sepia « WordPress.com Tag Feed

Filipe Santos [Lipas]

Patrícia Gomes — Tue, 13 May 2008 02:22:02 +0000

Luis Azevedo

Patrícia Gomes — Tue, 13 May 2008 02:20:08 +0000

fun with hdri

Chee Chang — Mon, 12 May 2008 14:17:29 +0000

top to bottom: 'come doomsday', 'silo', 'untitled'.

a couple of days ago i went on a shooting walkabout with kyle and as usual, we ended up along the familiar urbanscape of singapore which we should deliberately avoid in future.

anyway, for this particular walkabout, i decided to shoot in order to experiment with a technique known as 'hdri', or high dynamic range imaging.

allow me to geek out for a moment. hdri is basically a technique that allows a shortfall of the camera to be overcome:

when a picture of a high contrast scene is taken, the 'dynamic range' in that scene is far greater than what cameras can currently record. examples of these is when the sun (light source) is in the frame, creating a very bright background (the sky) and very dark foreground (land, or buildings, or whatever surfaces the sunlight does not reach).

what happens is that if the photographer exposes the picture in order the preserve details in the sky, the foreground would go completely black (no shadow details). should the photographer choose to expose the darker foreground properly, the sky would then be 'burned out' (turned totally white with no details whatsoever).

with hdri, the photographer records at least 3 images of the same scene, exposing for the hightlights, midtones and shadows. a tripod is usually required so as to keep the camera steady. i did not have a tripod that particular day so i just engaged the auto-bracketing function on my camera (in 2 stops interval), handheld the camera as steady as possible and fired three-shot bursts. seemed to work fine in this case.

in post-processing, the images (at least 3 and up to 7 or even 9 with differing exposures) are blended together using photoshop (very tedious if you want to do it properly) or other softwares such as photomatix (which is the most popular choice).

since computer displays are unable to properly render hdr images due to their over-the-top bitrate, a process called 'tone mapping' is then carried out to rein in the blended image so as to make it viewable. creative effects, such as that you see above, can be carried out during this process. i then played around with the tones and added sharpening in photoshop, yielding the images above.

there are of course purists (already!) of hdri who scoff at attempts to generate the kind of pictures you see above. to them, the 'natural' look and feel of the original scenes cannot be subjugated to such processing. but hey, everyone has got things that rock their boat so let the hating and the creating continue, if i have anything to say about that.

regardless, i have to admit that some of them make sense in pointing out that the fundamentals of photography, such as composition and lighting should be elevated above techniques, which is what hdri is. techniques come and go, but mastery of the basics will always remain crucial to a photographer's development.

having said that, i believe just as much that new technologies and techniques should be harnessed in allowing the expression of an artistic vision.

i am just getting started with this technique and i see myself using it a lot in future. just got to always remember that at the end of the day, hdri is only what it is - a tool.

to read wikipedia's article on hdri, click here.

to see more posts on photography, click here.

to see the rest of my pictures, visit my flickr. click here.

Pasta con sepia

lpalacio — Sun, 11 May 2008 16:02:06 +0000

Compra (para cuatro personas): 400 gr. de pasta larga (spaghetti) o de cintas (fettuccini), preferiblemente negra (es decir pasta nero di sepia, que al hacerla le incorporan tinta de calamar o de sepia); 3 sepias (unos 600 grs.).
Además: Una cebolla, un diente de ajo, perejil, sal, aceite y 1 litro de caldo de pescado.
Procedimiento: Lo primero es limpiar las sepias y cortarlas en trozos pequeños. Se trata de un trabajo laborioso y que le deja a uno las manos -como oí una vez a una señora en el mercado- como a un mecánico. Después,...en una cazuela se ponen tres cucharadas de aceite y se sofríe en él la cebolla picada fina. Cuando empieza a ponerse transparente se añade el diente de ajo y la zanahoria cortada, también en trozos pequeños. Se deja rehogar todo junto un par de minutos y se añade la sepia troceada. Después de otros dos minutos se puede añadir un poco del caldo (medio vaso). No es necesario más porque la sepia siempre suelta agua. Se echa un poco de sal y de pimienta, se tapa y se deja a fuego lento una media hora (hasta que la sepia esté blanda).
En una cazuela grande se echa el resto del caldo (si resulta escaso se puede añadir agua) para hacer la pasta (lo mejor es esperar a que la sepia esté hecha porque la pasta sólo lleva unos 5-8 minutos). Se cuece la pasta. Cuando esté, se retira el agua, se añade una cuharada de perejil picado y el guiso de sepia. Se revuelve bien y ya puede comerse.
Observaciones: Aunque es recomendable usar pasta negra, sale también muy buena con la pasta sin aditivos. Eso sí, debe ser o pasta larga o cintas.

