În Piaţa Constituţiei nu mai găseai loc cu cel puţin o oră înainte de meci. Cu ceva noroc ne-am aşezat chiar în faţa unui ecran de acolo. Şi am aşteptat. Au trecut opt ani şi s-a simţit asta din plin. Nu mi-am dat seama la faţa locului, în 2000 eram prea mic ca să-mi pot aminti nişte amănunte de genul ăsta. Imnul Franţei întăi. S-a mai huiduit, nu mi se pare chiar OK, dar e OK. Pe stadion ar fi oribil să faci asta. Dar au trecut opt ani şi s-a simţit din plin. Vine imnul României. S-au ridicat toţi în picioare şi au urlat "Deşteaptă-te, române!" ca după opt ani de aşteptare. Nu am avut sunet în primele minute, dar acasă am mai ascultat o dată imnul României de la acest meci (vezi aici), găsindu-l din întâmplare. Sincronizarea nu e perfectă, dar totul vine după opt ani de aşteptare. Şi se simte din plin, mai ales când auzi ca şi cum ar cânta lumea pe "răposatul" Lia Manoliu. Dar vorbim de un stadion din Elveţia, până la urmă! "Deşteaptă-te, române!" la primul meci al nostru de la Euro 2008 mi s-a părut mai frumos şi mai motivant ca niciodată. Pentru nicio altă ţară nu s-a cântat cum au cântat românii ajunşi pe Letzigrund pentru echipa naţională. Se poate verifica. Şi cum să nu mori pe teren pentru un aşa imn şi un aşa public? După opt ani de aşteptare...

Ploaia nu va împiedica niciun fan din Pţa Constituţiei să-şi susţină naţionala până la capăt. După 10 minute în care fiecare a căutat adăpost, am lăsat baltă totul şi ne-am postat în faţa ecranului ca la plajă sau solar, cum să-i zic. Uzi leoarcă, dar nimeni nu a simţit ploaia de ieri după opt ani mult mai reci. Şi am răguşit toţi, şi am răcit, dar nu i-a păsat nimănui.

Egalul mare pe care l-a făcut România cu Franţa a complicat lucrurile în grupă. Mai mult decât atât, după ce Olanda a umilit Italia cu 3-0, situaţia a devenit critică pentru favorite. Vineri ne întâlnim cu campionii mondiali care nu trebuie să mai facă niciun pas greşit. Noi, după un egal excelent, ei, după un rezultat penibil. Noi, în plus, cu suporterii care sunt trup şi suflet pentru naţională şi vor motiva cel puţin la fel de mult echipa. Ei, după un rezultat penibil. După opt ani, deşi cu o mare ambiţie, nu avem prea multe de pierdut şi nici n-avem ce să ne reproşăm dacă se întâmplă să greşim undeva. Putem să batem Italia. Putem să batem şi Olanda. Putem să ajungem foarte departe, astea sunt lucruri certe. Rămâne de văzut cât au cântărit opt ani de zile de stat acasă.

PS: La Euro 2000 am trecut de o grupă cu Germania, Anglia şi Portugalia.

Hai afară, Muzeul Ţăranului Român aerul e plin de praful care s-a depus de la ultima noapte albă, dioxid de carbon şi cultură. Şi manele. Dar numai manele de manele, ce ştiţi voi! Şi tarabane, şi talent, şi valoare, difuzoare, platină şi aur şi argint. Nu poţi rezista mai mult de 5 minute înăuntru, am cedat repede. Poate nici afară nu poţi. Şi după asta? Hai pe Calea Victoriei. La Antipa ne întoarcem mai încolo, suntem mai şmecheri şi o să intrăm când mai pleacă lumea, spre dimineaţă. E noaptea albă a muzeelor, nu? Ne permitem să stăm, circulă metroul, terasele sunt deschise, puncte puncte.

Pe Victoriei, iar baştani şi oameni care au vrut să profite de reducerea substanţială a preţului biletului de intrare în muzee. Nu ne mai oprim, de data asta, decât la o shaorma adevărată. Mare, cu 3-5 ardei iuţi şi ingrediente infernale. Şi după shaorma? Toţi roackerii satanişti s-au refugiat tocmai pe TNB la un anume etaj 3 şi atât. Cât era ceasul? Nu mai ştiu. 50% din timpul petrecut acolo l-am pierdut la coadă. Un grup de bunici au zis că nu se lasă până nu le curge bere prin vene. Or fi reuşit. De fapt, sigur au reuşit. Înjuram în gând de fiecare dată când venea unul din ei să ia 2 sau 3 beri care-l aşteptau. Şi gândurile-mi erau auzite şi chiar copiate de ceilalţi nefericiţi de lângă mine. "Simina, du-te mai în spate!". M-a ajutat apoi să car paharele. A venit şi Vlad. Ultimul rând l-am luat eu şi hai la discuţii.

