Misterele Mormonilor

Studiu independent despre fenomenul religios SUZ

(„Sfinţii Ultimelor Zile”)

5.1 Cauze generale generatoare de erezii, congregaţii şi secte

Fenomenul sectar este un fenomen religios-social ([56], pag.3 ) inevitabil, care însoţeşte şi concurează dreapta credinţă din cele mai vechi timpuri. Periculos, predispunând la dezordine şi nesupunere, acest fenomen încurajează delaţiunea şi delăsarea, lenea şi promiscuitatea, violenţa şi desfrâul. El este determinat în special de deviaţii cu caracter religios, social, cultural, ideologic, politic şi, după cum istoria a arătat, chiar psiho-patologic.

Secta este "o abatere de la credinţa iniţială şi încercarea de a falsifica această credinţă, dându-i o altă cale după rătăcirile adepţilor" ([81], pag. 57). Observăm aici nu numai caracterul pasiv, de abatere, ci şi activ (adesea agresiv), de falsificare conştientă a adevărurilor de credinţă. Sectele, prin structura lor intimă, sunt adversare ale adevărului şi deci reprezintă un rău inevitabil. Sfânta Scriptură exemplifică fenomenul sectar încă din cele mai vechi timpuri ale Vechiului Testament. Prima poruncă, cea care instituie obligaţia slujirii Unicului Dumnezeu, prevesteşte în sine desprinderea de Acesta şi crearea cultelor mincinoase ale idolilor. Profeţii lui Dumnezeu sunt ucişi şi înlocuiţi cu profeţi mincinoşi; dreptatea Lui este înlocuită cu arbitrariul şi bunul plac al celor puternici; jertfele curate sunt substituite cu omucideri. Mai târziu, Legea însăşi este înlocuită cu interpretări cabalistice şi sminteli pierzătoare de suflete.

Aşadar rătăcirile, smintelile de tot felul, îmbolnăvesc minţile oamenilor, îndepărtându-i de Mântuire. Sfântul Apostol Petru atrage atenţia asupra perenităţii acestui fenomen: "Dar au fost în popor şi prooroci mincinoşi, după cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vor aduce lor grabnică pieiere. Şi mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite şi, din pricina lor, calea adevărului va fi hulită..." (II Petru II,1-2).

Sectarismul apare din proasta înţelegere a libertăţii omului. Această libertate se extinde în mod greşit peste cuvântul şi descoperirea lui Dumnezeu, întunecându-le cu mândria, obscurantismul şi originalitatea desfrânată. Sectanţii ignoră cu sau fără bună ştiinţă că Mântuirea şi viaţa de veci nu se obţin la întâmplare, ci numai păzind voia lui Dumnezeu: cunoaşterea şi împlinirea deplină şi corectă a voinţei Tatălui şi Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Fiului Său, pe Care L-a trimis în lume. Orice substituire a lui Hristos este atât un sacrilegiu cât şi o atitudine pierzătoare de suflet. Orice credinţă diferită de cea propovăduită de Mesia este o tragică rătăcire. Orice refugiu în "biserici" şi "adunări" confecţionate după bunul plac al unuia sau altuia dintre exaltaţii acestei lumi trecătoare este paşaportul pentru infern.

În evoluţia fenomenului sectar deosebim pe de o parte cauze generatoare, pe de alta motive care duc la perpetuarea şi răspândirea acestui fenomen. Printre cauzele generatoare cele mai importante sunt cele religioase, sociale, morale, culturale şi psiho-patologice.

a) Cauze religioase

Cauzele religioase trebuie căutate în special în forţa demonică, îngăduită de Dumnezeu ca să încerce tăria în credinţă a oamenilor. Diavolii ispitesc pe oameni ca să cadă în păcat, luând înfăţişări simbolice de şarpe viclean şi ameţitor, leu care răcneşte căutând sa înghită, lup răpitor în piele de oaie, fiară însetată cu chip de sânge sau balaur cu chip de miel. Este important de reţinut însă că diavolul nu are putere absolută asupra omului, căci acesta i se poate împotrivi, dacă îşi păstrează nealterate "simţurile, mintea şi voinţa" ( v. Iov,II,3-6).

Altă cauză religioasă rezidă adesea în înşelătorii, noutăţi false, "izvoare" contrafăcute, menite să creeze iluzii, senzaţii tari, sentimente de supunere colectivă. Căci "mulţi sunt răzvrătiţi, grăitori în deşert... învăţând, pentru câştig urât, cele ce nu se cuvin" (Tit I, 10-11).

Adesea, o cauză religioasă poate fi şi dorinţa nestăpânită de a fi lider, conducător peste mulţi, care să-i fie slujitori până la moarte. Întâlnim în vechime asemenea caractere la Core, Datan şi Abiron (Num. XVI,1-40), la fiii lui Eli (I Sam. II, 10-12), iar mai aproape de zilele noastre la Smith, Moon, Jones şi Koresh. Alteori, slăbirea sau alterarea credinţei strămoşeşti din dezinteres, slăbiciune sau lene, sunt cauze care uşurează aruncarea cu ochii închişi în mrejele "pescuitorilor de oameni" ­ misionari ai sectelor moderne. Infatuarea, mândria, părerea prea bună despre sine conduc adesea la refuzul adevărului revelat, păstrat în sânul Bisericii apostolice.

b) Cauze sociale

Printre principalele cauze sociale este notabilă dorinţa de îmbogăţire facilă a celor cu pretenţii de "lideri spirituali". Aceştia, contând pe nenumărate exemple similare oferite de istorie, încearcă să reproducă pentru sine reţete simple şi sigure de îmbogăţire: ei se autoproclamă "profeţi", apoi ademenesc pe naivi la "lucrarea Domnului", făcându-şi dumnezeu din propriul lor pântec (v.Fil.III,19). Există şi un procedeu verificat de ademenire a credulilor: ei primesc la început "ajutoare", atenţii şi înlesniri, pentru a deveni ulterior membri cotizanţi la marea "familie" a falşilor profeţi.

În aceeaşi sferă se includ şi unele greşeli săvârşite de slujitori autentici. Ei îndepărtează pe creştini de adevăr prin erori de conduită financiară, printr-un trai care afişează un lux arogant, prin lăcomie manifestă, prin nerespectarea demnităţii şi nevoilor fireşti ale semenilor, prin identificarea deliberată sau nepăsătoare între turma păstorită, ­ lucrătoare şi jertfitoare ­ şi restul societăţii, cel mai adesea angrenată într-o competiţie sălbatică pentru îmbogăţire.

c) Cauze morale

O serie de slăbiciuni omeneşti, exacerbate până la imoralitate, conduc la părăsirea adevărului, ancorat într-o "plictisitoare" obedienţă şi înlocuirea acestuia cu false dar fascinante plăsmuiri. Desfrânarea, lipsa de respect pentru valorile morale şi pentru instituţiile tradiţionale (familie, biserică), lăcomia şi egoismul, conduc la aderarea la secte sau la constituirea altora noi.

d) Cauze culturale

Ignoranţa se constituie drept cauză importantă în cultivarea superstiţiilor, ereziilor şi sectelor. Din cele mai vechi timpuri, popoarele au căzut în rătăcire din lipsa de învăţătură a adevărului. Chiar şi după primirea Evangheliei, ele au confundat-o adesea cu o învăţătură omenească, atrăgându-şi pedeapsa Domnului (v. Gal.I,8.). Lipsa de cultură generală şi religioasă a facilitat o atitudine de nerecunoaştere a legitimităţii şi meritelor Bisericii şi de confundare a erorilor unor ierarhi cu dreapta credinţă. Nu o dată, aceleaşi păcate (nepăsarea, lenea, infatuarea) au condus la interpretări uşuratice, nefundamentate pe temeiuri scripturistice, materie primă pentru întreprinzători de ocazie, lansaţi în posturi de învăţători mincinoşi.

e) Cauze psiho-patologice

Alteori, înclinaţiile spre răutate, spre perversitate, spre violenţă şi spre dispreţ faţă de semeni au constituit germenii apariţiei unor întemeietori de secte. Ele s-au combinat cu nonconformismul, cu dispreţul faţă de familie, cu anomaliile psiho-sexuale şi cu fuga de responsabilităţile sociale fireşti.

În alte cazuri, bolile fără leac care ating sistemul nervos au stat la baza alienării prin influenţă a unor comunităţi întregi, înşelate de halucinaţiile unor pretinşi lideri spirituali. În condiţiile proliferării consumului de droguri, a narcoticelor, amfetaminelor, tranchilizantelor, anabolizantelor şi steroizilor, este explicabil că incidenţa celor "inspiraţi" de către diavol şi îngerii lui a crescut progresiv.

*

Odată înfiinţate, sectele cunosc o evoluţie şi o istorie proprie. Uneori, ele dispar fără urmă, precum cometele rătăcitoare. Alteori, ele proliferează în mod aparent inexplicabil, mai ales pentru cei mai slabi în credinţă. În realitate, proliferarea unor anumite secte este un fenomen perfect explicabil: există o serie de motive interne şi externe care o favorizează.

