♦ Halliburton. Companie păstorită anterior ocupării funcţiei de vicepreşedinte al SUA de Dick Cheney. A obţinut între 2003-2006 contracte în valoare de 17,2 miliarde $ în domeniul construcţiei, întreţinerii şi dotării bazelor militare, precum şi în cel al refacerii infrastructurii şi câmpurilor petrolifere.

♦ Veritas Capital Fund/ DynCorp. Un fond privat de investiţii, care a acaparat prin intermediul firmei subsidiare DynCorp contractul exclusiv pentru formarea noilor forţe irakiene de poliţie. Valoarea contractului se ridică la cel puţin 2,5 miliarde $.

♦ Washington Group International. A obţinut contracte de peste 1 miliard $ în domeniul refacerii, întreţinerii instalaţiilor petrolifere, al construcţiei şi întreţinerii de baze militare, al construcţiei de şcoli şi utilităţi publice (cum ar fi reţele de alimentare cu apă potabilă şi canalizare). Grupul s-a folosit de contractele cu guvernul american pentru a da un impuls creşterii cotaţiei sale la New York Stock Exchange. Creşterea continuă a preţului petrolului aduce avantaje suplimentare grupului.

♦ Environmental Chemical. Este beneficiara unor contracte în valoare de 878 milioane $ pentru "curăţarea" teritoriului irakian şi distrugerea armamentului şi muniţiei abandonate, expirate sau neexplodate. Având legături cu toate agenţiile guvernamentale de apărare, compania are în staff absolvenţi ai U.S. Navy’s Explosive Ordinance Schools şi ai U.S. Chemical Schools, din Anniston.

♦ Aegis. Firmă din Marea Britanie, probabil cea mai impresionantă poveste britanică de succes. Câştigătoare a unui contract în valoare de 430 milioane $, făcut cadou de Pentagon în schimbul contribuţiei Regatului Unit cu trupe (carne de tun – n.n.), firma Aegis asigură desfăşurarea şi supravegherea tuturor operaţiunilor private de securitate pe teritoriul Irakului. Contractul este apreciat de experţii militari ca fiind incredibil de profitabil pentru compania britanică.

Karadzic, presedinte al Republicii Srpska intre 1992-1996, a fost acuzat, impreuna cu comandantul armatei sale, Generalul Ratko Mladic, pentru genocidul de la Srebrenica din iulie 1995 unde 8.000 de civili musulmani bosniaci, barbati, neinarmati, au fost impuscati si aruncati in gropi comune inainte de a fi acoperiti cu buldozerele. 

FIN

Ecranizarea acestei nuvele a fost realizata prin '62, cu concursul cazacilor Tony Curtis, Yul Brynner si Perry Lopez.

Pe scurt, observ ca lumea nu prea inghite negrii. Nici macar acum. Pe lung, observ ca lumea este inchistata, plina de ura, plina de rasism, incorecta pana-n maduva oaselor, disperata ca de data asta democratii au pus la bataie doua “rele”, o femeie si un negru. Asadar, prea departe nu am ajuns si e bine ca asta sa devina oficial, asa incat sa nu ne mai pacalim in talk-show-uri si in conversatii. Ii tin toti pumnii pe care-i pot strange lui Obama. Nu doar pentru ca republicanii nu trebuie sa castige, nu doar pentru ca am tinut, evident, intotdeauna cu democratii, nu pentru ca este un tip inteligent si puternic ci pentru ca este ghimpele, cuiul care sta in coasta fiecarui ipocrit, fiecarui invechit, fiecarui om greoi in avansare. Iar candidatura lui face asemenea valuri, trezeste atatia monstri dupa o lunga hibernare, scoate tot ce este ascuns in fiecare om presupus civilizat incat numai pentru asta si il pot declara cea mai interesanta candidatura din ultimii ani. Castigul lui nu ar mai avea mare legatura cu politica americana ci ar dovedi ca am reusit sa depasim niste atitudini monstruoase. Castigul lui ar insemna ca am reusit sa intelegem niste lucruri. Mai exact, ar insemna ca am invatat sa nu ne mai impiedicam de niste lucruri.

O studenta new-yorkeza vrea sa dea in judecata un designer pentru ca a fost asaltata pe strada in ziua in care purta unul din tricourile create de el. Studenta a cumparat o bluza de 69$ pe care scria “Obama is my slave” iar niste tinere au acostat-o pe strada, impingand-o si scuipand-o. Studenta da in judecata designer-ul. Iar acesta din urma, israelian fiind, spune ca multi oameni se gandesc la Obama ca la un sclav si ca America nu este pregatita pentru un presedinte negru. Ce are el cu Obama? Designer-ul a cazut in plasa ridicola care sustine ideea ca Obama este musulman. In acelasi timp il aseamana cu Hitler. Nu, nu il deranjeaza ca este negru. Asta este singura chestie care ii place la Obama dat fiind ca aceasta calitate are sanse de a deschide oportunitati si altor minoritati.

Aceasta este povestea care m-a facut sa va spun ce cred eu despre Barack Obama si, mult mai important, asta este o poveste care arata foarte clar cat de prost stam pe toate planurile.

www.creationism.info.ro

1.1. IMPORTANŢA ORIGINII

Întregul tineret, începând de la elevii din clasele elementare şi terminând cu studenţii, are o fire curioasă. Este vital pentru ei să cunoască în toate domeniile originile lucrurilor. Studenţii care învaţă fizică sunt curioşi să afle originea universului, cum au apărut legile care-l guvernează şi cum au evoluat ele în timp. Studenţii chimişti sunt interesaţi în originea elementelor chimice şi a legilor care guvernează reacţiile chimice. Studenţii filologi sunt curioşi în aflarea originii limbilor.

Toată lumea este în prezent curioasă să ştie cum a apărut omul: din maimuţă sau a fost creat de la început?

Putem afirma pe scurt care sunt motivaţiile pentru care studiul originilor este aşa de important:

a. Motivaţia ştiinţifică. Ştiinţa trebuie întotdeauna să răspundă la întrebările: “De ce?” şi “Şi din ce sursă iniţială”, pentru toate ştiinţele exacte;

b. Motivaţia sociologică. Se doreşte cunoaşterea originii raselor, culturilor, moralei, tradiţiilor pentru a putea explica atâtea situaţii neplăcute pentru omenire ca: destrămarea familiilor, crima, războaiele, etc;

c. Motivaţia personală. Fiecare om doreşte să cunoască originea sa şi motivaţiile pentru convieţuirea pe acest pământ. În această direcţie, mulţi tineri neavând explicaţia corectă ştiinţifică sunt tentaţi pentru soluţii extrasociale şi imorale ca: folosirea drogurilor, convieţuirea fără căsătorie, frica de a avea o familie şi copii, astrologia, spiritismul, vrăjitoria, etc.

O minte sănătoasă, aşa cum îşi doresc toţi părinţii şi profesorii pentru copii şi respectiv studenţii lor, pretinde o filozofie satisfăcătoare asupra vieţii şi în special în ceea ce priveşte apariţia vieţii şi respectiv viaţa în viitor, îndeosebi răspunsul la întrebarea: “Ce se întâmplă după moarte?”.

Scopul cursului de Creaţionism ştiinţific este de a pregăti studenţii să analizeze diferitele aspecte ale originii, numai pe baze ştiinţifice, fără să se refere în mod special la Biblie sau la doctrinele religioase. Tratarea va fi tot timpul prin comparaţie cu modelul evoluţionist, model “ştiinţific” până de curând infailibil şi admis ca un “adevăr ştiinţific” în comparaţie cu “dogmele religioase”.

Pentru prima oară modelul evoluţionist a început să fie analizat în profunzime şi critic, după ce s-au trimis primii sateliţi pe lună care au constatat că grosimea prafului lunar este de ordinul a 1-2cm în comparaţie cu cel calculat în conformitate cu modelul evoluţionist care aprecia grosimea lui de cca. 20-100m ţinând cont de vârstele lunii şi a pământului admise conform modelului la cca. 1-6 miliarde ani.

Dezastrul modelului evoluţionist total s-a produs de curând când sistemele politic şi economic susţinute de evoluţionişti, adică socialismul ştiinţific şi respectiv forma sa evoluată de comunism ştiinţific (care au apărut pe o treaptă superioară de dezvoltare a omenirii prin selecţia naturală numită şi lupta de clasă) au dat faliment chiar în URSS, după 70 de ani de experimentări.

1.2. COMPARAŢIA MODELELOR CREAŢIONIST ŞI EVOLUŢIONIST

Aşa cum va rezulta din lucrare, este imposibil să se demonstreze prin metode ştiinţifice care model este corect, aceasta din cauză că în esenţă metoda ştiinţifică de analiză se bazează pe observaţia experimentală şi deci pe repetabilitate.

Rezultă clar că un investigator ştiinţific cât ar fi de genial şi răbdător în munca sa de câteva zeci de ani, nu va putea niciodată să observe repetabilitatea originilor, indiferent în ce domeniu ar dori s-o determine.

Cu toate că este important ca omenirea să posede o filozofie a originilor, aceasta poate fi dobândită individual doar prin credinţă şi nu prin cunoaştere, acceptând unul sau altul din modele.

Dacă un pragmatic care insistă că el crede doar în ce el poate vedea, el de fapt crede că pragmatismul este cea mai bună şi corectă filozofie, cu toate că în acest caz el nu ar trebui să creadă în atomii invizibili sau în alte abstracţii, cum ar fi viitorul. Ca o consecinţă a observaţiei, credinţa în ceva este necesară pentru o minte sănătoasă cu adevărat. Deci o filozofie a vieţii este o filozofie şi nu un experiment ştiinţific [1].