Fiecare cu o viaţă mai plină de experienţă decât cealaltă. "Când am fost eu în Viena...". Dar să vezi după vacanţa de vară! Chişinău, iar Viena, Paris, New York, poate ceva Italia... şamd. Să vezi bunici înţelepţi atunci, să vezi discuţii, să vezi motive să faci lumea să aştepte la coadă o groază ca să nu ţi se usuce gura când povesteşti cu flăcări toate panaramele de prin lumea asta!

Dar se termină şi discuţiile, şi berile; avem chef de muzee. Sau de o toaletă. Întâi, o toaletă. Am nimerit un loc pe stradă, mai ferit. Ferit cred că este şi în dimineaţa asta din cauza mirosului. Nu, de fapt am încercat întâi metroul. Eu, Simina şi Alex am preferat să nu coborâm scările; aşteptam un mesaj de la ceilalţi. Se întorc alergând: "fugi că vine femeia de serviciu". Dar de ce venea femeia de serviciu? HAHAHA. HAHAHAHAHA. A fost cea mai tare fază din noaptea asta. HAHAHAHA. Oricum. Metroul NU circula în clipa aia! Nu ne-am uitat la ceas, dar era ilogic. Înjurăm, râdem, facem drumul Universitate-Victoriei a nu ştiu câta oară.

"VRUUUUUUUUUUUM!" baştanii trec din secundă în secundă. Urât e să stai în zona aia. "VRUUUUUUUUUUUM!", se zice că ajungem la Antipa. Fatalitate! E închis. În... cum îi zice... "Noaptea albă" a muzeelor fmm!!! HaHa. Culmea, nu s-a supărat nimeni. Cred. Cică de la 11 se redeschide. Mă-ta. Hai la Mc pe Buzeşti. Normal, şi ăla închis. Se bagă Simina în faţa maşinilor şi ne aduce ba un meniu, ba un suc, ba un nu ştiu ce. Stăm, mâncăm şi ne aşezăm capetele pe ce apucăm. Mai vorbeşte unul din noi ca să nu adormim. Tot felul de prostii. Nici nu mai ştiu. Mai vin barosani la o altă masă şi unul din ei pune manele de manele pe difuzorul ăla de la telefon. Şi ei, cel mai probabil, tot după o doză de-aia de cultură cât pentru un an. Îi crapă bateria după un timp, slavă cerului şi lui Tomi, cel care a plasat blestemul. Pleacă barosanii, vin alţii. Îi ştiam pe ăia doi. Unul ar trebui să fie a 11a sau a 12a, celălalt cam a 6a. Bagă ei acolo o manea din gură, cântă şi tipa de lângă ei, iar eu simt că mi-a amorţit curul, o iau pe Simina şi dau un ocol pe acolo. După vreo 320 de grade, văd că ne cărăm de fapt. Şi ne-am cărat.

Victoriei-Universitate. A câta oară? A câta oară, frate?! Alte manele de manele pe drum. E şi unul cu acordeonul. "Vă place melodiile astea băieţii, nu? Ştiu că vă place." Se duce, ne ducem şi noi cu pas de furnică. Era prea mult! Am mai luat-o pe Simina în cârcă de câteva ori, dar nu se putea. Era prea mult! Mergeam teleghidaţi; toţi eram aşa. Tot bulevardul. Se mai cântă puţin. Se mai ţipă, se mai glumeşte, dar e evident că niciunul din noi nu prea mai avea chef de chestii de-astea. Acasă! Metrou. Se făcute 5. Ajungem la Universitate, dar e încă închisă staţia. Ne întindem pe acolo ca nişte boschetari, mai vorbim cu oameni aflaţi în aceeaşi situaţie, mai facem o poză, mai râdem de noi înşine... Dar... linişte! S-a deschis! Năvălim pe peron, rupem afişele care au mai rămas acolo despre Noaptea Albă a Muzeelor, luam nişte 7Up şi... duşi am fost! Poate avem nevoie de o altă abordare la anul.

Partea bună e că avem încă un lucru adăugat la experienţa noastră care merită povestit la o bere. 17 mai 2008

PS: Bă... e vreun motor pe aici?

