* * *

Seara nu-i nici pe departe atât de frumoasă ca aceea în care ne-am cunoscut, dar cine mai ţine seama de asta? Mergem mână în mână ca doi copii şi simt cum toţi cei care trec pe lângă noi ne privesc amuzaţi. Ne întâlnim şi cu o pereche de îndrăgostiţi, care merg aproape îmbrăţişaţi, şi întorc capul într-o parte. Doamne, ce prost sunt! Pe urmă iar o să-mi pară rău cine ştie câte luni de zile...
Privesc pe furiş la fata de lângă mine: s-a mai împlinit de când am plecat eu. Ochii mi se opresc pe linia zveltă a sânilor ei şi, când îmi surprinde privirea, simt că roşesc. Îmi retrag înciudat mâna dintr-a ei şi-mi fac de lucru cu centura. Anatol n-ar face aşa... Eh! Anatol... Mergem mai departe tăcuţi şi la început nici nu observăm că lumea din jur începe să alerge vociferând. Lumina roşcată, pâlpâitoare, pe care o zăresc în spatele nostru dansând peste acoperişuri, mă lămureşte. Ne întoarcem şi începem şi noi să alergăm. Când ajungem, focul este în toi: probabil a ars mocnit multă vreme înainte de a izbucni. Pompierii n-au sosit încă. Oamenii au făcut câteva şiruri, trecându-şi din mână în mână găleţi cu apă. Nu au nici un spor în faţa iadului de flăcări, dar ce altceva ar putea face?
Străbatem cercul de oameni şi undeva, într-o parte, văd o femeie plângând şi zbătându-se ţinută de doi bărbaţi. Cade în genunchi, sfârşită, iar în liniştea din jur se aude stins glasul ei ca o litanie: „Copilaşul meu... copilaşul meu...“. Mă înfior dintr-o dată şi privesc spre oceanul de flăcări: oare mai poate fi ceva viu acolo? De-aş avea un costum de protecţie, ar fi o joacă să intru... dar aşa?
„În lipsa costumelor de protecţie“, îmi răsună în urechi glasul instructorului, rece şi impersonal ca întotdeauna, de parcă ar fi chiar lângă mine, „se pot folosi diferite materiale textile bine umezite în prealabil. Bineînţeles că eficienţa acestor mijloace improvizate nu poate fi comparată cu a costumelor individuale de protecţie, care, cu profesionalism şi competenţă, au fost create tocmai în acest scop”.
Privesc iar spre foc; vâltoarea lui mi se pare totuşi mai liniştită decât zvârcolirea nebună a lichidului incendiar. Mă desprind din mulţime şi mă îndrept spre cei cu găleţile. În spatele meu o aud pe Florina strigându-mă. Întorc capul şi-i fac cu ochiul, încercând să zâmbesc; nu prea cred că mi-a reuşit aşa cum i-ar fi reuşit lui Anatol, dar ce naiba să fac?
Iau o găleată de la cineva şi o răstorn peste mine. Un bărbat înalt, între două vârste, mă priveşte o clipă în ochi şi, ghicindu-mi gândul, aruncă şi el câteva găleţi de apă peste mine, făcându-mă leoarcă. Uşa abia se mai zăreşte. O grindă cade de undeva de sus stârnind o ploaie de scântei, şi o clipă mă cuprinde îndoiala că voi reuşi! Privesc spre mulţime şi, văzând ochii măriţi de spaimă şi speranţă ai femeii, îi fac semn să stea liniştită şi mă îndrept spre casa în flăcări. Dogoarea mă învăluie încă de la primii paşi, arzându-mi obrajii şi făcându-mă să mă opresc. Mă deschei la veston şi mi-l trag peste cap lăsându-mi descoperiţi doar ochii. Cu o lovitură de picior, deschid uşa, care abia se mai ţine în canatul cuprins de flăcări, şi intru încercând să respir cât mai rar. În prima încăpere, un hol în care totul pare incendiat, rămân descumpănit o clipă când în faţă îmi apar două uşi identice. Deschid, tot cu piciorul, una dintre ele, şi mă loveşte în faţă un val de flăcări, ameţindu-mă. Bucătăria. De aici, probabil, a izbucnit şi incendiul. Pătrund în cealaltă încăpere, împleticindu-mă. Simt că nu mai pot rezista mult. Dacă nici aici nu este...
Prin fumul alb, înecăcios, văd într-un colţ un pat acoperit cu o plapumă uriaşă. Nici un zgomot, nici o mişcare. Oare am ajuns prea târziu? Din câţiva paşi sunt lângă pat. Cuprind în braţe făptura plăpândă, pe care abia o simt, şi mă reped afară simţind că-mi lipseşte aerul. Din uşa deschisă a bucătăriei, limbile flăcărilor încearcă să mă ajungă. Cu o ultimă sforţare, ies. Mă opresc ameţit de aerul proaspăt şi răcoros. O mulţime de ochi mă privesc. Copilul din braţele mele începe deodată să se mişte şi să ţipe, făcându-i pe toţi să se destindă şi să zâmbească, atât cât se poate zâmbi lângă o casă în flăcări.
Îi dau femeii comoara şi lumea ne înconjoară curioasă. Lângă mine, o simt pe Florina cum mă strânge sălbatic de braţ. Privim o clipă amândoi la faţa rotundă a copilului, la părul lui auriu strălucind ciudat în lumina pâlpâitoare a focului, şi o trag pe Florina după mine înainte de a se dezmetici lumea. Mă aud într-un târziu strigat, dar suntem deja departe, la adăpostul întunericului.
Îmi vine să râd când mă gândesc că mă simt ca Anatol. După câteva străzi mă opresc, iar Florina mă priveşte nedumerită. Nu spun nimic şi, cu inima bătându-mi nebuneşte în piept, o întorc cu faţa spre mine, aplecându-mă spre ea. Mă priveşte o clipă în ochi, apoi, punându-mi mâna pe gură, mă opreşte şi, cu gesturi sigure, îşi scoate baticul de la gât şi-mi şterge apăsat funinginea de pe faţă şi buze.

* * *

— Ei, cum a fost? mi-a zâmbit şăgalnic fata de la ghişeu când m-am ridicat din fotoliu.
Am rămas câteva clipe pe gânduri înainte de a-i răspunde. Am închis ochii, retrăind puritatea şi intensitatea sentimentelor provocate de noua înregistrare. De la timidul şi fricosul de la început, trecerea gradată spre eroul din final...
— Minunat, absolut minunat! Atât de timid si de neajutorat mă simţeam la început... apoi dintr-o data m-am simţit erou. Nemaipomenită gradare a trăirilor...
— Să înţeleg că îl cumpăraţi... (Fata învârtea în mână CD-ul cu înregistrarea.) Achitaţi la casă şi până atunci vi-l împachetez.
Am dat să mă îndrept spre casierie, când ceva din zâmbetul fetei m-a făcut să mă întorc spre ea.
— Nu te supăra, dar nu cumva...?
La întrebarea mea neterminată a dat fericită din cap.
— Aşteptam să vedem când o să vă daţi seama. Aţi trăit înregistrarea cu prea mare intensitate ca să nu mă recunoaşteţi. Da, eu am fost modelul pentru Florina... Şi, ştiţi, dacă doriţi... aşa, în mod excepţional, numai pentru clienţii fideli ca dumneavoastră, se poate repeta scena finală... pentru o taxă suplimentară de numai zece la sută. Totul în cadrul campaniei promoţionale pentru lansarea noii PsihoSimulări. Vă daţi seama că fragmentul prezentat este numai calupul publicitar. Înregistrarea integrală este de peste trei ore, şi bineînţeles că relaţia lor devine foarte pasională şi tandră spre sfârşit...
Am achitat la casă şi, fericit, m-am apropiat cu bonul de vânzătoare. Dintr-o cutie a scos puţină funingine şi cu gesturi experte m-a murdărit pe faţă, apoi şi-a scos baticul şi a început să mă şteargă. Am luat-o în braţe şi am sărutat-o apăsat pe buze exact ca în Trăirea proaspăt încheiată. Cumpărătorii care mai erau în magazin şi care văzuseră înregistrarea au aplaudat politicos.
Vânzătoarea rămăsese tăcută şi mă privea cu o întrebare mută în ochi.
— A fost minunat, am asigurat-o eu, dar fără prea multă convingere în voce.
Ochii i s-au umezit uşor şi a privit stânjenită într-o parte:
— Vă mulţumesc, dar nu-i nevoie să vă prefaceţi... Ştiu prea bine că niciodată realitatea nu o să poată concura o Trăire Virtuală. Oricum vă mulţumesc, a mai şoptit dintr-o dată tristă, şi şi-a îndreptat atenţia spre următorul client.
Am ieşit din magazin cu CD-ul în mână. Oare ar fi fost politicos din partea mea să o invit undeva, să ieşim împreună, oare sclipirea aceea din ochii ei chiar era o nerostită invitaţie sau era doar o nouă politică a firmei pentru a spori vânzările?
Apoi poate că ar fi trebuit să vorbesc cu ea, să o conving, să insist, şi pentru ce? Pentru o noapte de dragoste care în mod sigur nu s-ar fi ridicat la înălţimea celei pe care urma să o trăiesc cu ajutorul Trăirii Virtuale... Oricum ar fi fost, sărutarea ei reală a fost fadă şi nu m-a făcut să simt nimic faţă de ceea ce am simţit atunci când am trăit înregistrarea.
Nehotărât, am aşteptat până la ora închiderii magazinului şi am privit cum silueta fragilă i se pierde printre blocuri. Am făcut doi paşi după ea, apoi m-am oprit. Peste acoperişuri nu se vede nicăieri nici o lumină pâlpâitoare a unui început de incendiu, aşa că, strângând în braţe cutia cu CD-ul, m-am îndreptat grăbit spre casă, nerăbdător să retrăiesc minunatul meu vis de iubire...