For You

Patrícia Gomes — Sat, 10 May 2008 03:11:52 +0000

Efecto envejecedor de fotos

martapueyo — Fri, 09 May 2008 11:38:30 +0000

Publicado por: Marta Pueyo

He encontrado en la red un editor de fotos online que consigue que nuestras fotografías viajen al pasado en sólo un momento.

El editor online es japonés, así que no entenderemos más de lo que necesitamos. Para empezar con el envejecimiento de nuestra foto, sólo tenemos que pulsar el botón de "examinar" para cargar la imágen, y una vez hecho, pulsamos el botón de abajo. En unos instantes tendremos aplicado un efecto envejecedor en la fotografía.

ORIGINAL

Autor: Marta Pueyo.

RESULTADO

Sin duda trae recuerdos de las fotografías que conservan nuestros padres y abuelos. Fácil y sencillo. Ahora ya podéis poneros a experimentar.

¡Espero que os guste!

Visto en: www.parasaber.com

Waiting

Jay — Thu, 08 May 2008 10:16:47 +0000

A couple takes cover in the shadows of electric posts - a minor relief in the sweltering wait for a jeepney.

Which Way?

drew — Thu, 08 May 2008 10:15:32 +0000

Photoshop tips

crazybirds Diary — Wed, 07 May 2008 14:50:44 +0000

Jag tänkte visa ett ganska enkelt sätt att ändra färgnyansen på en bild så att den ser gammaldags ut.
Har fått frågan så många gånger så jag gör det enkelt för mig och visar det med bilder.
Eftersom jag använder photoshop med engelska termer så kommer jag att blanda språket i det här inlägget, även om jag är emot det i vanliga fall.

Börja med att gå på på Image, Adjustments och vidare ner på Photo Filter...

Här kan du välja en hel del olika nyanser, men min favorit är Sepia.
Styrkan varierar från bild till bild men i det här läget brukar jag dra upp den ganska högt.
På just den här bilden har jag 94%.

Gå sedan in på Image, Adjustments, Color Balance...

Även här kan du överdriva något med färgerna
Främst använder jag red och yellow. Se till så att du får med både midtones, shadows och highlights.

Gå sedan in på Image, Adjustments, Hue/Saturation...

Dra ner Saturation något (olika från bild till bild) för att få ner den röda nyansen och få fram den grå tonen i bilden

Om det behövs kan du även gå in på Image, Adjustments, Brightness/Contrast...
Beroende på bild kan du justera bilden så att den blir något ljusare eller något mörkare
Är du inte riktigt nöjd med resultatet kan du gå in på Color Balance igen eller prova att dra ner färgtonen något mer under Hue/Saturation.

Så här kan det se ut när det är klart:

Test

DAVE ID — Wed, 07 May 2008 01:47:38 +0000

Ringlight me

Toma01 — Mon, 05 May 2008 08:16:38 +0000

(better on Flickr)

I look like a policeman in these glasses!! These are my favourite sungasses ever... Ray-Ban of course! The shot was taken with my DIY Ringlight.

FRIDA KAHLO Weekly cartoon by Bethann Shannon

fridainheaven — Sun, 04 May 2008 23:10:01 +0000

"Looking At The Sea"

Leif Carlsen — Sun, 04 May 2008 18:53:48 +0000

En smuk søndag eftermiddag i Rungsted Havn.

Klik på fotoet for at se en større udgave.

Sepia

calauza — Sun, 04 May 2008 06:51:33 +0000

Pentru cei care apreciază fotografiile sepia, un tutorial clasic pentru Photoshop şi câteva aplicări selective.