Acum mulţi ani am văzut pe Animal Planet o specie de delfin care trăia în fluviul chinezesc Yangtze, iar situaţia lui nu era prea roz, doar câteva sute de exemplare mai existând la vremea aceea. De-abia azi am aflat, la un search pe Google, că este considerat "posibil dispărut", cercetările oamenilor de ştiinţă chinezi eşuând în încercarea de a prinde un exemplar în captivitate acum mai bine de 2 ani. Mai mult decât atât, ultima apariţie a sa "pe bune" a fost semnalată în anul 2002. Nu ştiam ce să zic imediat după ce am citit ştirea. Eram trist. Nu de extincţia asta, ci din cauza neputinţei.

Populaţia de gaviali este puţin sub 200 de exemplare în momentul de faţă. Gavialul este un alt animal pe care l-am admirat în atlasele zoologice chiar înainte de anul 2000. Aceeaşi neputinţă mă roade şi acum.

Situaţia păsărilor mă îngrijorează cel mai mult, fiind animalele mele preferate. Următoarele trei au ajuns să trăiască numai în captivitate (grădini zoologice sau parcuri sau ce-or mai avea oamenii pe acolo). Tragic este că, evident, un animal "de casă" nu se mai poate descurca de unul singur în sălbăticie. Natura (sau ce a mai rămas din ea) nu-i va mai primi niciodată în sânul ei... deşi sunt cazuri când omul a reuşit să reintroducă specii în diverse zone. Concluzii cum ar fi "există o şansă" nu-s, totuşi, cele mai bune în cazul ăsta.

În situaţia celor 3 păsări frumoase sunt NENUMĂRATE altele. Mai grav este când ai extrem de puţine exemplare pe care trebuie să le găseşti în sălbăticie, iar şansele să mai salvezi o specie se micşorează cu fiecare nouă zi. Unde e farmecul acestor fiinţe dacă le ţinem în cuşti, colivii, ţarcuri etc. ? De ce trebuie să ne transformăm planeta într-o lume cu structuri uriaşe de beton, muzică proastă, îmbrăcăminte gay, filme porno şi jocuri pe calculator? Cum o să reacţionezi când la ştirile de pe postul tău preferat o să auzi că ultimul exemplar de panda uriaş şi-a dat duhul? Sau când, dacă vrei să vezi o gorilă, ţi se recomandă "King Kong"? Repet, ştii că sunt mari şanse să nu vezi pe viu niciunul din animalele alea marfă de la televizor?

Omul este un trădător. Ca şi Iscarioteanul, se va căi după. Câte generaţii vor regreta distrugerea în masă a valorilor oferite de natură pe nimic omenirii? Unora li se rupe pula când altora li se rupe sufletul.

Ce poţi să faci tu? Dacă eşti un burtos mediocru, comod şi leneş, poţi să te rogi pentru iertarea tuturor păcatelor. Unora ne-ar fi de folos... Dar dacă vrei să iei măsuri, nu uita că numai începând cu tine se poate realiza ceva! O schimbare uriaşă pentru un om ca tine nu este decât un pas mic pentru planetă, într-adevăr. Totuşi, sigur. Acest pas poate face diferenţa dintre "a fi sau a nu fi?" în atâtea şi atâtea situaţii. Fă-l tu primul ca să aibă lumea pe cine să urmeze. Şi ce te poate costa? Nimic. Poate doar 10 minute pe zi din somnul tău. În jur de o oră pe săptămână. Alţii şi-au dedicat o viaţă întreagă naturii (să-l amintim pe regretatul Steve Irwin). [...]

Tipa: Mă scuzaţi, dar n-am decât aşa... (şi îmi arată grămada)
Eu: A... ok... păi nu e nicio problemă, n-are importanţă.
Tipa: ...

Şi mi-i schimbă. Între timp a găsit o alternativă cu bancnote de 10 lei. A mai zis ea ceva ironic ("... nu, nu e nicio problemă... "), dar n-am înţeles. Ar fi fost nevoită să-mi dea peste 700 de bancnote... :lol: Dintre care 640 tot la ea rămâneau, big deal.

Nu sunt eu egoist, e ea o fiţoasă, incompetentă.

Nu au trecut două zile de când au adus şi aici la capătul lumii automatul ăla şi un graffer idiot puncte puncte. După o săptămână era spart deja. Iată starea lui de acum (vezi jos). VREAU O AMĂRÂTĂ DE CIOCOLATĂ ÎN FIECARE DIMINEAŢĂ! Îi fute pe unii în gât rău de tot chestia asta. De ce nu se poate? E oribil să ai un automat într-o staţie de metrou. Obiectul ăla e malefic şi nu-mi dau eu seama, asta e faza! Mi-a supt creierul şi bine că s-a rezumat doar la atât!