*

Tot drumul înapoi spre oraş, spre civilizaţie, eu am tăcut morocănos, iar nea Gică, fin psiholog, mi-a respectat tăcerea. Din când în când, ofta şi privea înapoi spre locul unde bănuia că ar putea fi Fundăţica. Într-un târziu, chiar înainte de a intra în Braşov, nu m-am mai putut abţine şi l-am întrebat:
— Da’ ce te frământă, ne-a Gică, de te tot uiţi aşa cu jind înapoi?
Şoferul depăşi cu grijă un camion, apoi se întoarse oarecum ruşinat spre mine:
— Mă tot gândesc la fetişcana aia…
— Care fetişcană? am făcut eu pe nedumeritul.
— Ei, care? Sevastiţa, care alta…
— Ce-i cu ea?
Nea Gică mai conduse un timp cu ochii la şosea, apoi spuse plin de obidă:
— Nu ai văzut cum i se mişcau ochii în cap? Un semn aştepta, şi ar fi venit după mine. Că bătrânului tot nu îi era de nici un folos, aşa tânără cum era…
Am privit mai lung la nea Gică: avea la vreo cincizeci de ani, dar uite, al dracului, unde îi stăteau gândurile. Mi-am ascuns un zâmbet şi l-am întrebat, cât de serios am putut:
— Păi, de ce nu i-ai făcut semn atunci? Cred că moşul era chiar bucuros să scape de o asemenea pacoste… Ţi-ar fi dat-o tot fuga…
Şoferul tuşi încurcat şi după un timp spuse:
— Acu’, că era împiedicată nu ar fi mare lucru, s-ar fi obişnuit ea cu timpul să meargă drept. Dar mă gândesc: dacă moşul avea dreptate?
— Cu ce să aibă dreptate? am întrebat eu nedumerit.
— Dacă efectul la apa aia vie pe care a băut-o nu ţine prea mult, şi într-o dimineaţă mă trezeam cu o hoaşcă de o sută de ani în pat, ce mă făceam eu pe urmă cu ea?
Când ne-am despărţit, o oră mai târziu, încă mai dădea din cap neconvins dacă a făcut bine sau nu.
Cât despre mine, ce să mai zic? Eram la al doilea reportaj ratat la Fundăţica, dar va trebui să mai ratez multe şi să mai treacă ceva timp până ce aveam să mă conving că şeful meu nu este un paranoic şi că acolo, undeva între barul lui Solovăstru şi Râpa Dracului, chiar se întâmplă lucruri ciudate.