Printre motivele interne trebuie căutate cele care privesc persoana şi personalitatea păstorului de suflete, preotul sau episcopul. Slaba pregătire, moralitatea îndoielnică, evlavia exagerat-fariseică sau dimpotrivă, inexistenţa evlaviei, lipsa de dragoste şi de tact personal, precum şi lăcomia sub toate formele, îndepărtează pe credincioşi de Biserică şi-i aruncă în braţele "fraţilor" sectari. In extremis, personalitatea plină de vicii a clericului creează dezgust şi sminteală pentru tot restul vieţii pentru cei care doresc cu îndreptăţire să afle în acesta un model, un chip al lui Hristos.

Motivele externe se datorează îndeosebi slăbirii rigorilor sociale, creşterea fenomenului imigraţionist şi speculării unor momente politice. Este notabil faptul că după anul 1989, în ţara noastră a avut loc o explozie a fenomenului sectar: stadioanele şi sălile polivalente au fost luate cu asalt, Bibliile traduse în toate felurile au invadat tarabele ambulante, secte necunoscute până mai ieri pândesc acum la fiecare colţ de stradă, aşa cum păianjenii îşi pândesc prada. Căsătoriile mixte proliferează, morţii "vorbesc" la radio, la televizor sau la „telefon” (o practică folosită la ”Noul Ierusalim” de la Pucioasa ) cu rudele lor sărace cu duhul, întâlnirile de diferite "grade" cu marţieni, lunatici şi alţi prezumtivi locuitori întrupaţi ai Universului se înmulţesc. Filmele cu invazii de extratereştri, cu omuleţi verzi, cu animale preistorice reînviate, roboţi super-inteligenţi, animale vorbitoare, anomalii genetice şi sexuale, cataclisme, apocalipse, post-apocalipse şi Armaghedoni computerizaţi nu fac decât să dezorienteze şi să excite minţile naivilor, dornici de ruptura cu realitatea şi de senzaţional. Abandonarea adevărului, credinţei, smereniei şi a dreptei judecăţi sunt aproape inevitabile. Răul duce la deznădejde, iar deznădejdea duce fie la sinucidere, fie la abandonarea în mrejele sectelor care se autoproclamă "salvatoare" de suflete.

5.2 Apariţia şi istoria mişcării mormone

Pe fondul unei confuzii tot mai accentuate generate pe teritoriul american de disputele biblice dintre diferitele denominaţiuni religioase, în 1830 are loc apariţia unei noi "biserici", autointitulată "Biserica lui Hristos". Fondată de Joseph Smith Jr., această nouă rătăcire se baza pe Cartea lui Mormon, o presupusă traducere a lui Smith de pe un set de plăci străvechi de aur, pe care acesta pretindea că le-ar fi găsit îngropate în Dealul Cumorah din Manchester, statul New York. Joseph Smith, născut la 23 decembrie 1805 în Sharon, statul Vermont, avea în familie un model tipic de dezorganizare religioasă: părinţii săi oscilau adesea de la o "biserică" la alta, nemulţumiţi de faptul că toate erau, după părerea lor, "denaturate". La rândul lui, Joseph însuşi avea să-şi însuşească această concepţie, în special după o pretinsă "vizită" pe care i-ar fi făcut-o lui chiar Dumnezeu Tatăl, însoţit de Fiul, în anul 1820, vizită prin care i s-ar fi întărit convingerea că "toate credinţele au ajuns urâciuni înaintea lui Dumnezeu".

În ziua de 15 mai 1829, Joseph Smith şi prietenul sau Oliver Cowdery pretind că au primit "preoţia lui Aaron" chiar de la Ioan Botezătorul, pentru ca peste puţină vreme ei să pretindă primirea "preoţiei lui Melchisedec" din partea apostolilor Petru, Iacov şi Ioan.

În 1830, Cartea lui Mormon este publicată în Palmyra, statul New York. În 1831, noua "biserică" a lui Joseph Smith, pretinsă creştină, se mută în Kirtland, statul Ohio, lângă Cleveland, înregistrând aproximativ 1600 membri, denumiţi generic "mormoni". Datorită atitudinii lor, mormonii îşi atrag degrabă ostilitatea localnicilor şi totodată încep un lung şir de peregrinări forţate. În 1833 are loc publicarea primelor 65 de "revelaţii" primite de Joseph Smith, sub numele Cartea Poruncilor.

În 1834 numele "bisericii" mormone este schimbat în "Biserica Sfinţilor din Ultimele Zile", renunţându-se pentru prima dată la numele lui Hristos.

În 1835 mormonii neagă în mod public practicarea poligamiei, de care erau acuzaţi. Tot în 1835 are loc republicarea Cărţii Poruncilor sub noul nume Doctrină şi Legăminte, ediţie care conţinea schimbări majore faţă de cea originală.

În 1836 este construit templul mormon în Kirtland, pentru ca numai un an mai târziu, datorită conflictelor cu autorităţile, mormonii să înceapă un lung exod până în statul Missouri.

În 1838 are loc o noua schimbare a numelui "bisericii", în "Biserica lui Isus Hristos a Sfinţilor Ultimelor Zile". În 1839 sunt alungaţi şi din Missouri, ajungând în statul vecin Illinois. Aici, sperând într-o oarecare stabilitate, mormonii întemeiază în 1840 oraşul Nauvoo. Totodată, numărul lor creşte până la pretinsa cifră de 30000. În 1842 are loc o nouă negare publică a practicării poligamiei de către Joseph Smith, deşi acesta o practica în secret de mai mulţi ani. Doar un an mai târziu însă, Joseph Smith pretinde că o "revelaţie" divină primită pe 12 iulie aprobă de acum şi chiar încurajează aceasta practică. Cu toate acestea, "revelaţia" avea să fie inclusă în cartea Doctrină şi Legăminte abia în 1876, cu 33 de ani mai târziu.

În 1844, Joseph Smith devine primar şi locotenent general în miliţia din Nauvoo, al doilea oraş ca mărime din Illinois. În această funcţie, după apariţia în ziarul The Nauvoo Expositor a unui articol care dezvăluia practicile poligamiei mormone, Joseph Smith ordonă distrugerea tipografiei şi birourilor acestui ziar. Din acest motiv el este întemniţat în oraşul vecin Carthage sub acuzaţia de "trădare". În noaptea de 27 iunie, o mulţime întărâtată atacă închisoarea. Smith se apără cu un pistol pe care reuşise să-l ascundă asupra sa, ucide doi oameni şi răneşte pe un al treilea, dar în final cade sub gloanţele mulţimii împreună cu fratele său Hyrum cu care era întemniţat.

Doi ani mai târziu, conduşi de Brigham Young, mormonii părăsesc pentru totdeauna Nauvoo şi se aventurează într-o lungă călătorie spre vest, în ţinuturile neorganizate ale continentului, populate de indieni. Un an mai târziu, ei se stabilesc lângă lacul Salt Lake pe un teritoriu mexican, care însă avea să fie curând cedat Statelor Unite.

În anul 1851 este tipărită cartea Perlă de Mare Preţ, care includea şi Cartea lui Avraam. Brigham Young este confirmat guvernator al teritoriului Utah de către preşedintele american Millard Fillmore.

În anul 1857, noi tensiuni anti-mormone îl determină pe preşedintele american James Buchanan să trimită trupe federale în Utah pentru a instala un guvernator ne-mormon. Cu acest prilej, "episcopul" mormon John D. Lee conduce o forţă armată combinată, formată din mormoni şi indieni, care atacă un tren în 11 septembrie 1857 ucigând 120 persoane (ne-mormoni ) printre care femei şi copii. Nefericitul eveniment este cunoscut în istorie sub numele de "Masacrul de la Mountain Meadows". 20 de ani mai târziu, John D. Lee va fi executat prin împuşcare pentru această crimă.

În 1860 apare prima dizidenţă mormonă, intitulată "Biserica Reorganizată a lui Isus Hristos a Sfinţilor Ultimelor Zile" înfiinţată oficial la Amboy, statul Illinois, şi condusă de Joseph Smith III, "preşedinte şi Profet".

În 1862, Congresul American votează amendamentul Morill care interzice căsătoriile multiple (poligamia).

În 1876, Brigham Young înfiinţează „Universitatea Brigham Young”. În 1882, Guvernul Federal adoptă amendamentul Edmunds care introduce penalizări majore pentru poligamie. Constrânşi de legi aspre şi hărţuiţi de o populaţie care preţuia puritanismul, cel puţin în teorie, mormonii sunt siliţi să cedeze: în 1890 preşedintele mormon Wilford Woodruff publică un document oficial denumit "Manifesto" prin care anunţă abolirea poligamiei.

