încă nu am citit cartea, dar feminismul sado-maso care se pare că îi este specific scriitoarei elfriede jelinek se îmbină perfect cu explicarea răului, motiv recurent din filmele lui michael haneke.
filmul la pianiste nu poate fi paused. în cadre lungi, imaginea sobră şi statică o lasă pe erika să se distrugă, explicată emoţionant şi brutal de sincer, într-un rol controlat până la cele mai mici detalii. se distruge pe ea din prezent şi din trecut, în oglinda mai tânără pe nume anna schober, până la violul dintr-un final în care, cu un supra-ego încuiat în dulap, erika aminteşte de jenny din face to face. renunţare, retragere cu cuţitul în umăr, dar răul a fost deja făcut. society fails, se observă la tot pasul în viaţa reală, dar trebuie să aibă şi maeştrii filmului ceva de făcut.

prima piesă din trilogia golden heart, breaking the waves derivă din fixaţia lui lars von trier pentru povestea fetei care renunţă la sine din generozitate, este one of the films, 159 de minute de tragic după care se presupune că vrei să fii un om mai bun. one you have to appreciate to be on my list of favourite humans.

acesta nu este un review.
breaking the waves o prezintă pe bess mcneill, monumental jucată de emily watson. bess pare o femeie simplă dar surprinde. la început inocenţa ei vine în completarea fericirii, mai târziu apar detalii despre trecutul ei. oricât de specială, ea e împinsă spre ideea comună de normalitate, cealaltă opţiune fiind spitalul, mai exact întoarcerea. fragilă, shaky, dar de la care se aşteaptă conformism. chiar şi ea, la fel ca restul, oricât s-ar fi plimbat prin terapii. tot ce face porneşte dintr-o iubire abstractă, dusă la extrem în discuţii cu un inner god căruia i se supune. prin "who do you want to save bess, yourself or jan?" acceptă iadul în naivitatea cu care îşi susţine cauza, merge până la sacrificiu.

despre poveste. şochează printr-un "careful what you wish for because it might just happen" după care te întrebi cine e de vină. ce îmi place e că pur şi simplu nu ai cum să acuzi un personaj anume, să îi judeci e imposibil. breaking the waves e despre bunătate, eu l-am perceput ca un film care te îndeamnă să accepţi, să nu judeci. dar nu e şi asta o variantă de a fi un om mai bun?

în altă ordine de idei: are cineva medea şi/sau the five obstructions?

în timp s-a ajuns la o serie de adevăruri uman-generate, perpetuate prin "nu-i frumos" şi "nu se face". avem cu toţii idee despre ce e greţos sau urât, ce place ochiului şi ce nu, percepţia fiind ambalată cognitiv în varii sensuri asociate. când un film se foloseşte de scârbă are un efect puternic, se vorbeşte şi se scrie despre. gratuit sau nu, impresionează, rămâne în minte/retină/stomac/ficat/altele şi atrage atenţia. o provocare morală. de ce provocare, e evident. de ce morală? reacţia spune multe. vezi, rezişti, continui sau nu, îi numeşti nebuni/bolnavi/imorali pe "ăia". treci peste, începi să cauţi un sens, găseşti o simbolistică. atunci scârba devine mijloc nu scop pentru cine reuşeşte să treacă de. poate fi un test dacă te gândeşti strict la cât de mult rezişti, dar poţi analiza şi câtă deschidere ai spre partea neplăcută din lume. primul nivel, prezent la orice scârboşenie cinematică.

nivelul doi merge mai departe atunci când, cum spuneam, alegi să cauţi un sens. în momentul în care îl găseşti, efectul puternic nu face decât să susţină ideea, să lase o urmă după ce se termină filmul. rămâi cu întrebarea, cu neuronul gâdilat si uiţi ce se încadrează în urât [asta dacă nu analizezi compoziţia sau mişcarea].

