Asia pomenită anume de Sfântul Pavel este a lor, avem aici o puternică dovadă a însemnatei ajutorări date vieţii Bisericii timpurii de către această pereche sfântă.

Aflăm din nou despre Priscilla şi Acvila în Noul Testament atunci când Sfântul Pavel le trimite închinăciune, spre sfârşitul Epistolei sale către Biserica Romanilor, pe care o scria din Corint pe la anul 58 d.H. Vedem deci că după şederea la Efes ei s-au întors la Roma, unde iarăşi ţineau adunări bisericeşti în casa lor. Pavel scrie romanilor creştini: Spuneţi închinăciune Priscillei şi lui Acvila, celor împreună cu mine lucrători întru Hristos Iisus, care pentru sufletul meu grumazii lor şi-au supus; cărora nu numai eu singur mulţumesc, ci şi toate bisericile nea-murilor. Şi (spuneţi închinăciune şi) bisericii celei din casa lor (Romani 16, 3-5).

In al treizecelea Cuvânt la Romani, Sfântul Ioan Gură de Aur extrage câteva dintre sensurile acestui izbitor pasaj:

„Spuneţi închinăciune, zice el (Pavel), Priscillei şi lui Acvila, celor împreună cu mine lucrători întru Hristos Iisus. Despre strălucirea acestor oameni aduce mărturie şi Sfântul Luca - pe de-o parte atunci când zice că Pavel a rămas lângă dânşii şi lucra; pentru că erau făcători de corturi cu meşteşugul (Fapte 18, 3), şi pe de altă parte când o pomeneşte întâi pe femeie279 ca primindu-1 pe Apollos şi învăţându-l28aîn calea Domnului (Fapte 18, 26).

Mari sunt lucrurile acestea, dar lucrurile pomenite de Pavel încă şi mai mari. Şi ce oare zice el ? Mai întâi îi numeşte „împreună-lucrători", spre a arăta că au fost părtaşi negrăitelor sale osteneli şi primejdii.

Apoi zice:
Care pentru sufletul meu grumazii lor şi-au supus (Romani 16, 4a). Vedeţi cum deplin mucenici a fi îi arată ? Căci, pe cât mi se pare, mii de primejdii se aflau în vremea lui Nero...

În continuare, zice:

Cărora nu numai eu singur mulţumesc, ci şi toate bisericile neamurilor (Romani 16, 4b). Aici face pomenire de felul cum primeau pe străini şi cum ajutorau cu bani, minunându-se de ei, fiindcă amândoi şi-au vărsat sângele, punându-se cu toată fiinţa la îndemâna tuturor.

Vedeţi dar că acestea erau femei alese (adică toate femeile apostolice îndeobşte), nicidecum pomenite după firea lor în urmarea virtuţii ? Şi cu dreptate este a fi astfel, căci în Hristos Iisus nu este parte bărbătească nici femeiască (Galat. 3, 28). Şi ceea ce Pavel zicea de Fivi (Rom. 16, 1-2), tot aşa şi de Priscilla. Căci zicea despre Fivi: Aceasta ajutătoare a fost multora, şi mie însumi; iar despre Priscilla zice: Nu numai eu singur mulţumesc, ci şi toate bisericile neamurilor. Şi ca nu cumva să pară linguşitor, aduce şi alţi martori care ştiu lucrarea acestor femei.

Şi (spuneţi închinăciune şi) bisericii celei din casa lor (Romani 16, 5). Căci Priscilla şi Acvila erau aşa de mult preţuiţi, încât casa lor se făcuse biserică, atât prin aceea că i-au făcut pe toţi ai lor credincioşi, dar şi deschizând-o tuturor străinilor. Căci nu avea el obiceiul a numi casele „biserici", fără numai atunci când aveau multă credinţă şi multă frică a lui Dumnezeu adânc înrădăcinată în ele..."

In a doua omilie dedicată Sfinţilor Priscilla şi Acvila, Sfântul Ioan Gură de Aur îşi arată cu mai multă uimire admiraţia faţă de măreţia şi însemnătatea slujirii aduse Bisericii de către această pereche, cum rezultă din Romani 16, 3-4:

„Căci zicând: Spuneţi închinăciune Priscillei şi lui Acvila, celor împreună cu mine lucrători întru Hristos Iisus, arată pricina dragostei lui pentru ei. Şi care e acea pricină ? Pentru sufletul meu, zice el, grumazii lor şi-au supus. Oare nu i-aţi fi iubit şi îndrăgit şi voi pentru aceasta ? Negreşit că da. Numai aceasta şi este destulă pricină pentru lauda lui Pavel. Căci cel ce izbăveşte căpetenia oştii izbăveşte şi pe ostaşi, iar care scapă pe doctor de primejdie, pe toţi cei bolnavi către sănătate îndreptează, iar care pe cârmaciul corăbiei din valuri scoate, pe toată corabia de la furtună o scapă. Deci dar aceia care pe învăţătorul lumii l-au scăpat, şi sângele pentru izbăvirea lui şi-au vărsat, cu adevărat binefăcători sunt întregii lumi, şi pe învăţător ajutând, deopotrivă pe toţi ucenicii i-au mântuit.

Dar ca să aflaţi că nu doar faţă de învăţător s-au purtat astfel, ci către toţi fraţii aceeaşi grijă şi ajutor au dovedit, ascultaţi cele ce urmează. Căci după ce a zis că pentru sufletul meu grumazii lor şi-au supus, zice iarăşi: Nu numai eu singur mulţumesc, ci şi toate bisericile neamurilor. O, Pavele, oare ce grăieşti ? Toate Bisericile neamurilor mulţumesc la doi făcători de corturi - bieţi oameni lucrători cu mâinile lor, ce rareori aveau ceva mai mult decât hrana trebuitoare ? Cum pot doi oameni ca aceştia să fie aşa de mari binefăcători ai tuturor Bisericilor ? Oare belşug de bogăţii aveau aceştia ? Ori poate vreo mare putere stăpâneau ? Ori dregătorie înaltă ţineau ? Nicidecum, ci în locul acestora aveau aleasă râvnă a sluji altora cu toată fiinţa lor, gata fiind orişicând a da piept cu orice primejdii. Astfel de însuşiri mai bune sunt decât toată avuţia şi puterea acestei lumi. Astfel s-au făcut ei binefăcători şi izbăvitori multora."

Pentru ultima oară îi vedem pe Priscilla şi Acvila în Noul Testament în a doua epistolă a Sfântului Pavel către fiul lui duhovnicesc, Sfântul Timotei. Epistola a fost scrisă prin anul 65 d.H., pe când Pavel se afla întemniţat la Roma, cu puţin înainte de a i se tăia capul, sub domnia smintitului împărat Nero. Întrucât Timotei a fost întâiul episcop al Efesului, se pare că în acel moment Priscilla şi Acvila se reîntorseseră în acea cetate. În epistolă Sfântul Pavel zice, referindu-se la ei: Spune închinăciune Priscillei şi lui Acvila şi casei lui Onisifor (II Tim. 4, 19). Tâlcuind acest verset, Sfântul Ioan Gură de Aur spune:

„Spune închinăciune Priscillei şi lui Acvila. Aceştia sunt cei despre care Pavel face necontenită pomenire, cu care se sălăşluise şi care îl primiseră la ei pe Apollo. El o numeşte pe femeie întâi, fiind, pe cât îmi pare, cea mai râvnitoare şi mai credincioasă dintre cei doi, precum atunci când îl primise pe Apollo. Ori poate că a spus-o fără a se gândi la ceva anume. Şi nu puţină mângâiere le-a fost lor o astfel de închinăciune. Ea aducea dovada preţuirii şi dragostei şi părtăşia întru mult har. Căci şi numai închinăciunea acelui sfânt şi fericit bărbat era de-ajuns spre a umple de har pe cel care o primea."

Predania Bisericii spune că Sfântul Acvila a ajuns mai apoi episcop, care „pe mulţi a botezat şi i-a sfinţit întru credinţă, a nimicit idoli, a zidit biserici, a făcut preoţi şi a răspândit între oameni slava Fiului lui Dumnezeu celui întrupat". în sfârşit, atât Acvila cât şi Priscilla au fost aflaţi vrednici de moarte mucenicească. Sfântul Acvila e cinstit de Biserică şi la 14 iulie, ca unul din cei Şaptezeci de Apostoli.

Spre a putea să ne folosim şi mai mult de pilda acestei sfinte perechi, neclintiţi împreună-lucrători în lucrarea de răspândire a Evangheliei lui Hristos, să cercetăm mai pe larg învăţătura marelui Sfânt Ioan Gură de Aur. Acest propovăduitor cu gură aurită i-a lăudat mult în tâlcuirea Epistolei Sfântului Pavel către Romani, ca şi în cele două omilii dedicate lor îndeosebi. De pildă, Sfântul Ioan se minunează de înfăptuirile şi faima Priscillei şi a lui Acvila, deşi privind din afară nu aveau nimic nemaipomenit - fiind doar nişte bieţi oameni căsătoriţi, trăind în lume ca umili făcători de corturi: „Căci este cu putinţă ca şi în starea căsătoriei să fim minunaţi şi aleşi întru cele duhovniceşti. Căci Priscilla şi Acvila, căsătoriţi fiind, cu mare strălucire străluceau, ci meseria lor era departe de a fi strălucită, făcători de corturi fiind ei. Totuşi, virtutea lor a lăsat în urmă toate, făcându-i mai străluciţi decât soarele. Şi nici îndeletnicirea, nici căsnicia nu le-a adus vreo vătămare, căci în chip vădit
şi-au arătat dragostea pe care Hristos o cerea de la ei...

Să audă acestea bogaţii, să audă şi săracii; că dacă aceştia, din truda trupului lor trăind, şi dugheana lor chivernisind, asemenea belşug de dărnicie au arătat, că s-au făcut binefăcători ai multor biserici, ce iertare mai pot aştepta bogaţii care nici nu-i bagă în seamă pe săraci ? Că Priscilla şi Acvila nici sângele lor nu-1 precupeţeau spre a se face plăcuţi lui Dumnezeu, iar voi vă zgârciţi şi la câţiva bănuţi, întru primejduirea sufletelor voastre...