În 1967, papirusul egiptean de pe care Joseph Smith pretinsese că a tradus Cartea lui Avraam este redescoperit după o lungă absenţă. Egiptologii îl traduc arătând că este un fragment din Cartea Viilor, un text funerar comun din Egiptul antic, fără nici o legătură cu Avraam.

În 1978, o declaraţie oficială dădea libertate pentru accesul la "preoţia" mormonă inclusiv negrilor, cărora această demnitate le fusese până atunci interzisă. În 1985, Ezra Taft Benson, fost membru în administraţia preşedintelui american Eisenhower devine al 13-lea "Profet" al mormonilor.

În 1990, mormonii pretind a avea 7-8 milioane de membri şi 43000 misionari "full-time" (cu normă întreagă, profesionişti) în toată lumea. Previziunile universităţii mormone "Brigham Young" pentru anul 2080 se cifrează la peste 265 milioane de membri ai acestei secte.

5.3 Doctrina profetică a "Sfinţilor Ultimelor Zile"

Mormonii, autointitulaţi "Sfinţi ai Ultimelor Zile", pretind a fi creştini atât în credinţă, cât şi în practici. Deşi ei recunosc Biblia ca Scriptură Sfântă, practică anumite doctrine care contrazic Biblia şi care sunt dovezi ale apostaziei în care sunt căzuţi.

Mormonii utilizează mulţi termeni biblici importanţi şi precepte etice folosite de creştinii ortodocşi. În acelaşi timp, există o serie de exemple care diferenţiază în mod fundamental şi ireconciliabil creştinismul biblic de mormonism. Din acest motiv, mormonii intră în categoria falşilor profeţi care învaţă "altă evanghelie" (v. II Cor. XI, 4), centrată în jurul "altui Iisus Hristos" (ibid.) şi mărturisită de "alt duh" (ibid.). Ei înşişi mărturisesc despre Cartea lui Mormon că este "un alt Testament al lui Isus Hristos", de fapt mărturisind astfel credinţa lor în alt Iisus Hristos, căci Dumnezeu nu avea nevoie de un al treilea Testament: El nici nu lucrează fără iconomie, nici nu se contrazice pe Sine.

Mormonii pretind că Joseph Smith a fost un "profet al lui Dumnezeu", că scrierea Cartea lui Mormon este adevărată şi inspirată de la Dumnezeu, că Dumnezeu a fost cândva om şi a evoluat în dumnezeire, că "biserica" lor a fost întemeiată pe baza unui plan divin. În acelaşi timp, mormonii cred în doctrinele fundamentale mormone, cele mai multe "inspirate", primite prin "revelaţie" de "profeţii" şi "apostolii" mormoni în decursul vieţii acestora. Ei resping totodată multe adevăruri biblice fundamentale în care cred adevăraţii creştini, acuzându-i în schimb pe aceştia de apostazie.

Liderii mormoni au stabilit că nimeni nu poate vorbi oficial în numele "bisericii" mormone decât în următoarele circumstanţe:

1) Fie reproducând învăţăturile de credinţă din cele patru opere considerate "standard" sau "canonice" (Biblia, Cartea lui Mormon, Doctrină şi Legăminte, Perlă de Mare Preţ);

2) Fie introducând teorii noi, "profetice", "inspirate", care vor trebui în mod obligatoriu să fie aprobate în consens de membrii "bisericii" mormone.

Într-adevăr, din D&C 26:2; 28:13; 41:2,3 şi 104:21, rezultă că toate lucrările trebuie făcute în ordine, ”în consens”, cu "multă rugăciune şi credinţă".

În realitate, practica "bisericii" mormone consemnată de istorie a arătat ca adesea consensul a fost ignorat în probleme majore de doctrină.

Astfel, practica poligamiei a fost folosită în perioada 1835-1880 fără a avea votul membrilor "bisericii" mormone. Revelaţia referitoare la acest subiect a fost scrisă în 1843 (D&C, sect.143) şi a fost anunţată în mod oficial în 29 august 1852 ([86], 4:55, 56), dar a fost votată împreună cu alte 26 "revelaţii" abia în octombrie 1880!

Nu există nici o "revelaţie" acceptată referitoare la existenţa unei "Mame în ceruri", sau altfel spus, la faptul ca Dumnezeu Tatăl, numit de mormoni Elohim, are o soţie. Şi, cu toate acestea, între imnurile mormone există unul (#270) intitulat "O, my Father" care afirmă aceste lucruri! ([12]).

Ceremoniile "sacre" mormone, oficiate în templu, nu pot fi împărtăşite decât "membrilor demni ai Bisericii", deoarece "aici se efectuează rânduieli sacre". Cele mai noi modificări, aduse în aprilie 1990 acestor "rânduieli sacre", atestă faptul că acestea nu sunt guvernate de consens" chiar dacă se pretinde că au fost date prin "revelaţie" de către Dumnezeu.

Liderii mormoni au arătat de-a lungul timpului că ceea ce spune "Profetul" sau "Preşedintele" este mai important decât "scripturile" mormone. Această învăţătură care ierarhizează foarte strict importanţa profeţiilor şi cea a scrierilor "canonice", este întâlnită în mai multe izvoare: [87], la pag. 1-16, [88] , la pag. 16 şi chiar în D&C 21:4-7.

De aceea, doctrinele necreştine mormone referite mai sus sunt învăţături pe care "biserica" mormonă şi le asumă implicit. Ele arată caracterul anticreştin al acestei secte. În plus, multe dintre "profeţiile" mormone s-au dovedit adesea a fi pură imaginaţie anticipativă, ele fiind depăşite de istorie şi nerealizându-se nici până în ziua de astăzi.

………………………………………

Anca Estera

31 iulie 2008

………………………………………

Misterele Mormonilor

Studiu independent despre fenomenul religios SUZ

(„Sfinţii Ultimelor Zile”)

4.1. Mişcarea profetică în vremea noastră

Printre mijloacele prin care Dumnezeu Atotputernicul urmăreşte şi îndrumă cu grijă de Tată Ceresc faptele şi evoluţia omului pe pământ se află şi acela prin care El, din cele mai vechi timpuri, a rânduit prooroci (profeţi) prin care se transmite voinţa Sa. Pentru a întări mesajele primite de la Dumnezeu, profeţii preziceau evenimente viitoare şi făceau chiar minuni. Ei se caracterizau prin inspiraţie, cunoştinţă lăuntrică, intuiţie, responsabilitate, putere de vorbire şi intransigenţă la neîncrederea sau reaua voinţă a celor cărora le era transmis mesajul divin. Mijlocitori ai revelaţiei dumnezeieşti, profeţii acţionau ca păstori, păzitori, veghetori la observarea nealterată şi împlinirea Legii lui Dumnezeu.

Esenţa profeţiilor o constituie însă mesajul mesianic, în jurul căruia gravitează toate descoperirile divine şi spre care converg toate adevărurile dogmatice revelate . De aceea, spiritul profetic capătă amploare şi permanenţă prin venirea în lume a Mântuitorului Iisus Hristos, considerat "Profet în cel mai înalt sens al cuvântului" ([38], pag. 25).

Dacă profeţiile mesianice ale VT priveau cu nădejde spre viitor, spre venirea lui Mesia în lume, mărturisitorii erei creştine privesc cu iubire spre trecut, spre clipa Învierii, reactualizând-o cu puterea Duhului Sfânt în fiecare jertfă euharistică şi trăiesc cu credinţă în prezentul continuu al pregătirii pentru întâmpinarea celei de a doua veniri a Domnului.

Din nefericire, omenirea a avut parte de multe atacuri din partea profeţilor mincinoşi, iar numărul lor nu pare deloc a fi în scădere, poate şi pentru avantajele materiale care se pot obţine cu mai multă uşurinţă din această poziţie socială. De aceea, printre principalele cauze religioase care favorizează apariţia sectelor se constituie şi forţa demonică, manifestată prin înfăţişarea Satanei ca înger de lumină, care ispiteşte pe cei înclinaţi spre păcate la aprinderea poftelor de stăpânire, de bogăţie, de trufie a minţii şi de batjocorire a adevărului. Prima profeţie mincinoasă apărută în lume a fost cea a diavolului care a luat chip de şarpe în Eden, zicând către strămoşii oamenilor: "Nu, nu veţi muri! ... ci veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul" (Fac. III, 4-5). În acelaşi fel, în zilele noastre, profeţii mincinoşi caută să distrugă viaţa şi liniştea credincioşilor (v. Apoc. XX, 10), apelând la spiritele mai slabe, care sunt predispuse sa dea ascultare "duhurilor înşelătoare şi la învăţăturile satanice prin făţărnicia unor mincinoşi, care sunt înfieraţi în cugetul lor" (I Tim. IV, 1-2).