ex-drummer, despre care am scris aici, mă face să mă întreb dacă faptul că vedem filme brutale nu e decât impulsul care îl face pe domnul scriitor celebru din film să-i ajute pe wannabees. variantă, posibilitate.

un exemplu destul de discutat: taxidermia, despre care nu am scris până acum deşi l-am văzut în iarnă. trei poveşti născute una din alta, fiecare exagerând fixaţii umane. un film foarte conceptual, trei ori treizeci de minute de extreme printre care firul acţiunii nu e lăsat liber ci se strânge obsesiv în jurul unei idei anume. cu toate astea, nu simt o morală împusă, nu rămân cu impresia de aha, asta zice filmul că trebuie să. dă în schimb de gândit, poţi să dezbaţi determinism, exces, morală, estetică multe multă vreme după.

un clasic este salò, amestec de scrierile lui de sade, infernul lui dante şi critică la adresa fascismului. ultimul film făcut de pasolini înainte de o moarte violentă este într-adevăr greu de văzut, dar controversa imaginii şi a simbolurilor a rămas în timp, sodomie în cheie burgheză şi muzică fină, suportabilă prin tonul elegant în care damele ne spun poveşti. superlative duse spre absurd, metafore, căcat.

spuneam de cele două niveluri, gratuitatea oprind un film la primul. poţi să vezi şi asta, nu vomiţi. cauţi intenţia, există una? am văzut azi sweet movie, de la care a pornit ideea articolului, pastă eclectic-vulgară de simbolistică şi penibil în stare pură. "is there life on earth? is there life after birth?" sunt versuri care se fâlfâie printr-un film pe care nu pot să mă hotărăsc unde să îl încadrez. cum a doua vizionare nu e în plan în viitorul apropiat, rămân următoarea părere: o intenţie a existat, dar s-a pierdut undeva între substanţele consumate de echipă. de ce zic asta? momente de comedie ieftină, imagine necioplită, din mai multe puncte de vedere. mai puţin penibil şi mai multă substanţă, gen ales o idee din alea mai multe, insistat pe ea şi poate stilul ar fi spus ceva.

art sould be nais end priti. then what's entertainment? când un film te destinde, te relaxează, nu face decât să te amorţească un pic mai mult. nu pot să consider artă ceva care distrează, de ce trebuie să distreze arta, de ce să nu dea de gândit? e greu în momentul în care se apelează la extrem pentru că nu merge la [cei] mulţi, şi o să dau un exemplu destul de paşnic: câţi oameni cred că 432 este un film despre avorturi? chestiunea din prosop şi mai apoi din geantă ia ochii, mentally speaking, atunci când nu vezi mai departe deceva considerat şocant.

ce înseamnă şocant, scârbos, şi cine are dreptul să hotărască?

Alte site-uri cu comicuri super amuzante: Wulffmorgenthaler, Explosm, Savage Chickens.

Sambata...dupa o seara in care ne-am facut rachete...aproape toti, am luat-o mai usor...adica am ajuns mai tarziu pe plaja...cam aceeasi poveste, alte coordonate...am schimbat kudos cu tan tan...muzica mai acceptabila...aglomeratie maxima...figuri la greu...somn de voie, bere rece, reviste, baie si multa umbra...a,normal...si mancare...seara...schimbat digestivul cu vodka...doar e sambata seara...eu,alex, marius, andra,cata, alexandra, alex sefu' lu alex si ioana cu grupul ei...toti pe plaja...deschidere...neinteresant...fatboy slim...la praise you a fost dementa...omu' face show...a mixat si jump around...nisip in cap...doua ore intense, cu mix-uri bune, lumini si proiectii...dese interactiuni (insonore) cu publicul...una peste alta,ceva misto...parere personala, un show mai slab ca acum doi ani...dar nu de lepadat...sau poate atunci eram eu mai entuziasmat...si era mai putina lume...si apus mai mult...si...si...da' nu cred...doar ca intre timp l-am mai ascultat eu...atunci, nestiind mare lucru despre el, m-a lovit frontal...omu' e mare, oricum...doar detine recordul de oameni adunati la un concert...vreo 250 k ...tot pe o plaja...dementa...am mai stat si dupa...la ceilalti dj...imi placea faptul ca, daca il intrebam pe marius cine pune (el, care se da cunoscator, habar n-avea)...in fapt, a incercat de vreo doua ori sa ma pacaleasca...si reusise...pana au inceput sa se vehiculeze alte nume prun jur...si si-a pierdut siguranta :)...