Căci ce împărăteasă, vă întreb, a fost aşa vestită ori slăvită ca soţia acestui făcător de corturi ? Că orişicine ştie astăzi despre ea şi se vorbeşte de ea nu zece ori douăzeci de ani, ci până la venirea lui Hristos. Şi toţi grăiesc faima ei pentru nişte lucruri mult mai slăvite decât orice cunună împărătească. Că ce este mai mare sau tot aşa de mare ca aceea de a fi fost ocrotitoarea Sfântului Pavel ? Ori a fi izbăvit, primejduindu-se pe sine, pe învăţătorul lumii ?

Socotiţi dar câte împărătese au fost, despre care nimeni mai grăieşte ! Ci soţia făcătorului de corturi, alături de Apostolul Pavel, pretutindenea e pomenită, şi toată întinderea acelei părţi de lume peste care soarele străluceşte nu întrece pe aceea unde ajunge slava ei. Perşi şi sciţi şi traci, şi cei trăitori în cele mai depărtate părţi ale pământului, fericindu-o cântă creştineasca filosofie a acestei femei! Câtă avere, câte cununi şi veşminte de porfiră nu aţi da şi voi cu bucurie spre a dobândi o asemenea faimă ?

Şi nimeni nu poate zice că au arătat doar vitejie în primejdii şi dărnicie cu banii lor, dar de propovăduirea lui Hristos nu s-au îngrijit. Căci Sfântul Pavel îi numeşte împreună-lucrători şi ajutători mai ales pentru băgarea de seamă întru răspândirea Evangheliei. Iar acest «vas ales» (Fapte 9, 15) nu se ruşinează a numi pe o femeie împreună-lucrătoare cu el, ci mai curând se simte cinstit prin aceasta. Că nu la fire se uită el, ci felul vieţuirii omului îl cinsteşte."

Această temă e continuată de Sfântul Ioan în prima sa omilie dedicată Sfinţilor Priscilla şi Acvila, arătând cum căsătoria nu este piedică desăvârşirii duhovniceşti:

„Iată un alt lucru, cu nimic mai mic decât acestea, pe care-1 putem culege ca roadă a acestui loc (Romani 16, 3-5) şi care poate îndeosebi a ne ajuta să ne îndreptăm vieţile. Şi care este acesta ? Că nu trebuie să defăimăm căsnicia, şi nu trebuie să socotim că a avea soţie, a creşte copii, a îngriji de familie şi a lucra cu mâinile tale într-o anume meserie sunt piedici şi oprelişti întru a urma calea virtuţii. Că iată vedem aici un bărbat şi o femeie, având amândoi grija unui atelier şi trudind în meseria lor şi totuşi vădind un chip de vieţuire (philosophian) creştină mai desăvârşită decât cea a trăitorilor în mănăstiri...

Căci zicând „Spune închinăciune Priscillei şi lui Acvila", Pavel scoate la iveală vrednicia lor. Şi cum anume ? Nepomenind pe bogaţi, ori pe cei vestiţi, ori pe cei de stirpe înaltă; dar pe cine ? Pe cei împreună lucrători cu mine întru Domnul. Nimic mat presus decât aceasta se poate grăi."

În continuare, Sfântul Ioan foloseşte pilda sfintei Priscilla spre a aduce aminte femeilor din turma sa că evlavia creştinească este adevărata podoabă a femeii:

„Ce este asemenea acestei podoabe ? Unde este acum bogăţia ce se revărsa din toate părţile ? Unde este împodobirea cu sulemeneli ? Şi unde este slava deşartă ? Ţineţi minte că adevăratul veşmânt al femeii nu este cel ce se poartă pe trup, ci cel ce împodobeşte sufletul - niciodată dezbrăcându-se, nici în sipet ţinându-se, ci în ceruri păstrat fiind.

O, femeilor, priviţi truda apostoliceştilor femei întru propovăduirea Evangheliei, muceniceştile lor cununi, dărnicia lor cu banii, dragostea pentru Pavel, desfătarea ce o aflau în Hristos. Asemuiţi-le cu starea voastră - grija banilor, întrecerea cu curvele la felul veşmintelor, pofta după nimicurile trecătoare - şi veţi vedea cât de mult aţi rămas în urma acelor sfinte femei!

Ci nu doar să vă asemuiţi, ci şi la întrecere să vă luaţi cu Priscilla, şi lăsând deoparte poverile cele de ierburi (că aceasta sunt veşmintele voastre cele scumpe), luaţi veşmintele cele din ceruri şi învăţaţi cum s-a făcut Priscilla aşa cum a fost."

Sfântul Ioan Gură de Aur vorbeşte şi despre felul cum toţi am putea să ne facem tovarăşi lui Pavel, chiar dacă nu locuieşte în casa noastră, aşa cum a făcut cu Sfinţii Priscilla şi Acvila:

„Dar cum de ea şi cu Acvila întru acesta şi chip s-au sfinţit ? Doi ani în ospeţie l-au ţinut ei pe Pavel, şi cât nu au făcut aceşti doi ani pentru sufletele lor ?

Veţi zice: Dar ce pot face eu, că nu îl am pe Pavel sălăşluindu-se în casa mea ? Dar eu vă zic că, de veţi dori aceasta, încă şi mai aievea decât aceia pe Pavel puteţi a-1 avea. Căci şi pe dânşii nu vederea lui Pavel i-a făcut să fie astfel, ci vorbele aceluia. Deci, de veţi cugeta astfel, puteţi să îl aveţi pe Pavel, şi pe Petru, şi pe Ioan, şi toată ceata proorocilor şi apostolilor vorbind cu voi necontenit. Căci de veţi lua cărţile acestor fericiţi, şi necontenit de vorbă cu scrierile lor vă veţi afla, în stare vor fi aceştia asemeni soţiei făcătorului de corturi a vă face.

Dar ce zic eu de Pavel ? Căci de aţi dori, şi însuşi pe învăţătorul lui Pavel L-aţi putea avea. Căci prin limba lui Pavel, însuşi Hristos cu voi va grăi. Şi încă într-alt chip aţi putea a-L primi pe Hristos - când îi primiţi pe sfinţi, când vă-ngrijiţi de cei ce cred în EI. Şi astfel chiar şi după ple-carea lor vă vor rămâne încă multe amintiri ale evlaviei lor. Căci până şi masa la care sfântul a mâncat, şi scaunul pe care a şezut, şi patul pe care s-a culcat, vă pot aduce aminte de sfânt şi de Cel ce 1-a primit pe el în ceruri...

Acestea ştiind dar, să primim pe sfinţi, ca şi casa noastră să strălucească, să se slobozească de năpădirea bălăriilor grijilor, ca odaia de dormit să ni se facă liman... Căci nu numai roadă pruncilor vă va da Dumnezeu în schimb, ci însuşi cerul, şi toate blagosloveniile din el, şi slobozirea de iad şi lăsarea păcatelor voastre. Căci mare, da, foarte mare este roadă primirii străinilor..."

La sfârşit putem vedea cum Sfântul Ioan Gură de Aur înfăţişază această sfântă pereche ca fiind vrednică de urmat de către noi toţi, indiferent de împrejurările vieţuirii noastre:

„Ascultaţi, bărbaţilor şi femeilor, aceste lucruri - voi femeilor, ca să puteţi urma Priscillei, celei dintru firea voastră; iar voi, bărbaţilor, ca să puteţi să nu vă arătaţi mai slabi decât femeile voastre. Că ce dezvinovăţire vom avea noi bărbaţii, ce fel de iertare, când femeile vădesc asemenea osârdie şi asemenea filosofie creştinească, iar noi necontenit rămânem legaţi de lucrurile lumii acesteia? Să învăţăm aceste lucruri - fie că suntem domni ori supuşi, preoţi ori mireni - ca să nu vă mai minunaţi de bogăţie, ori să tânjiţi după case măreţe, ci mai curând să căutaţi virtutea întru sărăcie, şi să nu vă mai ruşinaţi de cel mai sărac dintre fraţi, ori de făcătorul de corturi, ori de curelar (Fapte 9, 43), ori de vânzătorul de pânze mohorâte (Fapte 16, 14), ori de faurul de aramă (Tim. 4, 74)."

Sfântul Inochentie s-a născut la 26 august 1797, într-o familie săracă din Irkuţk, Siberia. Numele său de botez era Ioan. Tatăl său, care a murit pe când Ioan avea unsprezece ani, a fost epitrop al bisericii, deci era de aşteptat ca şi fiul său să lucreze într-un fel pentru Biserică. A izbutit să meargă la seminar şi a fost un elev fruntaş la învăţătură.

Unul dintre stihurile sale îndrăgite din Scriptură - acela care a dorit să i se citească la înmormântare - a fost cel din Psalmul 36, 23 (De la Domnul paşii omului se îndreptează, şi calea lui o va voi foarte).  Este foarte limpede că mâna Domnului a fost deasupra căsniciei sale. în ultimul an de şcoală, el a hotărât că trebuie să se însoare. Directorul, cu care în mod normal ar fi trebuit să discute acest lucru, nu a putut fi găsit o lungă bucată de vreme în acel an, căci un ger neobişnuit a împiedicat orice drum către insula unde trăia (într-o mănăstire legată de seminar).

Din pricina acestei vremi ciudate, seminaristul Ioan nu a mai aşteptat să ceară blagoslovenia directorului, ci a pornit să-şi caute nevastă. După cum era obiceiul vremii, i s-a găsit perechea în fiica unui preot din acele locuri, pe nume Catherina.

S-au cununat la 29 aprilie 1817. în luna următoare el a fost hirotonit diacon şi curând apoi a devenit preot: Părintele Ioan Veniaminov. Mai târziu a aflat că dacă cerea blagoslovenia directorului, acesta nu i-ar fi dat-o, căci voia să-1 pregătească pentru a fi episcop, din pricina multelor sale înzestrări. Dacă ar fi apucat pe acel drum, aproape sigur că nu s-ar fi dus vreodată în Alaska, şi o mare parte a istoriei Bisericii Ortodoxe din America ar fi fost cu totul altfel.

