Primăvara: florilegiul poetic

închinat

lui Dumnezeu.

*

Fericirea: o geană din lumina lui Dumnezeu

la fereastra sufletului

*

Lumea: o icoană veche

aşteptând să fie restaurată.

*

Psa. Gianina.

Cine mai are astăzi cuvinte?
cuvintele te cuprind pe tine
şi nu tu pe ele
tu eşti un mort
ele se mişcă în locul tău
când tu ai căzut
de mult
epuizat

ele vorbesc pentru tine
când tu nu mai ai cuvinte
merg pe stradă
cumpără de mâncare
schimbă impresii
testează realitatea
ca nişte senzori calificaţi

tu taci
ele gesticulează
tu eşti mut
ele vorbesc în locul tău
şi chiar despre tine

tinere trecător
mai ales tu
fereşte-te de cuvintele
care te utilizează
ca pe un calculator
care te denigrează frumos
spectaculos

unde te duci
nu le lăsa
să-şi verse prea mult focul
să te înlocuiască
la nesfârşit

Psa. Gianina.

Vine uneori o vreme
când întunericul se sparge în bucăţi
când omul vede în mii de oglinzi
încât nu ştie unde să se ascundă
de sine însuşi

e vremea când numai cuvintele
spuse lui Dumnezeu
mai au sens
mai au valoare
căci toate felinarele s-au făcut murdare

pe o stradă pustie dintre
nimic şi nimic
de la un sens la altul al istoriei traversezi ca un fulger
viaţa
mergând spre Judecată

un câine înfloreşte
într-un colţ al nopţii
unde încă mai e lumină

Psa. Gianina.

cuvintele mele
numai tu le înţelegi
numai tu mai trăieşti în ele

fiindcă numai tu ai înţeles
cum să fii una cu tăcerea mea
cum să-mi trăieşti adâncul

doar tu ai închis ochii
şi ai dat mâna cu acest adânc
ca şi cum ai fi mirosit flori

ceilalţi sunt spectatori
sunt nori în faţa cuvintelor
care nu le spun nimic

dar cu tine vorbesc
chiar şi cu mâinile tăcerii
chiar şi cu ochii tăcerii
pentru că tu vezi
da, tu vezi

Psa. Gianina.

cuvintele nu au însuşiri
pe ele nu le bate vântul
ca pe mine
nici nu le arde dorul de tine

dacă zăpezile sunt albe
să ştii că de fapt ele nu sunt
că ele visează

şi doar tu poţi să le vezi

dar frunzele au ochii închişi
la răspunsurile pe care
trebuie să le auzi

cu inima plină de amintiri
ştiu că nicio culoare nu are culori
că mângîierea e deja
o tăcere
care înfloreşte şi mâine

există un timp
când vederea devine adâncă
de atâtea lucruri văzute

atunci înţelegi
că lucrurile au greutatea
cu care noi înaintăm prin vreme
iar vremea
are cea mai mare greutate
încât până şi ochii
se umplu de vederi
până la refuz

fiecare culoare e un anotimp
fiecare zăpadă e o prăpastie
cu fiecare an care trece
orice lucru din univers îşi măreşte
densitatea
o floare e grea cât o cascadă
şi umbra devine un munte

şi inimile tac mai greu
şi vorbesc mai
adesea
fâlfâind
pe deasupra
cărora le cunoşti
apropierea

Psa. Gianina

Fiecare avem locul nostru, chiar dacă ne temem ca el să nu fie ocupat de un altul.

Fiecare avem un loc, pentru că Dumnezeu ne-a dat fiecăruia şi pâinea şi patul şi soarele de deasupra.

Numai că noi trebuie să fim mulţumitori pentru locul nostru.

Numai că noi trebuie să nu vrem două locuri în loc de un loc sau locuri care nu ni se potrivesc.

Creştem mari râvnind locul nostru, când locul nostru suntem noi.

Vrem mai mult dar nu putem să luăm mai mult decât pe noi înşine.

Căci noi suntem cât suntem şi nu putem să ne facem mai mari şi nici mai mici.

Noi suntem aici sau acolo, oriunde.

Important e ca noi să ştim că nu putem fi ce nu suntem.

Pr. Drd. Picioruş Dorin Octavian.