Duminica...am zis pas la repriza de plaja pe care au tras-o restul...am ales sa dorm...am plecat devreme...pe la 3...trebuia sa ajungem la fotbal...nenorocitii aia doi m-au tinut nemancat pana pe la 5...era sa compromitem ziua...da' ne-am revenit pe parcurs...adica la primul popas...masina s-a oprit singura la sfaraitul de mici...doar era a8 ;) ...si cam asta a fost...se mai anunta una...cel putin...va tin la curent...bafta!

Bucurati-va de ce gasiti mai jos....jean michel jarre cu scuzele de rigoare pentru calitate...ultimul hit scos de shaggy, in cinstea campionatul european de fotbal...cu desene animate...su un videoclip "obisnuit" de-al lui...negresee....asta ca sa exemplific :)

remember this, care sigur că acum este pe aceeaşi pagină şi pare penibilă asocierea de link. în fine. se pare că o să aibă succes ideea, pentru că pur şi simplu mai mulţi oameni au ajuns la nişte concluzii asemănătoare cam în acelaşi timp. discuţia s-a continuat în comentariile de aici deci se dezvoltă.

azi vizităm ceva pe net, cu titlul mda, nu mă mai grăbesc - articole scurte, cugetări şi concluzii. enjoy.

continuând cu recomandările, am gustat azi fursecul nr.5 şi mi s-a părut fantastic.

mă bucur în continuare de existenţă în ciuda verii neprietenoase şi a mood-ului de 107 steps.
pe repeat.

Alice Cooper - You and me / Hell is living without you
Iced Earth - Melancholy (Holy Martyr)
Epica - Solitary ground
Luna Amara - Rosu aprins / La vedere
Iris - Baby , baby
Hammerfall - Always will be
Dominique Van Hulst - On and on
VeritaSaga - Nu se asculta , se simte / Cer senin
Theory of a Deadman - Last song / Say goodbye
Trivium - Rain / Dying in your arms
OCS - Cum sa fii mai bun / Depresia toamna - iarna
Within Temptation - Our solemn hour
James Blunt - Tears and rain
Judas Priest - Alone / Solitude / Angel / Living Bad Dreams (L.E)
Alanis Morissette - Ironic / Are you still mad ?
Guess Who - Flori ilegale
Ombladon - Ultimul tren / Daca pozele ar vorbi
Vama Veche - Cantec prost / Dragostea / Curva regimentului / De ce

.. somn usor .

undeva în prima jumătate a romanului, o concluzie aruncată în format de fişă de observaţie nu este decât o altă fază a experimentului. locuiesc în televizor de chloé delaume este meta-literatură bolnavă, supurând de un sine drenat de real. autoarea se proclamă santinelă, făcând obsesiv referire la timpul mental disponibil şi încercând să urmărească tot ce ţine de relaţia lui cu televizorul. când concluzii ale documentării, când fluxul criptic al unei conştiinţe jecmănite, cartea se scrie pierzând treptat din luciditate şi coerenţă, într-o adresare directă spre cine e dispus să o citească.

chloé delaume, pe numele ei oficial nathalie dalain, se consideră personaj de ficţiune şi se tratează ca atare. o femeie cultă, inteligentă, se oferă unui proces de autoimbecilizare, desfiinţând mai mult sau mai puţin conştientă limita dintre realitatea reală şi realitatea ireală.

reality tv.
reality - tv.
reality? tv.
reality. tv?
reality? tv!