Mergeam aşadar spre „Seif“ să ne începem investigaţia; nu prea avusesem ocazia să mă plimb alături de Isabel paşnic şi lipsit de griji. De obicei prezenţa ei alături de mine însemna că sunt în misiune, de unde o stare permanentă de alertă, cu toate simţurile treze, pentru că în orice moment puteam să trecem de la o simplă plimbare printr-un parc la o urmărire în viteză. De data asta, cum până la misiunea propriu-zisă părea să mai fie destul timp, m-am relaxat, încercând să nu privesc zâmbind la bărbaţii care întorceau capul după Isabel. La un moment dat, aşteptând să traversăm, Isabel s-a aplecat discret spre mine:
— Suntem urmăriţi!
— La câţi bărbaţi s-au holbat azi la tine, ce mă miră este faptul că ne urmăreşte numai unul singur. Mă aşteptam să fie o cohortă întreagă…
Isabel îmi zâmbi acru:
— Ha-ha, ce glumă bună. Numai că suntem urmăriţi de o fetişcană…
Am înghiţit în sec şi am tăcut. În cazul ăsta, se schimba cu totul situaţia. În epoca istorică în care era situată locaţia permanentă a Agenţiei erau obiceiuri extrem de tradiţionaliste. Nu se auzise de lesbiene, şi cum eu, la cei patruzeci de ani ai mei şi cu o banală mutră de contabil, eram departe de a produce fiori în inimile feciorelnice, era clar că eram urmăriţi din cauza a ceea ce eram, nu din pricina a cum arătam. După ce am traversat m-am oprit, m-am întors cu faţa spre Isabel şi am început să-i aranjez drăgăstos baticul. Se pare că gestul a atras atenţia, deoarece, cu ochii la noi, vreo câţiva masculi din preajmă au început să traverseze, deşi stopul era de mult pe roşu, şi un cor de claxoane a stârnit interesul tuturor, astfel că am putut să privesc în linişte „urmăritoarea“. O fetişcană – aşa cum spusese şi Isabel, părea să nu aibă mai mult de douăzeci de ani, slăbuţă, haine destul de ponosite pe ea şi ochelari cu multe dioptrii. Un batic de o culoare incertă îi acoperea aproape jumătate din faţă, dar fără îndoială că nu o mai întâlnisem niciodată. Un fel de şoarece de bibliotecă, însă bineînţeles că totul putea fi doar o mască.
— Ce facem? am întrebat eu posac. Nu putem merge la „Seif“ cu codiţa asta după noi…
— Dacă vrei, o împing eu sub o maşină, se oferi Isabel, şi abia când am privit la ea mai bine mi-am dat seama că glumea; deşi de la ea mă aşteptam la orice.
Între timp, şoarecele de bibliotecă se ţinea harnic după noi. Nu ar fi fost o soluţie să încercăm să scăpăm de ea; urmărirea ar fi putut fi preluată de altcineva, mai experimentat şi mai greu de depistat.
— Uite cum facem, m-am întors eu spre Isabel, vorbindu-i numai din colţul buzelor. Ne despărţim, mergem un timp pe trasee diferite, să vedem totuşi după cine se ţine. Apoi ne întâlnim şi hotărâm ce facem mai departe.
— Bine, spuse Isabel privind concentrată spre urmăritoarea noastră. Mai ales că îmi pare foarte cunoscută şi nu ştiu de unde să o iau. Poate pe drum o să-mi reamintesc…
Aşa am făcut şi, spre marea mea surpriză, ţinta urmăririi a fost Isabel. „Poate totuşi, chiar dacă nu sunt lesbiene, există femei care se lasă furate de frumuseţea Isabelei“, mi-am spus eu şi m-am grăbit spre punctul de întâlnire. Acolo, spre uimirea mea, am văzut şoarecele de bibliotecă discutând liniştită cu Isabel. Când m-a văzut, mi-a făcut semn să mă apropii mai repede. Am mărit pasul şi, cu toate simţurile în alertă, m-am apropiat de ele. Cu faţa numai zâmbet, Isabel îmi prezentă fata:
— Tom, uite, ea este Ana. Ţi-am vorbit de ea zilele trecute – spuse Isabel grăbită, făcându-mi cu ochiul –, dar sinceră să fiu nu speram să rezolve atât de repede, turui ea repede şi o prinse prietenos de braţ.
— Încântat de cunoştinţă, m-am înclinat eu în faţa şoarecelui de bibliotecă, şi am văzut-o cum roşeşte discret.
— Mă bucur să vă pot fi de folos, domnule profesor, şopti ea şi porni cu paşi mărunţi înainte.
„Profesor?“ Ce altceva îi mai povestise Isabel despre mine? Fata asta avea uneori o imaginaţie debordantă, şi eu trebuia să ţin pasul aproape de ea. „Profesor!“ Profesor de ce naiba? Ce le predam eu tinerilor învăţăcei când ei mă priveau cuminţi şi însetaţi de cunoaştere? Aveam să aflu, fără îndoială, până la urmă, dar deocamdată încercam să mă ţin după paşii mărunţi şi repezi ai şoricelului. O luase spre partea veche a oraşului şi în scurtă vreme am ajuns lângă Cetate. O veche cetate de apărare care supravieţuise ca prin minune vitregiilor vremii, dar risca să se dărâme acum din pricina anticarilor. De câţiva ani buni foloseau cu pricepere fiecare fisură săpată de timp în trupul bătrânei cetăţi pentru a-şi deschide o dugheană unde să-şi vândă marfa. Era de bon ton să vinzi marfă veche la umbra vechilor ruine. Fata ne arătă firma unui anticariat, care, după cât de scorojită arăta din cauza ploilor, şi-ar fi găsit fără nici o greutate locul alături de exponatele din vitrină.
— Am fost atât de încântată, domnule profesor, când am auzit că pentru dumneavoastră este cadoul! turuia mai departe şoricelul. M-am bucurat că am întâlnit-o astăzi, pentru că tocmai s-a rezolvat, dar nu ştiam cum să o anunţ. Trebuia să aştept până rămânea singură, chiar dacă aveam toată încrederea şi în dumneavoastră, dar ştiţi cum merg lucrurile astea… La început, sora dumneavoastră nu a vrut să îmi spună pentru cine este, dar a făcut bine că mi-a spus. Acum am să vă ajut să vă alegeţi un exemplar deosebit…
„Sora“ mea Isabel zâmbea misterios, în timp ce eu eram din ce în ce mai nedumerit, simţindu-mă tot mai depăşit de evenimente. Am intrat şi mi s-a părut că tulburăm cu paşii noştri vechi fantome din somnul lor tihnit de după-amiază. Una dintre mumiile expuse de-a lungul zidului s-a desprins cu greu din locul în care se odihnea de veacuri şi, mişcându-se sacadat, a început să se apropie de noi. Abia când a ajuns în puţina lumină care pătrundea palidă de afară prin geamul mic, am văzut că era un bătrân scheletic, dar la fel de viu ca mine şi ca fetele de lângă mine.
— Bunicule, s-a repezit Ana în întâmpinarea lui, ţi-am spus să nu cobori azi. Trebuie să ne laşi pe mine şi pe Anatol să ne ocupăm de magazin.
— A venit marfă, şopti bătrânul. A trebuit să se ducă să o aducă… Nu puteam lăsa magazinul aşa… şi nici nu îl puteam închide… Clienţii, vechii clienţi trebuie să-l găsească tot timpul deschis.
Părea că efortul făcut pentru a-şi expune în faţa noastră crezul de anticar conştiincios îl epuizase cu totul, pentru că s-a aşezat pe o ladă a breslelor, veche de câteva secole. S-a auzit o trosnitură, şi nu am fost sigur dacă a trosnit lada sau oasele bătrânului.
Ana s-a apropiat protectoare de el:
— Am să le arăt eu exponatele, acum du-te înapoi în pat…
A privit în urma bătrânului cum îşi târa oasele din încăpere, a aşteptat până a ieşit, apoi s-a întors misterioasă spre noi, şoptindu-ne:
— Prefer să nu fie aici, să vă pot arăta totul. El a apucat vremurile prohibiţiei şi încă mai are reţineri chiar şi cu vânzarea vechilor artefacte…
Şi-a dat jos baticul care îi acoperea jumătate din faţă, şi-a aşezat cochetă ochelarii şi mi-a zâmbit:
— Ar trebui să vă mulţumesc şi eu, dar probabil că au făcut-o prea mulţi ca să vă mai intereseze aşa ceva. Oricum, fără cursurile şi intervenţiile dumneavoastră, nici acum nu s-ar fi legalizat vânzarea artefactelor din Lumea de Jos.
O luminiţă s-a aprins în mintea mea: cursurile ţinute la Facultatea de Antropologie acum câţiva ani, când urmăream traficul de artefacte în care îi bănuiam implicaţi şi pe studenţi. Şi undeva în primele rânduri ale amfiteatrului, de fiecare dată, vedeam mutra ascuţită, ceva mai tânără şi mai plină de coşuri, a şoricelului ce mă privea ca şi acum cu o jenantă adoraţie.
— Am avut încredere în dumneavoastră, şopti ea întretăiat, iar mie mi se păru că roşeşte uşor.
Am zâmbit amintirii sub privirea cercetătoare a Isabelei. Era unul dintre puţinele cazuri rezolvate fără ea. Prin anticariatele oraşului, în urmă cu vreo cinci ani, începuseră să apară artefacte ciudate, care nu aparţineau nici unei culturi cunoscute. Cum sursele păreau să fie undeva în rândurile studenţimii, unul dintre profesori s-a îmbolnăvit brusc şi eu i-am luat locul. Studenţii… Întotdeauna inventivi şi născocitori de noi modalităţi care să le completeze resursele mereu pe cale de a se epuiza. Soluţia găsită de ei era relativ simplă: cum comunicarea între polisuri şi prezent era relativ facilă, au aranjat ca cei din polisurile superioare să aşeze în locuri dinainte prestabilite şi puţin afectate de mişcări tectonice diferite fleacuri achiziţionate pe nimic în timpul lor. De obicei erau depozitate în incinte care să le protejeze cât mai bine. Trecerea timpului făcea restul: îmbătrânea obiectele suficient de mult încât să reziste oricăror probe. Interesant este că din punct de vedere al severei legislaţii temporale nu fusese încălcat nici un articol de lege, şi o bună parte din merit pot să spun că îmi revine mie pentru demonstrarea acestui lucru. Nu fusese folosit nici un generator temporal, şi nici un gram de materie vie nu străbătuse milioanele de ani. Numai că absolvirea de orice răspundere a celor care practicau un astfel de comerţ a dus la o asemenea răspândirea a artefactelor, încât, în scurtă vreme, preţurile s-au prăbuşit şi nimeni nu a mai fost interesat să cumpere nimic, indiferent cât de interesant ar fi arătat. Dar ăsta era un risc previzibil.
Între timp, Ana a coborât obloanele şi a aprins lumina. Apoi, cu o figură de bătrân anarhist care îşi arată colecţia de bombe unor prieteni, a deschis un dulap aflat undeva ferit, după nişte mese. La deschiderea uşilor s-a aprins o lumină palidă şi un val de căldură umedă ne-a învăluit: pe rafturi, aranjate după mărime, o mulţime de ouă de diferite mărimi erau etalate privirilor. Ana se uită ţintă la noi cu ochi strălucitori:
— Ei, ce spuneţi? O să ne ajutaţi şi de data asta?
Am înghiţit în sec, şi Isabel a făcut un pas spre dulap, privind cercetătoare. Apoi a atins un ou:
— Am putea să-l vedem pe ăsta?
Ana îl ridică cu grijă şi îl aşeză pe platoul rotitor al unui aparat în care am recunoscut un bătrân ecograf modificat. Când ecranul verzui s-a luminat şi Ana a reglat rezoluţia, am înghiţit în sec: silueta inconfundabilă a unui dinozaur pe cale să eclozeze se etala în toată splendoarea.
— Drace! am spus şi apoi am înghiţit în sec, lipsit de orice replică.
Am privit mai atent imaginea, apoi m-am hazardat:
— Pare a fi velociraptor…
— În nici un caz, m-a contrazis Ana. Mai degrabă oviraptor…
— Oviraptor este, a decis şi Isabel după ce a privit atentă ecranul. În stare embrionară pot fi confundaţi destul de uşor, dar în mod sigur ăsta este oviraptor.
Văzând privirea mea aţintită întrebător asupra ei, Isabel nu a scăpat ocazia să îşi etaleze cunoştinţele:
— Primul schelet de oviraptor a fost descoperit în 1924 de Henry F. Osborn, undeva în Mongolia. Cum a fost găsit deasupra unor ouă care nu conţineau embrioni, s-a presupus că le-ar fi consumat conţinutul, şi aşa s-a pricopsit cu numele de hoţ de ouă. După numai câţiva ani s-a mai descoperit încă un schelet, în stare mai bună, tot deasupra unor ouă de acelaşi fel, care conţineau embrioni de oviraptor fosilizaţi. De unde concluzia că primul oviraptor nu mâncase ouăle, ci încercase să le apere… Dar, cum numele prinsese aşa de bine în comunitatea ştiinţifică, i-a fost lăsat neschimbat, chiar dacă i se făcea astfel o mare nedreptate micului dinozaur. Oviraptorul era un dinozaur omnivor, de dimensiune mică, asemănător cu o pasare. Adultul avea în jur de doi metri şi cântărea cam 25-35 de kilograme. Avea o constituţie uşoară, mişcări rapide, picioare lungi şi mers biped. Gâtul îi era flexibil, curbat in forma literei S, coada lungă, membrele anterioare scurte şi puternice, cu câte trei degete lungi, potrivite pentru apucat, care se sfârşeau cu gheare curbate, cam de opt centimetri lungime. Membrele posterioare aveau şi ele câte trei degete.
. Capul său avea o formă ciudată, ca de papagal, cu un cioc mic, lipsit de dinţi, dar cu fălci puternice, adaptate pentru a zdrobi prada. Oviraptorii aveau pe cioc o protuberanţă mică, sub formă de creastă, asemănătoare cu un corn, care folosea probabil ca o podoabă pentru împerechere. Se crede că diferenţele dintre aceste creste pot reprezenta diferite specii de oviraptori, sau poate diferenţierea dintre mascul şi femelă, dintre animalul tânăr şi cel adult, în cadrul speciilor. Oviraptorii au trăit spre sfârşitul perioadei cretacice, cam cu 80-70 de milioane de ani în urmă. Ce altceva mai vreţi să vă mai spun?
— Nimic, nimic, am spus eu repede, la gândul că ar putea să spună printre altele că tocmai văzuse câţiva cum se fugăreau în jurul ei, în timpul ultimei noastre vizite în Cretacic.
Ana o privea uimită:
— Încă nu am întâlnit pe cineva care să aibă cunoştinţe atât de profunde despre dinozauri. Să vă mai arăt câteva ouă… Am aici unul mare de tot…
Isabel se dovedi a fi mai practică:
— Nu-i nevoie! Îl cumpărăm pe ăsta!
Ana privi încurcată când la unul, când la altul, înainte de a spune ceva:
— Dacă credeţi că ne puteţi ajuta să legalizăm şi comerţul cu aşa ceva, arătă ea cu privirea spre dulapul plin cu ouă de dinozaur, mi s-a spus că vă pot oferi unul pe gratis. Altfel, costă destul de mult…
Cum să spui cuiva că una este să aduci de-a lungul milioanelor de ani o piatră cioplită, şi alta să transporţi, indiferent cum, o fiinţă vie? Pentru că, la urma urmei, asta erau ouăle de dinozaur – fiinţe –, şi transportul lor de-a lungul timpului încălca tocmai prima lege. De care ştiau toţi contemporanii noştri, dar pe care nu o băgau în seamă pentru că nu se găsise nici o modalitate de a o încălca. Ei, uite că acum cineva găsise calea…
Am scuturat din cap nehotărât:
— De data asta nu pot promite nimic, Ana, aşa că e mai bine să-l plătim.
Chiar când să plecăm a apărut şi fratele ei, cu o maşină încărcată până la refuz cu cutii care semănau izbitor de mult cu incubatorul nostru. După ce Ana ne-a făcut cunoştinţă, Anatol – aşa îl chema pe fratele ei – ne-a rugat şi el să-i ajutăm să legalizeze odată comerţul ăsta, pentru că se săturaseră să se tot ascundă de autorităţi şi să facă pe contrabandiştii. Profitând de farmecul ei, Isabel l-a tras discret de limbă, şi nu a fost nevoie de prea multe insistenţe ca să aflăm că ouăle de dinozaur soseau din trecut pe aceeaşi filieră ca şi artefactele.
Am plătit oul, Ana ni l-a ambalat într-un incubator şi ne-a chemat apoi un taxi. În maşină, cu incubatorul între noi, Isabel m-a privit radioasă:
— După cum vezi, am avut dreptate! A câta oară?
— Asta rezolvă numai jumătate din problemă, am spus eu posac. Să vedem cum rezolvăm jumătatea mai grea a ei! Îţi dai seama că un ou nu rezistă zeci de milioane de ani, la fel ca artefactele de care ne vorbea Anatol. Nici o incintă, oricât de bine construită, nu face faţă unui milion de ani, când este vorba să protejeze o fiinţă vie. Sper să fie totuşi o găselniţă tehnologică, şi să nu fie implicate generatoarele temporale.
— Va trebui să mergem până la urmă în Polisuri să aflăm. Pentru că nu ai sesizat un lucru esenţial.
M-am încruntat încercând să reiau datele problemei, în timp ce lângă mine Isabel se hlizea încântată. Mereu se distra copios când sesiza amănunte care mie îmi scăpau. Chiar dacă pe urmă mă lăsa pe mine să culeg laurii…
După câteva minute de eforturi zadarnice, m-am dat bătut.
— Bine, isteaţo! Spune tu despre ce este vorba…
— Polisul cel mai apropiat de prezent este situat acum 130 de milioane de ani…
Am dat din umeri.
— Ştiu asta, dar nu văd care este problema.
Isabel oftă, fals îndurerată:
— La anticariat, când m-ai întrebat, am spus tare ca să priceapă toţi: oviraptorii au trăit cu 70-80 de milioane în urmă. Nici o aşezare umană autorizată, câteva zeci de milioane de ani în jurul acestei date spre trecut sau spre prezent. Până ajungem la Centru gândeşte-te la asta, poate găseşti o explicaţie. Larren sigur ţi-o va cere…
Nu trebuia să mă gândesc prea mult ca să îmi dau seama că asta implica existenţa unor generatoare temporale neautorizate şi a unor probleme pe măsură.
Probabil că eu şi Isabel alcătuiam o pereche tare ciudată, aşa cum căram între noi cu grijă incubatorul pe coridoarele Agenţiei, deoarece aproape toţi cei pe lângă care treceam întorceau capul în urma noastră. Nu prea ne păsa de asta, pentru că îi duceam lui Larren exact ceea ce voia: o probă. Nu am prevăzut un singur lucru: încăpăţânarea lui şi mai ales lipsa unui ecograf la îndemână.
Când am intrat la el, cu un gest teatral am aşezat oul de oviraptor pe biroul lui şi i-am spus:
— Voiai o probă? Uite proba!
Probabil că toată lumea a văzut măcar în filme cum arată un ou de dinozaur. Ca un ou de raţă ceva mai mare, maroniu-verzui, cam de cincisprezece centimetri înălţime – şi care stătea acum într-un echilibru precar pe biroul lăcuit al lui Larren.
Larren, după ce i-am povestit cum l-am achiziţionat, l-a înconjurat tacticos, a ciocănit cu degetul în coajă ca şi cum i-ar fi încercat tăria, apoi s-a întors cu milă spre noi:
— Îmi pare rău de voi! Cei mai buni agenţi ai mei, şi v-aţi lăsat aşa de uşor duşi de nas…
Am privit nedumerit spre Isabel, care se mulţumi să ridice din umeri la fel de nedumerită ca şi mine: uneori comportamentul lui Larren o lua până şi pe ea prin surprindere.
— Aţi fost înşelaţi, asta este! Vi s-a prezentat un trucaj ieftin ca să obţină un preţ bun, atâta tot. Pe monitorul ecografului vi s-a prezentat o simplă înregistrare, şi voi aţi căzut în plasă ca doi novici.
Amintindu-mi de ochii sinceri ai Anei, am vrut să-l contrazic, dar chiar atunci Isabel mi-a dat un ghiont scurt, arătându-mi din priviri oul: o fisură mică apăruse acolo unde degetul şefului ciocănise coaja. Sub privirea noastră, fisura s-a transformat într-o crăpătură care se lărgea văzând cu ochii. Un cioc ca de papagal îşi făcea loc fărâmând bucăţi mari din ou. Văzând încotro privim, şeful s-a întors şi el spre ou chiar la timp ca să vadă micul oviraptor ieşind de acolo. Cum era cam aproape, a întins mâna să se apere, dar, fiind singurul lucru în mişcare, micul oviraptor s-a lipit drăgăstos de ea, piuind subţire, asemenea unui pui. Larren s-a îndepărtat rapid de birou, dar micul oviraptor a sărit jos cu o agilitate pe care nu i-o bănuiai şi s-a lipit de piciorul lui.
Cu micul pui de oviraptor ţinându-se după el, Larren ne-a dat cartelele pentru generatoarele temporale şi ne-a făcut semn să plecăm. În multele misiuni în care am mai plecat după aia, aşa mi-l reaminteam: făcând paşi mărunţi prin birou cu micul oviraptor piuind jalnic şi ţinându-se cu încăpăţânare după el.
În drum spre „Seif“ m-a sunat Larren:
— Auzi, Tom, făcu el încurcat. Fă cumva şi află discret de la Isabel câteva amănunte despre oviraptori. În memoria ei aia cu care se laudă tot timpul trebuie să fie câteva informaţii despre ce mănâncă, ce obiceiuri are, pentru că am impresia că îi este foame…
I-am repetat cele câteva informaţii pe care le aflasem cu numai o oră mai devreme la anticariat de la Isabel.
— Şi, fiind omnivor, cred că poţi să îi dai să mănânce orice… Oricum nu contează, după cum ştii, va trebui să scapi până la urmă de el.
Din receptor se auzi un chicotit, apoi un zgomot înfundat de paşi, apoi Larren spuse:
— Ştii ce cred eu, Tom? Bestia asta mică chiar ţine la mine… Se ţine ca un căţeluş după piciorul meu… Şi ai dreptate, mănâncă orice: tocmai mi-a furat sandvişul de pe birou.
Lângă mine, Isabel a ridicat exasperată ochii spre cer, dar eu am încercat să îl temperez:
— Ar fi bine să nu te ataşezi prea mult de el, doar ştii că va trebui…
— La naiba, Tom, e o probă importantă, nu o putem distruge până nu rezolvaţi cazul, a mai spus el în timp ce, după zgomotele ce se auzeau, părea că încearcă să se urce pe birou, şi a închis înainte de a-i mai putea spune ceva.
Înainte de a intra în „Seif“ să ne luăm generatoarele temporale, Isabel m-a oprit:
— Ştii pentru ce îmi pare rău, Tom?
Cum nu mă hazardam să urmăresc felul în care gândea Isabel, am clătinat din cap.
— Ai văzut oul acela mare şi maro aşezat pe raftul din spate al incubatorului?
Îl văzusem, şi chiar mă tentase la un moment dat să îl cumpărăm. Mă gândisem că poate era mai scump, dar nu ăsta era motivul pentru care nu insistasem să îl vedem şi eventual să îl cumpăram. Era de-a dreptul imens şi nu aveam nici un chef să îl cărăm în braţe pe coridoarele Centrului. Pentru ce ne trebuia nouă, ajungea unul cât de mic: important era să fie fecundat, şi embrionul viu.
— L-am văzut, am afirmat eu, deşi nu ştiam nicidecum unde voia să ajungă Isabel.
— Ei bine, o să regret toată viaţa că nu l-am ales pe ăla.
— De ce? am întrebat eu, deşi aveam o vagă bănuială.
— Era de Tiranosaurus Rex, a spus Isabel şi a intrat in „ Seif“.

