În anul 1594, scriind regelui Spaniei, Filip al II-lea, episcopul Turibiu Alfons de Mongrovejo făcea un mic bilanţ al activităţii sale: 5.000 de kilometri străbătuţi în mare parte pe jos, administrarea tainei Sfântului Mir la 60.000 de credincioşi (Turibiu nu ştia că între aceştia se aflau şi trei viitori sfinţi: Roza de Lima, Francisc Solano şi Martin de Porres). Situaţia Americii Latine ar fi fost cu totul alta dacă succesorii lui Turibiu şi toţi creştinii în general ar fi nutrit aceeaşi dragoste şi acelaşi respect faţă de toţi oamenii pe care le-a avut el şi prin care a meritat titlul de "Apostol al Perului şi un nou Sfânt Ambroziu".

S-a născut în 1538, dintr-o familie nobilă, în localitatea Leon din Spania; a făcut studii la Valladolid, Salamanca şi Santiago de Compostella, unde a luat licenţa în drept. În anul 1573 este numit procuror general şi în această calitate intră în contact cu regele Filip al II-lea, care îi apreciază cunoştinţele şi calităţile extraordinare. La cererea regelui, papa Grigore al XIII-lea îl numeşte arhiepiscop de Lima, în America de Sud, cu toate că Turibiu era doar un simplu credincios. După pregătirea cuvenită trece prin toate treptele preoţiei şi în august 1580 este consacrat episcop. Puţin după aceasta pleacă spre America, unde ajunge în primăvara anului 1581 şi îşi ia în primire locul de păstorire: un teritoriu imens, cu o lungime de 5.000 km, şi o suprafaţă de aproape 6 milioane de kilometri pătraţi.

Timp de 25 de ani va fi văzut exclusiv în slujba poporului lui Dumnezeu. Deseori spunea: "Timpul este unicul nostru bine şi va trebui să răspundem în faţa asprului judecător de modul cum l-am folosit". A fost adevăratul organizator al Bisericii în America de Sud; în acest scop a ţinut 10 sinoade diecezane, şi trei sinoade provinciale, dintre care cel mai important a fost primul, desfăşurat la Lima în anul 1582; urmările însemnate pe care le-a avut pot fi comparate cu ale Conciliului Ecumenic Tridentin, care a reorganizat şi reînnoit viaţa întregii Biserici Catolice. În 1591 a întemeiat primul seminar din America; a intervenit cu energie împotriva abuzurilor unor călugări şi i-a încurajat să ia în grijă parohiile cele mai sărace şi mai greu de păstorit; a ridicat numărul parohiilor de la 150 la 250.

A avut totdeauna o iubire neţărmurită pentru localnicii indios şi cultura lor. În sinodul de la Lima, cu o îndreptăţită ironie a invitat pe spanioli, care se considerau mai inteligenţi decât indigenii, să facă efortul de a învăţa o limbă nouă, aşa cum ei îi sileau pe localnici să înveţe spaniola... Şi tocmai într-o bisericuţă a populaţiei indios, în ziua de 23 martie 1606, zi în care se celebra Joia Mare, a primit Sfânta Împărtăşanie şi ungerea de pe urmă; apoi, senin, asemenea muncitorului care a sfârşit cu bine lucrul, a închis ochii pentru totdeauna, în timp ce preotul oficiant cânta psalmii 116 şi 31. "Veseliţi-vă în Domnul şi vă bucuraţi, drepţilor, fiţi preamăriţi în veci voi cei care iubiţi dreptatea din toată inima".

Căsătoria dintre Iosif şi Maria a fost o căsătorie adevărată, deşi amândoi şi-au propus să trăiască în castitate. Îndată după logodnă, Iosif a observat semnele sigure ale maternităţii Mariei; cu toate că nu avea nici o îndoială asupra nevinovăţiei şi integrităţii soţiei sale, se gândea "să o părăsească în ascuns". Aceasta pentru că "fiind un om drept", după cum spune evanghelistul, nu voia să dea ocazia la bănuieli şi nici să acopere cu prezenţa sa un fapt inexplicabil. (Calificativul de "drept", atribuit lui Iosif în această situaţie dramatică, este ca şi lumina orbitoare a unui flash, care descoperă toată frumuseţea şi măreţia sufletului său). Situaţia neclară şi tulburătoare a lui Iosif a fost rezolvată prin intervenţia unui înger trimis de sus. Iosif "a luat la el pe logodnica sa" şi împreună cu ea s-a dus la Betleem, locul lui de naştere, pentru a se supune poruncii împăratului Augustus, care cerea ca toţi cetăţenii imperiului său să se prezinte pentru recensământ în localităţile unde s-au născut. Aici, la Betleem, Cuvântul veşnic a văzut lumina zilei în trup omenesc; el a fost înconjurat cu dragoste de păstorii umili din apropiere, precum şi de magii veniţi din depărtări, dar şi de bănuielile şi ura lui Irod, care a silit Familia Sfântă să fugă în Egipt. După circa cinci sau şase ani s-au întors în căsuţa Mariei din Nazaret, unde au dus o viaţă liniştită, de muncă şi rugăciune. Când Isus a ajuns la vârsta de doisprezece ani, a mers împreună cu Iosif la Ierusalim, de sărbătoarea Paştelui; atunci a avut loc cunoscuta întâmplare cu pierderea şi regăsirea lui în templu.