Părintele Ioan şi Catherina erau foarte fericiţi cu viaţa lor într-o parohie din Irkuţk. Primul lor fiu, pe care l-au numit după tatăl lui, s-a născut acolo, iar Părintele Ioan era de-acum foarte iubit de enoriaşii săi.

Când s-au cerut voluntari spre a merge să propovăduiască în Alaska, Părintele Ioan a refuzat la început. Avea copil mic şi atât el, cât şi soţia sa erau foarte mulţumiţi în parohia lor. Pe deasupra, în ciuda tuturor primejdiilor şi greutăţilor pe care le aveau de îndurat, salariul pentru misionari era mai mic decât ceea ce dobândea în frumoasa lui parohie !

Totuşi, după câteva luni, pe când Părintele Ioan stătea de vorbă cu un om ce-şi petrecuse mult timp cu treburi în Alaska, ascultând povestirile acelui om despre băştinaşii de acolo, despre sârguinţă lor la rugăciune şi dorinţa lor de a auzi Cuvântul lui Dumnezeu, deşi mai auzise acele poveşti de multe ori, Dumnezeu i-a atins inima dintr-o dată şi adânc. Mai târziu zicea: „Am început să ard de dorinţa de a mă duce la acei oameni".

Acum el îl ruga pe episcop să-1 lase să plece, dar episcopul nu prea se îndura să-1 lase. Totuşi, fiindcă nu s-a găsit nimeni altcineva, până la urmă episcopul i-a dat voie să plece. Mai târziu, Sfântul Innocent scria: „Fie ca exemplul meu să fie o nouă dovadă despre adevărul că de la Domnul paşii omului se îndreptează, şi calea lui o va voi foarte, şi că fiecare dintre slujitorii Bisericii Sale nu e decât o unealtă în mâinile Lui. El a crezut nimerit să aşeze locul slujirii mele în America - şi aceasta în ciuda nesupunerii mele. După asemenea lucru (...), cinstit vorbind, cum aş putea socoti plecarea mea în America ca pe o vrednicie, ca pe o mare ispravă ?"

Deci, a plecat în Alaska când avea doar douăzeci şi şase de ani, împreună cu credincioasa şi viteaza sa soţie, Catherina, care era chiar mai tânără decât el şi care era însărcinată în timpul întortocheatei lor călătorii, vreme de şase luni, până în Alaska ! Au străbătut 2200 de mile prin Siberia, în condiţii grele, spre a ajunge la ţărmul Pacificului. Apoi cu vaporul au ajuns în luna octombrie a anului 1823 la Sitka, în Alaska, unde în noiembrie li s-a născut cel de-al doilea copil - o fată pe care au numit-o după mama ei.

Au avut cu totul şapte copii, pe care el i-a iubit foarte mult, cum aflăm din corespondenţa sa cu ei. Ştim chiar că, mai târziu, pe când era episcop şi apoi Mitropolit al Moscovei, îi plăcea să-şi petreacă vremea cu nepoţii - ocupându-se chiar de lecţiile lor şi asigurându-se că primeau o bună educaţie.

Sfântul Inochentie este binecunoscut pentru lucrarea sa de propovăduire, fiind numit „Apostolul Americii" chiar în timpul vieţii sale. A învăţat mai multe dialecte ale băştinaşilor, le-a făcut alfabet şi a tradus în limbile locului Evanghelia de la Matei, ca şi alte rugăciuni şi slujbe. Prin exemplul dragostei sale şi prin cuvânt, el a adus „pre mulţi la cunoştinţa Adevărului", cum zice Troparul său - adevăr care este Hristos. Viaţa sa personală este o minunată pildă de dragoste şi ascultare de Dumnezeu şi de Sfânta Sa Biserică, ca şi de dragoste faţă de aproapele.

Era foarte preocupat de educarea copiilor. La începutul vieţii sale, ca preot căsătorit, a înţeles uriaşa însemnătate a creşterii copiilor în Credinţă. Chiar pe când era un tânăr preot, în prima sa parohie, a înfiinţat o şcoală pe lângă biserică - ceva neobişnuit în acele vremi -, ţinută duminica dimineaţa, înaintea Sfintei Liturghii.

Nu numai că-şi învăţa propriii copii, ci a şi întemeiat multe şcoli şi a predat el însuşi în câteva dintre ele. De fapt, ca urmare a sârguinţei sale, băştinaşii din eparhia sa din Siberia au ajuns de la analfabetism - neavând nici măcar o limbă scrisă - să aibă un grad de alfabetizare mai mare decât al ruşilor de acolo!

Unul dintre primele lucruri pe care le-a făcut când a ajuns episcop a fost acela de a cere ca fiecare parohie din eparhia sa să aibă o şcoală pe lângă biserică. Aşa de mult preţuia şi iubea educarea copiilor, încât chiar după ce a ajuns episcop încă a mai predat religia la peste 150 de băieţi şi fete. încă de pe atunci şi-a dat seama de problema creşterii secularizării şi sectarismului şi spunea că cea mai bună cale de a înfrunta aceste lucruri era dobândirea unei bune educaţii ortodoxe.

Sfântul Inochentie a fost un om nespus de înzestrat. Numai că era priceput la învăţarea limbilor şi Ia traducere, nu numai că era un exemplu de păstor plin de dragoste şi un dascăl dăruit - ci era şi peste măsură de inteligent şi, până după şaizeci de ani, putea citi orice lucru o singură dată şi să-1 ţină minte. Era un iscusit ceasornicar şi constructor de orgi (şi chiar şi-a întreţinut o vreme familia făcând ceasuri şi orgi): Era şi un foarte bun tâmplar şi făcător de mobilă; el a proiectat şi a construit întregul mobilier din casa lor din Kodiak. Iubea lucrul în lemn şi chiar la reşedinţa episcopală avea un atelier în acest scop. Făcea de asemenea şi iconostase. Bun arhitect, el a proiectat şi a ajutat la construirea multor biserici.

Sfântul Inochentie făcea chiar şi veşminte, nu doar pentru el, ci şi pentru alţii. De pildă, după ce ajunsese episcop, întâlnindu-se cu un tânăr misionar ortodox în Japonia, care mai târziu avea să fie proslăvit ca Sfântul Nicolae al Japoniei, i-a spus că trebuie să fie bine îmbrăcat, spre a face o bună impresie acolo, şi i-a făcut o rasă de catifea cu mâinile sale.

Era foarte talentat la matematică şi bine informat în fizică şi chimie. I s-au şi publicat unele studii ştiinţifice, în reviste din Moscova, cuprinzând observaţiile sale despre floră şi faună, ca şi datele meteorologice, adunate de el în Alaska. Era bun navigator, ajutând o dată vaporul pe care se afla să scape de o ciocnire. Şi era un deosebit de bun chivernisitor, mai ales în probleme financiare.

Sfântul Inochentie avea un viu simţ al umorului şi era şi un bun diplomat. Odată, în timpul unui război, a convins un grup de soldaţi englezi să nu îndeplinească ordinele şi să nu-1 aresteze.

Avea înălţimea de un metru nouăzeci şi un trup foarte puternic. Ca exemplu de rezistenţă în călătoriile de propovăduire, o dată a călătorit 4000 de mile, în 126 de zile, pe uscat, mergând pe jos şi în sănii cu câini; altădată a acoperit 8 580 de mile în 153 de zile pe mare (deşi suferea foarte tare de rău de mare în primele trei zile după ce se urca pe un vapor).

Cu toate acestea, era un mare om de rugăciune, plin de roadele Sfântului Duh şi, mai ales, de dragoste. Deci era foarte iubit de oameni, oriunde s-ar fi dus.

La începutul anului 1840, „mulţumirea de a fi izbutit să se îngrijească de nevoile turmei sale a fost întunecată de vestea venită de la Irkuţk că iubita lui soţie, tovarăşa tuturor ostenelilor sale, răposase" cu trei luni mai înainte. Vestea a ajuns la el pe când se afla la Moscova, dând seamă despre lucrarea sa misionară.

Curând după aceea, Mitropolitul Moscovei, Filaret, 1-a îndemnat să se călugărească, ca apoi să-1 poată face episcop. Mai întâi el a refuzat. Era preocupat de bunăstarea copiilor săi şi se temea că viaţa monahală avea să-i restrângă lucrarea misionară. Căutând un sfat, s-a dus la vestita Lavră a Peşterilor de la Kiev.

Când s-a întors la Moscova, Părintele Ioan a aflat că Mitropolitul Filaret obţinuse aprobarea ţarului ca toţi copiii săi să fie primiţi în şcoli din Moscova, unde „toţi aveau să se bucure de ocrotire împărătească şi supraveghetori de rang înalt". El a văzut în asta mâna lui Dumnezeu; astfel că, la 24 noiembrie 1840 - la un an de la moartea soţiei sale şi de ziua ei onomastică, a trimis Sfântului Sinod al Bisericii Ruse cererea de a se face călugăr, spunând: „Doresc cinul monahicesc, fără însă a-mi părăsi slujirea dată mie printre cei ce au fost şi sunt luminaţi în credinţa creştinească în ţinuturile noastre ruso-americane".

Două zile mai târziu a fost tuns de Mitropolitul Filaret, luând numele de Inochentie, în cinstea primului episcop de Irkuţk, Sfântul Inochentie al Irkuţkului (26 noiembrie). Apoi, la 1 decembrie, într-o întrevedere personală cu ţarul Nicolae I, acesta i-a spus că voia să-1 facă primul episcop al nou-înfiinţatei „Eparhii a Americii de Nord şi Kamciatkăi". El a primit îndată şi a fost sfinţit întru episcop al Sfintei Biserici la 15 decembrie.

Trecând prin Irkuţk, pe drumul de întoarcere la locul de propovăduire, episcopul Inochentie s-a oprit „spre a plânge şi a se ruga la mormântul soţiei sale, care străbătuse căile atâtor necazuri şi bucurii alături de el."331 întărit cu duhul, el şi-a urmat drumul spre Alaska.