*

Larren avea să rămână cunoscut în istoria Centrului drept „Şeful cu Oviraptorul“. Uneori, când mă exasperau hotărârile lui arbitrare, în timp ce mi le comunica privindu-mă încruntat, jalonat îndeaproape de oviraptor, care părea că îi furase şi obiceiurile, nu numai sandvişurile, reuşeam spre marea lui uimire să zâmbesc. Pentru că atunci îmi imaginam că, în locul capului mic şi puţin nătâng al oviraptorului, lângă umărul şefului se iţea botul plin de colţi ascuţiţi al unui Tiranosaurus Rex.

I tried to lie better and then, all of a sudden, I realized I was not in my bed. I held out my hand and I met some rough hair. Before opening my eyes completely I asked myself how drunk I could have been the night before to get in bed with such a woman. I stretched myself and I tried to turn over: maybe I should better pretend I am still sleeping and she will have the decency to leave unnoticed. Not a chance: women, the rougher their hair, the more churl they are, I found myself formulating one of the laws I was to forget the moment I got rid of my hangover.

A kick in my ribs made me open my eyes over an incredible scene: I was lying with half of my body over the thick mane of a lion that was snoring gently and farther on I could see a lioness too. My hand was resting on the lion’s mane and,  for a moment, above all the absurd of the situation, I let out a sigh of relief: no matter how drunk I may be, I never get in bed with a woman that has got rough hair. Under me, just like under the lion, as a matter of fact, laid golden sand, and when I raised my head I saw, only a few meters away from us, the blue waters of a lake from which a drowsy crocodile was taking out his head. Or it was an alligator, because I could never tell one from the other very well. What I didn’t like about all this story was that, as sleepy as he seemed, his eyes were greedily fixed on me.