După acest episod, se pare că Evanghelia îşi ia rămas bun de la Iosif, reţinând icoana vie a Sfintei Familii din Nazaret, în mijlocul căreia, sub privirile lui Iosif şi ale Mariei, Isus creştea "în înţelepciune, în vârstă şi în har". Probabil viaţa pământească a lui Iosif s-a sfârşit înainte ca Isus să-şi fi început activitatea publică, după ce cu umilinţă şi demnitate a împlinit extraordinara misiune de a fi tatăl purtător de grijă al Mântuitorului întregului neam omenesc.

Chipul său măreţ a rămas în umbră chiar şi după moarte. Comemorarea şi cinstirea publică a amintirii sale a început abia în secolul al IX-lea. În anul 1621, Papa Grigore al XV-lea a declarat ziua de 19 martie sărbătoare de poruncă; Papa Pius al IX-lea, în secolul al XIX-lea, l-a declarat pe Sfântul Iosif ca patron al Bisericii universale. Un omagiu deosebit i-a fost adus de Papa Ioan al XXIII-lea, care a introdus pomenirea numelui Sfântului Iosif la Sfânta Liturghie, atunci când se foloseşte Canonul Roman.

* * *

Numele Iosif este rămas din Vechiul Testament, şi a fost purtat de fiul lui Iacob şi al Rahelei, care a fost vândut de fraţii săi unor negustori de sclavi, dar a ajuns, în cele din urmă, primul ministru al Faraonului Egiptului. În limba ebraică Yoseph este o prescurtare a numelui Yosephyah care înseamnă "Dumnezeu să mai dea, să mai adauge". Acest nume se dădea copiilor după a căror naştere părinţii mai doreau să mai aibă un alt copil. Când Rahela, soţia lui Iacob, l-a născut pe al unsprezecelea copil, i-a pus numele Iosif, exprimând rugăciunea: "Domnul să-mi mai adauge un fiu". Ştim că a urmat al doisprezecelea copil, Veniamin.

În limba greacă, cuvântul Yoseph a avut forma Ioseph - şi o formă, probabil populară, Iosepos. Din aceste două forme s-au dezvoltat prenumele actuale: Iosephus, Iosif, Iosa, Iosu, Iosiv, Iusuf, Ioja, Ioşca; de asemenea şi formele cu consoana p: Iosip, Osip, Iosup, Iosib, Giuseppe, Jose; ca forme hipocoristice (de alintare) se folosesc formele: Joka, Josa, Szepi, Jaso. S-au creat şi forme feminine: Josepha, Iosefina, Iozefina, Josette, Josiana. Desigur, părinţii de astăzi nu se mai gândesc la semnificaţia originală a acestui nume, ci îl atribuie copiilor născuţi în luna martie, lună închinată cinstirii Sfântului Iosif, sau copiilor pe care doresc să îi pună sub ocrotirea celui care a fost rânduit de Dumnezeu purtător de grijă a lui Isus Cristos. Este de fapt un nume drag fiecărui creştin, deoarece nu poate fi despărţit de numele Domnului nostru Isus Cristos şi al Fecioarei Maria, şi ne aminteşte că adevărata comoară a vieţii, pe care trebuie să o dorim şi să o păstrăm cu grijă, este copilul din ieslea Betleemului şi din Taina Altarului.

Luiza era fiica naturală a lui Ludovic de Marillac, conte şi consilier în parlament; ea a avut parte de o copilărie foarte zbuciumată. În 1694 îi moare tatăl şi Luiza, în vârstă de patrusprezece ani, este scoasă din "colegiul regal" şi încredinţată unei "domnişoare sărace", (poate mama ei), care o îndrumează în câmpul muncii. Acum ea află de originea ei, lucru care o face să sufere foarte mult şi-i întăreşte hotărârea de a deveni călugăriţă. Rudele ei au decis altfel, şi, la 5 februarie 1613, Luiza se căsătoreşte cu scutierul şi secretarul Mariei de Medicis, Anton Lagras. La 19 octombrie din acelaşi an se naşte un copil, Mihai. Boala îndelungată a soţului şi greutăţile financiare au tulburat atât de mult armonia între cei doi soţi, încât Luiza se gândea că ar fi mai bine să se despartă.

Numai convorbirile frecvente cu Sfântul Francisc de Sales, pe care l-a întâlnit pentru prima dată în 1618 la Paris, au ajutat-o să depăşească aceste momente grele. Apoi, Vincenţiu de Paul o asociază la întemeierea Institutului Fiicelor Carităţii. După puţin timp, în decembrie 1625, soţul moare, iar fiul lor Mihai intră în seminar. Luiza a putut să primească în casa ei primele tinere venite de la ţară cu gândul de a se consacra îngrijirii săracilor şi bolnavilor, în colaborare cu Institutul Doamnelor de Caritate, format din persoane aparţinând claselor orăşeneşti. Era primul nucleu de la care a început să se dezvolte noua congregaţie atât de originală a Fiicelor Carităţii.