A continuat să lucreze ca episcop misionar în Alaska şi Siberia până ce a fost ales mitropolit al Moscovei în 1868. Intr-una dintre cuvântările sale la ridicarea la rangul de mitropolit, spunea:

„Cine sunt eu ca să iau asupra mea lucrarea şi stăpânirea înaintaşilor mei ? Cum să pot eu - un biet învăţăcel din vremi trecute şi din locuri depărtate, care şi-a petrecut mai mult de jumătate din viaţă într-o ţară încă şi mai depărtată; nimic mai mult decât un smerit lucrător al unei mici ţarini a lui Hristos, un dascăl al copiilor şi pruncilor întru credinţă - cum să pot eu, cel din urmă dintre lucrători, să lucrez în această mare şi slăvită şi veche vie a lui Hristos ? Cum poate un învăţător ca mine să înveţe o turmă din rândurile căreia învăţători şi călăuzitori - cu adevărat învăţătorii învăţătorilor - au plecat spre toate colţurile Rusiei ?... Dar cine sunt eu să mă împotrivesc lui Dumnezeu, împăratul cerurilor, fără a Cărui voie nici un fir de păr nu cade din capul nostru ? Sau cine sunt eu să grăiesc împotriva împăratului nostru pământesc, a cărui inimă e în mâna lui Dumnezeu ? «Nu, mi-am zis eu, facă-se cu mine cum vrea Domnul. Mă voi duce oriunde mi se va spune !»

Astfel că am venit. «Doamne, blagosloveşte-mă să îmi încep lucrarea. Doamne, sunt al Tău, şi voiesc a fi al Tău, pretutindenea şi întotdeauna. Fă cu mine cum voieşti, în viaţa aceasta şi în viaţa ce va să vie. Fie să ajung doar o jucărie în mâinile Tale !»"

Ca mitropolit, Inochentie a organizat la Moscova o societate misionară, care a făcut o lucrare uriaşă întru răspândirea Evangheliei între multele triburi din Rusia Asiatică. Tot el a întemeiat o şcoală de zugravi de icoane pentru învăţarea orfanilor unor preoţi. Primea la el peste trei sute de oameni săptămânal şi era foarte iubit pentru disponibilitatea şi simplitatea sa.

Sănătatea i s-a înrăutăţit câtă vreme a fost mitropolit şi în ultimul său an a orbit. Dar toate le-a purtat cu bunăvoinţă.

La 31 martie 1879 - care în acel an era Sâmbăta Mare - după ce a primit sfintele Taine şi şi-a luat rămas bun de la toţi slujitorii, Sfântul Inochentie a părăsit această viaţă. Avea optzeci şi doi de ani.

Supunându-te voii lui Dumnezeu, primejdii şi necazuri ai primit, Sfinte Părinte Inochentie, pe mulţi la cunoştinţa Adevărului aducând şi nouă calea arătându-ne; acum, înaintea scaunului Sfintei Treimi stând, roagă pe Hristos Mântuitorul, ca şi noi în împărăţia cerurilor să intrăm.

Ai luminat norodul cel din miazănoapte al Americii şi Asiei, Evanghelia lui Hristos vestind neamurilor locului în graiurile lor, Sfinte Ierarhe, Părinte Inochentie, Luminătorule al Alaskăi şi al întregii Americi, ale cărui căi au fost rânduite de Domnul; pe Acela roagă-L, în împărăţia Sa cerească, pentru mântuirea sufletelor noastre.

Următoarea istorisire e luată din vestitul Minologion, o mare colecţie de Vieţi ale Sfinţilor compilată de Sfântul Simeon Metafrastul din Constantinopol în veacul al zecelea. Aceste vieţi au fost folosite liturgic în Biserica Greacă, jucând vreme de secole un însemnat rol în învăţarea şi zidirea credincioşilor. Textul englezesc dat aici este o versiune uşor modernizată a celui aflat în Vieţile Sfinţilor compilate de un preot anglican, Rev. S. Baring-Gould, publicate prima oară în 1872.

La curtea din Bizanţ a lui Constatntin cel Mare era un senator pe nume Xenofont, creştin evlavios, a cărui soţie se numea Maria. Aveau doi fii, pe nume Ioan şi Arcadie, pe care-i iubeau ca pe lumina ochilor. Aceşti fii au fost daţi să înveţe legile şi, după ce îşi sfârşiră învăţătura în greceşte acasă, Xenofont i-a trimis cu o corabie la Berit (adică Beirut, în Liban) ca să înveţe la marea şcoală de drept de acolo. în vremea plecării lor, Xenofont era foarte bolnav, aproape pe moarte, şi şi-a luat rămas bun de la ei stând în pat.

Nu după multe zile de când tinerii se aflau pe mare, o straşnică furtună s-a abătut asupra lor, iar corabia a fost curând prefăcută într-o epavă. Fraţii, îmbrăţişându-se şi sărutându-se unul cu altul, şi-au luat rămas bun. Apoi epava s-a sfărâmat de o stâncă (de-a lungul ţărmului Palestinei), şi în tumultul valurilor ce sfărâmau şubreda corabie ei s-au pierdut din vedere.

S-a întâmplat totuşi că amândoi au ajuns la ţărm pe sfărâmăturile corăbiei, dar fură aruncaţi pe pământ aşa de departe unul de altul, încât fiecare a crezut că numai el scăpase. Ioan a ajuns la mal nu departe de o mănăstire, unde a fost bine primit şi bine îngrijit până ce s-a refăcut din istovirea pricinuită de lupta cu valurile pentru a-şi scăpa viaţa. Ioan a aflat în mănăstire o pace şi seninătate cum nu mai simţise în lume. I s-a părut a fi un adăpost liniştit pentru sufletul zbuciumat de furtuni, ca şi pentru trupul gata să piară în valuri, astfel că hotărî să rămână acolo călugăr.

Şi Arcadie a ajuns la mal. El porni către Ierusalim, foarte tulburat cu cugetul, căci pierduse în corabie toţi banii pe care i-i dăduse tatăl său ca să poată merge la şcoală. Pe deasupra, îşi pierduse şi fratele. Acum, singur şi sărac, nu ştia nici unde să meargă, nici ce să facă.

Deci într-o zi ajunse la o mănăstire cârmuită de un stareţ bătrân care 1-a mângâiat şi 1-a îndemnat să dispreţuiască cele lumeşti şi să-şi afle odihna în Dumnezeu. Arcadie şi-a adus aminte cum, pe când era mic, îşi auzise tatăl vorbind despre pacea mănăstirii şi fericirea vieţii monahiceşti. Deci cu bucurie a luat haina şi şi-a plecat capul spre tunsoare.

Însă la Bizanţ, Xenofont se însănătoşise de boala sa, şi adeseori vorbea cu soţia despre fiii lor plecaţi. Neavând nici o veste de la dânşii, a trimis un slujitor la Berit ca să facă cercetări. Slujitorul s-a întors într-o zi pe când Xenofont era la curte, astfel că mama, Maria, a fost cea dintâi care a aflat de pierderea corăbiei. Slujitorul a spus că cei din Berit se temeau că toţi cei îmbarcaţi au pierit. „Domnul au dat, Domnul au luat: fie numele Domnului binecuvântat (Iov 1, 21)", a spus ea.

Venind seara, soţul ei s-a întors de la curte cu o mulţime de slujitori şi purtători de torţe. A găsit masa pusă şi pe soţie ateptându-1. S-a aşezat, dar văzând-o mâhnită şi cu ochii plini de lacrimi, a întrebat care este pricina. Ea a schimbat vorba şi după o clipă, ca să-1 pregătească, i-a spus că au venit scrisori cum că slujitorul era în drum spre casă...

„Dar unde sunt scrisorile ?" întrebă soţul, albindu-se la faţă. „Negreşit că le poţi lăsa pe mâine", a zis soţia lui. „Mănâncă acum cel puţin cu mintea liniştită." Apoi lacrimile începură să i se scurgă pe faţă. Xenofont s-a uitat fix la ea şi a întrebat cu glas scăzut: „Băieţii sunt bine ?" Atunci ea i-a spus totul, iar Xenofont a zis: „Lăudat fie numele Domnului care mi-a dat mie o soţie aşa de chibzuită şi cu atâta stăpânire de sine." Şi în loc să dea cale mâhnirii, s-a dus la Maria, sărutând-o şi mângâind-o, căci acum, când nu mai trebuia să se stăpânească, toată inima ei de mamă se revărsa într-un potop de lacrimi şi suspine.

Xenofont şi soţia lui nu mai aveau odihnă. Oare copiii lor mai trăiau sau erau morţi ? Simţeau că trebuie cumva să afle; deci hotărâră a se duce în Palestina ca să-i găsească, vii sau morţi. Ajungând la Ierusalim, cercetară locurile sfinte, rugându-se pretutindenea ca, de este voia Domnului, să mai vadă încă o dată chipul fiilor lor.

Într-o zi, aflându-se pe stradă, au fost uimiţi să vadă pe un servitor pe care-1 dăduseră tinerilor şi care îi însoţise în nenorocita lor călătorie. Acel om stătea acum înaintea lor îmbrăcat în haine călugăreşti. Xenofont a căzut cu plecăciune la picioarele lui, iar când omul, foarte stânjenit şi ruşinat, i-a cerut să nu facă aceasta, alesul bărbat a răspuns: „Nu te cinstesc pe tine, ci haina ta". Apoi acela i-a spus cum corabia a pierit şi cum aproape toţi au pierit, dar el, ajungând la ţărm, s-a făcut călugăr. însă despre fiii lui nu ştia nimic mai mult.

Trei ani trecuseră de când Ioan şi Arcadie plecaseră cu corabia din Bizanţ, iar părinţii începuseră să-şi piardă nădejdea tot mai mult în privinţa lor, când într-o zi au mers la mănăs¬tirea acelui stareţ care-1 primise pe Arcadie. Bătrânul, auzind povestea lor, a ştiut îndată că unul din fiii lor era cu el, şi din cele aflate şi-a dat seama că celălalt era în viaţă, într-o altă mănăstire din ţinut. Deci el i-a îndemnat să fie liniştiţi, încredinţându-i că fiii lor trăiau, şi i-a poftit să se întâlnească cu el într-o zi anume pe Muntele Calvarului, când va fi adunat mai multe ştiri.