A Boatman's Question

gaizabonts — Sat, 03 May 2008 06:25:05 +0000

Fear is a question: What are you afraid of, and why? Just as the seed of health is in illness, because illness contains information, your fears are a treasure house of self-knowledge if you explore them. ~ Marilyn Ferguson

Artcard #84

imageguy — Fri, 02 May 2008 18:51:03 +0000

"Rosemary Beach Shop"

Refugio Beach No. 5

clickclique — Thu, 01 May 2008 16:29:30 +0000

"Refugio Beach No. 5" 2008

The Convent Sitting Room

Bo — Thu, 01 May 2008 05:01:28 +0000

I went to a high school run by a religious order of nuns. Half the brick building was the school; the other half was the convent. The building was destroyed by fire a decade after I graduated and the only parts of the structure that were not harmed were the chapel and the nuns' sitting room. (I have no clue how that happened - the two areas were in separate parts of the building!)

These two spaces were incorporated into the new building constructed for a seniors' apartment complex. When in my hometown last week and visiting in one of the apartments, I walked past the old sitting room, camera in hand, and happened upon the shadows playing wildly on the parquet flooring. It just seemed like I should capture the photo for memories' sake.

I once stood in this room as a 16 year old, accompanied by a concerned parent, and listened to a very long, very stern lecture. But I have no recollection what topic we were all discussing. . . that's probably good.

One

daggygee — Thu, 01 May 2008 00:25:40 +0000

Refugio Beach No. 4

clickclique — Wed, 30 Apr 2008 21:07:31 +0000

"Refugio Beach No. 4" 2008

Omul şi câinele său

oblia — Wed, 30 Apr 2008 00:03:38 +0000

Fiecare om ar trebui să aibă un câine. Câinele lui şi doar al lui. Aşa cum are o umbră. Eu am avut. Se numea Arantxa (greşit pronunţat ca “Aranta”) şi s-a dus de pe lumea asta în 2003, predându-i ştafeta afectivă şi junioricească lui Bubulină în chiar ziua botezului lui.

Arantxa a fost căţelul cu Revoluţia. Când am luat-o, pe 1 Decembrie 1989, era într-o cameră, pe-o miţoasă, alături de cei 3 fraţi ai ei, ea însăşi miţoasă. Şi mică atât cât să-ncapă în căciula miţoasă a maică-mii. Grozăvia împuşcăturilor de pe 21-22 împreună am ascultat-o.

Cu gene de fox terrier, cocker, schnauzer şi caniche, avea alintul circăresc al ăstora din urmă şi sângele vânătoresc al primilor. Alonja ei, în fugă-ntinsă după ciorile din parc, precum şi salturile agile, care-i întindeau muşchii pulpelor perfect, perfect, ca-n ilustraţiile din atlasul de anatomie, salturile după vrăbiuţele din tufişuri, mi-au atras în parc o întrebare precum “Scuzaţi, cu ce baterii funcţionează?”

Arantxa care se juca cu mingea în curtea de la Cheia până la epuizare. Arantxa pe blana căreia puteau să-ţi pice oricâte lacrimi, ea nu se supăra, ciuciulete s-o fi făcut, şi tot aştepta cuminte, să termini tot ce-aveai de plâns. Arantxa care şi-a petrecut nu ştiu câte nopţi lipită de piciorul meu, în camera infestată de fum de ţigară, cât lucram. Arantxa care, la venirea acasă, după o zi oricât de excrementală, nu făcea decât să apară, cu moaca aia a ei ciufulită şi cu codiţa vânturată, ca să se ducă naibii toată amăreala. Arantxa pe care uneori o visam vorbind cristalin, cu voce un pic piţigăiată.

Arantxa începuse prin a fi căţelul familiei, apoi devenise căţelul meu. Ne încurcau numele, o strigau pe ea după al meu şi invers. Alter egoul meu. Cu tot cu mici tabieturi împreună, ca două băbuţe ce se ştiu de-o viaţă. Şi-mi făcea cinste. Mai multă decât eu, ei, ca alter ego… În 1997 am plecat în Australia. În vacanţa din 1998 încă m-a crezut, mică şi-ncovrigată de bucurie, la re-vedere. Nu ştia că era doar o vacanţă de-o lună. În 2000, când m-am întors de tot, nu mai era căţelul meu, era al maică-mii. De-atunci, nu m-a mai crezut. M-am mutat şi-am lăsat-o cu noul ei alter ego. Eu am rămas fără – pentru că meritam…