Din acest punct de vedere, putem afirma:

- Modelul creaţionist nu poate fi demonstrat întrucât creaţia nu se mai produce în prezent ca să fie observabilă, ea s-a produs o dată, în trecut şi acest fenomen nu este accesibil metodei ştiinţifice de cercetare. Este imposibil în prezent să se imagineze un experiment ştiinţific care să descrie procesul creaţiei nu numai pentru om care ar fi cel mai complicat, dar nici pentru cele mai simple vieţuitoare;

- Modelul evoluţionist nu poate fi demonstrat, întrucât dacă evoluţia se produce şi azi, ea operează prea încet ca să fie măsurabilă. Tranziţia unui tip de organism într-un organism de tip superior, presupune milioane de ani şi nici o echipă de cercetători nu se poate încumeta să înceapă un astfel de experiment.

Aici nu ne referim la micile modificări (care includ mutaţiile) care se produc în cadrul aceleaşi specii, (observabile mai uşor dacă sunt dirijate de om).

Câteva observaţii referitoare la modelul evoluţionist:

a. Evoluţia operează aşa de încet pentru observaţia ştiinţifică încât chiar unul din cei mai mari savanţi evoluţionişti, Theodosius Dobzhanski [2] admite: “Aplicabilitatea metodei experimentale la studiul acestor procese istorice unice este restrânsă puternic înainte de orice altceva de către intervalul aşa de scurt al vieţii unui experimentator”. Deci se admite de către evoluţionişti că metoda experimentală este imposibil de aplicat în cazul evoluţiei.

b. Modelul evoluţionist este o dogmă incapabilă de a demonstra falsitatea sau eroarea, aşa cum pretinde metoda ştiinţifică de analiză. În [3], Paul Erlich unul din biologii moderni arată: “Teoria noastră a evoluţionismului a devenit una pentru care nu poate fi verificată eroarea ei (nu poate fi falsificabilă) prin observaţiile posibile... Ideile evoluţioniste au devenit o parte a dogmei evoluţioniste acceptată de cei mai mulţi dintre noi ca o parte a perfecţionării noastre”. Peter Medawar [4] arată că nu există un test al evoluţionismului. “Sunt obiecţii: filozofică şi metodologică la teoria evoluţionistă... Este atât de dificil să imaginezi ori să cercetezi un episod evoluţionist care să poată explica formularea neodarwinistă”. Cu alte cuvinte, ambele: gâtul lung al girafei cât şi gâtul scurt al hipopotamului pot fi admise ca explicabile prin selecţia naturală. Adică, o teorie care încorporează orice lucru real, explică nimic [1,pag7]. Aceasta este o tautologie.

c. Evoluţionismul este un sistem autoritar care trebuie crezut. Profesorul evoluţionist englez H. Matthews recunoaşte în prefaţa cărţii sale [5]: “Credinţa în evoluţie reprezintă o paralela exactă cu credinţa în creaţia specială ambele au concepte pentru care credincioşii ei cunosc că este adevărată, dar pe care până în prezent n-o pot demonstra”.

d. Motivul pentru care modelul evoluţionist a fost şi este încă acceptat de o mare parte dintre savanţi, nu este justificat doar de evidenţe ştiinţifice. Astfel D. M. Wattson unul dintre cei mai mari atei şi evoluţionişti face remarca [6]: “Astfel dacă vom face o paralelă a teoriei evoluţiei cu ea însaşi, ea este o teorie universal acceptată, nu din cauză că adevărul ei poate fi demonstrat logic şi coerent, ci din cauză că singura ei alternativă, creaţionismul este clar incredibil”. Cu alte cuvinte dacă nu există Creator, atunci în mod special creaţia este incredibilă. În prezent putem spune că există o serie mare de savanţi, care găsesc că este mai uşor să crezi în divinitatea omnipotentului Creator decât în divinitatea profesorului Wattson.

Prezentare succintă a modelului creaţionist

Modelul creaţionist postulează o perioadă specială de creaţie la început, inclusiv în această perioadă s-au stabilit toate legile de bază ale naturii şi toate categoriile naturii (incluzând speciile majore de plante şi animale). Omul a fost special creat într-un proces care a durat puţin. Odată ce creaţia s-a terminat, acest proces al creaţiei s-a conservat prin două legi energetice prin care Creatorul susţine şi menţine baza sistemului de El creat. Aceste două legi sunt: legea conservării energiei şi respectiv legea entropiei (ultima arată că energia folosibilă pentru lucrul mecanic este în continuă descreştere în univers).

Pământul în timp a avut o serie de convulsii catastrofice, cea mai importantă în consecinţe fiind potopul.

Succint, se poate afirma că modelul creaţionist este caracterizat prin: supranatural, direcţionat din afară, cu scop clar al creaţiei, complet, aplicabil universal. Sistemul este direcţionat ireversibil, cu o degradare în timp a creaţiei, condusă de legea entropiei.

Prezentarea succintă a modelului evoluţionist

Modelul evoluţionist încearcă să explice originea, printr-o dezvoltare a tuturor lucrurilor în termenii legilor naturale şi a proceselor care operează astăzi la fel cum au operat în trecut.

Acest model nu permite existenţa sau influenţa unui agent extern sau a unui Creator. Universul în toate aspectele, evoluează el singur spre nivele mai ridicate ale ordinii. Conform acestui model, orice lucru din cosmos, de la corpurile cereşti până la existenţa umană, s-au dezvoltat şi continuă să se dezvolte prin procesele evoluţioniste [7].

“Evoluţia cuprinde toate stagiile de dezvoltare ale universului: cosmic, biologic, uman şi cultural. Viaţa este un produs al evoluţiei naturii anorganice şi omul un produs al evoluţiei vieţii” [8]. Sau o altă definiţie: “Evoluţia în sens extins poate fi definită ca un proces ireversibil, esenţial şi direcţionat în timp, în care cursul lui duce la creşterea varietăţii şi la un nivel superior de organizare a produselor sale” [9].

Sumar se poate spune că: evoluţia este naturală, autoconţinută, fără un scop dinainte cunoscut, direcţională, universală şi continuă. Pământul în timpul existenţei sale a fost dominat de uniformitarism.

...........................................                                       citeste continuarea   aici

Războiul de exterminare

Era anul 1633, la Roma. Înaintea marelui inchizitor stătea un dosar gros. Acuzatul era Galileo Galilei. Încă din 1543, cu aproape 100 ani în urmă, ereticul Nicolaus Copernicus formulase „modelul heliocentric” pentru sistemul nostru planetar; iar în 1619, un alt eretic, Johannes Kepler, îl întărise prin lucrarea sa magistrală, „Armonia lumii”. Galileo n-aducea nimic nou, decât calcule. Totuşi, foarte puţin a lipsit ca rugul să fie aprins. În schimb, Galileo avea să rămână sub arest la domiciliu până la moarte (1642). Biserica, împărăteasa evului mediu, se deprinsese să calce în picioare, cu autoritatea ei absolută, ştiinţa …¹

Dar vânturile şi-au schimbat direcţia. Era 30 iunie, 1860. Sala muzeului din Oxford gemea de lume. Episcopul universităţii, Samuel Wilberforce, urma să se confrunte cu „boldogul” lui Charles Darwin, evoluţionistul Thomas Huxley. Episcopul începu cuvântarea lui în trombă şi „de sus”. Lumea, inspirată de un duh de libertate, era favorabilă cavalerului raţiunii. Când îi veni rândul, Huxley şarjă tiradă după tiradă… În uralele mulţimii, împărăteasa de demult, religia, se încovoia sub loviturile copilului teribil, ştiinţa.

Peste alţi 65 ani, pe o vreme la fel de caniculară (10 iulie 1925), într-un act disperat, braţul legii este chemat în apărarea Religiei. Dascălul John Scopes fusese dat în judecată pentru predarea evoluţionismului într-un liceu din orăşelul Dayton, Tennessee, USA. Pentru că miza era epocală, doi dintre cei mai vestiţi oameni ai epocii (avocatul Clarence Darrow, apărător al evoluţionismului, şi fostul candidat la preşedenţia SUA, William Bryan, ca acuzator al lui) aveau să se implice în ultima confruntare deschisă dintre ştiinţă şi religie. Mica sală a tribunalului ameninţa literalmente să se prăbuşească sub picioarele celor peste 1.000 de cetăţeni, îmbulziţi să asiste la ceea ce avea să se cheme „Procesul maimuţelor”. După 10 zile, jurnalele din America au detonat vestea: ştiinţa a triumfat!

Ştiinţă², sau religie? Pentru lumea de azi a devenit axiomatică părerea că ştiinţa şi religia sunt două domenii inamice, ireconciliabile. Pentru care motiv? Amândouă se pretind a fi „deţinătorul adevărului”; „unica sursă de cunoaştere”; „criteriul final”. Amândouă pretind autoritatea supremă. Şi cum nu încap două picioare într-un pantof, nici două săbii în aceeaşi teacă, războiul de exterminare e de aşteptat să ţină până la dispariţia uneia din două.

Este conflictul autentic?

Existenţa unor savanţi celebri dar şi buni creştini m-a determinat să-mi pun întrebarea: este conflictul dintre ştiinţă şi religie autentic, sau fals?

După calculul probabilităţii, există doar patru alternative.

Pentru cazurile 1 şi 2: dacă una din ele ar fi Adevăr iar cealaltă Minciună, (şi invers) conflictul ar fi categoric autentic: e lupta adevărului contra minciunii. Dacă (pentru cazul 3), ambele ar fi Minciună, conflictul ar fi la fel de autentic, ambele minciuni luptând pentru credibilitate. Dar dacă ambele ar fi Adevăr, atunci conflictul ar fi cu totul fals.