după 22 de luni, adică 1451 de ore cu ochii secaţi de imagine, ea revine la statutul anterior de normalitate, salvându-se şi servind lumii un produs în file de fraze dure, smulse din viscerele unei apocalipse subtile. păsări moarte. stilul e savuros în inteligenţă înceţoşată, obosită. o carte ca un raport ficţionalizat are o forţă de mărturie, scriitoarea fiind în acelaşi timp obiect de studiu şi savant nebun, pierzându-se în televiziune suficient de mult încât să aibă ce povesti dar suficient de puţin ca să se mai şi întoarcă.

ca cititor, stilul te prinde. dincolo de mizerie, neuromarketing şi păsări moarte rămâne mesajul, manifestul pe care mulţi nu mi sunt capabili să îl perceapă. mademoiselle delaume este conştientă de închiderea în tv, dar câţi mai sunt? ea are de la început date despre intenţia televiziunii, ştie ce înseamnă entertainment şi la ce e bun, ştie că se lasă prinsă şi închisă, dependentizată şi optimizată pentru consum, dar fericiţi cei ce nu. dulce distracţie şi evadare, ştiri, pardon informaţii, şi vieţi, totul ca să umple timpul liber. hai să stăm. există un fragment în carte care clarifică totul: nu mai am nici un fel de dorinţă, aşa în general. cât de rar întâlnit, aşa-i? hai să stăm, că omenirea nu progresează decât relaxată.

apare acum şi o întrebare care se leagă strâns de problema normalităţii. pentru cei care mai cred în normalitate: cât de bine funcţionează tot ce îndură mademoiselle la oamenii normali, normali în sensul ăla banalizat? fiind autoficţiune, locuiesc în televizor este o carte nevrotică, scursă dintr-un psihic zguduit, punându-ne în faţă efecte la nivelul său. e nevoie şi de [persoana] asta. aştept să-i găsesc în magazine o nouă carte.

începând de vineri am o nouă categorie, blogul săptămânii. recomandarea mea de calitate pixelată.

Undergoing MyBlogLog Verification

Pentru cine n-are rabdare sa urmareasca cele doua minute de filmulet, el se termina cu aceste cuvinte:

AIDS IS NOT TRANSMITTED LIKE THIS.
BUT LOVE IS!

Ca o mica curiozitate, cuvantul "fuck" este folosit de 422 de ori, in medie de 2,4 ori pe minut.

In continuare la lista de recomandari: 21 - The movie.

21 este un film regizat de Robert Luketic, ce ii prezinta pe cativa studenti de la MIT indrumati de un profesor, pacalind casino-urile in Las Vegas. Echipa de cartofori invata sa numere cartile, lucru ce poate fi facut doar de cei mai inteligenti, pentru ca aia prostovani nu au memorie si creier prea mult.

Interesant este faptul ca filmul este bazat pe o poveste adevarata, a unor studenti de la MIT care au pacalit si ei cateva casino-uri si au facut ceva banet.

In rolul principal este Ben (Jim Sturgess), un student la MIT care vrea sa ajunga la Universitatea Medicala de la Harvard si sa primeasca o bursa care ar putea sa ii plateasca scoala. Acesta este observat de profesorul de matematica Micky Rosa (Kevin Spacey) ca fiind un posibil geniu, asa ca il baga si pe el in echipa de cartofori. Toata echipa studiaza tactica numaratului si invata semne si coduri pentru a comunica in casino.