Când au îngropat-o, fiind zi lucrătoare, nu m-am putut duce cu ei la Cheia, să fiu de faţă la acest ultim joc al Arantxei. Ce să-i fi spus unui şef cu cap de fotbalist? “Lăsaţi-mă o zi liberă, ştiţi, vreau să-mi îngrop căţelul, care a fost alter egoul meu”? Mă apucă vomitişul numai când mă gândesc ce tocană sentimentală ar fi făcut din mine, cum rânjetul lui de fotbalist s-ar fi asociat cu ideea de “căţelul meu”…

Ieri la Cheia, însă, a apărut un căţel. De aceeaşi talie, la fel de miţoasă, dar cu părul mai aspru, încărunţit şi înspicat cu maron (Arantxa era neagră, doar cu o broşă albă pe piept). Şi grăsună (Arantxa era suplă). Nu ştiu cum e cu recircularea sufletelor (nu cred în reîncarnare deloc, dar încep să cred tot mai puternic într-o formă de recirculare, n-am alt nume mai bun, deocamdată), însă am înţepenit când i-am văzut ochii: erau aproape identici cu ai Arantxei. Nu, nu toţi ochii de câine sunt la fel. Ai Arantxei aveau un iris care, într-o anumită lumină, era indigo. Aproape la fel şi căţeluşa asta părăsită, am înţeles, de stăpâni la Cheia.

Bineînţeles, am tratat-o cu mângâieli din plin. (Şi mâncare, da.) Luându-mi, în schimb, o porţie zdravănă de uitat în aşa ochi. Azi am plecat, spre seară. A rămas zgâindu-se lung cu acea expresie – aceeaşi expresie – ciufulită prin poarta crăpată… Pe drumul de întoarcere m-am tot gândit dacă s-o iau acasă weekendul viitor sau nu. Nu ştiu.

Nu ştiu.

Mă uitam la Arantxa, cum era ea aşa, alter egoul meu, şi-mi ziceam: “Cum o să moară Arantxa, aşa am să mor şi eu.” Puteam să pun pariu c-o să moară jucându-se cu mingea. La 13 ani încă fugea ca smintita după ea, prin curtea de la Cheia, ar fi putut să-i crape inima în orice clipă, babă canină nebună ce era. Evident că i-o aruncam din nou şi din nou şi din nou. Asta o fericea, asta făceam. Era fericită plonjând.

Totuşi, nu. Altfel s-a întâmplat. Bolea de ceva vreme. De-abia mai mânca. Nu mai ieşea de sub pat, în întâmpinare, când ajungea vreunul din noi acasă. Cam icnea şi uhuia de durere, nopţile. Părea că nu mai simte nici mângâierile, stătea dreaptă pe beţele de picioare, clătinându-se de slăbiciune. O singură dată şi doar pentru câteva secunde a tresărit înviorată, gata de lansare în alergătură, parcă: mă răstisem la ea, ”Aranta!” Revino-ţi. M-a şocat efortul de înviorare, n-am să uit. Ce salt uriaş de voinţă trebuie să fi fost pentru ea, fie şi pentru 5 secunde! Mai mult n-a durat. Doar fiindcă îmi auzise vocea, comanda sau ce-o fi auzit ea atunci în glasul meu strigându-i numele.

Şi-n seara de noiembrie, după lunga zi a botezului Bubulin în care trebuise s-o lăsăm singură mai bine de 12 ore, ai mei au ajuns acasă. Îi aştepta lângă uşa balconului, pe picioare. Dacă nu îmi amintesc greşit povestea maică-mii, întâi a ieşit să facă pipi. Apoi a intrat, s-a mai clătinat un pic pe picioare şi a picat chiar acolo. Aşa a murit Arantxa. Astfel, nu pot decât să sper că propria mea prezicere se va adeveri. Aş fi onorată să fie aşa.

First commission

Michael Dines — Tue, 29 Apr 2008 16:42:48 +0000

While visiting my chiropractor recently, he told me he was wanting a photo of his office that would be something of a conversation piece and a bit of a joke for his regulars -- a photo of his office with "Jake's Crack House" substituted in for the "Chiropractor" sign above his door.

Naturally, I offered to to take a crack at it (pun intended), and here's the result:

Three

daggygee — Tue, 29 Apr 2008 04:07:44 +0000