Concluzia la care am ajuns treptat este că acest conflict dintre Ştiinţă şi Religie, în fond e cu totul fals; şi totuşi, într-o măsură impresionantă, e autentic. Sună paradoxal? Să lămurim enigma.

Ştiinţa - ce este ea.

Ştiinţa este suma ordonată (sintetizată) a informaţiilor despre „maşinăria naturii”, despre cauzele şi procesele ei naturale. În funcţie de domeniul studiat, există diferite ştiinţe: fizica, chimia, astronomia… sau biologia, genetica, ecologia…

Pentru că ştiinţa vrea să cunoască cât mai exact structurile naturii şi mecanismele ei, ea nu are în vedere decât „faptele ştiinţifice”. Un „fapt ştiinţific” este cel care poate fi repetat şi măsurat (de ex: căderea unui obiect, vibraţiile unui corp elastic, coagularea sângelui, etc…)

Acum, când omul de ştiinţă studiază „faptele ştiinţifice”, el urmăreşte în mod special regularitatea lor, ca să ajungă să descopere „legi ştiinţifice”. Aceste legi definesc modul în care se petrec lucrurile în mod normal, precum şi relaţia de „cauză şi efect” care există între lucruri.

Dar „faptele ştiinţifice” şi „legile” nu sunt de ajuns. Savantul arde de curiozitate să găsească şi o explicaţie, un răspuns la toate „de ce?”-urile. Spre exemplu, pe aragaz clocoteşte o oală cu apă. De ce? Aparent: pentru că focul de sub oală a ridicat temperatura apei la pragul de fierbere. Dar de ce a ajuns apa în oală şi oala pe foc? La acest „de ce”, natura tace. Natura furnizează fapte, nu şi explicaţii. Ştiinţa poate, de exemplu, să constate moartea unei persoane şi cauza decesul: otrăvire cu cianură. Dar cine şi de ce a comis crima? Pentru aceste întrebări, savantul trebuie să recurgă la imaginaţia sa.

În acest punct am ajuns la o primă mare descoperire: că, pe lângă „fapte” şi „legi ştiinţifice”, savantul mai are nevoie şi o „schemă explicativă”, pe care o găseşte… în propria sa minte.

Da, ştiinţa se bazează pe observare şi experimentare. Dar ştiinţa nu se limitează doar la atât. Scopul ei mai înalt este să integreze informaţia respectivă într-un sistem explicativ despre lume, sistem pe care savantul o are în mintea lui. Astfel, aşezând (1) observaţii şi experimente, împreună cu (2) legi ştiinţifice, într-o (3) schemă explicativă izvorâtă din mintea lui, savantul ajunge să formuleze o „teorie ştiinţifică”. În acest fel, ştiinţa furnizează o tentativă de „carte tehnică a lumii”, după explicaţiile sugerate de savanţi.

Ştiinţa – ce nu este!

Pentru tatăl meu – fire materialistă – ştiinţa era o „Biblie” care lămurea toate tainele şi care cuprindea toate răspunsurile. În realitate, ştiinţa nu se ocupă cu toate laturile existenţei. De aceea nici nu deţine toată cunoştinţa. Există limitări precise care restrâng sfera cunoaşterii ştiinţifice doar la anumite segmente ale existenţei şi care-i conferă un caracter relativ. Să enumerăm aceste limitări:

1. Ştiinţa nu se ocupă decât de „faptele ştiinţifice”. Atunci: este Ştefan cel Mare un „fapt ştiinţific”? Nu, pentru că el nu poate fi nici repetat şi nici măsurat. El este doar un „fapt istoric”³. Ştiinţa nu poate investiga trecutul, pentru că nu-l poate repeta! Faptele trecutului nu pot constitui obiectul ştiinţei exacte⁴. „Metoda ştiinţifică” e cea care limitează ştiinţa doar la „timpul prezent”.

2. Întrucât savantul este preocupat să identifice legile din natură, el este în mod deliberat orb faţă de toate faptele ce scapă legităţii. Dacă întâlneşte fenomene care nu se încadrează în legile cunoscute de el, le consideră „erori de observaţie” sau „de interpretare” şi le dă la o parte. Ştiinţa, deci, reţine din realitatea faptică doar partea pe care e în stare s-o recunoască, tot aşa cum un magnet nu reţine decât părţile feroase din totalitatea de obiecte existente.

3. A treia limitare se datorează faptului că niciodată ştiinţa nu poate ajunge la adevărul ultim, la adevărul absolut, pentru simplul fapt că însăşi cunoştinţa omului este relativă şi în continuă dezvoltare. Descoperirile de mâine vor pune în balanţă certitudinile ştiinţifice de azi. De exemplu, mii de ani s-a crezut că teoremele geometriei lui Euclid constituie adevărul final, până când matematicianul rus Nicolai Lobacevschi (cca. 1850) şi ardeleanul Janos Bolyai au identificat geometria ne-euclidiană care depăşeşte sfera de aplicaţie a primeia. Apoi: sute de ani am crezut că principiile newtoniene ale fizicii (mecanicii) sunt universale, până când Einstein a statuat teoria relativităţii… Foarte recent, doi savanţi americani de la reactorul nuclear McMaster, Dr. Henry Schwarcz and Dr. Jack Rink, au răsturnat toate datările paleontologilor, folosind în premieră metoda „Electron Spin Resonance” cu Cobalt 60. Craniul „omului de Java”, evaluat până în prezent la cca. 300.000 ani, a dovedit o vârstă de numai 30.000 ani.⁵ Informaţia nou achiziţionată remodelează încontinuu hotarele, adesea sistemul, ba chiar şi bazele ştiinţei.

4. A patra limitare, şi cea mai drastică, este cea dată de subiectivismul savantului.

Faptele sunt ca nişte saci goi, care iau forma lucrului pe care îl bagi în ele. Faptul că un autoturism s-a suit pe trotuar şi a dat peste un copac, nu înseamnă încă nimic. În lipsa probelor, faptul depinde de interpretarea lui: fie că şoferul a fost beat; fie că roata a ieşit din presoane; fie că a evitat un copil zburdalnic; fie că şoferul a suferit un infarct…

„Faptul ştiinţific” trebuie interpretat şi el. Dar ca să poată fi interpretat, trebuie să se raporteze la un sistem explicativ. După cum am mai spus-o, omul nu înţelege decât fenomenele care pot avea o semnificaţie pentru imaginea sa despre lume.

Filosoful Immanuel Kant spunea că toată cunoştinţa omenească poartă amprenta propriei structuri a minţii. Că adică omul, ca să poată interpreta faptele, proiectează asupra lor propria sa judecată (concepte, categorii). Iar proiecţia aceasta poate fi de „stânga” sau de „dreapta”.

Ca şi Kant, psihiatrul elveţian Jean Piaget susţinea că toată cunoaşterea umană este de obârşie genetică; că ea depinde de felul în care este construită mintea noastră⁶. Spre exemplu, Isaac Newton nu găsise nici un fenomen în natură care să evidenţieze mecanismul gravitaţional al atracţiei universale. El a „născocit” ipoteza gravitaţiei, iar modelul lui s-a confirmat în realitate.

Şi aici iese la iveală paradoxul „obiectivităţii” ştiinţei. Deşi savantul porneşte cu intenţia de a „obiectiviza” natura, el o filtrează mai întâi prin simţurile sale (care sunt subiective), prin mintea sa (tot subiectivă), şi apoi prin filosofia sa proprie (şi ea subiectivă).

Oamenii de ştiinţă au impresia că ei descoperă adevărul obiectiv. Dar credinţa lor este greşită. Nimeni nu poate să-şi divizeze personalitatea şi să separe „savantul” de „filosoful” sau „credinciosul” din el.⁷

„Imaginea despre lume” – pe care omul o are înainte de a deveni savant – este factorul decisiv care determină orientarea sa spre „stânga” sau „dreapta”, şi consecutiv determină interpretarea faptelor. Această „imagine despre lume” nu este altceva decât „crezul” savantului, un crez care – la urma urmei – e determinat de opţiunea sa fundamental religioasă. Să ilustrez:

În noiembrie 1999, prestigioasa revistă „National Geographic” publica o veste fulminantă: în China, provincia Liaoning, se descoperise mult aşteptata verigă lipsă dintre reptile şi păsări. Era un mic dinozaur cu pene şi aripi. Fosila prezenta caracteristicile de pasăre (avea oase subţiri şi pene) dar mai avea şi o coadă compactă de dinozaur. După un studiu minuţios şi expuneri la teste radioactive, i s-a dat un nume, Archeo-raptor Liaoningensis, a fost omologată şi a pornit biruitor ca să biruiască lumea. Din nefericire, după numai câteva luni, criticii au dovedit că rămăşiţele aparţineau mai multor fosile distincte care au fost asamblate (intenţionat) într-o singură piesă. De ce? Pentru că paleontologii au interpretat faptele în funcţie de ceea ce aşteptau ei să găsească, pentru care „National Geographic” a trebuit să-şi ceară scuze… Va să zică, în interpretarea rezultatelor experimentale, savantul este predeterminat de „concepţia sa despre viaţă”.