Făţărnicia şi dorinţa de a fi conducători peste mulţi cu orice preţ, având drept perspectivă o viaţă confortabilă, burduşită de avantaje materiale, îi împinge pe unii spre profesiunea de "profet de meserie", a cărei vocaţie satanică substituie voinţa proprie a lui Dumnezeu. Exemplele se proiectează adânc în trecut, începând cu contestatarii preoţiei lui Aaron (v. Numeri, XIV,3), apoi Core, Datan şi Abiron (v. Numeri, XVI, 1-40) şi continuând cu profeţii mincinoşi ai lui Baal, ai Astartei şi ai dumbrăvilor (v. III Regi, XVII-XIX).

De-a lungul timpului, motivaţia apariţiei smintelilor şi a proorociilor mincinoase a suferit mutaţii, dar vectorii acestor deviaţii de la învăţătura sănătoasă au rămas aceiaşi: lupi crânceni, răpitori, adesea îmbrăcaţi în piei de oaie, falşi învăţători ai cuvântului, pe care apostolii îi numesc deschis "antihrişti" (v. Ioan XV, 18-25). Mântuitorul Hristos este pentru ei un simplu profet, un coleg de breaslă, Căruia ei "se ostenesc" să-I desăvârşească opera. Sfântul Evanghelist Matei consemnează următorul avertisment al Mântuitorului: "Vedeţi să nu vă amăgească cineva, căci mulţi vor veni în numele Meu, spunând: eu sunt Mesia. Şi pe mulţi vor amăgi. Şi nenumăraţi prooroci mincinoşi se vor scula şi vor înşela pe mulţi... se vor scula hristoşi mincinoşi, vor face semne mari ca să atragă, dacă va fi cu putinţă, şi pe cei statornici" (Mat. XXIV,24).

Timpurile s-au scurs cu tenacitate, consemnând adevărul acestei previziuni până în zilele noastre. O pleiadă de profeţi mincinoşi precum : Allan Kardec, David Berg, Ron Hubbard, Rudolf Steiner, Ioan Wirz, Charles Russel, I. Rutherford, Joseph Smith, Hellen White, Muller, Moon, Mary Baker-Eddy, Anthon Luwey, Baha’ul, Jim Jones, David Koresh, ş.a. au intoxicat generaţii întregi cu exaltarea lor bolnăvicioasă spre himere niciodată atinse. Efectele cele mai grave s-au manifestat prin destrămarea familiilor, răpirea copiilor din mijlocul părinţilor, degradarea fizică şi morală împinsă până la narcomanie şi sinucideri colective, dezorganizarea vieţii universitare şi de colegiu, spălarea creierelor şi sclavia disimulată în cerşetorie sau munca forţată zisă "benevolă".

Cele mai noi descoperiri "teologice" aduse de Satana, care a fost dintotdeauna şi este ucigaş de oameni, sunt sectele sinucigaşe. Jim Jones şi David Koresh, protagonişti ai unor utopice ordini divine proclamate în "temple ale popoarelor", bazate în realitate pe promiscuitate, prostituţie, sclavie, droguri, spălarea creierelor şi în final sinuciderea colectivă, au demonstrat că absurdul religios dirijat de diavol şi de slugile lui poate lua forme distructive paroxistice. Această nebunie religioasă, care a înspăimântat lumea, îmbracă uneori forme edulcorate, a căror cosmeticizare urmăreşte tocmai adormirea ultimelor scântei ale spiritului. Ufologii, spiritiştii, sataniştii, yoghinii, taoiştii, mormonii, "copiii Domnului", "martorii lui Lucifer", mileniştii şi acoliţii lor propagă învăţături îndrăzneţe cu aparenţă de înduhovnicire, dar marcate de grave carenţe filosofice, doctrinare şi morale. Printre ţintele oculte se numără reabilitarea magiei, a vrăjitoriei, a crimei ca instrument de izbăvire şi purificare, a desfrâului, a violenţei, a nihilismului.

Profeţia devine o profesiune, apostolatul o moştenire din tată-n fiu. Mormonii, spre exemplu, îşi rânduiesc în permanenţă un profet şi 12 apostoli. Descoperirile făcute de către profetul mormon sunt considerate infailibile şi sunt ataşate automat la scrierile denumite canonice. Există însă aici un mic impediment, acela că zicerile noilor profeţi adesea intră în contradicţie cu cele ale predecesorilor, dar fenomenul a devenit atât de frecvent încât nu mai trezeşte de mult emoţie sau nelinişte. El se rezolvă simplu, considerând că sursa inadvertenţei este chiar Bunul Dumnezeu, care fiind Bun va trebui să accepte fără reproşuri acuzaţia ce I se aduce că uneori chiar şi El se răzgândeşte în promisiunile Sale.

Aşadar, nici un respect pentru Cuvântul lui Dumnezeu care este adevărat şi veşnic, pentru credincioşia Sa, pentru statornicia Sa! Dumnezeu Creatorul este tot mai izolat, tot mai negat, tot mai mistificat şi în ultimă instanţă, din nou crucificat de către aşa-zişii "teologi". Noi "mesia" Îl substituie pe Hristos Cel înviat, noi "îngeri" se reîncarnează în fraţi, fecioare sau "Sfinţi ai ultimelor zile". Hristos "se reîncarnează" în femei (notabil este cazul Annei Lee, fondatoarea sectei "tremuricilor" sau cel al Virginiei Tudorache, fondatoarea sectei „Noul Ierusalim” de la Pucioasa), Maica Domnului "se reîncarnează" în noua Evă ([56], pag. 8.), Sfinţii "se reîncarnează" şi ei (cazul mormonilor, SUZ), încât asistăm la o masivă coborâre a fiinţelor cereşti din ceruri pe pământ, în loc de a vedea o migraţie în sens invers, a pământenilor către Împărăţia Luminii! Valorile lumeşti se răstoarnă, Satana triumfă, dar numai temporar şi în parte. Iar pentru cei câţiva drepţi care au rămas tari în credinţă, nu-i va nimici deocamdată nici pe ceilalţi, dându-le răstimp de pocăinţă.

4.2. Sincretismul religios. O nouă rătăcire: doctrina mormonă

Spre deosebire de perioada post-apostolică (sec. II – ­VIII ) când ereziile şi sectele aveau ca mobil negarea revelaţiei veritabile şi falsificarea Evangheliei, fiind prompt şi sever anatemizate de o Biserică puternică şi veghetoare, perioada modernă este marcată de teribilismul religios, el însuşi inventator de religii, de Baali şi Astarte, de profeţi şi hristoşi mincinoşi, după proorocia Mântuitorului: " Căci se vor scula hristoşi mincinoşi şi vor arăta semne mari şi minuni, ca să ademenească, de s-ar putea şi pe cei aleşi" (v. Mat. XXIV, 24).

Cu precădere, cucerirea sălbatică a Americii şi decimarea brutală a popoarelor autohtone amerindiene au constituit momente de puternic declin moral şi religios, cu atât mai mult cu cât acestea au avut ca autori emigranţi de toate categoriile sociale, atraşi cel mai adesea de demonul îmbogăţirii rapide şi fără scrupule. Scăpate de sub controlul unei biserici adevărate şi proteguitoare, terorizate de bande de briganzi, masele de emigranţi s-au văzut repede debusolate în faţa necunoscutului. A fost uşor pentru câţiva aventurieri, în aceste condiţii de stress şi dezorientare, să polarizeze setea de adevăr a oamenilor cinstiţi spre inovaţii ieftine, lipsite în primul rând de harul Duhului Sfânt pogorât la Cincizecime, ca autentic suport apostolic al propovăduirii cuvântului. Aşa-zisele "efervescenţe religioase" din secolul XIX aveau la bază angoasa neregăsirii filonului credinţei adevărate, pierdut în vălmăşagul trecerii vremii, a grijilor lumeşti şi a cuceririlor teritoriale. Joseph Smith în 1830, William Müler în 1831, Hellen White în 1846, Mary Baker-Eddy în 1860, Blavatskaia în 1875, se oferă să dea soluţii radicale şi definitive (evident, total diferite între ele) pentru calea desăvârşirii. Apelând la o generaţie caracterizată prin credulitate, confuzie, ignoranţă şi entuziasm, ei au reuşit să imprime un nou curs al istoriei religiilor, instituind izvoare de mângâiere în afara Bisericii, acolo unde însă nu se poate afla până la urmă decât întuneric şi deznădejde. Plăsmuind "scrieri profetice" cu o imaginaţie care sfidează nebunia şi dirijând masele cu o îndrăzneală vecină cu sinuciderea, ei au instaurat noi rituri, noi fantasme, false apocalipse, evanghelii trucate, ritualuri satanice drapate cu iluzia unor asa-zise naşteri din nou, dar în realitate naşteri premature. Pentru a da culoare şi inedit ei au apelat la învăţături şi rituri cu caracter esoteric, oriental sau masonic, realizând culmi ale originalităţii în ce priveşte sincretismul religios.