A rămas în plină activitate până în ultimul moment. A murit la 15 martie 1660, cu puţine luni înainte de "părintele săracilor", cum era numit Sfântul Vincenţiu, de la care a învăţat să ducă o viaţă sufletească simplă şi să-şi organizeze în mod practic activitatea. Răspunzând parcă gândului Sfântului întemeietor al Fiicelor Carităţii, care spunea că sfinţenia este cu atât mai adevărată cu cât este mai ascunsă, Luiza de Marillac a fost declarată sfântă abia în 11 martie 1934. În anul 1960, Papa Ioan al XXIII-lea a declarat-o patroană a Asistentelor Sociale.

* * *

Pornind de la două cuvinte germanice vechi: hlod = glorie, glorios şi wig = luptă, bătălie, s-a ajuns în diferite limbi la nume care par foarte deosebite, dar exprimă aceeaşi idee: persoană care biruieşte în luptă, biruitor, şi era acordat conducătorilor de expediţie. Iată câteva ramuri pornite din rădăcinile hlod şi

wig: Hlodowig, Hlowig, Clodoveu, Clodovicus, Clovis, Lodovicus, Ludovicus, Louis, Luigi, Ludwig, Luis, Lajos, Ludovic; pentru femei s-au cristalizat formele: Ludovica, Louise, Luiza, Ludwika, Lujza; ca diminutive de alintare, în germană, există numele Ludi, Lutz, Wickl, Wikki. O întreagă armată de sunete care nici toate împreună, nici fiecare în parte, nu sunt în măsură să ne dea bucuria biruinţei depline; Sfântul Pavel ne atrage atenţia: "nu te lăsa biruit de rău, ci învinge răul prin bine". Luiza de Marillac a gustat această bucurie.

În multe părţi ale Bisericii creştine, la 9 martie în Biserica din Răsărit şi la 10 martie în Biserica de Apus, se comemorează amintirea unui grup de patruzeci de ostaşi care pentru credinţa lor statornică faţă de Cristos au suferit moarte de martir prin îngheţare într-un lac din părţile Armeniei. Cercetările istorice mai noi au arătat că în istorisirea foarte răspândită a suferinţelor celor patruzeci de ostaşi sunt cuprinse fapte petrecute în diferite perioade şi în mai multe locuri. Autorul acestei istorisiri a reuşit să redea într-o formă foarte impresionantă dificultăţiile prin care au trecut nu numai 40 de ostaşi, ci miile de creştini care erau ostaşi ai armatei romane; de asemenea a exprimat într-un mod deosebit de plastic frământările sufleteşti şi greutăţile ce le aveau de înfruntat creştinii în faţa morţii. Alături de lacul cu apă îngheţată în care au fost aruncaţi creştinii, judecătorul aşezase o cadă cu apă caldă, şi mâncăruri alese spre a-i ademeni pe neînfricaţii ucenici ai Celui Răstignit; când unul dintre cei 40 se lăsă atras de şansa oferită, părăsi lacul îngheţat şi se aruncă în apa încălzită, el muri ca un nefericit. Este o imagine cutremurătoare a luptei ce se dădea în sufletele martirilor - oameni erau - între iubirea faţă de plăcerile vieţii trecătoare şi dragostea atotbiruitoare faţă de Cristos biruitor al morţii. Dat fiind că noul calendar revizuit şi-a propus să nu reţină decât fapte şi persoane strict determinate în timp şi spaţiu, amintirea celor 40 de martiri, - sfinţii mucenici - nu mai este menţionată; ea rămâne totuşi o icoană vie a istoriei tuturor martirilor şi îndeosebi a celor care au făcut parte din armatele romane.

Amintirea acestor mucenici a dat loc la anumite obiceiuri populare, constând în pregătirea unor produse alimentare din: făină de grâu - bobul de grâu zdrobit este simbolul morţii, dulciuri - ele amintesc bucuria biruinţei, şi condimente, mai ales scorţişoară - simbol al suferinţelor. Pregătite sub formă de opturi, sugerând coroanele oferite martirilor, sau de pâinişoare scufundate într-o compoziţie de aspectul apei îngheţate, amintind lacul în care au murit ostaşii credincioşi, ele se consumă în familie şi se împart la vecini. Înţelesul adânc şi mişcător al acestui obicei este uitat de mult, dar rămâne o dovadă a credinţei profunde a strămoşilor noştri şi a puterii lor de creaţie artistică. El este în măsură să exprime legătura strânsă între durerea morţii şi bucuria învierii cu Cristos, între suferinţa trecătoare şi coroana biruinţei ce ne dăruieşte viaţa cea fără de sfârşit.