Un alt caz: Australopitecul, mult-speculata verigă de legătură între maimuţă şi om. Identificat printr-o serie de descoperiri⁸, Australopitecul este acceptat şi azi ca primul hominid cu mers vertical. Împotriva Australopitecului există însă un dosar nerezolvat. Încă din 1974, faimosul anatomist englez, Sir Solly Zuckerman, de la Universitatea din Birmingham, el însuşi evoluţionist, a contestat această ipoteză. După 15 ani de studii şi cercetări făcute cu echipa sa, a ajuns la concluzia că Australopitecul nu mergea deloc vertical; ba încă nu se deosebea cu nimic de maimuţele actuale. În 1990, Lordul Zuckerman scria: „Antropologii darwinişti se amăgesc diagnozând cu ochiul liber ceea ce îşi imaginează că trebuie să fie caractere umanoide la oase şi dinţi…”; şi „Odată ce antropologii sunt decişi să accepte ceea ce ochiul lor a văzut, toate celelalte trebuie să se alinieze la diagnoza lor”. Dr. Charles Oxnard, directorul programelor de doctorat al Şcolii medicale, Universitatea California de Sud, a studiat şi el scheletul postcranian al Australopitecilor şi a demonstrat că aceste fiinţe nici nu umblau vertical şi nici nu erau forme intermediare între maimuţă şi om. Argumentele lui Zuckerman şi Oxnard n-au putut fi contestate până în ziua de azi. Şi totuşi…

Exemplele date sunt tipice nu numai pentru paleontologi. Orice savant „vede” în funcţie de propriul său crez.

Din pricina acestor patru limitări, ştiinţa nu poate fi sursa cunoştinţei „obiective” şi „absolute”. În cazul cel mai fericit, ştiinţa redă conştiincios doar o parte din realitate⁹, acea parte care se referă la aspecte prezente, în domenii materiale, şi acestea bine delimitate.

Religia – ce este ea.

A venit acum rândul să evaluăm comparativ religia cu pretenţiile ei.

Religia este o ideologie, sau o concepţie de viaţă, care recunoaşte ca fundament: existenţa unei puteri supranaturale şi nevăzute ce controlează natura, destinul lumii şi al omului; şi căreia omul îi datorează ascultare, respect şi închinare. La fel ca şi ştiinţa, religia pretinde să ofere omului cunoaşterea¹⁰. Dar e vorba de un alt tip de cunoaştere, diferit de „metoda ştiinţifică”¹¹. În timp ce „metoda ştiinţifică” aşează mintea omului ca arbitru, cunoaşterea religiei aşează ca arbitru divinitatea. Ea este cea care revelează omului adevărul: despre Dumnezeu, despre lume şi despre om.

Divinitatea se afirmă pe sine ca autor al creaţiunii şi al vieţii. În această calitate de autor, divinitatea este exterioară naturii şi deasupra ei. Ca urmare, şi modul în care lucrează divinitatea este altul decât cel natural: este supranatural¹². Prin definiţie, Dumnezeu este de aşteptat să facă minuni. Altfel n-ar mai fi divin.

Întrucât religia porneşte cu divinitatea şi lucrarea ei supranaturală, domeniul religiei este miracolul. În creştinism, miracolul nu este un incident excepţional. Dimpotrivă, creştinismul se fundamentează pe miracol: creaţiunea, întruparea lui Hristos, învierea…

Raportul dintre ştiinţă şi religie

La capătul acestei alergări, ne vine uşor să înţelegem raportul dintre religie şi ştiinţă:

Ştiinţa se limitează doar la studiul naturii, cu faptele şi legile ei ştiinţifice. În schimb, supranaturalul este dincolo de metoda empirică şi de înţelegerea ştiinţifică. Pentru ştiinţă, miracolele rămân enigme veşnice, pentru că ele nu se încadrează în termenii cauzelor naturale.

E ca şi cu un ceas, construit ca să funcţioneze după anumite legi. În condiţii de normalitate, ceasul va arăta ora exactă. Dacă ceasul nu mai funcţionează, legile mecanicii îi descoperă ceasornicarului unde e buba. Dar pentru geamul spart, legile ceasului nu pot oferi nici o explicaţie, întrucât aceasta se datorează unei alte cauze, exterioare şi superioare ceasornicului, anume: Gigel care a izbit ceasul de perete.

În acelaşi fel, maşinăria naturii are legi exacte, pe care ştiinţa le poate recunoaşte. Pe baza lor, ştiinţa poate prezice cursul normal al evenimentelor. Dar când natura nu se manifestă conform cu normalitatea, ştiinţei îi lipsesc explicaţiile, întrucât are de a face cu alte cauze decât cele intrinseci, proprii maşinăriei naturii.

Pentru o înţelegere corectă, reţine că:

1- Legile ştiinţifice sunt doar explicaţii descriptive ale modului în care de obicei se comportă natura. Ele însă nu constrâng natura să se comporte doar într-un singur fel.

2- Între faptul ştiinţific şi miracol nu există în fond nici un antagonism. A spune că, în cazul unui miracol, legile ştiinţifice au fost „încălcate”, este greşit. Faptul că sistemele juridice moderne autorizează pe preşedinte ţării să graţieze un condamnat, nu anulează în nici un fel autoritatea şi exerciţiul legii juridice.

Miracolul nu ameninţă ştiinţa, dacă ea se mulţumeşte să fie ceea ce i-a fost dat să fie: doar una din căile cunoaşterii adevărului. Ştiinţa va fi deranjată de miracol doar atunci când va crede despre sine că ea e singura „născătoare de adevăr”.

3- Între ştiinţă şi religie nu poate exista nici concurenţă, şi nici interferenţă - la fel cum nu poate exista concurenţă între Rapidul de Constanţa şi Tramvaiul 2 care circulă dincolo de zidul gării. Au trasee şi destinaţii diferite. Tot aşa, ştiinţa se ocupă de sfera naturală, iar religia de cea supranaturală. Ştiinţa se ocupă de creaţiune, iar religia de Creator.

Natura şi Scriptura sunt amândouă revelaţii ale lui Dumnezeu. De aceea nu pot să se contrazică.

La data când ştiinţa părea să copleşească ireversibil creştinismul, fizicianul şi filosoful Pierre Duhem (1861-1916) scria: „Pretenţiile ştiinţei sunt în mod inerent limitate, aşa încât lasă loc altor adevăruri de natură metafizică şi religioasă care, prin natura lor, sunt mai cuprinzătoare”.

Întrucât ştiinţa nu se referă la întreaga realitate în care trăim, ci doar la un anumit aspect al ei, şi întrucât că experienţa noastră religioasă e tot atât de reală şi de fundamentală ca şi cea ştiinţifică, recunoaşterea celor două deopotrivă nu poate aduce nici o daună cunoaşterii omului.

Acesta este şi motivul pentru care, în 1981, Academia Naţională de Ştiinţe din SUA, cel mai autorizat for pentru probleme ştiinţifice, a publicat un Regulament, în care se afirmă: „Religia şi ştiinţa sunt domenii separate şi reciproc exclusive ale gândirii umane. Prezentarea lor în acelaşi context conduce la neînţelegeri în ambele domenii.”¹³

În fond, sunt prietene…

Ciudată afirmaţie, mai cu seamă ştiind că, de-a lungul vremii, fiecare a dorit să fie călăul celeilalte. Istoria mărturiseşte însă că ştiinţa n-ar fi apărut în veci dacă n-ar fi existat mai întâi religia. Iată ce ne spune filosofia ştiinţei:

Ştiinţa nu poate exista şi opera decât pe baza unor presupuneri (mai dinainte acceptate) privind lumea naturală. Anume, că lumea trebuie să fie:

a.- Raţională - altfel raţiunea noastră n-ar putea fi un instrument de încredere în descoperirea lumii;

b.- Inteligibilă - altfel mintea noastră n-ar putea-o sesiza;

c.- Ordonată - altfel informaţia din natură n-ar putea fi sistematizată, făcând ştiinţa imposibilă; şi

d.- Uniformă - guvernată de legi consecvente, fără de care n-ar putea avea loc experimentul ştiinţific repetabil şi măsurabil.

Aceste 4 presupuneri nu puteau fi imaginate decât de mintea unui om religios care crede într-o Inteligenţă creatoare. Întemeietorii ştiinţei moderne au fost toţi creştini¹⁴. Ei au pornit de la un crez, de la concepţia unui Creator inteligent şi iubitor. În consecinţă, ei au presupus că lumea naturală trebuie să poarte amprenta atributelor Sale. Astfel că, dacă El era raţional, inteligibil, ordonat, legiuitor…, atunci şi natura trebuia să se asemene Lui.

Reţine: nici una din cele patru supoziţii de mai sus nu poate fi probată. Acestea trebuie mai întâi crezute, pentru ca să poată apărea ştiinţa.

Albert Einstein exprima acelaşi adevăr:

„Religia este impulsul cel mai nobil pentru cercetarea ştiinţifică. Cel ce nu l-a cunoscut mi se pare mort sau cel puţin orb. Recunoaşterea existenţei a ceea ce este de nepătruns pentru noi; recunoaşterea manifestării Raţiunii mai înalte, faţă de care mintea noastră e cu totul primitivă, acesta este adevăratul sentiment religios… Religia constă într-o admiraţie umilă a Spiritului infinit superior, ce se revelează pe Sine în puţinul pe care-l putem cunoaşte din realitate, folosindu-ne de raţiunea noastră slabă şi trecătoare… Convingerea aceasta stă la baza oricărei lucrări ştiinţifice superioare.

Cunoaşterea obiectivă ne oferă instrumente puternice pentru realizarea unor scopuri. Dar scopul ultim al existenţei, şi dorinţa de a-l atinge, trebuie să vină din altă sursă.”

Şi totuşi: război !?