Doctrina mormonilor, spre exemplu, înmănunchează învăţături bazate pe influenţe biblice, masonice, confesionale, onirice, laice-livreşti şi, poate în primul rând, pe izvoare inventate pur şi simplu. Ca şi când atât n-ar fi suficient, structurile organizatorice ale "bisericii" mormone prevăd existenţa permanentă a unor persoane care ajustează şi restaurează periodic învăţăturile dogmatice şi ceremoniale. Aceste persoane sunt plasate în posturi fixe, prestabilite, printre care cele mai importante sunt acelea de "profeţi". "Profeţii", care au o infailibilitate conferită de funcţie, devin odată cu "consacrarea" vase alese prin care Dumnezeu comunică permanent cu “aleşii Săi”, sau cu SUZ ("Sfinţii ultimelor zile" ­ cum se autointitulează ei) . Dar… errare humanun est! "Profeţii" sunt şi ei oameni, şi ca oameni mai sunt supuşi uneori şi greşelii. O dovedeşte doctrina mormonă, prin uriaşele inconsecvenţe acumulate în decursul vremii, care arată că faţă de începuturi s-au înregistrat serioase migraţii ale "adevărului" revelat, în toate direcţiile! Capitole întregi din "Cărţile sfinte" mormone au dispărut (voit, se înţelege), mii de cuvinte şi de sintagme s-au modificat, practici pretinse a fi "bune" şi "inspirate de sus" (precum poligamia) au căzut între timp în dizgraţia liderilor mormoni, rasismul a fost şi el dezavuat doar pentru a putea fi în pas cu istoria, învăţături noi, îndrăzneţe până la insolenţă sau prostie au devenit practici uzuale, ceremonii secrete au fost izolate în templu faţă de popor şi acoperite de aureola misteriosului tabu, iar vinul euharistic a fost înlocuit cu apă chioară: un ultim afront, de o gravitate extremă, care loveşte într-o instituire divină pregătită la nunta din Cana Galileii, revelată la Cina cea de Taină şi desăvârşită pe crucea Golgotei. În conversaţiile religioase ale "credincioşilor" mormoni frecvenţa folosirii unor nume noi precum Joseph Smith, Brigham Young, Moroni sau Mormon, copleşeşte pe cea a Smeritului Hristos, iar "Sfinţii Ultimelor Zile" copleşesc prin numărul lor (care face să geamă statisticile mormone) pe Sfinţii şi martirii autentici, dintre care cei mai mulţi au fost mărturisitori anonimi, fără identitate contabilizată şi fără ecuson agăţat în piept.

4.3.Avem şi noi “mormonii” noştri!

La urma urmei, dacă principala “noutate” pe care o aduce Secta Mormonilor este lansarea “unei noi Evanghelii a Domnului nostru Iisus Hristos”, zisă şi “Evanghelia după Joseph Smith”, atunci… avem şi noi “mormonii” noştri ! Există şi în România o sectă care se ocupă exact cu acelaşi lucru! Ce nevoie să mai avem de predicatori mormoni veniţi tocmai de peste Ocean? Este vorba de Secta Pucioşilor, auto intitulată “Noul Ierusalim” de la Pucioasa, care vine şi ea cu “o nouă Evanghelie a Domnului Iisus Hristos”, zisă şi “Evanghelia după Sfânta Virginia”. Iar asemănările dintre cele două secte nu se opresc aici:

Dacă Mormonii se consideră cei mai aleşi creştini, şi de aceea se cred a fi “Sfinţii Ultimelor Zile”( chiar luându-şi acest nume), apoi şi Pucioşii se consideră a fi cei mai aleşi creştini şi sfinţii ultimelor zile. Atâta doar că ei au ezitat să-şi ia în mod oficial acest titlu (deocamdată). Asta da, concurenţă!

Dacă Mormonii au făcut rost de 3 martori, apoi de încă 8, apoi Pucioşii au făcut rost de 65 de martori, care au dat 59 de mărturii scrise şi iscălite.

Dacă Mormonii au inventat “o nouă Evanghelie” numită “Cartea lui Mormon”, Pucioşii au inventat şi ei “o nouă Evanghelie”, numită ”Cuvântul lui Dumnezeu” şi supranumită “Cartea lui Verginica”.

Dacă Mormonii au un “templu” în Salt Lake City, statul Utah, au şi Pucioşii un “templu” în Pucioasa, judeţul Dâmboviţa.

Dacă Mormonii au un ziar denumit Millennial Star (rebotezat Ensign în 1970), au şi Pucioşii ziarul lor (botezat tot ”Cuvântul lui Dumnezeu”, ca şi cartea)

Dacă Mormonii au promovat teza supremaţiei de castă religioasă şi teoria fascistă a superiorităţii rasei albe faţă de cea neagră, justificând sclavia negrilor şi ajungând să se considere “curaţi moral, cel puţin egali şi, în multe cazuri, superiori oricărui alt popor, Pucioşii au promovat fascismul dâmboviţean cu puternice accente xenofobe (faţă de ţigani, maghiari, etc.), proslăvind românismul ca rasă pură şi “popor ales”, făcând echivalenţa forţată şi obligatorie între creştin şi român, şi propovăduind necesitatea ca limba română să devină limbă obligatorie şi universală (pe motiv că este vorbită şi de Dumnezeu, şi de îngeri, în ceruri).

Au făcut Mormonii mii de schimbări în Cartea lui Mormon? Au făcut şi Pucioşii mii de schimbări în cartea “Cuvântul lui Dumnezeu”.

Au Mormonii un profet, pe post de lider spiritual? Au şi Pucioşii la fel; atâta doar că, prin tradiţie, profetul lor e o profeteasă.

Au Mormonii “preoţia cea nouă, a lui Mechisedec”, primită din cer? Au şi Pucioşii, exact la fel.

Au Mormonii Biserica lor “întemeiată” pe trei preoţi unşi direct din cer, în mod supranatural? Au şi Pucioşii trei preoţi întemeietori ai Bisericii lor, “unşi” direct din cer în mod supranatural, supramaterial şi exponenţial, adică de-a dreptul de la Duhul Sfânt, fără punerea mâinilor episcopului.

Au Mormonii 12 Apostoli? Aici, Pucioşii se deosebesc o ţâră. Ei nu şi-au tocmit (încă) 12 apostoli, pentru că nu le-a dat nimeni ideea până acum. Au în schimb funcţia de “profet-apostol” care oricum, e şi mai şi, face cât 12 apostoli la un loc.

Au Mormonii un “mărturisitor”, pe David Whitmer, care s-a întors împotriva lor ca acuzator, deşi era unul dintre “cei trei preoţi unşi din cer”? Au şi Pucioşii un “mărturisitor” care acum acuză “de la mijloc “ falsuri, nedreptăţi şi ilegalităţi: pe Iliuţă Bunea, unul dintre “cei trei preoţi de la Pucioasa unşi din cer”.

Au Mormonii poligamie? Adică, ţin sub acelaşi acoperiş mai multe “soţii spirituale”? Au şi Pucioşii “soţii spirituale”, cu care întreţin un fel de “căsătorie albă multiplă”, tot sub acelaşi acoperiş. Ele îi spală, îi calcă, îi piaptănă, îi ţes, îi cârpesc, îi cos şi le dau de mâncare. Iar ei le numesc pe ele “surori” (de calitate şi de caritate, pentru cât de multă grijă şi milă creştinească au de ei). Iar aceste familii mixate şi mixte se numesc “obşti”. E drept că, uneori, câte un Pucios cu apucături mormoneşti mai “scapă” pe ascuns la cîte o “soţie spirituală” mai tinerică, şi “căsătoria albă” se face “gri, în picăţele”. (E cunoscut “cazul lui nea’ Nicolae de la Coşereni”, dar câţi or mai fi ca el prin alte obşti? Dumnezeu ştie!). Acu, se zice că nici Mormonii nu prea mai au de-a face cu poligamia, cică ar fi renunţat la ea de peste o sută de ani (mai precis, din 1890). Dar şi la ei mai e câte unul ( Warren Jeffs., spre exemplu) care scapă pe furiş la “legea cea veche”, cea dinainte de 1890. Aici ar fi o altă asemănare între aceste secte, că nici una dintre ele n-o să recunoască vreodată ceva poligamie rătăcită pe la ea prin ogradă, în ruptul capului.

Aşa că… avem şi noi “mormonii” noştri, nu ne mai trebuie mormonii lor!

………………………………………

Anca Estera

31 iulie 2008

………………………………………

Mose klarade (först) inte behärska sin ilska, vilket slutade med att han slog ihjäl en slavdrivare och blev tvungen att leva i landsflykt i Midjans land i 40 år som herde (ett jobb för småpojkar), innan han lite visare och ödmjukare kunde genomföra sitt livs uppdrag för sitt folk.

Bileam var vida känd som spåman och profet, men på väg till sitt livs uppdrag misshandlar han sin åsna i vrede. En senare profetia i Bibeln säger att Messias ska komma ridande på en åsna. Vad hade blivit av Bileam om han hade levt ett gott och rättfärdigt liv med Gud och hade arbetat på sina egna brister? Bileam hade en enastående kapacitet. Han blev troligen dödad samtidigt med Israeliternas strider med Midjans folk. Han hade kunna bli ett ljus för alla folk, men han missade målet med sitt liv.