“A zoo”, I said to myself. This was the explanation! “Somebody, and I’ll find out who, took advantage of my being terribly drunk last night, gave me a sleep pill or a drug and put me here among these beasts”. I was just thinking that there is no zoo in the world where crocodiles and lions are put in the same place, when I got a second kick in my ribs:

-Aren’t you going to wake up?

I looked toward the owner of the voice. A well built up woman, just like in the commercials that lure you to the South seas, stark naked, kept on kicking me somewhere between my second and my third rib. With her hands she was trying in vain to cover either her sex or her exceedingly big breasts. My attempt to close my eyes and treat all the problem like the natural sequel of my drinking from last night didn’t have as a result but a second kick.

-Hey, calm down! I shouted at my superb dream.

-Wake up! She growled in a whistle, with a voce that seemed to float on the climax of exasperation.

As my only reaction was to lie better, she went on:

-You should better wake up before the lion under you does!

I watched the lion better. He was already breathing faster and he looked like he was slowly wakening up.

After a time he blinked and the eye on my side stared at me. I decided that the dream started to be a little bit too realistic so I rose slowly followed by his somehow curious look. Only curious for the moment, though I didn’t have the slightest idea about the moment when this curiosity was to become more aggressive.

-Oh, thank God you woke up! the woman next to me sighed with relief. I thought he would wake up before you.

I watched myself puzzled. I was as naked as she was. We were both on the shore of a lake with clear blue waters and on the beach around it there were lots of sleeping animals. Some of them started to yawn in their sleep; others were already moving and trying to get up. I stepped cautiously over the lion, took the woman by her hand and drew her a little farther, and then I asked her:

-Can you tell me what the hell is going on here?

-I will, but if you don’t mind, let’s make some more steps away from here … This is why I woke you up … We are running out of time … they are going to wake up soon …

We stepped away from the animals on the beach.

-Now, speak! I summoned her.

She looked around hesitating, like she was searching for a bench to sit on. Nothing of this kind could be seen nearby so she started to talk.

-I think I woke up ten minutes before you, she said irritated. You should have woken up and hear, too …

-Hear what? I asked puzzled … Was there an announcement or something of this kind?

-Not exactly an announcement, she said confused but I had just woken up when suddenly I heard something like a buzz in my head. Then a voice, or a thought made its presence felt in my mind. It said something about the fact that many times, through its fortuitous genetic mutations, nature doesn’t know how to choose the real masters of a planet. And that they, but I don’t know who are they, will rectify this situation. They will take one animal from each species and they will put us all on this … I think the word or at least the concept of arena war used. Which they are not going to open again before it remains only the species that deserves it.

I watched more careful around with the last remainders of my sleep chased away. In the distance I could see something like a translucent wall surrounding the place we were in. it looked like a circle with a diameter of three or four kilometers, on the surface of which had been amassed, as I could realize, almost all the animals on the earth. Like in a monstrous ark oh Noah. The small difference was that I was not Noah but an ordinary animal. Or at least this is how those who had put us here saw the things. I took a better look at the woman. Pretty, a little bit saucy, the type I would have chosen to have fun with on an usual night but not to have her as an equal partner for fighting against lions. But maybe she thought the same about me …

-Did you have the time to look around more carefully? I asked her. Is there a shelter or something of this kind around this place? Otherwise we have no chance against the lions … or the crocodiles ... I added noticing the eye of the reptile from the lake looking straight towards me with a fixity I still didn’t like.

-I don’t know, I didn’t have the time to look, she answered helplessly. The moment I woke up, I began to look for people. Then, when I found you, the announcement was heard and I tried to wake you up … Do you think we can manage? She asked with a whine and all her self-assurance seemed to have faded away all at once.

-We have to, I encouraged her, forcing myself to smile. Otherwise the whole world will end up populated only by lions … or crocodiles.

I took her by the hand and we headed for the translucent wall in the distance. Animals were walking by our side staggering. As I could see, the small animals were the first that had come to their senses after the drug’s effect or whatever might have operated on us. Anyway, the majority seemed still sleepy and was shaking their heads like they wanted to drive away their dizziness.

We arrived at the wall. It was like a milky screen which let the light but no image through it. I pushed it with my hand. It had the firmness of a hard rubber and it seemed completely insensible to my attempts of scratching or piercing it with a branch. I started digging at its base but I came over the same hard material everywhere. Anyway, I didn’t have any tools for digging. Nor did I have the time. At least, not before the big carnivores woke up. Or before they got hungry.

-What shall we do? the woman asked worriedly.

-For the moment, we shall search for a place to shelter and be safe, I answered and started along the wall. We must find something…a place where we can stay until we decide what to do.

I noticed a cluster of trees in the distance. I headed for that place hopefully. Although it didn’t look like a solution to perch in the trees until the animals ate each other, at least they were to offer us a provisional shelter. And all of a sudden, I saw two huge cylindrical forms coming out from behind the trees. They seemed to be some reservoirs or something like that but anyway they were the first thing that broke the monotony of our habitat. Yes, our kidnappers had thought about everything. There were two huge tanks and we got closer, I saw water was flowing from one of them. After it was collected in some sort of a drain, it poured out over its margins in the lake on the shore of which I had woken up. In the other, there was a yellowish gruel that also flew into a pipe whose form reminded me in an unpleasant way of a trough. I hurried to taste it: it had a mellow taste, quite pleasant, but next to me, an ape bent to taste it too while staring at us. He lacked the fierceness oh a gorilla but if one day the food in the pipe was to lessen I wouldn’t have liked to fight him at all. Still, this was not an urgent problem right now, but the lions were. And the tigers, and the crocodiles too, which I don’t know why, I wasn’t sure they would be content with the rosy porridge from the pipes, even if it probably contained all the necessary stuff. First, the problem of the shelter needed to be solved …

-We can try to build a hut and …the woman suggested with timidity, then looking at the lion that meantime had woken up and was staring around heavy with sleep, she abandoned the idea.

There could be built no hut that should resist a hungry lion. And no raft to retire in the middle of the lake. Weapons: a solid branch I had found earlier, down, under the trees. It was good after all for a dog but not for a lion or a Siberian tiger that was already sniffing around on the lake’s shore.

“An idea! I have to come up with an idea, or we’ll be lost”, I kept repeating to myself and then my eyes fell on the two tanks. They were stuck together with a space of a few centimeters between them. When we passed among the trees I noticed a fallen trunk. I rushed back, hoping it was not too late and that I wouldn’t find the lion sprawled over it. I put it on my shoulders and, bending under its weight, I lent it against the two reservoirs. There were two more meters to the upper edge. I urged the woman to climb the first and then I crawled up myself drawing the trunk after me. The platform on the tanks had around six meters in diameter and if the situation called for it, it could serve pretty well as a shelter for a while.

I held out my hand towards the woman:

-Now we can finally introduce each other. I am Paul …

-And I am Laura, she said.

She looked at me cautiously and then she added:

-And I need to tell you that I didn’t like the way you touched me when you pushed me on the lid of the reservoir. Despite the conditions we are in, I want us to maintain a civilized attitude … I must tell you that I have a very good friend that I am going to marry soon and to whom I want to remain faithful, no matter the situation …

I was flabbergasted. With the lion twanging at my feet, she and her appetizing body was the last thing in the world I could care about.

-Believe me, this is not the moment to think of something like that…

-This is what you all men say, “that it’s not the moment”, but you are thinking of it all the time, she said looking scowling and she jumped on the water tank.

-I am going to sleep here tonight, so that I’ll be safer, she decreed and she began to tear branches from the tree that spread its leaves above the tanks.

I shrugged my shoulders and I began to watch the landscape beneath me. It seemed that all the animals, with no exception, had woken up. I don’t know how they had understood the message to fight for conquering the supremacy over the planet, but no fight could be seen yet. I was not a zoologist or a biologist, but I had no doubt that such an agglomeration, on only a few square kilometers, was to lead soon, with or without any warlike appeal, to a real massacre. The lion I had rested my head on was walking idly under the tanks. Although the water in the pipe flew into the lake, there was no trace of doubt that soon the place would get crowded. The shore of the lake was abrupt, and in the place where I had woken up and which was more accessible, I could see the crocodile on the watch.

Nothing else happened before the dark fell and we went to sleep in an atmosphere rather tense, each of us on his reservoir. I slept agitated and I was woken up by Laura’s sharp screams. The day had hardly broken but I could see pretty clearly the tank she had gone to sleep on. The monkey from the eve, the one that had stared at us while at the food pipe, was trying to rape the girl. At least this is how it looked from the place where I was because I doubt he had any intention of eating her.

-Help! Help me, damn it, to get this horrible thing off of me.

I took a branch and using it as a club I hit the monkey’s head. He turned around staggering and wanted to prey upon me but he stumbled against one of the branches Laura had used as a bed and fell down over the edge of the tank. A muffled bang was heard and when we rushed to see what happened his legs sprang a few times and then he remained stiff.

-Why didn’t you come faster? Laura shouted offended. You were just sitting there and watching the beast maltreating me …

-I was hoping you’d convince him to leave you alone if you told him you wanted to be faithful to your friend, I answered bitingly. And maybe you’ll ask him to be civilized.