Da, dar un război nedrept, indiferent care din cele două l-ar provoca. În spatele conflictului fals dintre ştiinţă şi religie stă o neînţelegere: faptul că ambele abordează aceeaşi realitate, dar din două unghiuri diferite, din perspectiva a două moduri de gândire diferite. “Cea mai mare bătălie între creştinism şi ştiinţa modernă”, spunea Cornelius Van Til, „nu se dă în jurul numărului mare de fapte, ci în jurul principiilor care controlează felul în care lucrează ştiinţa, a principiilor care interpretează faptele. Bătălia se duce în domeniul filosofiei ştiinţei !”

Şi, ca şi când n-ar fi de ajuns răul acestei confuzii, deasupra ei se opinteşte încă un război străvechi, de data aceasta unul autentic. Motivul celui de-al doilea război însă nu e neînţelegerea, ci orgoliu şi intenţii oculte. Din totdeauna a existat o pornire împotriva divinităţii. Ideea liberării spiritului uman de controlul Cuiva superior a alimentat o revoltă care-şi are obârşia înainte de a se naşte ştiinţa. Iar când ştiinţa şi-a făcut intrarea în lume, spiritele libere au şi întronat-o ca substitut pentru Dumnezeu¹⁵.

Generaţiile de elevi şi studenţi au fost îndoctrinate cu presupunerea că nu există cauze supranaturale; şi că doar cauzele naturale sunt singurele cauze. Dimensiunea supra-naturalului este ridiculizată. Religia este ostracizată. Dar, pentru că funcţiile religioase nu pot fi eradicate, în mod inevitabil ştiinţa îi ia locul. Teoria ştiinţifică devine sinonimul pentru „adevăr” (de adevăr care se ocupa filosofia şi ştiinţa!). Omul de rând se închină docil în faţa a tot ce se spune în numele Ştiinţei. În locul credinţei în divinitate, se instaurează Religia ştiinţei, Religia naturii, Religia istoriei, Religia omului… În felul acesta, parvenită ca autoritate absolută şi exclusivistă, ştiinţa face loc „scientismului” - încredere nelimitată în metodele ştiinţelor naturale, care ajung să fie aplicate în toate domeniile de investigare, chiar şi în ştiinţele pozitive¹⁶.

Timoraţi de tirania scientismului, unii savanţi credincioşi au încercat o serie de compromisuri, altoind „creaţionist-teistă”¹⁷ cu teoria evoluţionistă. Aşa s-au născut o serie de teorii–caricatură precum: „creaţionismul progresiv”; „creaţionismul naturalist”; „evoluţionismul teist”; „evoluţionismul deist”… Ba încă şi Sfântul părinte Ioan Paul II, în Enciclica din 23 octombrie 1996, declara că „noile cunoştinţe ne conduc să recunoaştem că teoria evoluţionistă e mai mult decât o ipoteză…”. Cu alte cuvinte, papa sanctifica evoluţionismul drept „fapt”, prin care raportul Genezei rămânea doar o „fabulă”.

Dar acest din urmă război nu se stinge prin hibridizarea Scripturii. Se cere să ieşi din imobilismul spectacular şi credul şi să cercetezi atent protezele scientismului. Dacă eşti dispus la aceasta, capitolul următor îţi oferă un stimulent generos.

¹ Abia în 1992, Biserica catolică a admis formal că sistemul solar al lui Galileo Galilei era corect.

² În articolul de faţă, noţiunea de “ştiinţă” se referă la ştiinţele exacte, fără a include “ştiinţele umaniste”, speculative, ca: istoria, filologia, etnografia, psihologia, sociologia, etc...

³ „Faptul istoric” se bazează pe evidenţe istorice acurate din punct de vedere al autenticităţii (evidenţe care pot să fie cinstite sau necinstite!).

⁴ Înţelegerea trecutului este domeniul de studiu al arheologiei, paleontologiei, geologiei. Cu privire la trecut, savantul nu poate emite decât ipoteze, sau tentative de explicaţie (ipoteza dispariţiei dinozaurilor, ipoteza nebulară, ipoteza cauzelor actuale…). Teoriile privind trecutul sunt ipotetice.

⁵ “Este pentru prima dată în lume când se furnizează dovezi că atât “homo erectus” (presupusul strămoş maimuţă-om) şi “homo sapiens” (omul modern) au trăit în acelaşi timp”, spune dr. Schwarcz. „Noile rezultate vor avea un impact semnificativ asupra gândirii ştiinţifice cu privire la originea omului modern”. Vezi http://www.science.mcmaster.ca/mnr/Main-Page/dating.htm

⁶ Termenul folosit de el este „epistemologie genetică”.

⁷ Din acest motiv, unii gânditori au postulat „agnosticismul” drept cea mai onestă alternativă. Agnosticii susţin că, din moment ce nu ai nici o cale de a fi obiectiv, n-ai cum să cunoşti adevărul despre lume şi sensul existenţei. Pur şi simplu, întrebările sunt sortite să rămână veşnic ferecate…

⁸ Descoperirea, în 1959, a lui „Homo erectus”, de Louis şi Mary Leaky,: apoi descoperirea, în 1964, a „omului de Olduvai” – numit şi Homo habilis. Descoperirea, în 1974, a lui „Lucy”, de Donald Johnson, etc…

⁹ „Ştiinţele naturii au dezvoltat metode prin care pot descrie eficient o parte din realitate, dar numai o parte“, scria Martin Federspiel, directorul Planetariului din Freigurg în revista „Der Spiegel” din 29 aprilie 2004, „fapt pentru care ştiinţa ajunge doar la anumite răspunsuri“. Răspunsuri la întrebări ca: cum de stau laolaltă spiritul şi materia; sau de ce sunt legile naturii aşa şi nu altfel, pot fi răspunse doar printr-o corelare a ştiinţei cu filosofia şi teologia.”

¹⁰ În Evanghelie se găseşte „cunoştinţa mântuirii” (Luca 1:77), iar Mântuitorul spunea că „viaţa veşnică este să (Te) cunoască…”.

¹¹ „Metoda ştiinţifică” merge pe 4 paşi: (a) observaţie; (b) formularea unei ipoteze explicative; (c) experimentare predicţiilor ipotezei; (d) în cazul confirmării ipotezei, se formulează teoria. Ea construieşte din aproape în aproape, bazându-se pe „fapte ştiinţifice”, „legi naturale” şi un „sistem de interpretare” care operează cu logica deducţiei şi inducţiei.

¹² Un peştişor poate percepe doar lumea în care trăieşte. Pentru el, ceea ce se află dincolo de mediul său natural (apa), şi anume viaţa terestră, constituie „supranaturalul”. Pescuitul – cu totul inexplicabil după legile naturale – rămâne pentru el maxima enigmă.

¹³ Citat în: Religion and Science, de Ian Barbour, capitolul 4, partea II.

Remarque a luptat si a fost ranit in primul razboi mondial. A fost persecutat si urmarit, lucrarile i-au fost interzise si a fost nevoit sa emigreze.

Romanul il are in prim plan pe Graeber, un soldat care spre finalul razboiului isi da seama ca toate mesajele venite de la putere au fost minciuni, ca de fapt face parte din randul cotropitorilor si ca au provocat mult rau in Africa, in Olanda, in Rusia, in Franta, tarile unde el a fost purtat de razboi.

Descrie teroarea in care traiau oamenii din orasele germane atunci cand revine in permisie dupa doi ani si afla nedreptatile si diferenta enorma intre oamenii obisnuiti si cei de la putere.

Vad trei semnificatii importante in aceasta carte:

- o palma la adresa autoritatilor germane din acele timpuri

- o disculpare fata de lume, o incercare de a arata ca poporul german, omul obisnuit nu a dorit razboiul si nu este mandru de asta.

- o atentionare asupra efectelor pe care razboiul le are asupra omului obisnuit

Foarte bine scrisa, cu descrieri realiste si detaliate, surprinde foarte bine gandurile si trairile oamenilor de atunci. Realista cred ca este cuvantul care descrie cel mai bine romanul lui Remarque.

Eu m-am bucurat cand am vazut ca exista o emisiune in care se vorbeste despre sex. Nici nu mai conta, in prima faza, cu cine era si ce continea. Mi-am spus ca orice discutie fara procreere, bebelusi, pacat si “nu fac asa ceva cu nevasta-mea” e buna. Mi-am spus, cam ca in concluzia filmului “Eyes Wide Shut”, ca trebuie sa ne-o tragem ca natiune. Trebuie sa ne desfundam, destupam, relaxam. M-am bucurat si sa nu mai aud cum Adrian Mutu a avut grija de nodulul din sanul Laurei Andresan, am zis ca orice tema care o solicita in afara acestei situatii delicate, e bine venita. Poate ca renunta la a povesti cu cine si-a tras-o si spune romanilor chestii folositoare. Si-a vopsit parul, s-a dus la sala, a devenit cuminte si axata pe treburi orientale, am zis ca nu e rau. Nu aveam o solutie mai buna pentru a ii invata pe romani sa faca sex. Poate cu imaginea Laurei Andresan din trecut in minte aveau sa o asculte si pe cea transformata. Si ea a tot incercat. A nimerit-o foarte rar dar m-am gandit ca o sa se mai netezeasca treaba. Am suportat lectii de fitness, povesti spuse sagalnic intr-un dormitor decorat urat, filmari proaste, montaje si mai proaste, Laura la cumparaturi, Laura la masaj, Laura la coafor, Laura la manichiura. Poate ca incalzirea e mai grea, poate ca romanii au nevoie sa fie luati prin invaluire intr-o discutie despre sex. O iei pe ocolite cu manichiura, cu sportul, cu o rochie si “pac” lovesti cu sexul, cand lumea e deja ametita de celelalte subiecte. Si bagi mare, spui tot ce trebuie spus, de lumea nici nu stie ce s-a intamplat dar se gandeste dupa aia si poate se mai schimba ceva.