Gud valde Israels folk som sitt egendomsfolk, men det har alltid också funnits folk i det judiska folket som valt Gud.

Hur hade världen sett ut om Bileam hade valt Gud och Guds väg?

Detta har implikationer för ditt liv!

/N

Astazi un venerabil profet care incearca sa demostreze existenta "marelui om din ceruri" prin...electrocutarea unui castravete murat :D . Enjoy and ... praise the Lord! :)

Ibland blir Man paff!!

Igår skrev MM om sina nyfiffade ögonbrynn, och hur de såg ut mitt i fixet. Och så blev detr naturligtvis rena folkupproret. Men HUR såg de ut!! Å då slängde jag ur mig en undran till den fenomenala Tant Rasch om hon inte kunde rita hur de måste ha sett ut - eftersom min kamera var på vift....

Och nu - bara ett dygn senare - titta vad som kommit. på pricken ju! Bruna och de stiligt gröna ögonen därunder.

Jaha undrar nu vän av ordning - hur märkvärdig är det? Tant R har ju träffat MM. Klart hon vet hur hon sr ut.... Men nu är det ju bara så att tanterna träffats innan ögonbrynsfixet. Och bilden gjordes långt innan de alls setts.....

Tack TR. Återgå nu till dina viktiga värv - maskdressyr, gräsklippning och jag vet inte vad.

Och lille Vän Av Ordning, tro inte att jag inte känner igen en parkvakt då jag ser en.... det är snart midssommar, vet han

Läs även andra bloggares åsikter om Parkvakt, midsommar, makdressyr, gräsklippning, profet

En lille reminder, som jeg modtog af en vidunderlig søster, som jeg elsker enorm højt for Allah swts skyld, og som jeg synes mine muslimske brødre og søstre også skulle få glæde af og evt. sorg... Det er trods alt en "opdigtet" historie meeeeen vi kan dog ikke erklære denne reminder som afgjort pure opspind, eftersom Quranen og Profeten Muhammad Sallallahu alayhi wa Sallam entydigt beretter os om Dommedagen, og vores endelig destination enten Jahannam eller Paradis, og de 5 daglige bønners betydning i hele vores eksistens både i denne verden og i det hinsides..

He remembered his grandmother' s warning about praying on time: 'My son, you shouldn't leave prayer to this late time'. His grandmother' s age was 70 but, whenever she heard the Adhan, she got up like an arrow and performed Salah.

He, however could never win over his ego to get up and pray. Whatever he did, his Salah was always the last to be offered and he prayed it quickly to get it in on time.
Thinking of this, he got up and realized that there were only 15 minutes left before Qaza. He quickly made Wudhu and performed the Salat.

While making Tasbih, he again remembered his grandmother and was embarrassed by how he had prayed. His grandmother prayed with such tranquillity and peace. He began making Dua and went down to make Sajdah and stayed like that for
a while. He had been at work all day and was tired, very tired. He awoke abruptly to the sound of noise and shouting.
He was sweating profusely. He looked around. It was very crowded. Every direction he looked in was filled with people. Some stood frozen looking around, some were running left and right and some were on their knees with their heads in their hands just waiting. Pure fear and apprehension filled him as he realized where he was. His heart was about to burst.

It was the Day of Judgment.

When he was alive, he had heard many things about the questioning on the Day of Judgment, but that seemed so long ago. Could this be something his mind made up? No, the wait and the fear were so great that he could not have imagined this. The interrogation was still going on. He began moving frantically from people to people to ask if his name had been called. No one could answer him. All of a sudden his name was called and the crowd split into two and made a passageway for him.

Two angels grabbed his arms and led him forward. He walked with unknowing eyes through the crowd. The angels brought him to the centre and left him there. His head was bent down and his whole life was passing in front of his eyes like a movie. He opened his eyes but saw only another world. The people were all helping others. He saw his father running from one lecture to the other, spending his wealth in the way of Islam. His mother invited guests to their house and one table was being set while the other was being cleared. He pleaded his case, 'I too was always on this path. I helped others. I spread the word of Allah. I performed my Salah. I fasted in the month of Ramadhan.' 'Whatever Allah ordered us to do, I did.' 'Whatever he ordered us not to do, I did not.' He began to cry and think about how much he loved Allah. He knew that whatever he had done in life would be less than what Allah deserved and his only protector was Allah He was sweating like never before and was shaking all over. His eyes were fixed on the scale, waiting for the final decision.

At last, the decision was made.

The two angels with sheets of paper in their hands, turned to the crowd. His legs felt like they were going to collapse. He closed his eyes as they began to read the names of those people who were to enter Jahannam.

His name was read first.

He fell on his knees and yelled that this couldn't be, 'How could I go to Jahannam? I served others all my life, I spread the word of Allah to others.' His eyes had become blurry and he was shaking with sweat. The two angels took him by the arms. As his feet dragged, they went through the crowd and advanced toward the blazing flames of Jahannam. He was yelling and wondered if there was any person who was going to help him. He was yelling of all the good deeds he had done, how he had helped his father, his fasts, prayers, the Noble Qur'an hat he read, he was asking if none of them would help him.

The Jahannam angels continued to drag him. They had gotten closer to the Hellfire. He looked back and these were his last pleas. Had not Rasulullah [SAW] said, 'How clean would a person be who bathes in a river five times a day, so too does the Salah performed five times cleanse someone of their sins?'

He began yelling, 'My prayers? My prayers? My prayers?'

The two angels did not stop, and they came to the edge of the abyss of Jahannam. The flames of the fire were burning his face. He looked back one last time, but his eyes were dry of hope and he had nothing left in him. One of the angels pushed him in. He found himself in the air and falling towards the flames. He had just fallen five or six feet when a hand grabbed him by the arm and pulled him back.He lifted his head and saw an old man with a long white beard. He wiped some dust off himself and asked him, 'Who are you?'

The old man replied, 'I am your prayers.'

'Why are you so late?! I was almost in the fire! You rescued me at the last minute before I fell in.' The old man smiled and shook his head, 'You always performed me at the last minute, did you forget?'

SubhanaAllah, lad os alle mødes i salah rettidigt...

Lev 26:43  Ty landet måste bliva övergivet av dem och så få gottgörelse för sina sabbater genom att bliva öde när folket är borta, och själva skola de få umgälla sin missgärning, därför, ja, därför att de förkastade mina rätter, och därför att deras själar försmådde mina stadgar.
Lev 26:44  Men detta oaktat skall jag, medan de äro i sina fienders land, icke så förkasta eller försmå dem, att jag förgör dem och bryter mitt förbund med dem; ty jag är HERREN, deras Gud.
Lev 26:45  Nej, till fromma för dem skall jag tänka på förbundet med förfäderna, som jag förde ut ur Egyptens land, inför hedningarnas ögon, på det att jag skulle vara deras Gud. Jag är HERREN.
Lev 26:46  Dessa äro de stadgar och rätter och lagar som HERREN fastställde mellan sig och Israels barn, på Sinai berg genom Mose.

Först på 500-talet innan tidräkningen och sedan från år 70 har judarnas historia varit kantad av att de varit utspridda i världen. Så som Moseböckerna förutsade. Vet ni, återvändandet 1948 finns också med, på en andra platser i Bibeln!

N

En bruger af youtube.com havde tilføjet følgende sætninger til videoen, som jeg synes er enorm tankevækkende.. Jeg kan kun sige: det er syndt for disse personer, som uafbrudt forsøger at bekæmpe sådan en storslået og velsignet dag ...
Må Allah swt retlede og vejlede os alle fra al ondskab, amin ya Rabbil alemin..

Hafiz Ibn Kathir writes:" On the day of the birth of the Prophet (May Allah bless him and grant him peace) Shaytan cried a lot."
[Ibn Kathir, Sirat an-Nabi, 'Birth of the Prophet']

From Ibn Kathir's narration we can see that to feel unhappy on the birthday of the Prophet (May Allah bless him and grant him peace) is the way of Shaytan, not the way of a Muslim!

Undertegnede sidder midt i skriftlige eksamensopgaver, men jeg må ærlig talt indrømme at jeg ikke altid kan koble mine tanker fra ham, Muhammad Sallallahu Alayhi wa Sallam... Til trods for at jeg sidder midt i en skriftlig opgave, så kører det i baggrunden med poesi, anasheed, breve skrevet til ære for den elskede... Jeg føler at mit hjerte hører til et sted, hvor jeg var i år 2004... Jeg føler at han kan redde mig ud af denne verdens lidelser, som er enorm utåleligt, og det er netop derfor jeg ikke kan lade være med at mindes ham i form af poesi, anasheed, ahadith og diverse beretninger som beskriver vores rose af byen Medina... Han er Universets ideale menneske..