Însă se întâmplase ca Ioan să se afle la Ierusalim, cercetând locurile patimilor lui Hristos. Stareţul trimise după el şi stătu de vorbă cu el, şi astfel află de îndată că bănuielile lui erau întemeiate şi că era cu adevărat fratele călugărului său.

In acea clipă a sosit Arcadie. Stareţul i-a spus lui Ioan: „Frate, care este povestea ta ? Te rog, istoriseşte-mi-o". Deci Ioan începu: „Sunt fiul unor părinţi bogaţi din Bizanţ, care m-au trimis împreună cu fratele meu la Berit casă învăţăm dreptul. îmi iubeam fratele ca pe sufletul meu. îmi era mai drag decât viaţa. Pe drum ne-a lovit o furtună, iar corabia s-a scufundat. Atunci fratele meu Arcadie şi cu mine..."

În clipa aceea Arcadie, tremurând, şi-a întins mâinile şi a căzut la picioarele stareţului, bolborosind: „E fratele meu, fratele meu !" Când Ioan i-a auzit glasul, 1-a recunoscut. Până atunci nu se recunoscuseră unul pe altul, căci capetele le erau ascunse de gluga veşmântului călugăresc, iar chipurile lor erau schimbate mult de postire. Deci fraţii au plâns cu glas mare şi s-au îmbrăţişat cu nespusă bucurie.

Apoi stareţul le-a spus: „Fiilor, vă cer să tăceţi şi să vă stăpâniţi. Părinţii voştri au venit aici, iar o bucurie prea mare căzută asupra lor dintr-o dată poate fi mai mult decât pot ei duce. Deci zic vouă să vă stăpâniţi încă puţin".

Abia sfârşi vorba, că Xenofont şi venea urcând Muntele Calvarului, urmat de Maria. Erau foarte îmbătrâniţi de griji. Au intrat cu ochi întrebători aţintiţi asupra bătrânului igumen, abia zărindu-i pe monahii ce-1 însoţeau, căci gândul le era la ceea ce avea să le spună. „Părinte, unde sunt fiii noştri iubiţi ?", grăiră ei.

Atunci igumenul a spus: „Bucuraţi-vă, fiilor, bucuraţi-vă şi lăudaţi pe Domnul! S-au aflat fiii voştri. Deci mergeţi şi pregătiţi un ospăţ, iar eu am să vin curând cu cei doi ucenici pe care-i vedeţi, şi după ce vom mânca, vă voi aduce fiii în braţele voastre".

Deci auzind Xenofont şi Maria aceste cuvinte, s-au umplut de bucurie şi au pregătit degrabă un ospăţ. Şi venind stareţul cu cei doi ucenici, au şezut la masă şi au mâncat. însă deodată, auzind Arcadie şi Ioan glasurile îndrăgite ale tatălui şi mamei lor, au început să tremure de încordare şi s-au întors, punându-şi capul în piept ca să nu li se zărească lacrimile. Pe când mâncau, a venit vorba despre viaţa sfântă a nevoitorilor din mănăstirile şi lavrele Palestinei.

„Oh, zise Xenofont, cât de liniştiţi şi binevoitori sunt toţi cei de aici; îmi pare că s-a împlinit cuvântul proorocesc ce zice că pustia va înflori ca crinul (Isaia 35, 1). Cât aş fi de bucuros dacă iubiţii mei fii ar afla asemenea fericite locuri de mângâiere cerească şi, aşezându-se în acele păşuni înverzite, ar afla odihnă."

„Dar dacă ar face aşa, aţi fi lipsiţi de însoţirea lor", zise stareţul.

„Aceasta n-ar fi nimic", zise Xenofont. „De aş putea doar să le mai văd o dată chipul şi să ştiu că şi-au pus inima doar în Dumnezeu, aş fi împăcat."

„Iar acum să vorbească unul din aceşti călugări şi să ne spună de ce a intrat în viaţa monahală", zise stareţul.

Atunci Arcadie, cu glas tremurător, începu: „Eu şi cu fratele meu, aici de faţă, ne-am născut la Bizanţ, din aleşi părinţi creştini, Xenofont şi Maria cu numele". Auzind aceasta, tatăl şi mama alergară strigând în braţele copiilor lor. Stareţul stătea şi privea cu bucurie lacrimile şi sărutările lor, dar după un timp a zis: „Daţi slavă lui Dumnezeu !" Şi ridicându-şi ei mâinile şi ochii spre cer, au lăudat pe Cel ce i-a adus din nou împreună.

Însă acum că-şi aflaseră copiii, Xenofont şi soţia sa simţeau că nu mai au nimic pentru care să poarte de grijă pe pământ, astfel că s-au dus şi ei în singurătate, slujind lui Dumnezeu cu postiri şi rugăciuni ziua şi noaptea. Astfel, întreaga familie trudea cu o inimă întru acelaşi ţel, mântuirea sufletelor lor şi slava Dumnezeu. Şi deşi erau despărţiţi cu trupul, erau uniţi cu inima, iar acum sălăşluiesc laolaltă în Raiul lui Dumnezeu

Xenofont, Maria, Arcadie şi Ioan au fost cu toţii proslăviţi ca sfinţi în Sfânta Biserică a lui Hristos, şi toţi laolaltă sunt pomeniţi la această dată.

Intru poruncile Stăpânului priveghind, şi în aceleaşi chipuri pe fiii tăi şi pe soţie călăuzind, fericite Xenofont, cu dânşii dimpreună împărăţia cea de sus moşteneşti, zbuciumul valurilor tuturor ispitelor părăsind. Drept aceea, cu cucernicie vă lăudăm pe voi, cu dragoste vă cinstim şi cu credinţă strigăm: Purtătorilor de Dumnezeu preafericiţi, rugaţi-vă lui Hristos Dumnezeu să dăruiască iertare de greşale celor ce cu dragoste prăznuiesc sfântă pomenirea voastră.

Despre această strălucită pereche creştină avem fericirea de a cunoaşte multe lucruri, din două omilii ţinute de fiul lor, Sfântul Grigorie Teologul (25 ianuarie), unul dintre cei mai mari Părinţi ai Bisericii. Prima omilie a fost rostită la moartea surorii sale, Sfânta Gorgonia (23 februarie). La începutul omiliei el descrie pe scurt pe sfinţii lor părinţi, care au picurat în sufletul fiicei lor puternice temeiuri şi virtuţi creştine. Grigorie şi Nona, deşi foarte bătrâni, erau prezenţi spre a auzi aceste cuvinte din partea fiului lor:

„Cine dintre noi nu cunoaşte pe noii Avraam şi Sarra ai vremii noastre ? Vreau să zic de Grigorie şi de soţia sa Nona - căci nu se cade să trec cu vederea numele lor, care prin sineşi îmbărbătare către virtute ne sunt. Părintele meu, precum Avraam, prin credinţă s-a îndreptăţit; iar maica mea, asemenea Sarrei, cu cel ce este credincios a vieţuit. Acela, mai presus de nădejde, a ajuns tată al multor neamuri, iar ea a suferit chinurile duhovniceşti ale naşterii lor. El a scăpat din legătura dumnezeilor tatălui său, iar ea este fiica şi totodată maica celui slobozit. El din rudenia sa şi din casa sa pentru pământul făgăduinţei a ieşit (cf. Facere 12, 1; Evr. 11, 8), iar ea pricina «surghiunirii» sale a fost (şi doar întru aceasta aş îndrăzni a zice că mai mare decât Sarra s-a aflat). Şi falnic a pornit el în călătorie, iar ea cu râvnă 1-a însoţit. El s-a afierosit pe sine Domnului, iar ea „domn" şi-a numit soţul, şi întru acest chip 1-a privit, şi pentru aceasta s-a îndreptăţit. Şi au luat făgăduinţa şi darul, şi din ei s-a născut Isaac.

Iar bunul acesta păstor a fost roadă rugăciunilor şi călăuzirii soţiei sale, învăţând de la ea ţinta vieţuirii unui bun păstor. Căci, cu adevărat, de idolii săi fugind el, mai apoi pe ciraci a gonit. Şi niciodată de atunci înainte cu idolatrii părtaş nu s-a aflat. Intru o cinstire şi într-un cuget şi într-un suflet cu soţia sa aflându-se el, întru urmarea virtuţii şi însoţirii cu Dumnezeu au fost ca înjugaţi, precum unul cu altul şi în cele trupeşti erau. Deopotrivă au fost întru lungimea vieţii şi întru cărunteţea bătrâneţii; tot astfel şi întru chibzuinţă şi strălucire unul cu altul întrecându-se şi deasupra tuturor ridicându-se.

Desprinşi fiind de lucrurile trupeşti, trecut-au încă de aici pe tărâmul celor duhovniceşti, mai înainte chiar de desfacerea trupurilor lor. Ei nu erau din lume, dar şi din ea erau, căci deopotrivă o dispreţuiau şi o preţuiau. Lepădând bogăţia cea pământească, bogaţi au fost prin alesele lor strădanii; dispreţuind cu totul cele de aici, pe cele cereşti în locul acelora au căutat. Puţin deci rămânându-le din viaţa aceasta, cu credincioşie aşteaptă îmbelşugata şi fericita viaţă întru care au trudit.

Doar un cuvânt de ei voi mai grăi aici: cu dreptate şi cu vrednicie numitu-s-au podoabe celor două firi: el, al celei bărbăteşti, iar ea, a celei femeieşti; şi nu doar că fiecare dintre ei podoabă s-a făcut, ci adevărat chip al virtuţii. De la ei şi-a dobândit Gorgonia şi vieţuirea, şi strălucita ei faimă, căci ei i-au semănat sămânţa bunei cinstiri. Ei sunt obârşia frumoasei sale vieţi în lumea aceasta şi a prielnicei sale mutări, întru nădejdea unor lucruri încă mai bune."