La Gorjului ai şanse "cel puţin maxime" să întâlneşti cerşetori. Şi există atâţia dobitoci care le dau bani. Incredibil de mulţi! E plăcut să auzi aceleaşi versuri albe zi de zi de la toate maimuţele alea nespălate şi purtătoare de cine ştie ce virusuri? Şi ăia de la paza curului stau degeaba, chiar şi la staţiile mai importante gen Eroilor. Mă gândesc să sun zi de zi la telefonul sărmanului călător (9264). Nu-mi pasă dacă se va rezolva ceva în viitorul apropiat, vreau să-i stresez! Şi până la urmă, cred că doar călătorii îşi pot asigura un drum decent până la serviciu, şcoală sau mai ştiu eu unde. În ultimul timp, am început să fierb când mai apare un cerşetor în metrou. Rămâne de văzut dacă şi explodez (da, normal c-o să se întâmple asta!).

Ilie Livia (clasa a XI-a, Liceul Internaţional de Informatică Bucureşti) a reprezentat singura medalie de aur românească, performanţă personală la care sincer nu mă aşteptam şi o felicit pentru reuşită. 32 de puncte. Îl avem apoi pe Ţurea Lucian (clasa a XII-a, Colegiul Naţional de Informatică "Tudor Vianu" Bucureşti) care a obţinut argintul cu 28 de puncte (la unul singur de aur!). Urmează Persu Mădălina (clasa a X-a, Liceul Internaţional de Informatică Bucureşti), 24 de puncte, aceeaşi medalie, la fel şi Dumitrescu Mihail (clasa a XI-a, Liceul Internaţional de Informatică Bucureşti) şi Ionescu Dragoş Ciprian (clasa a XII-a, Colegiul Naţional "Mihai Viteazul" Bucureşti) cu câte 21 de puncte. Marea dezamăgire a lotului a venit chiar de la cel mai titrat, multiplul medaliat Zahariuc Adrian (clasa a XII-a, Colegiul Naţional "Ferdinand I" Bacău) care cu 20 de puncte a obţinut doar bronzul. :( Îmi pare rău pentru el. Nu ştiu câţi elevi români au participat la OIM în fiecare an de liceu, dar sunt sigur că sunt foarte puţini (personal, nu am mai auzit de altul)! Din clasa a 9-a până în clasa a 12-a, şi nici măcar nu am pus la socoteală OBM (Olimpiada Balcanică de Matematică)! Scurtă prezentare a performanţelor lui Zahariuc: bronz în 2004 (reaminesc, era doar elev în clasa a 9-a), aur în 2005, aur în 2006 şi doar bronz în 2007. :( Eu chiar mă aşteptam la punctaj maxim din partea lui la ediţia de anul acesta. Oricum, şi cu acest eşec el rămâne totuşi un elev excepţional, poate cel mai bun după Ciprian Manolescu. Sunt curios cum va evolua Mădălina Persu, şi ea a fost cam tânără, doar clasa a X-a. :D N-am văzut decât două poze cu ea, dar mi se pare drăguţă foc. :P

În altă ordine de idei, Iurie Bureico n-a reuşit să obţină al treilea punctaj maxim din "carieră". Drept urmare, Ciprian Manolescu rămâne în continuare cel mai şmecher din istoria competiţiei. :D M-am uitat peste subiecte... Au fost pe măsura rezultatelor, criminale! Iar, spre deosebire de anul trecut (când toţi reprezentanţii României erau din provincie), acum Bucureştiul a trimis cinci membri din cei şase ai lotului în Vietnam, iar trei dintre ei sunt elevii aceluiaşi liceu, ICHB. Numai respect!

Nu m-au mulţumit rezultatele noastre de anul acesta, dar cred că este uman să-i felicit pe cei 6. Felicitari! La anul să urcaţi zece poziţii! :roll:

Oo, da! Un accesoriu indispensabil în ziua de azi: cercel d-ăla strălucitor, cu piatră, care arată penibil. De obicei se poartă cu gel dar parcă merge şi fără. Oricum, contează să fie acolo şi să se vadă cât mai bine. De ce? Aşa se poartă, nu? Văd atâtea persoane pe stradă cu panarame d-astea în ureche. Mă, ia-ţi naiba un cercel ca lumea, mai bărbătesc aşa, simplu, fără sclipici şi porcării.