Kan ikke sige andet end: YOU ARE STILL ALIVE IN OUR HEARTS YA RESULALLAH!! :((:::::::::

Mawlid 2006

The rose of Madina

Denne artikkelen skal dreie seg om nokre perspektiv på Koranen, med ei hovudvekt på denne boka sitt forhold til Bibelen. Det er eit hovudpoeng i Koranen at Muhammed og hans bodskap er ei fullending av den jødisk-kristne profethistoria.[1] Såleis er det rett å seie at islam står i eit spenningsfylt til den kristendom som ikkje vil erkjenne Muhammed som ein sann profet. I denne artikkelen vil eg gå litt inn i denne problematikken og undersøke ein del av dei islamske standpunkta om den fellesbibelske bakgrunnen islam og kristendom har.

Artikkelen vil vere bygd opp som fylgjer: Eg vil fyrst, ved å ta utgangspunkt i Koranen sjølv, presentere eit tradisjonelt syn på Koranen og hans openberringsnatur. Dette synet på Koranen som ei openberring frå Allah er eit viktig premiss for det eg i det neste avsnittet skal fokusere på, nemleg Koranen si sjølvforståing i høve til Bibelens bodskap. I den samanhengen er det naudsynt å drøfte grunnlaget for dei vanlege muslimske påstandar om at mange av forskjellane mellom Bibelen og Koranen kan forklarast med at skriftene i, og tekstgrunnlaget til, Bibelen har vorte korrumpert. I dei fylgjande avsnitta vil eg så peike på korleis koranforsking i moderne tid har påvist eit mangfaldig religiøst kjeldegrunnlag for Koranen, der ikkje minst jødisk-kristne tankar og skrifter har spela ei stor rolle. Dette vil eg også gje nokre konkrete døme på.

Koranen som openberring

Saman med sunna[2] - profeten Muhammeds tale, handlingar og stilltiande samtykke – er Koranen norm og rettesnor for islamsk tru, liv og lære. I det fylgjande skal eg seie noko om eit tradisjonelt syn på denne boka sin openberringskarakter.[3] Koranen sjølv fortel at Allah brukar tre openberringsmåtar for å kommunisere med menneske[4]:

Det er ikke for et menneske at Gud skulle tale til ham, unntatt ved åpenbarings inspirasjon, eller fra bak et slør, eller ved at Han sender et sendebud, som med Hans gode vilje inspirert meddeler det Han vil. Han er opphøyet, -vis.[5] (Sure 42,50-51).

Openberringa av Koranen til Muhammed skjedde i fylgje tradisjonen ved eit sendebod, nemleg engelen Jibril (Gabriel), i fleire fasar i ein periode på 23 år.[6] Av og til vert det fortalt at engelen Jibril stod fram med bodskap i menneskeleg skapnad, andre gonger får Muhammed openberringar av Jibril medan han er i ekstase eller medan han søv.[7] Dei bodskapane Muhammed fekk, gav han munnleg vidare til sine medarbeidarar.

I Koranen les vi også at det finst ein nøyaktig kopi av boka, skrive på ei tavle, i ein himmelsk tilstand[8]. Koranen er ei direkte nedsending (tanzil) av denne boka.[9] Sidan Koranen såleis er Allahs direkte tale, tilsvarer det å nærme seg Koranen å nærme seg Allah.[10] Difor kan ein også seie at Koranens rolle i Islam tilsvarer Jesu Kristi rolle i kristendomen.[11]  Teksthistoria åt Koranen er elles komplisert, eg skal ikkje gå nøye inn på han her.[12]

Det guddomelege opphavet åt Koranen, og dermed også Muhammeds profetstatus, vert i fylgje mange muslimar prova ved at teksten ein finn her, er umogleg å imitere. Jfr. Sure 2,21: ”Om dere huser tvil om det Vi har åpenbart for vår tjener, så bring et kapittel like godt, og kall fram de vitner dere har, - som ikke er Gud -, om dere snakker sant.[13] Dette vert omtala som ”det koranske miraklet”. Men på kva måte er det umogleg å imitere Koranen? Her vert det gjeve ulike svar.[14] Nokre muslimar peikar til dømes på at Koranen gjev ei uovertruffen normregulering av det menneskelege religiøse og sosiale liv. Men fleire vil leggje vekt på den opphøgde og vakre språklege reinleiken i Koranen, sjølv om det ikkje er enkelt å seie noko konkret om kva denne reinleiken eigentleg består i.[15] I alle høve er det tvilsomt om det var poesi og retorikk Muhammed hadde i tankar då han utfordra sine samtidige til å imitere Koranen.[16]

Muhammed fekk mange gonger koranopenberringar tilpassa situasjonen han var i. Ikkje minst registrerer ein forskjellar på openberringar Muhammed fekk då han var i Mekka, og openberringar han fekk etter at han hadde flykta til Medina.[17] Koranen, Allahs tale, vart openberra på arabisk[18], og mykje av meiningsinnhaldet er knytt til forma og det språklege uttrykket. Difor vert muslimar oppfordra til å resitere Koranen og bønene på arabisk, og omsetjingar av Koranen er djupast sett å forstå som tolkingar av Koranen, ikkje som Koranen sjølv.

Det eg til no har presentert, er ei skisse av eit tradisjonelt islamsk syn på Koranen som ei openberring frå Allah. Før eg går vidare til neste avsnitt, vil eg nemne at mange kristne vil vere usamde i at Muhammed verkeleg fekk openberringar av Gud, og dei vil såleis ikkje vurdere Koranen som Guds tale. Med dette utgangspunktet blir det relevant å spørre om Muhammed var oppriktig og trudde på sin eigen bodskap, eller om han var ein medviten bedragar. Dette er eit spørsmål som har vorte besvart ulikt av kristne opp gjennom historia.[19] Etter mi meining synest koranforskaren Theodor Nöldekes oppfatning på dette punktet plausibel:

Muhammed hadde ein stor praktisk klokskap, og utan denne hadde det ikkje lukkast han å vinne over sine fiendar. Samstundes hadde han ein nesten total mangel på evne til logisk abstraksjon. Det som rørte hans indre heldt han difor som noko som var lagt der frå himmelen, og han prøvde aldri trua si. I staden fylgte han instinktet sitt, som snart dreiv han hit, snart dit, for han heldt jo dette for å vere Guds røyst...”[20]

Koranen sine utsegner om Bibelen.[21] Profetar og heilage bøker.

I byrjinga av si profetgjerning bygde ikkje Muhammed i stor grad på spesifikt jødisk eller kristen teologi.[22] I staden forkynte han Den éine, sanne skaparguden, og formante folket i Mekka til å vende om til han. Muhammed var overtydd om at alle skriftlege openberringar som forkynte monoteisme samstemte i sin bodskap om denne guden. Dette kjem då til uttrykk i Koranen[23], der vi les at Allah har sendt profetar til kvart folk, og at desse har formidla den same bodskapen[24]. Vidare har Allah sendt bøker til sine tenarar: Moses fekk lova (taurat)[25], David fekk salmane (zabur)[26], Jesus fekk evangeliet (indjil)[27]. I tråd med dette nemner Koranen også mange personar frå Bibelen, fyrst og fremst frå GT, og desse vert framstilt som sanne muslimar og profetiske bodberarar frå Allah.[28] Typisk er Q 6,84-87 (jfr. også Q 4,161-163):

Og vi gav ham Isak og Jakob, - og Vi gav dem begge ledelse, og Vi ledet tidligere Noa-, og hans efterkommere David og Salomo, Job, Josef, Moses og Aron. Slik belønner Vi dem som gjør godt. Likeledes Sakarias, Johannes, Jesus, Elias, - alle var de rettferdige, - og Ismael, Elisa, Jonas og Lot, - alle utmerket vi framfor all verden -, og noen av deres forfedre, efterkommere og brødre. Vi utvalgte dem og ledet dem til den rette vei.

Men Koranen fortel vidare at Muhammed er ”seglet” på profetane. Han stadfester dei tidlegare skriftene og kjem med den endegyldige openberringa av Allahs vilje[29]. Det vert også sagt i Koranen at Muhammed er føresagt i GT og NT.[30] Og difor vert jødane og dei kristne i Koranen oppfordra til å ta imot Muhammeds bodskap som ein sann profetisk bodskap frå Gud sjølv.[31] Koranen fortel altså om bibelske personar og hendingar, men mykje av det som vert fortalt, avviker frå det Bibelen seier. Koranen manglar også store delar av det narrative rammeverket i Bibelen.[32] Det kan også nemnast at det meste av bibelstoffet i Koranen er frå GT. Frå NT er det fyrst og fremst Sakarja, Maria, Jesus og døyparen Johannes som vert omtala. 