Cinci ani mai târziu, în 347, tatăl Sfântului Grigorie a murit, la vârsta de aproape o sută de ani. Din nou Grigorie a ţinut o înălţătoare cuvântare de îngropare. Aici subliniază virtuţile neştirbite ale tatălui şi ale mamei sale, şi din nou vorbeşte despre frumuseţea şi prietenia din căsnicia părinţilor săi:

„Nu ştiu ce oare să laud mai mult: harul ce 1-a chemat din această rătăcire, sau alegerea lui de a o părăsi. Însă el a îndepărtat cu atâta grijă ceaţa ce se lăsase pe ochii minţii sale şi cu atâta grăbire a alergat către adevăr, încât a îndurat pentru o vreme pierderea mamei sale şi a averii, de dragul Tatălui său ceresc şi moştenirii celei adevărate. Şi a purtat această necinstire mai bucuros decât primesc alţii cinstirile cele mai înalte...

Chiar mai înainte de a fi în rândul nostru, al nostru era, căci firea sa îl făcea să fie de-al nostru ca printr-o înfiere. Aşa cum mulţi dintre ai noştri nu sunt cu adevărat cu noi, căci felul vieţuirii lor îi înstrăinează de trupul de obşte, tot aşa se află mulţi «dintru cele din afară» ce sunt cu adevărat cu noi, căci felul vieţuirii lor premerge credinţei, şi nu au a adăuga faptelor lor virtuoase decât numele de creştin.

Unul dintre ei a fost şi tatăl meu, străin lăstar, dar aplecat către noi prin chipul vieţuirii sale. Aşa de mult se apropiase de desăvârşirea înţelepciunii şi cumpătării (sofrosinis), încât a fost în acelaşi timp iubit cu cea mai mare înfocare, dar şi nespus de cuviincios şi smerit, însuşiri ce se întâlnesc doar cu mare greutate în acelaşi om. Cum ar putea exista o mărturie mai înseninată şi mai vădită a cinstei sale decât faptul că, deşi ocupa o dregătorie mai înaltă decât oricare, nu s-a îmbogăţit cu nici un bănuţ, deşi vedea pe alţii băgându-şi mâinile lui Briareu în vistieria obştească şi umflându-se cu aceste răutăţi ? Căci aşa numesc eu bogăţia nedreaptă.

Aceste lucruri fac din plin dovada chibzuinţei sale, ci încă voi aduce şi alte pilde în cele ce voi spune. Pe cât îmi pare, el dobândi credinţa ca răsplată a purtării sale. Cum a fost ea - lucru mult prea însemnat spre a-1 trece sub tăcere - voi arăta în cele ce urmează.

Am auzit Scriptura grăind: Femeie vrednică cine va afla ? (Pilde 31, 10), şi că aceasta e un dar de la Dumnezeu, iar o căsnicie bună e rânduită de Domnul. Chiar necreştinii cred acelaşi lucru, căci zic ei: «Că n-are bărbatul răsplată mai mare ca soţia cea bună Nici altă răsplată mai grea precât cea nărăvită la rău».

Şi nimeni nu poate fi socotit ca mai fericit întru aceasta decât părintele meu. Cu adevărat, socotesc că de ar fi încercat cineva să afle cea mai bună dintre căsnicii, din orice colţ al pământului şi din orice neam, n-ar fi putut găsi una mai bună şi mai armonioasă decât aceasta. Căci aici cel mai ales bărbat şi cea mai aleasă dintre femei au fost aşa de uniţi întru unul, încât căsnicia lor s-a făcut nu mai puţin unire a virtuţii decât a trupurilor. Şi întrecându-i pe alţii, nu s-au putut întrece unul pe celălalt, căci deopotrivă erau în virtute şi deopotrivă în cinstire.

Femeia ce i s-a dat lui Adam spre ajutor - căci nu este bine să fie omul singur (Facere 2, 18) - în loc să-i fie împreună-lucrătoare, i s-a făcut vrăjmaşă, şi în loc să-i fie tovarăşă de jug, potrivnică i s-a făcut, amăgind pe bărbat prin desfătare, şi prin pomul cunoştinţei de pomul vieţii înstrăinându-1. Însă cea de Dumnezeu dată părintelui meu nu numai tovarăşă i s-a făcut, ci încă mai minunat, întâi-stătător, trăgându-1 spre cea mai înaltă strălucire prin faptele şi vorbele ei. Ea socoti a fi mai bine să se lase stăpânită de soţul ei în toate celelalte lucruri, după rânduiala căsătoriei, dar în cele ale credinţei nu s-a ruşinat să i se facă dascăl. Drept este a ne minuna de purtarea lor, ci încă mai mult ar trebui să ne minunăm de voinţa lui de a-i da ei întâietate.

Pre când alte femei erau la mare cinste şi ridicate în slăvi pentru cea din fire a lor frumuseţe şi pentru împodobirea lor, un singur fel de frumuseţe încuviinţa a mea maică - pe cea sufletească. Nu s-a îngrijit decât să îşi păstreze - ori mai curând să refacă, pe cât e cu putinţă - dumnezeiescul chip din ea. Rumenelile şi sulimanurile şi celelalte podoabe le-a lepădat, ca pe unele potrivite femeilor din teatru. Singura şi adevărata naştere aleasă pe care o recunoştea era cuvioşia şi cunoaşterea locului de unde venim şi a locului unde avem să ne ducem.

Singurul fel de bogăţie sigură şi neştirbită îi era lipsirea de bunurile sale pentru Dumnezeu şi pentru săraci, şi mai ales pentru cei mai puţin înstăriţi dintre rudeniile ei. Socotea că a da numai cât e nevoie spre a-ţi duce zilele e mai curând o aducere aminte a suferinţelor decât o alinare a lor, pe când dăruirea cu îmbelşugare aduce o cinste statornică şi o mai deplină mângâiere.

Unele femei s-au făcut vestite prin chivernisirea casei lor, altele prin căutarea celor dumnezeieşti. însă chiar de este anevoios a împlini deodată aceste lucruri, ea a întrecut pe toţi în amândouă, prin înălţimea la care a ajuns în fiecare dintre ele şi prin faptul că numai ea le-a adus laolaltă, întocmai cum belşugul familiei sale sporea prin supravegherea sa înţeleaptă şi plină de grijă, potrivit poruncilor şi rânduielilor lui Solomon privitoare la femeia vrednică (Pilde 31, 10-31), de parcă nici nu s-ar fi îngrijit de credinţă, tot aşa s-a afierosit pe sineşi lui Dumnezeu şi s-a îndeletnicit cu lucrurile dumnezeieşti, ca şi cum ar fi fost cu totul slobodă de îndatoririle familiei. Nu îngăduia nici uneia dintre feţele vieţii sale să o stânjenească pe cealaltă, ci mai curând făcea astfel ca una pe alta să se încredinţeze şi să se întărească.

Ce vreme şi ce loc de rugăciune au lipsit vreodată de la ea ? Că aceasta îi era lucrul de căpetenie în orice zi.

Cine asemenea ei să fi avut o astfel de nădejde a dobândi de-ndată cele cerute în rugăciune ? Cine oare a mai cinstit ca ea mâna şi chipul preoţesc ? Ori a cinstit ca ea oricare cale filosoficească ?

Cine şi-a înfrânat mai mult trupul prin post şi priveghere ? Ori să fi stat ca stâlpul la psălmuirea de toată noaptea, ca şi la cea din vremea zilei ?

Cine a ţinut mai mult partea orfanilor şi văduvelor, ori să fi ajutat aşa de mult la uşurarea suferinţelor celor ce jeleau ?

Poate sunt lucruri mărunte, iar unora le par chiar vrednice de dispreţ, căci nu sunt uşor de atins de către cei mai mulţi oameni, iar pizmuirea face ca lucrurile ce nu sunt uşor de atins să fie oarecum şi de necrezut. Dar pentru mine acestea sunt cu totul vrednice de laudă, căci ele erau întruchiparea credinţei şi lucrarea râvnei sale duhovniceşti...

Nici a îngăduit urechilor sale, ce auziseră cele dumnezeieşti, ori limbii care le grăise să se prihănească cu basmele cele elineşti şi cântările comedianţilor - căci înţelegea că nimic din cele nesfinte nu se cuvine celui sfânt. Şi lucru şi mai minunat, chiar de era deosebit de mişcată şi de suferinţele unor străini, nu s-a lăsat vreodată copleşită de semnele din afară ale mâhnirii, încât să lase să-i scape vreun vaiet în vremea slujirii Sfintei Liturghii sau să lase să-i cadă vreo lacrimă din ochii săi tainic pecetluiţi. Nici nu îngăduia vreunei urme de jale să dăinuiască în zi de praznic, în ciuda multelor sale prilejuri de mâhnire. Căci sufletul iubitor de Dumnezeu priveşte toate cele omeneşti în lumina celor dumnezeieşti.

Voi păstra tăcerea despre unele lucruri încă mai negrăite, cărora le este martor Dumnezeu, şi pe care le-a mărturisit credincioaselor ei slujitoare. Iar lucrurile ce mă privesc sunt poate nevrednice de pomenire, căci nevrednic m-am arătat de nădejdea pe care o nutrea ea pentru mine. Însă măreţ lucru a fost din partea ei să mă făgăduiască cu totul lui Dumnezeu încă înainte de naştere, fără a se îngriji ce va aduce viitorul, şi a mă afierosi de îndată după naştere. Pentru bunătatea lui Dumnezeu, ea n-a dat greş cu totul în rugăciunea ei, iar jertfa ei cea prielnică nu a fost lepădată.

Unele din virtuţi de timpuriu le-a vădit; altele le-a dobândit treptat de-a lungul vieţii sale. Aşa cum soarele în chip desfătat îşi împrăştie razele de dimineaţă, însă la prânz mai cald şi mai strălucitor se face, tot astfel s-a făcut şi ea. Căci deşi încă de la început a prins să răspândească nu puţină cuvioşie, întru deplină lumină a strălucit spre sfârşit.