Eu prefer emisiunile despre sex in care vine o doamna in varsta, sexolog cu 356 de ani experienta si ne zice ca la mecanicul auto cum trebuie rezolvate treburile. Fara sa-si dea ochii peste cap, fara sa fie sexy, fara sa fie adorabila, inocenta si vulgara in acelasi timp. Ca toate astea ma zapacesc. Daca am o problema, vreau sa mi se spuna sec si limpede care este rezolvarea. Nu imi place sa incerce cineva sa-mi faca pofta de sex cand ma uit la televizor si nici sa ma invete cum sa fac si ce sa fac, ma gandesc ca daca nu am pornirile potrivite de la sine, sunt defecta si nici macar Laura Andresan nu ma poate ajuta. Daca insa am porniri puternice care ma duc si pe mine pe ici si pe colo, nu am nevoie decat de doamna pe care am descris-o mai devreme: o doamna care trateaza treaba cu sexul ca pe simptomele unei raceli si care imi raspunde in putine cuvinte la intrebarile mele precise. Nu vreau sa ma invaluie, convinga, excite cineva. Pentru asta exista fie dorinta aia care nu te lasa nici macar sa stai pe scaun, fie filmele porno. Nu imi place sa imi amestece lucrurile cineva. Dar in lipsa de altceva si dorindu-mi foarte mult sa nu mai vad femeile alea gri si suparate cu sotii lor care se uita in tatele oricui, in lipsa de altceva si dorindu-mi ca viata sa nu se mai imparta intre nunti, botezuri, casnicia sfanta si Nicoleta Luciu, mi-am zis ca trag aer in piept si ma uit la emisiunea Laurei Andresan ca sa prind speranta. Speranta ca romanii nu vor mai gandi ca sotia e sfanta iar sexul trebuie facut cu gagici, prostituate sau vedete.

Doar ca imi pierd incetul cu incetul increderea in emanciparea sexuala a poporului roman pe panta asta cu Andresan. Am inteles ca pilonii emisiunii sunt orgasmul, sexul oral si sexul anal. Am inteles (din absolut fiecare emisiune) ca un barbat “i-a invadat dormitorul”. Am inteles ca iubeste penisul si ca e incepatoare la capitolul sex anal. Am inteles ca lupta pentru emanciparea femeii. Am inteles ca ii place sa fie laudata si ca se lauda singura daca nu are nimeni inspiratia sa o faca. Toate astea le-am inteles. Ce nu am inteles sunt sfaturile propriu-zise si ma pun in locul celor care le asculta. O fata e virgina la 27 de ani si este in panica totala, barbatii fug de ea. Laura Andresan ii spune ca ea nu stie ce inseamna sa fuga barbatii de tine si ca, fie si virgina, trebuie sa se duca la ginecolog pentru controale periodice. Daca asta nu este reconfortant si de ajutor, nu stiu ce este. Un barbat intreaba cum sa stie daca tipa lui are orgasm sau nu si aici vine raspunsul dupa care cred ca sansele barbatilor de a afla, in sfarsit, care e treaba cu orgasmul femeii sunt nule. Laura Andresan le spune barbatilor sa incerce sa le mai stimuleze clitorisul femeilor care se presupune ca au avut un orgasm. Asa, ca un fel de test. Daca nu merge asta cu stimularea, e clar ca orgasm a fost cu cateva clipe inainte. As vrea sa comentez, ca sa imi fac mai clara de-atat pozitia dar jur ca nu stiu de unde sa incep. Ca pe orice om intreg la minte, problema orgasmului sau mai degraba a lipsei lui la femeile din Romania ma indispune. Stiu ca multe nici nu stiu ce e aia si mai stiu ca nici nu vor afla. E treaba complicata mai ales daca esti cu pudori, temeri, piosenii, tafne, usi inchise ale creierului. E mai simplu sa te duci la Selgros si sa iti bombani barbatul. Las-o dracu p-asta cu orgasmul, ca nu de asta ne arde. Important este sa facem copii si sa avem camara plina ca pentru un atac atomic, nu ne impiedicam noi de blasfemii din astea cum ar fi orgasmul.

Totusi, daca mai exista un om interesat de problema asta si a ajuns in halul in care sa si-o lamureasca uitandu-se la emisiuni, ii spun eu ca emisiunea Laurei Andresan o sa-l aiureasca in asemenea hal incat nu o sa mai faca sex in viata lui. Mai bine e atent la omul de langa el si ii observa fiecare tresarire, fiecare muschi, fiecare spasm, fiecare sunet si promit ca se va lamuri.

Eu o sa ma uit in continuare la “Interzis” asa cum se uita cineva la stiri de razboi venite dintr-o tara in care se afla multe persoane apropiate. Vreau sa stiu ce vi se intampla si care sunt solutiile oferite, sperand ca ajungeti nevatamati acasa.

Reportaj independent despre fenomenul religios NIP

( ”Noul Ierusalim de la Pucioasa” )

“Fiule, să nu pierzi şi să nu uiţi nici

un cuvânt, că de toate vei fi întrebat”

(din “Cuvântul lui Dumnezeu”, 6 februarie 1959)

Anul 1977

287. Ediţia 1995: “ …Fiule, te întreb ceva, dacă ştii să-Mi dai răspunsul. De ce se-mpunge ţapul unul cu altul? De ce se lovesc? De ce se împung berbecii unul cu altul? De ce se lovesc? Fiule, chiar dacă într-o turmă sunt doi, se tot pocnesc. Este simbol mare. Nu sunt berbeci şi sunt nişte regi şi nişte împăraţi. Deşi au turmă, dar dacă i-ai vedea cum se pocnesc. Dar cît s-o pocni tată, ţap cu ţap? Şi la berbeci şi la ţapi curge sângele pe masă. Ştiţi despre ce am vorbit. Cine i-o mai despărţi? Dar să ştii tată că nu rămâne nici unul, nici altul. Şi ţapii, şi berbecii, amândoi se distrug şi rămân oile. Ţine minte, rămân oile. E ceva de consultat. Cine va sta cu oile? Dar nu vor mai face oile miei...” (7 ianuarie 1977)

287. Ediţia 2006: “…Fiule, te întreb ceva, dacă ştii să-Mi dai răspunsul. De ce se împunge ţapul unul cu altul? De ce se lovesc? De ce se împung berbecii unul cu altul? De ce se lovesc? Fiule, chiar dacă într-o turmă sunt doi ciobani, se tot pocnesc. Este simbol mare. Nu sunt berbeci, şi sunt nişte regi şi nişte împăraţi. Deşi au turmă, dar dacă i-ai vedea cum se pocnesc! Dar cît s-o pocni, tată, ţap cu ţap? Şi la berbeci şi la ţapi curge sângele pe masă. Ştiţi despre ce am vorbit. Cine i-o mai despărţi? Dar să ştii, tată, că nu rămâne nici unul, nici altul. Şi ţapii, şi berbecii, amândoi se distrug, şi rămân oile. Ţine minte, rămân oile. E ceva de consultat. Cine va sta cu oile? Dar nu vor mai face oile miei.” ( 25 decembrie 1976 /7 ianuarie 1977)

Este limpede că pilda se referă la lupta pentru supremaţie, care poate fi şi din viaţa laică, şi din cea bisericească. De data aceasta, Verginica a ales să exemplifice din viaţa laică: regii şi împăraţii nu se suportă niciodată doi la aceeaşi domnie, căutând să se elimine unul pe altul. Măsluitorii pucioşi care au făcut “corecturile” au vrut să tragă forţat exemplul spre viaţa bisericească, introducând cuvântul “ciobani” acolo unde trebuia înţeles “ţapi” sau “berbeci”, adică “regi” sau “împăraţi”. Acum, la citire se poate înţelege altceva: că cei “doi ciobani se tot pocnesc“, iar simbolul nu se mai referă la regi şi împăraţi, ci la preoţi şi episcopi, pentru care se potriveşte cel mai bine cuvântul “cioban”. Aşadar, cititorul va trebui să priceapă că obligatoriu, acolo unde sunt doi “ciobani” într-o turmă, adică doi preoţi sau arhierei în aceeaşi biserică, obligatoriu “se vor ciocni cap în cap” până le dă sângele. Se va ajunge chiar la eliminare reciprocă. Atunci vor rămâne oile fără păstori, adică biserica fără preoţi. Oile nu vor mai face miei, deci turma va pieri cu timpul.

Viaţa demonstrează că nu e deloc aşa. Chiar dacă mai sunt pe alocuri animozităţi între preoţi, majoritatea se respectă şi au un comportament reciproc civilizat.

Cine va sta cu oile? Pentru că aici s-a dorit să se ajungă. Probabil predicatorii, păstorii şi preoţii cei noi ai Noului Ierusalim, dacă preoţii canonici au dispărut până la unul.