Det er i denne samanheng relevant å peike på at det generelt var lite kunnskap om kristendom og jødedom i Mekka på Muhammeds tid.[33] Verken Bibelen eller NT var omsett til arabisk, og jamvel om det var etablert eit kristent samfunn sørvest på den arabiske halvøya, var det sannsynlegvis ikkje mykje kristen kunnskap som nådde lenger inn i Arabia. Før-islamske poetar kunne rett nok nemne kristne kyrkjer og kristne munkar, men noko djupt inntrykk har kristendomen ikkje gjort. Jødar var derimot sterkare etablert inne i Arabia.[34] Dei var busette rundt omkring i små koloniar, og mange av desse koloniane var økonomisk og politisk ressurssterke.

Dette var altså forholda på den arabiske halvøya på Muhammeds tid. Den jamne arabar hadde lite kunnskap om Bibelen, så også Muhammed. Mange av dei avvika frå bibelforteljingane som ein finn i Koranen kan forklarast ut frå Muhammeds vesle, men litt etter litt veksande, kunnskap om dei jødiske og kristne skriftene.[35] Dette er også ei plausibel forklaring på at mykje av det bibelrelaterte stoffet i Koranen er påverka av, eller henta frå, jødisk bibeltolkingstradisjon og nytestamentlege apokryfe evangelier. Muhammed hadde med stort sannsyn ikkje fyrstehandskunnskap om dei kanoniske skriftene, og rekna difor med at alt dette høyrde med der.[36] Dette skal eg vise konkrete døme på nedanfor.

Desse refleksjonane som eg her presenterer om Muhammed, vert ikkje akseptert av dei fleste muslimar. Dei vil i staden forklare forskjellane mellom Bibelen og Koranen ved å argumentere for at bodskapen i Koranen er ei vidareutvikling og attoppretting av bodskapen i Torahen og Indjil. Nokre vil peike på at dei opphavlege bøkene som vart gjeve av Allah, til dømes Indjil, er gått tapt. Og med bakgrunn i vers i Koranen vil muslimar gjerne påstå at bøkene i GT og NT i større eller mindre grad har vorte endra, slik at dei tekstane vi har i dag ikkje stemmer overeins med dei originale og difor ikkje er truverdige. Dette siste er det naudsynt å seie noko meir i neste avsnitt.

Den påståtte endringa av dei jødiske og kristne skriftene

Det arabiske ordet ”Tahrif” (”endring”) er eit omgrep som viser til dei endringar som mange muslimar meiner har skjedd med dei kristne heilage Skriftene. Særleg relevante Koranvers her er Sure 2,70-73[37]; 3,72[38]; 4,48[39]; 5,16[40]; 5,46-48[41] i og med at desse brukar dette omgrepet i ulike former. Den vanlege forståinga av desse versa i islamsk tradisjon har vore at Bibelen har vorte endra og at han vert vrangtolka, særleg av jødane. Men i islamsk tradisjon finst det også døme på skriftlærde som tolkar versa slik at dei kun siktar til vrangtolking, så til dømes den svært lærde historikar og sosiolog Ibn Khaldun (1332-1406).[42]

Det er relevant å peike på at Koranen mange gonger er tydeleg på at Torahen var Allahs uendra, sanne og truverdige bok på Jesu tid og at han enno er det på Muhammeds tid.[43] Dette stemmer då også godt overeins med at Koranen siterer frå Torahen som Allahs ord[44]. Ein del vers i Koranen talar visseleg om ei gruppe (ikkje alle) jødar som freistar å skjule delar av Torahen for muslimar og seg sjølve, for å hindre den sanne erkjenninga av at Muhammed er ein profet frå Allah. Men kva er løysinga, i fylgje Koranen? Jo, det vert fleire gonger oppfordra til å lese og studere Torahen, i og med at ein der vil finne stønad for Muhammeds profetstatus og bodskap.[45] Difor fortel Koranen at det også finst nokre av ”Bokens folk” som godtek Koranen.[46]

Dei spesifikke ”Tahrif”-versa nemner ikkje fyrst og fremst borttaking eller endring av Torah-tekst. Unnataket er Q 2,73, som talar om jødar som ”skriver Skriften med egne hender.” Men den fremste anklagen mot ei gruppe av jødane er at dei forvrir orda så dei får ei anna meining (Q 3,72). Ei gruppe av jødane vert også klaga for å ta ord ut av sin samanheng, noko som isolert kan tolkast i retning av endring av teksten (Q 5,16). Men denne tolkinga er ikkje opplagt då Koranen mange gonger elles seier at jødane har ein sann Torah frå Allah hjå seg, som dei kan bruke som norm. Kanskje talar verset heller om å ta ord ut av sin kontekst slik at meininga vert endra. Q 4,48 og 5,46-48 handlar ganske sannsynleg om at nokre jødar endrar på Muhammeds bodskap, ikkje på Torahen.

Konkluderande kan ein seie at det koranske grunnlaget for den vanlege muslimske påstanden om at store delar av GT og NT er endra og/eller teke bort, er minimalt.[47] Koranen seier tydeleg at desse skriftene var til stades i sin rette form både på Jesu tid og på Muhammeds tid, og dei korantekstane som klagar ein del av jødane for misbruk av Torahen, talar fyrst og fremst om å skjule  ufordelaktige delar av han og å vrangtolke ord og tekstar. Ein vil likevel stadig frå muslimsk hald høyre at Bibelen er endra på eit eller anna punkt i historia.[48] Men tekstgrunnlaget for GT og NT er såpass grundig undersøkt at påstandar om grunnleggjande tekstkorrupsjon langt på veg kan etterprøvast og i dei aller fleste tilfelle tilbakevisast.[49]

Koranen reflekterer den religiøse og kulturelle omverda

Koranen seier om seg sjølv at han er ei direkte nedsending av ei himmelsk bok. Koranen framstår såleis som Allahs tale, formidla ved engelen Jibril. Denne openberringsforståinga medfører at det er visse spørsmål mange muslimar er tilbakehaldne med, eller rett og slett forbode, å spørje. Eitt av desse spørsmåla er: Kva pre-koranske kjelder påverka Muhammed – og dermed Koranen? Dette er likevel eit svært fruktbart spørsmål som ein ikkje bør neglisjere om ein søkjer sanninga om opphavet åt Koranen.

Som vi skal sjå, er det ingen tvil om at Koranen i mangt og mykje reflekterer påverking og overtaking frå den sosiale, kulturelle og religiøse omverda.[50] Særleg har det innanfor forskinga vorte spora zoroastrisk, kristen og ikkje minst jødisk bakgrunn for Islam og Koranen[51]. Dette kan påvisast i vokabular, historier/legender, livssyn og levereglar. Koranen ber vitnesbyrd om eit samansett og komplisert religiøst grunnlag som låg i den arabiske omverda frå før. Såleis er det frå éi side sett rett å seie at Islam ikkje er ein original religion. På den andre sida kan ein seie at det ligg ein viss originalitet i måten Muhammed sjølv har prega stoffet, forma det og teke det i bruk der han har sett det gagnleg. Professor Norman Stillman seier det treffande: 

”Scholars have long recognized Muhammad’s spiritual debt to the Judaeo-Christian heritage. There is hardly a line of the Qur’an which does not reflect this deep indebtedness. Of course, this in no way denies the originality of the Arabian prophet’s message. To be sure, he consistently uses materials and patterns with a long and documented history in Jewish and Christian tradition, but at the same time he remoulds and re-creates them. What he borrowed he assimilated, made his own, and subconsciously recast. His genius was that he could take from others what was germane to his own personlity and needs.”[52]

Det ligg både utfordringar og moglegheiter i å leite etter, og identifisere, kjelder som ligg til grunn for bibelhistorier som vert fortalt i Koranen. Éi av utfordringane på dette området er, som allereie Abraham Geiger peika på[53], at ein tilsynelatande likskap mellom Koranen og ei anna kjelde ikkje nødvendigvis treng å vere vitnesbyrd om ei direkte overtaking i Koranen. For det andre var nokre religiøse idéar såpass generelle og ”allmenne” på Muhammeds tid at det er vanskeleg å tilskrive dei til ein spesiell religiøs retning.

For det tredje er det stor variasjon frå tilfelle til tilfelle, i kor tydeleg likskapen mellom Koranen og ei evt. anna kjelde er. Nokre gonger er det heilt tydelege parallellar, andre gonger er likskapspunkta mindre tydelege. Dette har også samanheng med at Muhammed som nemnt sjølv har vore med på å forme materialet han brukte. For det fjerde: Som sagt byggjer store delar av islam på tidlegare og samtidig jødisk materiale. Men ein kan ikkje alltid konkludere sikkert med at det berre er Koranen som har vorte påverka, i visse tilfelle kan ein ikkje utelukke at koranteksten også kan ha påverka jødiske kjelder. Her vil ei vurdering av alderen til den evt. jødiske tradisjonen spele inn med omsyn til korleis ein konkluderer.

Nokre konkrete døme på påverking frå jødiske og kristne kjelder

I det fylgjande vil eg gje eit innblikk i den ovanfor refererte kjeldeproblematikken ved å ta utgangspunkt i forteljinga om Kain og Abel samt ei forteljing om Jesus slik desse står nedskrive i Koranen.

Historia om Kain og Abel