Although the ape was the first dead of this strange war, it was also a sort of a signal for the beginning of the massacre. If the lion kept himself in a royal abeyance, then the Siberian tiger seemed to be killing just for his own pleasure. Or like he was listening to the urge of the voice Laura was talking about. As if he wanted to remain the only master of the planet…

After five days, only the big carnivores were still alive. And the crocodile in the lake that was patiently waiting for the denouement. I got down for water and that pink porridge more and more seldom, drawing then the trunk, cautiously, near us. Sometimes I thought that, without the tanks, we would have been long time ago the prey of the big carnivores. Meanwhile, my relationship with Laura became more normal and she even got used to the idea that, if we survived this test, we would probably be the parents of the new world. A sort of Adam and Eve, supposing we would be allowed to rewrite the myth …

More than two weeks went by like this and, from the multitude of animals, we could see only three from our watching tower: the lion, the Siberian tiger and the crocodile. They were still hunting each other delaying the denouement as much as possible as if they had realized that they were the last representatives of the animal kingdom on Terra.

The end came suddenly and took us both by surprise. The tiger, always hungry, always in search for food, after trying in vain to eat the half rotten corpse of a coyote, approached more than usual he crocodile’s territory. This one, with a slow move, much slowed down by the long fast, rushed for the tiger. He caught him by a fore-paw and tried to draw him into the lake. Only the big Siberian tiger was not a mere deer. Lashed by the pain, he broke loose from the crocodile’s mouth and a terrible fight started on the lake’s shore. Attracted by the noise, the lion approached too but he remained at a cautious distance. Stirred by the smell of the blood, he finally joined the fight, although from the distance we were we couldn’t see very well who tore whom. The alliances were made and broken rapidly but the only one that could leave the lake’s shore was the Siberian tiger. Anyway, he died too in the course of the afternoon … and as far as I could see at a first glimpse we were the only survivors of the arena.

-Do you think we should get down on the arena and kill the small crustaceans or whatever may be still alive down there? Laura asked me the second day seeing that no consideration was paid to our victory yet.

-Or maybe we should shout so that the referees should hear us …

That night, as we were winners and I held Laura in my arms, I remembered how the announcement sounded: “until the last sample of the most gifted species survives”.

I wonder what else did our watchmen want from us? A terrible thought flashed my mind: What if they are somehow asexual? What if they don’t know anything about the sexual dimorphism? Wouldn’t they consider me and Laura as making part of different species, waiting to kill each other?

Am privit spre Isabel care tocmai conducea ultimii invitati spre iesire, apoi m-am întors catre omul de lânga mine.
- Va ascult, am spus, cu speranta ca Isabel se va descurca fara sa faca nici o gafa.
Norris, observându-mi privirea îngrijorata, probabil ca o interpreta în felul lui, pentru ca nu se putu abtine sa nu spuna, ascunzând un zâmbet malitios în spatele paharului:
- Fie vorba între noi, am impresia ca esti invidiat de confrati mai mult din cauza tinerei, fermecatoarei dar mai ales ascultatoarei tale sotii decât din pricina efemerului succes literar.
- Bârfe, maestre, bârfe!, sar eu indignat. Ar fi în stare sa nascoceasca orice, numai sa nu recunoasca adevarata cauza a succesului si implicit a invidiei lor: talentul.
- Poate, poate, facu el îngaduitor. Dar sa nu divaghez… Vreau sa te avertizez asupra unui pericol pe care îl simt dând târcoale în jurul tau.
- Pericol? întreb eu uimit. Singurul pericol de care stiu ma pândea din partea croitorului sotiei mele. Dar cu succesul de care se bucura romanul meu sper sa-i pot achita în sfârsit facturile.
A zâmbit îngaduitor:
- E vorba de un pericol pe care eu nu l-am stiut evita, tocmai pentru ca la început, departe de a parea un pericol, îti închipui ca este o adevarata mana cereasca… Începi prin a-ti pierde personalitatea de scriitor, iar arta ta va fi aservita unor scopuri pe care nici macar nu le vei întelege…

La figura mea probabil nedumerita, continua:
- Sa-ti povestesc totul mai bine de la început… Ai sa întelegi astfel mai bine despre ce este vorba… Acum vreo treizeci si ceva de ani, la scurta vreme dupa aparitie primului meu roman, ma pomenesc într-o zi cautat de un om pe care nu-l mai vazusem niciodata. Se numea Baffin si mi-a zis ca era reprezentantul unei edituri foarte serioase si ca ar dori sa-mi faca unele propuneri. Banii de pe primul meu roman se topisera îngrijorator de repede, inflatia nu este de loc apanajul vremurilor de azi asa cum ne place uneori sa o credem, astfel ca i-am ascultat cu interes propunerile. Sincer sa fiu, m-au contrariat putin clauzele contractului prin care ma obligam, în schimbul unei sume care mi s-a parut atunci enorma, sa cedez editurii care nici macar nu era nominalizata, manuscrisul unui roman ea arogându-si dreptul sa-l publice când si sub ce nume ar fi dorit…
- Sper ca nu ati acceptat, am intervenit eu.
- Bine ar fi fost, ofta el din greu. Din pacate nu am putut rezista tentatiei. Mi-am spus, dar un caracter slab gaseste întotdeauna scuze pentru propriile greseli, ca astfel îmi voi asigura o relativa independenta materiala, si ma voi putea dedica ideilor cu adevarat importante care ma framântau si nu unor fleacuri comerciale cum îmi cereau editorii…
Dar banii de pe atât de ciudatul contract s-au terminat cu mult mai repede decât prevazusem eu astfel ca, atunci când am fost vizitat din nou de Baffin, în loc sa-l dau pe usa afara l-am primit cu bratele deschise
Pentru a mari pretul am început sa inventez scrupule si remuscari pe care de altfel nici nu le aveam.Cred ca se astepta la asta, mi-a spus ca ma întelege, în fond eram scriitor si i se parea firesc sa vreau sa-mi vad numele scris pe coperta cartilor si sa ma bucur de pretuirea confratilor si a cititorilor. Drept urmare mi-a oferit în schimbul noului meu roman aceeasi suma ca prima data împreuna cu manuscrisul unui roman destul de bun pe care puteam sa-l public sub numele meu. Din nou am acceptat, desi de data asta chiar ca nu mai pricepem nimic. Si a trecut destul timp pâna când datorita unei întâmplari am aflat adevarul. Baffin nu era altceva decât un traficant ordinar chiar daca venea din viitor. Venea dintr-un viitor îndepartat unde calculatoarele, acum bieti copii neajutorati în fata actului artistic, înlocuisera omul pâna si în arta, ultima reduta cucerita si ea, de masini. Acestea ofereau atâtea facilitati în domeniul creatiei, încât nu este de mirare ca scriitorii, ca si alti artisti de altfel, devenisera o specie pe cale de disparitie dar cu atât mai pretuiti si mai încarcati de onoruri, drept care multi erau în stare sa plateasca sume astronomice pentru a putea trece drept scriitori…
Cum cererea genereaza oferta, au aparut si indivizi de teapa lui Baffin care se ocupau tocmai cu o asemenea contrabanda. Asta pentru ca în acel viitor, pentru a putea publica un roman, acesta trebuia verificat de un asa-zis detector de opere umane care elibera apoi un certificat ce autentifica faptul ca textul era scris de un om si ca nu mai fusese publicat de-a lungul istoriei. Si se pare ca aceste detectoare nu puteau fi asa usor înselate, pentru ca, altfel, Baffin nu s-ar fi complicat cu o atât de periculoasa contrabanda de-a lungul timpului. Cred ca nu mai este cazul sa îti spun ca ceea ce îmi oferea el în schimb erau opere scrise de calculatorul lui personal; din câte am aflat, putea sa scrie cam trei pe ora…

Ramase un timp tacut, pe gânduri. Apoi, vazând ca nu spun nimic, sorbi din pahar si continua:
- Ai sa te întrebi, poate, de ce nu am renuntat dupa un timp. Dupa cum probabil banuiesti, Baffin a început sa ma santajeze ca, daca renunt, va da totul în vileag sau macar o parte… adica faptul ca gloria mea se bazeaza pe niste texte scrise de o masina… Iar eu ma simteam prea batrân pentru a lua totul de la capat. Eram celebru, eram prizonierul unei celebritati la care tineam, chiar daca era obtinuta cu niste romane scrise de o masinarie…
Se ridica greoi din fotoliu, puse paharul pe masuta de alaturi, apoi îmi întinse mâna.
- Te las acum, dar as fi bucuros sa stiu ca m-ai crezut, desi toata povestea asta pare atât de stranie…
I-am strâns mâna si l-am asigurat ca tot ceea ce mi-a povestit pare foarte verosimil si mai ales i-am promis ca voi fi precaut, daca îl voi întâlni vreodata pe Baffin. Apoi l-am condus spre hol unde de câteva minute se instalase o tacere suspecta, care nu prevestea nimic bun. Acolo am vazut ca ceea ce sperasem toata seara sa nu se întâmple se si întâmplase deja: individul înalt, cu mustata si care tot timpul o urmarise pe Isabel din ochi, manevrase în asa fel încât sa ramâna ultimul cu ea. Când Isabel, ca o buna gazda ce o sfatuisem sa fie, i-a întins mâna la despartire, el încercase probabil sa o sarute. Iar acum Isabel îi strângea mâna fara ca pe fata ei delicata sa se vada urma vreunui efort, dar mustaciosul se înrosise la fata în stradania de a-si elibera mâna. L-am expediat oarecum grabit pe Norris care privise în tacere cu coada ochiului scena, dar cu politetea unui perfect om de lume se prefacuse ca nu o baga în seama, apoi m-am întors spre cei doi.