Daca vi se pare interesant, cautati filmul pentru ca esti chiar tare. :D

De la an la an, de la o trupa la alta, din spectacol in spectacol, am ajuns acum, in iunie 2008 la momentul in care cortina cade peste cafe deko si peste tot ceea ce a insemnat locul ala inghesuit, indecent si nesanatos de afumat in dezvoltarea comediei romanesti...locul s-a inchis, nu mai exista...deko e istorie...inteleg ca se va deschide ceva asemanator intr-o alta locatie...nu stiu nimic exact, ramane de vazut...dar bomba aia o sa ramana mereu in amintirea noastra, a celor care ne-am facut veacul p-acolo...si mai mult, in amintirea celor care au facut ca locul acela sa existe...bobo zice asa: "...totul s-a intamplat pentru ca Dumnezeu a vrut,Goga a crezut,Eu am facut si Dan Chisu a sustinut!..."...in cazul asta, eu va multumesc ca ati vrut,ca ati crezut,ca ati facut si ca ati sustinut !!!

Iata cum arata primul afis de la cafe deko:

P.S.: Gasiti aici un articol complet si, daca imi permiteti, emotionant, despre cum a inceput totul la deko, de la persoana cea mai in masura sa scrie despre asta.

P.S.2 - pentru Bobo: La finalul uneia din stagiuni, ne amentintai ca stagiunea urmatoare va incepe avandu-l pe seinfeld invitat. Normal ca nimeni n-a crezut...dar de atunci ma roade curiozitate, pentru ca am ratat spectacolul respectiv...sub ce forma a venit seinfeld???

"Family Guy" este un sitcom american animat. Aici este prezentata familia Griffin, o familie care traieste in orasul fictiv Quahog, Rhode Island. Este formata din:

Peter - Tatal idiot, care lucreaza la o fabrica de jucarii. Nu are prea mult creier insa are intentii bune.

Lois - Sotia lui Peter, unul din personajele normale la cap din poveste

Meg & Chris - Copii lui Peter, nu prea inteligenti si cu multe probleme

Stewie - Bebelusul de un an, malefic, cu planuri de a captura lumea

Brian - Catelul vorbitor, biped, amator de martini si mai destept decat restul la un loc.

Serialul este plin de glumite negre si flash-back-uri catre secvente care nu au legatura cu actiunea dar sunt foarte amuzante. De asemenea are glume ce ating subiecte oarecum sensibile insa chiar nu prea conteaza :P.

Prea multe nu pot sa mai spun, trebuie sa va uitati voi ca sa vedeti ce tare e :D

Continui seria de recomandari cu un super film de la Michael Davis, recomandat celor carora le plac filmele cu MULTE impuscaturi. Desi povestea nu e prea grozava, veti uita despre asta cand incepe lupta intre Mr. Smith [Clive Owen] si mafia condusa de Hertz [Paul Giamatti].

Plot: Mr. Smith isi vedea de treaba asteptand autobuzul intr-o seara, cand pe langa el trece o femeie cu un copil nou-nascut, urmata de o mica armata de mafioti inarmati. Smith ii urmareste si o apara pe tanti si copilul ei, pana cand aceasta moare si este nevoit sa aiba grija de copil. Astfel Smith se trezeste obligat sa mearga la o prietena prostituata de a lui, Donna Quintano [Monica Belluci], pentru ca aceasta sa aiba grija de el. Actiunea continua cu Hertz care se enerveaza deoarece copilu ala nu a murit si isi trimite toti oamenii dupa Smith. Poate nu suna a cine stie ce... Asta pentru ca nu e cine stie ce :P Insa actiunea e SUPER, o gramada de arme, o gramada de situatii inedite, mai multe impuscaturi ca pe un poligon, totul presarat cu niste umor negru :D.

Iata si o mica scena draguta din film.

[Posterul asta e doar asa, de chestie... e mai vechi]

In continuare la rubrica de recomandari... Trupa de stand-up comedy Cafe Deko... Daca va place umorul inteligent si cel de stand-up, sau doar vreti sa radeti intr-un moment de plictiseala, va recomand trupa Cafe Deko... Teo, Costel si Vio sunt cativa dintre cei care va binedispun [folosind si un oarecare limbaj licentios]. Au fost si pe la mine prin Ploiesti de curand, dar nu am fost :|

Va ofer si un mic material tare: Teo - Diateza reflexiva si Eminescu .