288. Ediţia 1995: “ … O, cine va răspunde? Cine va răspunde de acest cămin românesc? Cine va răspunde de această ţară? Pe acest pământ erau nişte stupi de miere. Românie, cine te ştie, Românie? ” (7 ianuarie 1977)

288. Ediţia 2006: “ … O, cine va răspunde de acest cămin românesc? Cine va răspunde de această ţară? Pe acest pământ erau nişte stupi de miere. Românie, cine te ştie, Românie? ” ( 25 decembrie 1976 /7 ianuarie 1977)

289. Ediţia 1995: “ …În 1955 când M-am coborât cu Duhul pe pământ era un buchet de creştini…” (7 ianuarie 1977)

289. Ediţia 2006: “ …În anul 1955 când M-am coborât cu Duhul pe pământ era un buchet de creştini…” ( 25 decembrie 1976 /7 ianuarie 1977)

290. Ediţia 1995: “ Căci câinele e mai înţelept de zece ori ca omul, căci îl strigă omul şi Îl cunoaşte şi vine în grabă la sine, dar omul nu-L mai cunoaşte pe Domnul. Dar ca să se mai schimbe, nu se mai schimbă, ca pe vremea lui Noe. ” (7 ianuarie 1977)

290. Ediţia 2006: “ …căci câinele e mai înţelept de zece ori ca omul, căci când îl strigă omul, îl cunoaşte şi vine în grabă la sine, dar omul nu-L mai cunoaşte pe Domnul. Ca să se mai schimbe, nu se mai schimbă, ca pe vremea lui Noe. ” ( 25 decembrie 1976 /7 ianuarie 1977)

291. Ediţia 1995: “ Degeaba, Eu am venit în mijlocul vostru şi nu Mă întrebaţi… … Tată, ţineţi secretul că dacă-l veţi spune, veţi suferi greu… …O, tată, Justinian e pe patul de moarte.” (7 ianuarie 1977)

291. Ediţia 2006: “ Degeaba am venit Eu în mijlocul vostru, căci nu Mă întrebaţi… … Tată, ţineţi taina, că dacă o veţi spune, veţi suferi greu… …O, tată, patriarhul Justinian e pe patul de moarte.” ( 25 decembrie 1976 /7 ianuarie 1977)

292. Ediţia 1995: “ …vei auzi tată muzica cântând când va pleca din casa sa şi plâns care nu l-ai auzit niciodată.” (24 ianuarie 1977)

292. Ediţia 2006: “ …vei auzi, tată, muzica sunând şi cântând când vasul va pleca din casa sa, şi plâns pe care nu l-ai auzit niciodată.” (11/24 ianuarie 1977)

293. Ediţia 1995: “ …Vai, vai, vai, ce durere dai Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu. Cât mai zăboveşti cu Mine? Cât Mă mai chinuieşti? Arde focul gura Mea, arde focul pieptul Meu, arde focul tot cuprinsul Meu, Dumnezeul Meu? Dumnezeul Meu nu mai ascultă nimeni de glasul Tău… … Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, oare acesta este lucrul Tău? A adus satana pe pământ multe feluri de păcate. Adevăr adevărat grăiesc, nu poate omul să străbată printre aceste feluri de păcate şi să nu le facă… … Dumnezeul Meu, să nu-Mi socoteşti ceea ce vorbesc minciună, dar nu mai pot răbda durerea mea. ” (24 ianuarie 1977)

293. Ediţia 2006: “ …Plânge trâmbiţa Mea şi spune: “Vai, vai, vai, ce durere dai, Dumnezeul meu, Dumnezeul meu! Cât mai zăboveşti cu mine? Cât mă mai chinuieşti? Arde focul gura mea, arde focul pieptul meu, arde focul tot cuprinsul meu, Dumnezeul meu! Dumnezeul meu, nu mai ascultă nimeni de glasul Tău… … Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, oare, acesta este lucrul Tău? A adus satana pe pământ multe feluri de păcate. Adevăr adevărat grăiesc, nu poate omul să străbată printre aceste feluri de păcate şi să nu le facă… … Dumnezeul meu, să nu-mi socoteşti ceea ce vorbesc minciună, dar nu mai pot îndura durerea mea.” ” (11/24 ianuarie 1977)

Din nou o tentativă disperată a farseurilor pucioşi de a ascunde crizele de schizofrenie ale Verginicăi. Verginica se pomeneşte vorbind când de la sine pentru “Domnul”, când de la “Domnul” pentru sine şi pentru ceilalţi. Liderii pucioşi zidesc cu cuvinte născocite de ei ( Plânge trâmbiţa Mea şi spune: …) cofrajul mincinos în care toarnă vorbirea Verginicăi “către Domnul”. Dacă ar fi adevărat ceea ce spune aici Verginica şi motivul pentru care se tînguie ea atât de amarnic, şi anume că “Domnul” este pricinuitorul suferinţei ei, ar însemna că “Dumnezeul de la Pucioasa” al Verginicăi este de o cruzime greu de imaginat. Strigarea “Vai, vai, vai, ce durere dai Dumnezeul Meu …Cât mă mai chinuieşti?” este cumplit de disperată şi de tragică. Se ştie că focul care arde este răsplata păcătoşilor, dar dacă Verginica este o sfântă, de ce a mai fost chinuită cu foc de către “Dumnezeu”? Dacă sunt adevărate cuvintele ei: Arde focul gura mea, arde focul pieptul meu, arde focul tot cuprinsul meu, Dumnezeul meu! atunci “Dumnezeul ei” care o chinuie pe nedrept este un monstru, nu un Dumnezeu. Dar, dacă nu sunt adevărate, atunci Verginica joacă aici cea mai mizerabilă piesă, de un cabotinism infect, menit să stoarcă prin minciună ordinară, melodramatică, lacrimile şi compasiunea adepţilor ei. Verginica simte şi ea că tot ceea ce spune este la limita incredibilului, şi tocmai de aceea se acoperă cu cuvintele: “ Dumnezeul meu, să nu-mi socoteşti ceea ce vorbesc minciună…” Cine ar fi crezut că atâta patetism este învelit în minciună? Poate, doar cel care se simte cu musca pe căciulă. În nici un caz nu s-ar fi înşelat în aprecieri tocmai Dumnezeu, căci El este Atotştiutorul. A crede că Dumnezeu ar putea face “socoteli” greşite este chiar o ofensă care I se aduce.

Majuscula “M”, care apare în 13 ipostaze identice sau asemănătoare, a fost “operată” devenind litera comună “m”. Există două explicaţii posibile pentru prezenţa repetată acestei majuscule în ediţia întâi a cărţii :

- Fie, ea voia să semnaleze în mod indirect “vorbirea Domnului”, urmând ca cititorul să înţeleagă singur că “Domnul” se identifica integral, şi într-un mod greu de înţeles de către om, cu persoana spirituală şi cu suferinţele Verginicăi;

- Fie, ea semnifica o cinstire dusă la superlativ de către “creştinii pucioşi” ai anului 1995 faţă de persoana Verginicăi, pe care o considerau “purtătoare de Dumnezeu” şi mai sfântă decât toţi sfinţii (şi, în consecinţă, vrednică de a primi cinstirea reprezentării cu majuscule a pronumelor care se referă la ea – cinstire rezervată prin tradiţie exclusiv Persoanelor Sfintei Treimi, şi pe care nici Maica Domnului n-a primit-o de la creştini până acum.)

Sintagma “purtătoare de Dumnezeu” este de fapt o altă erezie gravă, care se întâlneşte în “Acatistul Sfintei mare Proorociţei Virginia”, tipărit în ediţia întâi a cărţii la paginile 650-657. Condacul întâi al acestui “Acatist” (neaprobat de Biserică, deci necanonic) sună astfel:

Apărătoarea noastră cea mare, pentru biruinţă mulţumiri, izbăvindu-ne din nevoi, aducem ţie purtătoare de Dumnezeu, noi fiii tăi; şi ca ceea ce ai mijlocire nebiruită, izbăveşte-ne din toate nevoile ca să strigăm ţie: Bucură-te maică Virginie, pururea fericită!

În ediţia a doua a cărţii, acatistul n-a mai apărut, deoarece liderii pucioşi începuseră deja procesul de marginalizare a Verginicăi şi apoi chiar de substituţie: Nu Verginica era cea mai importantă pentru mântuirea omenirii, ci ei, liderii pucioşi Mihaela Tărcuţă şi Nicolae Nedelcu, prin care “se încheie veacurile” (în realitate, doi prooroci mincinoşi care se pretind a fi cei doi prooroci ai ai Apocalipsei – cap.11, v.3-11). În schimb, în locul acatistului au apărut, într-un “Studiu introductiv”, scrierile eretice ale personajului fantomă denumit “părintele Nicodim” (e drept, ele au apărut aici nesemnate; ştiind că acest personaj este inventat, liderii pucioşi n-au îndrăznit mai mult)

Dar de ce este eretică expresia “purtătoare de Dumnezeu”, atribuită cu atâta generozitate Verginicăi?

Aici, istoria se repetă. Această expresie nu este deloc nouă, fiind îmbrăţişată de ereticul Nestorie, arhiepiscopul Constantinopolului, care învăţa că în Hristosul întrupat au existat două persoane separate: una divină şi una omenească. El accentua firea omenească a lui Hristos în dauna firii divine, învăţând că Fecioara Maria născuse un om (pe Iisus Hristos) şi nu pe Dumnezeu ("Cuvântul" sau Fiul lui Dumnezeu).

Nestorie pretindea că Logosul (sau "Cuvântul") doar ar fi locuit în omul Hristos, ca într-un templu. Hristos deci ar fi fost doar un "purtător de Dumnezeu". Aceasta învăţătură era vădit contrară învăţăturii ortodoxe prin care Hristosul întrupat era o singură Persoană, Dumnezeu şi Om în acelaşi timp. Iar singura Purtătoare, dar şi Născătoare de Dumnezeu a fost Preasfânta Fecioară Maria, Maica Domnului (v.Luca, 1,43), supranumită Theotokos.

Erezia lui Nestorie a fost condamnată la al Treilea Sinod Ecumenic care a avut loc la Efes în anul 431, convocat de către Împăratul Teodosie.

Noii nestorieni de la Pucioasa învaţă cam acelaşi lucru: Că Logosul (Cuvântul”) a coborât de “n” ori în trupul omenesc al Verginicăi, asemuit cu un “vas” sau un “templu”. Cu alte cuvinte, Hristos s-a folosit de Verginica între anii 1955-1980 ca de o "purtătoare de Dumnezeu".