Aşa se face că cel ce o aşezase în casa lui, puternic imbold către sfinţenie avea în căminul său - căci soţia sa, prin obârşie şi rudenie, era iubitoare de Dumnezeu şi de Hristos, iar moştenirea ei era virtutea. Căci, spre deosebire de el, ea nu fusese tăiată dintr-un măslin neroditor şi altoită pe cel bun.

În primii lor ani împreună, pentru preaplinul credinţei sale, ea nu putea îndura să nu poarte acelaşi jug cu el. Deşi era cea mai puternică şi mai vitează femeie, acesta era singurul lucru pe care nu putea să-1 îndure - a fi doar pe jumătate unită cu Dumnezeu, din pricina înstrăinării lui, cel ce era parte din ea însăşi, şi neputinţei de a adăuga legăturii trupeşti deplina unire a duhului.

Deci cădea înaintea lui Dumnezeu zi şi noapte, cu multă postire şi multe lacrimi, stăruind către El pentru mântuirea «capului» ei. Şi cu sârguinţă se afierosea pe sine soţului ei, înrâurindu-1 în multe feluri, cu mustrări şi poveţe, arătându-i deosebită grijă ori răcindu-se faţă de el. Dar mai mult decât toate 1-a câştigat prin însăşi firea ei, şi mai vârtos prin acea sârguinţă întru sfinţenie, în stare să plece şi să înmoaie sufletul, încât să se supună de bunăvoie nevoinţelor virtuţii. Picătura de apă ce loveşte necotenit stânca o va străpunge negreşit, şi până la urmă îşi împlineşte dorinţa. Şi, precum ştim, tocmai aşa s-a şi întâmplat.

Acele rugăciuni şi nădejdi ale ei nu s-au ivit din ardoarea tinereţii sale, ci din credinţa ei. Căci cu adevărat nimeni nu era mai încrezător în cele văzute decât ea în cele nădăjduite (cf. Evr. 11, 1), căci cunoştea din cercare dărnicia lui Dumnezeu. Două lucruri au lucrat împreună la mân-tuirea părintelui meu: tămăduirea treptată a judecăţii sale şi o vedenie din vis, cum Dumnezeu adeseori trimite sufletului vrednic a se mântui.

Ce vedenie era aceea ? Aceasta îmi este partea cea mai scumpă a istorisirii. El s-a văzut pe sine cântând un stih anume din psalmii sfântului David - lucru ce nicicând nu-1 mai făcuse, deşi soţia sa i-1 ceruse şi stăruise să îl facă. Stihul era: Veselitu-m-am de cei ce au zis mie: în casa Domnului vom merge (Ps. 121, 1). Deşi psalmul îi era străin, totuşi dorinţa înfăţişată în el a răsărit înlăuntrul lui.

Auzind de la el despre aceasta, şi crezând că rugăciunile ei au fost ascultate, ea nu stătu pe gânduri şi îndată îi răspunse că vedenia îi va aduce deplina desfătare numai de va fi însoţită de înfăptuirea ei. Făcând limpede prin bucuria ei măreţia blagosloveniei, ea 1-a grăbit către mântuire, ca nu cumva să se ivească vreo oprelişte spre a-i împiedica chemarea şi a risipi lucrul după care ea tânjea.

Se întâmpla că tocmai atunci mulţime de episcopi zoreau spre Nicea spre a se împotrivi nebuniei lui Arie - căci tocmai se ivise viclenia împărţirii lui Dumnezeu. Deci părintele meu se dădu pe sine lui Dumnezeu şi acestor vestitori ai Adevărului, mărturisindu-şi dorinţa şi cerând de la ei mântuirea de obşte. Unul din aceşti episcopi s-a întâmplat să fie vestitul Leontie, care pe atunci avea sub stăpânire şi oraşul nostru.

Ar fi o mare nedreptate împotriva harului dacă aş trece sub tăcere aici minunea ce s-a făcut atunci cu el prin lucrarea harului. Şi nu puţini au fost martorii acelei minuni, învăţătorii dreptei rânduieli dogmatice şi liturgice făcură o greşeală duhovnicească: slujba se făcu proorocie a celor viitoare, căci rugăciunea hirotonirii preoţilor fu amestecată cu cea a primirii în rândul catehumenilor. O, începătură negândită ! Căci cu genunchii plecaţi a primit el cuvintele ce îl făceau catehumen, într-un asemenea chip, încât mulţi dintre cei de faţă, fie înţelepţi ori slabi de minte, au proorocit cele viitoare, încredinţaţi fiind de semne preavădite de ceea ce avea să fie.

La scurtă vreme, minunea aceasta a fost urmată de o alta, pe care o voi încredinţa auzului celor credincioşi (căci nimic din cele bune nu poate fi încredinţat minţilor lumeşti). El se apropia de acea naştere din nou din apă şi din Duh, prin care mărturisim lui Dumnezeu alcătuirea şi să-vârşirea omului nostru lăuntric după Hristos, ca şi prefacerea şi plăsmuirea din nou din cele ce sunt pământeşti întru cele ce sunt ale Duhului. Cu fierbinte dorire şi strălucită nădejde se apropia, spre a se spăla în scăldătoare cât mai mult cu putinţă - şi cu adevărat a se curaţi cu sufletul şi trupul mult mai mult decât cei ce urmau a primi de la Moisi tablele legii. Căci curăţirea acelora se mărginea la veşminte, la o uşoară înfrânare de la hrană şi un scurt răstimp de curăţie trupească. Dar pentru el toată viaţa trecută fusese pregătire pentru acea luminare, astfel că propria curăţie pecetlui darul botezului - desăvârşirea fiind încredinţată curăţiei, iar blagoslovenia nefiind primejduită în cel ce era aşa de încrezător în primirea harului.

Şi pe când ieşea el din apă, în jurul lui străluci o lumină şi o slavă vrednică de cugetul cu care se apropiase de darul credinţei. Acest lucru a fost văzut de unii dintre cei ce luau parte la slujbă, care la început au păstrat tăcere despre aceasta, fiecare gândind că numai el văzuse, însă mai apoi au vorbit între ei. Însă celui ce săvârşea botezul şi mirungerea i-a fost aşa de limpede, că nu a fost în stare să păstreze taina, ci a strigat către toţi că ungea cu Duhul pe chiar urmaşul său (întru episcopat)."

Într-adevăr, după câţiva ani Sfântul Grigorie cel Bătrân a uns episcopul Nazianzului.

Sfânta Nona şi-a urmat soţul în împărăţia cerurilor la scurt timp. Biserica o pomeneşte la 5 august, iar pe soţul ei, la 1 ianuarie.

Celălalt copil al lor, un fiu numit Chesarie, a fost doctor la curtea împăratului; şi el a fost canonizat de Biserică (9 martie în Biserica Rusă, 10 februarie în Biserica Greacă). Deci amândoi părinţii şi toţi copiii acestei familii au fost canonizaţi ca sfinţi.

Sfinţii Andronic şi Atanasia au fost o pereche evlavioasă şi înstărită, trăind în Antiohia veacului al şaselea. Pentru virtutea sa, ca şi pentru măiestria sa deosebită ca argintar, Andronic ajunsese cunoscut chiar şi împăratului.

O vreme această familie sfântă obişnuia să-şi împartă bunurile în trei părţi. Prima parte o foloseau pentru milosteniile îmbelşugate date săracilor; a doua parte o foloseau spre a împrumuta bani fără dobândă oricui avea nevoie de acest fel de ajutor; iar a treia parte o păstrau pentru trebuinţele casei şi familiei lor.

Acest chip de vieţuire - făcând mult bine celorlalţi în fiece zi - le-a adus multă bucurie. Oricine avea vreo trebuinţă alerga la casa lor, unde afla alinare şi ajutorul trebuincios. Andronic şi Atanasia erau cu adevărat neagonisitori (amisthos), alinătorii tuturor şi vistierie tuturor celor suferinzi şi necăjiţi. Andronic şi Atanasia aveau doi copii, Ioan şi Măria. Însă cei doi copii au murit în aceeaşi zi, pe când erau mici. Tatăl şi-a domolit durerea şi şi-a văzut de meseria sa, lucrând cu mai multă răbdare decât înainte şi în tăcere. Atanasia avea inima zdrobită şi îşi trecea vremea pe lângă mormântul ce cuprindea pe micuţii ei, în biserica Sfântului Iulian. Stătea acolo, aplecându-se spre mormânt şi suspinând: „Să mor şi eu cu copii mei, să zac alături de ei". Dar noaptea, când totul era liniştit şi candelele pâlpâiau slab în biserică, înaintea femeii ce plângea s-a oprit un călugăr care i-a spus: „Femeie, de ce te jeluieşti ? Pentru ce nu laşi pe cei ce sunt aici să se odihnească ?" Iar ea a zis: „Nu te
mânia pe mine, doamne, de vreme ce mâhnită sunt, că doi fii am avut, şi pe aceştia i-am îngropat împreună astăzi". Iar el i-a zis ei: „Dar pentru ce plângi pentru dânşii ? Căci zic ţie, în ce chip caută firea omenească hrana şi nu se poate a nu-i da ei, tot aşa şi copiii tăi se hrănesc cu cereştile bunătăţi de la Hristos, pe care-L roagă, zicând: Dreptule Judecător, ne-ai lipsit pe noi de la cele pământeşti; drept aceea, nu ne lipsi pe noi şi de cele cereşti". Auzind acestea, toată mâhnirea Atanasiei s-a preschimbat în bucurie, dar când s-a uitat după călugăr, ca mai mult să vorbească cu el, nu 1-a mai aflat. Atunci s-a dus la cel ce păzea uşile şi 1-a întrebat: „Unde este părintele acela ce era în biserică ?" El a răspuns: „Nu a fost nici un părinte aici". Atunci ea a ştiut că i s-a arătat Fericitul Mucenic Iulian în haine de călugăr. Ducându-se apoi, a venit la soţul ei şi i-a spus toate, rugându-1 ca împreună să se lepede de lume şi să se retragă într-o mănăstire, unde să se poată pregăti ca să se întâlnească cu micuţii lor. El a încuviinţat, căci inima îi era împovărată şi toate nădejdile şi ambiţiile sale din această lume se sfârşiseră atunci când pământul s-a închis peste chipurile palide ale copiilor săi."