- Isabel, da-i drumul!
De obicei, ceea ce îi spun executa instantaneu, motiv pentru care, asa cum observase si batrânul Norris, eram destul de invidiat de cunoscuti, dar de data asta a avut o oarecare ezitare. Ba mai mult chiar, mi s-a parut ca înainte de a-i da drumul si-a intensificat putin strângerea, facându-l pe nefericitul îndragostit sa scoata un geamat îngrozit, în timp ce falangele îi trosneau în mâna fina a Isabelei. Dupa ce mustaciosul a zbughit-o ca din pusca, privind cu spaima înapoi, m-am apropiat furios de ea:
- Ce naiba te-a apucat? Vrei sa ratam totul, acum la sfârsit?
Ei bine, am trecut prin multe întâmplari într-o destul de aventuroasa existenta. Dar marturisesc ca nici una nu m-a lasat perplex asa cum m-a lasat raspunsul Isabelei:
- Raule! Ai fi preferat sa ma sarute? si mi-a întors spatele bosumflata, lasându-ma realmente cu gura cascata.
Când mi-am revenit cât de cât, am dat sa ma reped pe urma ei sa-i cer o explicatie, dar m-a oprit soneria. Am deschis si a intrat un barbat maruntel, între doua vârste care, dupa ce a privit scurt în jur si s-a convins ca sunt singur, s-a scuzat pentru orala care ma deranjeaza.
- Ma numesc Baffin, a adaugat el apoi, si sunt reprezentantul unei edituri importante. Data fiind ora târzie, îmi veti permite sa trec direct la subiect…
- Nu este nevoie, l-am întrerupt eu. Cred ca stiu despre ce este vorba.
- Trebuia sa-mi închipui, zâmbi el satisfacut. Batrânul Norris te-a pus deja la curent… Sarcina mea este cu atât mai usoara…

- Acum si a mea este usoara, Baffin… Tribunalul Delicventilor Temporali te asteapta cam demult…
A avut o miscare usoara spre sold, unde avea probabil generatorul temporal sau, cine stie, poate chiar pistolul dezintegrator. În aceeasi clipa a dat cu ochii de Isabel, care intrase pe neauzite si astepta în spatele meu. Baffin a încremenit cu mâinile departate…
- Nu se poate! A soptit el îngrozit când i-a zarit medalionul si s-a facut dintr-o data palid la fata. Folositi androizi Cobra! Am sa va reclam, stii doar ca dupa accidentul de pe Sitis au fost interzisi în toata galaxia…
Am dat din umeri nepasator:
- Asta sa le-o spui celor care m-au trimis. Pâna una alta te sfatuiesc sa fii cuminte. Nu stiu ce se întâmpla cu ea de ceva timp. Chiar acum câteva minute am gasit-o torturând un individ care avusese nefericita inspiratie sa o sarute. Influenta epocii probabil…
- Ce mai astepti atunci? Programeaza odata generatorul si sa mergem. Abia astept sa ajung sa-mi angajez un avocat bun si în trei zile sa fiu iar liber…
L-am privit lung:
- Îmi pare rau , Baffin, dar se pare ca si pe mine m-a influentat putin epoca asta în care te astept de mai bine de un an. Unde, ca sa te atrag, am fost nevoit sa scriu si un roman mizerabil… Uite, acum de pilda simt nevoia sa fac un raport scris despre capturarea ta. Isabel, ai grija de el!
Înainte de a închide usa am vazut fata îngrozita a lui Baffin si cea radioasa a Isabelei care se apropia de el cu mâna întinsa:
- Pâna vine, nu vrei sa facem cunostinta? Pe mine ma cheama Isabel!

- Bună seara, spuse el, şi în glas i se simţea o uşoară încordare. Nu vă supăraţi, îl căutăm pe domnul William Clemens.

- Cred că este o greşeală la mijloc, domnule colonel, am spus eu, cu ochii la armele soldaţilor. Mă numesc Robert Clemens şi aici nu locuieşte nici un William Clemens…

Colonelul păru o clipă derutat şi se întoarse întrebător spre un căpitan care stătea în penumbra scării. Acesta dădu din umeri şi spuse:

- Strada Rozelor, numărul 5. Aici este, domnule colonel!

Colonelul se întoarse ţeapăn spre mine:

- Vrem să-l vedem imediat pe domnul William Clemens! Vă atrag atenţia că suntem într-o misiune oficială şi că orice obstrucţie din partea dumneavoastră vă poate cauza mari neplăceri.

- Dar, domnule colonel, nu înţelegeţi că…, am început eu să-i explic şi m-am oprit brusc.

Pe fiul meu îl cheamă de fapt William, William Clemens, dar, cum noi îi spunem Bill, nu mi-am dat seama de la început. Nu mă puteam gândi la el ca la un domn! Dar sigur că nu pe el îl căuta armata aerului. Probabil că era o confuzie la mijloc. Am răsuflat uşurat:

- Ei bine, am început eu să spun aproape vesel, adevărul este că locuieşte aici un William Clemens, dar nu cred că pe el îl căutaţi. Are abia un an…

Un zâmbet strâmb apăru pe faţa colonelului, care se întoarse şi făcu un semn scurt spre cei din spatele lui. În câteva clipe soldaţii s-au strecurat în tăcere, ca nişte umbre, pe lângă noi. Păreau foarte pricepuţi, nu făceau nici un zgomot, iar privirile le alunecau experte prin cotloanele de unde putea pândi vreo primejdie.

Mărturisesc că toate acestea m-au lăsat pur şi simplu fără grai. Când mi-am revenit cât de cât, am întrebat cu o voce pe care abia mi-o recunoşteam:

- De ce îl căutaţi, domnule colonel? Îl arestaţi?

Pe faţa aspră a colonelului apăru un zâmbet îngăduitor. Intră după mine în casă, nu înainte de a mai privi o dată spre cei câţiva soldaţi care rămăseseră de pază afară. Abia apoi se întoarse spre mine:

- Dimpotrivă, domnule Clemens, dimpotrivă. Din acest moment, noi trebuie să facem totul pentru a asigura securitatea fiului dumneavoastră.

Atrasă de zgomot, din dormitor ieşi soţia mea, care, văzând soldaţii ce ocupau poziţii strategice în mica noastră sufragerie, făcu ochii mari.

- Fiind părinţii domnului William Clemens, se grăbi colonelul să răspundă întrebării mute din privirea ei, cred că nu are rost să vă ascund scopul vizitei noastre. Supercalculatorul Guvernamental, pe baza testelor care se fac lunar în creşe, grădiniţe şi şcoli, a descoperit că fiul dumneavoastră este un adevărat geniu militar, obţinând punctajul maxim la toate probele. Guvernul a hotărât, ca o recunoaştere a meritelor lui excepţionale, să-i acorde gradul de general şi să-i încredinţeze, în aceste clipe grele pentru naţiune, comanda supremă.

Am deschis de câteva ori gura fără să pot spune nimic. Un hohot jalnic de râs a fost tot ce am reuşit să scot în cele din urmă.

- Sunteţi nebuni, fără îndoială, a spus scurt Betty, exprimând poate cam prea direct exact ceea ce gândeam şi eu.

- Doamnă, se întoarse ofensat colonelul spre ea, faptul că sunteţi mama celui mai mare geniu militar din istorie nu va dă dreptul să vă îndoiţi de hotărârile Guvernului…

În timp ce noi discutam, căpitanul se strecurase neobservat în dormitor, de unde reveni cu micul nostru Bill, ţinându-l grijuliu, ca pe un trofeu de mare preţ. Bill clipea somnoros, privind nedumerit la forfota din jur. Dând cu ochii de Betty, întinse mâinile spre ea şi începu să gângurească: „bla-bla-bla”, de fapt singurele sunete pe care reuşea să le pronunţe clar, cu toate că se apropia, aşa cum am mai spus, de vârsta de un an.

- Aţi auzit?! Aţi auzit ce a spus?! „Bla-bla-bla”. Extraordinar! Domnul general cunoaşte fără să-i fi spus nimeni codul pentru declanşarea atacului nuclear. Şi vă mai îndoiţi de geniul lui militar…

Am tresărit:

- Vreţi să spuneţi, domnule colonel, că…

- Exact, îmi confirmă colonelul temerile. Pentru o mai mare siguranţă, atacul nuclear nu poate fi declanşat decât prin pronunţarea de către o anumită persoană a unui cuvânt de cod în faţa unui microfon, astfel că nu există riscul ca o mână criminală să apese pe buton. De azi înainte, în camera de comandă, în faţa microfonului va sta fiul dumneavoastră. Îi vor fi furnizate toate datele de care are nevoie… El va fi cel care va hotărî, bineînţeles, dacă situaţia o va impune, un atac nuclear. E o mare cinste pentru dumneavoastră, sper că vă daţi seama.

Între timp, căpitanul reuşise să-l dezbrace pe micul Bill de pijamalele albastre în care îl culcase Betty şi se străduia să îl îmbrace cu o uniformă pe măsura lui. Vestonul nu reuşi cu nici un chip să i-l îmbrace, aşa că a fost nevoit să apeleze la Betty, care, cu ochii în lacrimi, îl îmbrăcă pe micul nostru general.

- Nu trebuie să plângeţi, doamnă Clemens, interveni împăciuitor colonelul. Trebuie să fiţi mândră, să fiţi conştientă de marea cinste care vi se face…

- Dar, domnule colonel, îl întrerupse Betty, acestea sunt singurele sunete pe care le spune clar Bill. Şi le spune aproape tot timpul… Când vede o jucărie nouă, de exemplu…

- Adevărat, doamnă Clemens? Interesant, foarte interesant… Ai auzit, căpitane? Jucării… cât mai multe şi cât mai noi… Să avem o rezervă consistentă…

Făcu un semn, şi toţi ieşiră afară grăbindu-se spre blindate. Pe Bill îl ducea cu grijă în braţe căpitanul. Am ieşit şi noi în prag.

- Şi când îi este foame spune „bla-bla-bla”, domnule colonel, strigă Betty în urma lor…

Colonelul se întoarse spre noi pentru o clipă, apoi făcu un semn de rămas-bun şi se urcă în şeniletă.