Acatistul mai ascunde şi alte erezii. Una dintre ele apare în acelaşi Condac întâi, acolo unde se pretinde că pucioşii sunt “fiii “ Verginicăi. Deşi acest condac din “Acatistul Sfintei Virginia” este copiat după omologul lui din Acatistul Buneivestiri, pucioşii au îndrăznit ceea ce creştinii veacurilor dinainte n-au îndrăznit : să se considere “fii” (ai “Sfintei Virginia” ) acolo unde ceilalţi creştini, din modestie, se numeau pe sine “robi” (ai Maicii Domnului). Pucioşii au deci altă mamă, pe Verginica, nu pe Maica Domnului. Înseamnă că au şi alt tată ceresc, nu pe Dumnezeu Tatăl.

Pleonasmul “adevăr adevărat” a mai fost întâlnit şi în mesajul din data de 7 ianuarie 1975 , precum şi în cel din data de 26 decembrie 1975, încât putem vorbi deja despre un clişeu de vorbire, aparţinând unei anumite persoane. Cine este persoana? Dacă admitem ca adevărată pretenţia susţinută prin cuvintele de mai sus “Plânge trâmbiţa Mea şi spune:”, că textul din 11/24 ianuarie 1977 aparţine indubitabil Verginicăi, înseamnă că tot ea a emis şi textele din 7 ianuarie 1975 şi din 26 decembrie 1975. Şi, întrucât s-a demonstrat (tot pe acest blog, în articolul XXII. Cartea “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa- Partea a XI-a. Maxime, definiţii, cugetări şi învăţături “adânci”- paragraful 41. “Adevărul adevărat”) că vorbirea Scripturii autentice nu foloseşte niciodată acest clişeu, deşi ar fi putut-o face în 80 de cazuri similare!!, ajungem la concluzia inevitabilă că Verginica este singura autoare a tuturor textelor atribuite lui Dumnezeu, din 1955 până în 1980.

294. Ediţia 1995: “ …Poporul Meu, poporul Meu, lasă secretul tău şi ia secretul Meu, căci cu aceasta vei fi chemat şi numai cu acest secret al Meu vei fi băgat pe poartă în Împărăţia Noastră. Dacă secretul Meu l-ai pierdut, dacă secretul Meu l-ai vândut cu altceva, nu vei putea să stai în faţa Mea, fără acel secret…” (24 ianuarie 1977)

294. Ediţia 2006: “ …Poporul Meu, poporul Meu, lasă taina ta şi ia taina Mea, căci cu aceasta vei fi chemat, şi numai cu acest lucru al Meu vei fi băgat pe poartă în împărăţia Noastră. Dacă lucrul Meu l-ai pierdut, dacă taina Mea ai vândut, nu vei putea să stai în faţa Mea fără acel lucru tainic.” (11/24 ianuarie 1977)

Se vede clar că este vorba aici de o “lucrătură” artizanală asupra verbului, un bricolaj ebrios de cuvinte. Cuvântul “secret” devine pe rând “taină”, “lucru”, şi iar “taină”, şi apoi “lucru tainic”, cu o nesimţită şi debordantă seninătate, de parcă “secret” şi “lucru” ar fi sinonime de cînd lumea.

295. Ediţia 1995: “ Şi mănâncă din Trupul Meu şi bea din Sângele Meu… ” (24 ianuarie 1977)

295. Ediţia 2006 “ Şi îţi spun: mănâncă din Trupul Meu şi bea din Sângele Meu… ” (11/24 ianuarie 1977)

296. Ediţia 1995: “ …O, Doamne zice Preacurata Maica Mea – , o, copilul Meu. Cum Te mănâncă şi omul bun şi omul rău, ca lupii...” (24 ianuarie 1977)

296. Ediţia 2006 “Zice Preacurata Maica Mea: “O, Doamne, copilul Meu, cum Te mănâncă şi omul bun şi omul rău, ca lupii...” (11/24 ianuarie 1977)

297. Ediţia 1995: “ Mă adresez ţării Române, că nu e păgână, ci e o ţară română care, Dumnezeu în ea, îşi va face planul Său care-L are de făcut. Deşteaptă-te creştine din somnul cel de moarte…” (24 ianuarie 1977)

297. Ediţia 2006 “ Mă adresez ţării române, că nu e păgână, ci e o ţară română,în care Dumnezeu Îşi va face planul Său pe care-l are de făcut. Deşteaptă-te, creştine, din somnul cel de moarte!” (11/24 ianuarie 1977)

298. Ediţia 1995: “ …Vine vremea ca în această căsuţă în care noi vorbim, dacă nu ne îndreptăm de toate relele noastre, fapte, nu ne mai întâlnim decât în ziua judecăţii. ” (24 ianuarie 1977)

298. Ediţia 2006 “ …Vine vremea ca în această căsuţă în care noi vorbim, dacă nu ne îndreptăm de toate relele fapte, să nu ne mai întâlnim decât în ziua judecăţii, poporul Meu. ” (11/24 ianuarie 1977)

299. Ediţia 1995: “ – Ce să facă, unii cos, alţii cioplesc, alţii se bat, alţii se hulesc, alţii sunt certaţi, alţii curvesc, alţii fură, alţii ascultă la geamuri şi la uşă şi pândesc pe fratele lor.” (24 ianuarie 1977)

299. Ediţia 2006: “ Ce să facă? Unii cos, alţii cioplesc, alţii se bat, alţii se hulesc, alţii sunt certaţi, alţii curvesc, alţii fură, alţii ascultă la ferestre şi la uşi şi îl pândesc pe fratele lor.” (11/24 ianuarie 1977)

300. Ediţia 1995: “ Am lăsat lucrul important şi am venit din cer pe pământ. ” (24 ianuarie 1977)

300. Ediţia 2006: “ Am lăsat lucrul de mare preţ şi am venit din cer pe pământ. ” (11/24 ianuarie 1977)

301. Ediţia 1995: “ Că ai nume blagoslovit şi sfânt şi zic: creştine nu schimba poziţia. Nu zic către curvari, nu zic către vânzători, nu zic către beţivi, nu zic către hoţi, şi strig ţie creştine: nu te teme de vremea aceasta rea şi nu schimba poziţia. Că vremea trebuie să vină. ” (24 ianuarie 1977)

301. Ediţia 2006: “ …că ai nume blagoslovit şi sfânt, şi zic: creştine, nu schimba viaţa Mea! Nu zic către curvari, nu zic către vânzători, nu zic către beţivi, nu zic către hoţi, şi strig ţie, creştine: nu te teme de vremea aceasta rea şi nu schimba viaţa Mea, că vremea trebuie să vină. ” (11/24 ianuarie 1977)

302. Ediţia 1995: “ Să ştii că Dumnezeu doboară pe vrăjmaşul Său cum a doborât David pe Goliat. Sabia lui l-a tăiat. Aşa şi tu… ” (24 ianuarie 1977)

302. Ediţia 2006: “ Să ştii că Dumnezeu doboară pe vrăjmaşul Său cum a doborât David pe Goliat; sabia lui l-a tăiat pe Goliat. Aşa şi tu. ” (11/24 ianuarie 1977)

303. Ediţia 1995: “ Păstraţi secretul şi nu vă vindeţi… ” (24 ianuarie 1977)

303. Ediţia 2006: “ Păstraţi taina şi nu vă vindeţi… ” (11/24 ianuarie 1977)

304. Ediţia 1995: “ … Că te doare capul sau stomacul sau măseaua şi zici că aceasta e o durere. ” (22 februarie 1977)

304. Ediţia 2006: “ … Te doare capul sau stomacul sau măseaua şi zici că aceasta e o durere. ” (9/22 februarie 1977)

305. Ediţia 1995: “ … Că dacă tu nu vrei să asculţi aceste porunci, Dumnezeu le ia de la tine şi le dă celui ce ascultă.” (22 februarie 1977)

305. Ediţia 2006: “ … Dacă tu nu vrei să asculţi aceste porunci, Dumnezeu le ia de la tine şi le dă celui ce ascultă.” (9/22 februarie 1977)

306. Ediţia 1995: “ O, iubite frate, aceste cuvinte le-am vorbit când nu erau munţii aceştia ici-colea. Şi nu se vedea că vor creşte munţi printre voi. Şi iată că Dumnezeu a spus că va veni vremea când vor creşte munţi şi veţi zice munţilor: cădeţi peste noi şi ne ascundeţi de faţa lui Dumnezeu. Uite că munţii au venit lângă tine şi acum îi vei spune: surpă-te peste mine ca să scap de mânia lui Dumnezeu…” (22 februarie 1977)

306. Ediţia 2006: “ O, iubite frate, aceste cuvinte le-am vorbit când nu erau munţii aceştia ici-colea. Şi nu se vorbea că vor creşte munţi printre voi. Şi iată că Dumnezeu a spus că va veni vremea când vor creşte munţi şi veţi zice munţilor: “Cădeţi peste noi şi ne ascundeţi de faţa lui Dumnezeu!”. Uite că munţii au venit lângă tine, şi aceluia îi vei spune: “Surpă-te peste mine ca să scap de mânia lui Dumnezeu!”.” (9/22 februarie 1977)

307. Ediţia 1995: “ Şi Justinian e ceva, dar el nu ştie ce se petrece în România şi în slujitorii bisericii lui. Nu ştie răutatea lor. ” (22 februarie 1977)

307. Ediţia 2006: “ Şi patriarhul Justinian e ceva, dar el nu ştie ce se petrece în România şi în slujitorii bisericii lui; nu ştie răutatea lor. ” (9/22 februarie 1977)