Deci Andronic şi Atanasia şi-au împărţit restul averii pentru întreţinerea săracilor şi ajutorarea monahilor. Părăsind Siria, s-au dus la Ierusalim. De acolo au plecat în Egipt, unde au cerut îndrumarea Sfântului Daniil Schiteanul (7 iunie). El 1-a sfătuit pe Andronic să meargă la mănăstirea Tavennisioţilor. Întrucât Atanasia trecuse de mijlocul vieţii, el a sfătuit-o să-şi taie părul şi să se îmbrace ca un pustnic. I-a rânduit să trăiască într-o chilie dintr-o lavră a schitului şi i-a poruncit să se întâlnească cu ceilalţi călugări numai la Liturghie, în Ziua Domnului. Se pare că ea a fost printre primele femei ce au trăit pustniceşte în pustia Egiptului.

După doisprezece ani de despărţire, Atanasia - îmbrăcată încă în veşminte de pustnic şi având acum numele de Atanasie - şi-a întâlnit soţul pe când călătoreau amândoi spre Ţara Sfântă. Ea 1-a recunoscut, el însă nu a recunoscut-o - atât de schimbată îi era înfăţişarea de anii de aspră nevoinţă. Au stat de vorbă o vreme, apoi au hotărât să-şi urmeze pelerinajul împreună. După cercetarea locurilor sfinte, s-au întors împre-ună în Egipt. Şi ajungând la locul unde se întâlniseră, Andronic arătă cu băţul şi zise: „Drumul meu e încolo". Iar ea, arătând în altă parte, zise: „Iar al meu dincolo". Şi amândoi erau plini de întristare. Apoi Andronic grăi: „Frate Atanasie, amândoi suntem bătrâni şi nu se cade să locuim singuri. împreună cu tine m-am simţit deosebit de bine, şi acum nu mă îndur să mă despart de tine. Vino şi stai cu mine în chilie, iar dacă eu mor mai întâi, tu să-mi închizi ochii; iar de vei muri tu mai întâi, eu a să-mi pun mâna pe ai tăi". Atunci Atanasia s-a întors cu faţa şi a lăcrimat puţin, apoi a grăit: „Am să vin cu tine, frate". Deci cei doi bătrâni s-au regăsit, dar Andronic nu ştia că însoţitorul lui era soţia sa; simţea doar o mare înduioşare şi dragoste pentru tovarăşul său.

Trecând încă doisprezece ani, timp în care nimeni nu i-a descoperit taina, nici chiar soţul ei, Atanasia s-a îmbolnăvit grav. Puţin înainte de plecarea din viaţă, ea şi-a zgâriat numele adevărat pe o ţiglă. Văzând scrierea, Andronic a lăcrimat şi s-a aruncat asupra trupului ei, strigând: „Aceasta e soţia mea Atanasia !"

Auzind uimitoarea ei vieţuire, călugării din toate mănăstirile şi sihaştrii din cele mai depărtate ţinuturi s-au adunat la îngropăciunea ei. Cu stâlpări şi ramuri înverzite şi înveşmântaţi în alb (cum era obiceiul în schit), au dus trupul ei la locul de odihnă, şi cu mare bucurie l-au lăudat pe Dumnezeu, Cel ce a mărit astfel numele Său întru ea.

Deşi un alt pustnic stăruia ca Andronic să se alăture lui într-un alt loc, el n-a voit să părăsească chilia pe care o împărţise cu soţia sa, zicând că va rămâne acolo până ce Domnul îl va lua să se reîntâlnească cu ea. După opt zile a murit şi fericitul Andronic, reîntâlnindu-şi soţia credincioasă în împărăţia cea cerească. Slujba lor la Utrenie zice aşa: „însoţitoare avut-a Andronic pe Atanasia, şi întru nevoinţele cele de pe pământ, şi în tăria cerurilor".

Şi dezbinare mare s-a făcut între monahi pentru a şti unde să se ducă sfintele moaşte ale sfintei perechi, căci amândouă mănăstirile lor le râvneau.

Părăsind toată tirania vieţii şi urând avuţia, şi din dezmierdarea cea trecătoare schimbându-vă, aţi ridicat Crucea ca un jug dumnezeiesc şi aţi urmat lui Hristos, şi aţi locuit la verdeaţa cea cerească minunat, întru care veselindu-vă dimpreună, aduceţi-vă aminte pentru noi, cei ce cu credinţă ne aducem aminte de voi, şi cu dragoste săvârşim sfântă şi cinstită pomenirea voastră, sfinţilor.

Lipsitu-v-aţi de însoţirea cea drăgăstoasă a copiilor cu porunca lui Dumnezeu, şi în viaţă rămânând neschimbaţi, aţi ridicat glasul cel viteaz al lui Iov şi aţi strigat: Domnul a dat, Domnul a luat; pentru aceea, cu lesnire aţi săvârşit lucrul cel dorit, şi mutându-vă către pustietăţi şi către locurile cele sfinte, cu bucurie v-aţi arătat pereche preasfântă.

Din rai s-a scos Adam, pentru sfatul Evei, dară tu, înţelepte, de sfatul soţiei tale ascultând, acum dimpreună cu ea în rai petreci, pururea bucurându-vă, fericite Andronic.

Sfântul Iustinian cel Mare, care a domnit de la 527 la 565, este pretutindeni recunoscut ca fiind cel mai măreţ dintre împăraţii bizantini. Însă obârşia sa era foarte modestă, provenind dintr-o familie de ţărani din provincia Illiriei, în partea de nord-vest a Peninsulei Balcanice. Acolo s-a născut în anul 483, în oraşul Tavresium.

Unchiul lui Iustinian, pe nume Iustin, fusese porcar în tinereţe, dar pe la douăzeci de ani a plecat din Illiria la Constantinopol. în mare măsură datorită staturii sale uriaşe, a ajuns curând să facă parte din paza palatului imperial, sub împăratul Anastasie. S-a remarcat aşa de mult în acea slujbă, încât împăratul 1-a făcut căpetenia pazei palatului, cu titlul de comite.

Însă Iustin nu şi-a uitat rudele sărace din Illiria. A trimis după unele din ele, inclusiv după tânărul său nepot Iustinian, ca să vină şi să trăiască cu el la Constantinopol. Iustin a avut grijă ca Iustinian să capete cea mai aleasă educaţie pe care capitala o putea da. Mai târziu, Iustin i-a dobândit nepotului său un loc în garda imperială. Când Iustin a ajuns împăratul Bizanţului, în 518, Iustinian, nepotul său favorit, a ajuns sfet-nicul său cel mai apropiat, şi de multe ori el era puterea conducătoare din spatele tronului.

Împăratul Iustin, care nu avea copii, după ce 1-a adoptat oficial pe Iustinian, 1-a făcut cezar în 525, şi asociat la împărăţie, cu rangul de augustus, la 4 aprilie 527. În aceeaşi zi, soţia lui Iustinian, Teodora, a fost încoronată ca Augustă. Apoi, când Iustin a murit, la 1 august 527, Iustinian şi Teodora i-au urmat la tronul imperial.

Constantin Cavarnos îl descrie pe Sfântul Iustinian ca „un foarte credincios şi devotat mădular al Bisericii Ortodoxe, un profund teolog - cel mai bun al vremii sale - care a jucat un rol însemnat în formularea şi aplicarea sfintelor canoane, un apărător, ocrotitor şi păstrător al adevărurilor dogmatice ortodoxe şi al Sfintei Tradiţii, un sprijinitor tare al monahismului, un mare filantrop, ziditor de multe biserici, mănăstiri şi aşezăminte de binefacere (orfelinate, case pentru săraci, azile, spitale), şi un sfânt".

Ca teolog, a lăsat scrieri însemnate, scrisori şi edicte imperiale ce pregăteau calea convocării celui de-al cincelea Sobor Ecumenic din 553160. Tot lui i se atribuie şi vestitul imn „Unule Născut, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu", care se cântă Ia fiecare Sfântă Liturghie a Bisericii Ortodoxe.

Ca ziditor de biserici, el a plănuit şi a supravegheat construirea celei mai măreţe biserici ortodoxe înălţate vreodată neasemuita Aghia Sofia din Constantinopol. Tot el a zidit sau a refăcut peste treizeci de alte biserici doar în Constantinopol. Iar la Ravenna, în Italia, a zidit vestita biserică a Sfântului Vitalie, cu mozaicurile fără pereche de pe ziduri. Ca ctitor de mănăstiri, el a întemeiat una dintre cele mai vestite din lume, care funcţionează neîntrerupt din veacul al şaselea: Mănăstirea Sfânta Ecaterina de pe Muntele Sinai.

Ca împărat, Iustinian a lucrat la ocrotirea credinţei creştine pe cât i-a stat în putinţă. în faimosul său cod al legilor imperiului, el a încercat să aşeze principiile creştine la temelia legilor. în legile de mai târziu el afirmă învăţăturile de temelie ale Ortodoxiei şi declară că „împăratul nu va avea nici o altă grijă mai mare decât preţuirea şi cinstirea clerului".

Ca creştin, este descris astfel de către un biograf, Părintele Asterios Gerostergios:

„ Ne stârneşte uimire puterea de a îndura a lui Iustinian în timpul multelor ceasuri de grea trudă a minţii şi lipsire de cele necesare. în măreţul său palat el trăia aproape ca un pustnic. Îi ajungeau câteva ore de somn pentru odihna truditului său trup. Datorită acestui fenomen, era numit «neadormitul». Mânca pe apucate şi trudea din greu. Plăcerea sa cea mai mare era lucrul în bibliotecă. Uşile palatului erau totdeauna deschise pentru toţi - de la patricianul cel mai înalt până la cetăţeanul cel mai de rând... Mărinimia sa era aşa de aleasă, încât şi-o păstra şi în cele mai grele împrejurări ale cârmuirii imperiului. De pildă, când generalul Provus a fost osândit pentru jignirea împă