Blindatele mugiră scurt şi dispărură după colţ, lăsând în urma lor doar un nor întunecat de praf care se aşeza domol sub razele palide ale lunii.

- Şi când vrea afară, domnule colonel, şoptea Betty tot mai stins. Şi când se plictiseşte, şi când se sperie, şi când îi este somn…

Am întors-o spre mine şi i-am îngropat faţa în umărul meu. Voiam să o liniştesc, dar voiam mai ales să nu vadă lungul şir de şobolani care ieşea din magazia părăsită, îndreptându-se spre munţii din zare…

*

   Tocmai terminasem un an greu. Un an deosebit de greu în care se adunaseră pe capul meu scadenţele unor lucrări pe care speram să le trec altcuiva. Nu reuşisem, dar spre sfârşitul anului am lăsat tot şi, amintindu-mi o veche vorbă înţeleaptă, „După noi, potopul!“, mi-am făcut bagajele şi am întins-o la munte cu o pereche de schiuri în spate şi un geamantan cu cărţi în mână. Cum zăpada bună de schi întârzia să apară, iar soba din cameră duduia îmbietor înfundată cu buşteni, m-am căutat îndelung în buzunare şi am coborât la bar, de unde am luat o sticlă de Martini şi o lămâie. Pe palierul unde aveam camera era un mic salon, la pianul căruia o tânără fată blondă încerca să cânte „Rondoul veneţian“ al lui Mozart. Nu prea reuşea, e adevărat, şi m-am bucurat că nu are un flaut la îndemână, dar oricum din camera mea sunetele se auzeau estompat, iar ritmul vioi îşi mai pierdea din tempo pe drum, aşa că totul crea o ambianţă plăcută, care mă îndemna la lectură.S-a întâmplat ca prima povestire citită atunci să fie „Un om exemplar“ de Fredric Brown, şi nu de puţine ori mă întreb ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi citit altă proză, care nu ar fi stârnit nici un ecou în mine. Cred că pur şi simplu mi-aş fi sfârşit viaţa ca un anonim economist la şi mai anonima firmă la care lucram. Aşa a fost să fie, pentru că, după ce am citit „Un om exemplar“, ceva ca un declic, ca o iluminare s-a produs în mintea mea. Poate că a fost gândul că şi eu aş putea să scriu aşa ceva. Sau poate numai starea dată de Martini sec băut pe tempoul rondoului. Sau amintirea felului în care mi-a zâmbit fetişcana când am trecut pe lângă ea? Oricum, stârnit de gândul că nu am nimic de făcut o lună întreagă şi de paharul aburit de Martini de pe marginea căruia felia subţire de lămâie mă privea sfidătoare şi îmbietoare în acelaşi timp, pe ritmul alert al rondoului, am luat hotărât un pix în mână.Subiectul povestirii citite era simplu: doi extratereştri – cu o înfăţişare viermiformă – sosesc pe pământ să îl prospecteze în vederea găsirii de forţă de muncă ieftină. Întâmplarea face să îl întâlnească prima dată pe Al Hanley (un alcoolic notoriu) , care tocmai este dat afară dintr-un bar pentru că cerea de băut de la clienţi. Bodyguardul barului, când a văzut arătările extraterestre, a leşinat, pe când eroul nostru, obişnuit cu tot felul de monştri din coşmarurile lui alcoolice, i-a întâmpinat ca pe un fapt cotidian. Extratereştrii - ce să facă? L-au luat cu ei pe bietul alcoolic să îi testeze rezistenţa la eforturi fizice. Cum acesta era după o îndelungată abstinenţă alcoolică, a pus condiţia ca înainte de a fi testat să îl lase să tragă o duşcă. Extratereştrii i-au analizat metabolismul şi, cum acesta era aproape în întregime bazat pe alcool, i-au sintetizat o doză zdravănă dintr-o băutură îmbunătăţită cu vitamine şi proteine. După ce a golit lacom cam jumătate de clondir, bineînţeles că s-a prăbuşit beat mort. Arătările viermiforme au ajuns la concluzia că toţi oamenii sunt la fel, inapţi deci pentru orice muncă fizică. Concluzia: planeta noastră este perfect neinteresantă ca sursă posibilă de sclavi. L-au tratat pe Al Hanley să devină nemuritor şi l-au instalat – spre deliciul publicului – într-o grădină zoologică de pe planeta lor de origine, scriind pe cuşca lui doar atât: „alcoolicus anonimus”.Trebuia aşadar să încerc să găsesc un erou la fel de atipic precum cel din povestirea originală, care să aibă un defect, dar care de fapt să fie o calitate. Ba, mai mult, să salveze prin asta umanitatea de la un posibil dezastru.Şi uite aşa, într-o singură seară am scris „Şansa noastră s-a numit Adam“, în care eroul principal, economist ca şi mine, din motive personale este extraordinar de trist. Întâmplarea face ca în aceeaşi seară să întâlnească o echipă extraterestră pornită să caute sclavi. Viitorii supuşi, pentru a fi testaţi, sunt obligaţi să râdă, pentru că în râs este ascunsă o energie formidabilă. Cum Adam, prin râsul lui trist, le descarcă extratereştrilor rezervoarele, aceştia ajung la concluzia că râsul terestru are un coeficient energetic negativ şi decolează îngroziţi, ştergând planeta noastră din bazele lor de date. Hotărât să arăt totuşi sursa de inspiraţie, am lăsat finalul aproape neschimbat: „Sunt sigur că se vor găsi unii care să-l critice pe Adam pentru modul deplorabil în care a reacţionat, învinuindu-l că din cauza unor motive personale a ratat contactul cu o civilizaţie extraterestră. Nu ştiu însă dacă acestora le-ar fi convenit să-şi petreacă restul zilelor undeva prin extremitatea sudică a galaxiei, pe o planetă cu cerul verde, închişi într-o cameră unde să li se proiecteze zi şi noapte comedii, iar de la cap să le pornească linii magistrale de înaltă tensiune“. Am corectat povestirea, apoi am trimis-o unei reviste. Am ezitat mult înainte de a închide plicul: oare trebuia să spun de unde mă inspirasem? Am recitit povestirea, şi sursa de inspiraţie mi s-a părut atât de evidentă, încât am considerat de prisos orice cuvânt. Povestirea avea să fie fi luat drept ceea ce era: un modest omagiu adus povestirii originale, amestecat cu puţin umor şi cu o uşoară tentă parodică. Mă aşteptam ca povestirea să fie refuzată sau în cel mai rău caz să nu mi se mai răspundă deloc, pentru că, deşi se pare că ceva talent de povestitor aveam, nu mă aşteptam ca toată lumea să fie de acord cu felul cum îmi manifestam eu admiraţia faţă de marile valori ale genului. Spre surpriza mea, în numai câteva zile, editorul revistei mi-a răspuns nu numai că povestirea era acceptată, dar că urmează să pregătească un număr omagial, „ O sută de ani de literatură SF“ , şi ar fi încântat să ofere spaţiu tipografic unei povestiri cam în acelaşi gen ca prima. „Adică tot plagiată?“ m-am întrebat eu, presupunând că ceea ce făceam era un plagiat. Am început să scriu, şi abia după vreo săptămână de chinuri mi-a venit ideea de a face rost de o înregistrare cu „Rondoul“ lui Mozart, pentru că Martini mai aveam.Cu o sticlă, în ritmul modest în care beam eu, cred că puteam scrie cam patru povestiri – deci aveam o eficienţă destul de bună, aş spune. Citisem între timp o povestire mai puţin cunoscută tot a lui Fredric Brown, „Arma“ cred că îi spunea, o parabolă minunată despre dezarmare. Un luptător pacifist pătrunde într-o seară în casa unui savant care lucra la perfecţionarea unei arme teribile, şi încearcă să îl convingă să renunţe la cercetări. Acesta refuză, în ciuda faptului că amândoi au ajuns la concluzia că în anumite privinţe, mai ales când este vorba de arme, militarii se poartă extrem de copilăros. La plecare, neobservat, pacifistul lasă pe patul copilului handicapat al gazdei un pistol. După ce îşi conduce musafirul, la întoarcere savantul observă îngrozit pistolul în mâna băiatului său retardat, care avea inteligenţa unui copil de numai câţiva ani. Abia atunci îşi dă seama ce voise să spună musafirul când afirmase că a da o armă pe mâna militarilor este ca şi cum ai da un pistol pe mâna unui copil. Povestirea se termina ambiguu, dar asta nu m-a împiedicat să scriu „Bla-bla-bla, domnule general“, premiată la vremea ei pentru puternicul mesaj pacifist conţinut. Au urmat relaţii ceva mai strânse între mine şi editor, care cerea mereu noi şi noi povestiri, până când, pe neobservate s-au strâns cât să facă de un volum. Apoi al doilea, şi tot aşa, până când, tot pe neobservate, în numai câţiva ani, am ajuns un nume cunoscut. Reţeta mea era relativ simplă: de ce la o adică, judecam eu, dacă ipoteza A este perfect valabilă, ipoteza non-A nu ar fi la fel de valabilă? Şi, pentru a nu face algoritmul prea uşor de intuit, de multe ori nu mă mulţumeam să întorc ipoteza originală cu 180 de grade, ci după cum mă lăsa inima: 45 de grade, 90 sau 105, cât este unghiul dintre atomii de hidrogen şi oxigen în molecula apei, făcând astfel povestirea originală aproape de nerecunoscut, deşi – reminiscenţă a primelor povestiri – lăsam întotdeauna câte ceva din cea originală, a