Apoi vestimentaţia. Cum ziceam, văd atâtea persoane îmbrăcate în roz! Ce-aveţi mă, ştiţi c-o să ajungeţi la fuste dacă aţi început aşa? Peste câţiva ani o să aud pe unul d-ăsta "Nu coaee, se cheamă kilt, ce ştii tu". :lol: Revenind. Cămăşi roz, tricouri roz, şepci roz... Doamne. Neuronul e şi el plecat în vacanţă, ă? Acum câţiva ani făceam mişto unul de altul la zile de naştere cumpărându-ne chestii roz, de fete, dar nu am îndrăznit să-mi imaginez că o să se ajungă în situaţia din prezent. N-am zis nimic încă de tricourile transparente? Am văzut acum două săptămâni sau trei un tip despre care credeam că s-a îmbrăcat cu o plasă pentru insecte care se mai pune la geam. Eu aveam o freză mai ciudată, folosisem nişte gel. "Te rog, comentează ceva, spune orice vrei despre părul meu, nu ştiu, inventează, zi că sunt rocker, vorbeşte!!" îmi spuneam în clipele alea în gând. :lol: Ah, răutăciosul de mine. Omul poate avea o compoziţie mai dulce şi se proteja de micile sugătoare de sânge. Sau poate că a înotat într-o zonă rezervată pescuitului. :P Avea pe el o plasă adaptată, de asta sunt sigur!

La fel de gay este să asculte (ei şi, inevitabil, cei din jur) muzică la căcatul ăla de difuzor de la telefoane. Poate că sunt scumpe căştile, eu nu mi-am cumpărat nicio pereche recent, m-au ţinut mult şi bine cam toate până acum. Nu ştiu cât m-ar deranja să aud în metrou Slayer, dar chestia asta ţine în primul rând de bun simţ. Apoi (evident), e gay. Am mai scris şi în postul Telefoane mobile puţin despre asta.

Nu în ultimul rând, emo e gay. Nu comentez aici. :)

*Şi... pentru că sunt destule persoane născute ieri: gay = (în contextul ăsta) naşpa, plin de prost gust, penibil, praf

Am subliniat cuvintele cheie. :)

Black Metal-ul e superior. Diferit, prin definiţie. Mereu şocant, nerecomandat conservatorilor. Caută persoane deschise la minte, uneori bolnav de deschise la minte. Pentru unii devine un mod de viaţă, violent, inconştient, stupid. Este greu de cântat la chitară. Bă, da' e prea greu de cântat la chitară! Nu-mi dau seama cum tipii aceia pot ciupi corzile de mai multe ori pe secundă. Am luat acum mai mult timp o tabulatură oarecare, de curiozitate, şi am rămas uimit. Mi-e imposibil să fac aşa ceva după câteva luni de chitară. Exersez mult acasă dar nu-mi iese genial, m-am convins că este nevoie de foarte muncă. Aşadar, mă împresionează chitariştii formaţiilor Black Metal, chestia asta datorându-se faptului că ai nevoie de multă abilitate pentru a cânta. Vocea trebuie să fie puternică, ameninţătoare. Fermă, matură. Desenele de pe faţă au devenit prea comune, zic eu. Nu impresionează decât dacă vorbim de un Black Metal extrem.

Show-ul de la un astfel concert mi se pare extraordinar. Aş spune chiar esenţial, atmosfera este, în unele cazuri, clar mai importantă decât cântecul propriu-zis. Fiecare cu ce poate. :D Dar mie tot îmi place Black Metal-ul şi ca zgomot. Am pus aici o melodie cântată de Mayhem la Wacken in 2004.

Totuşi, există şi trupe care pot ieşi în evidenţă pur şi simplu prin muzica lor, aşa cum şi este normal. :D Rotting Christ mi se pare o formaţie excepţională. Cântă cel mai melodios Black Metal pe care l-am auzit în viaţa mea. Oricine poate să asculte, până şi mama mea a fost încântată de câteva cântece de-ale lor, printre care şi cel de mai jos. Pun aici un clip dintr-un concert de-al lor. Spre deosebire de Mayhem puteţi vedea că băieţii sunt adevăraţi, fac muzică şi nu atât de mult show.

Ascultaţi şi Catamenia, Dimmu Borgir, Old Man's Child. Melodioase, exact ce place mai mult. :) Pentru ultima formaţie recomand cu căldură The Millennium King, mor după melodia asta. Dacă ai sânge-n coae să treci peste primele 10 secunde o să-ţi placă, garantez. Atlfel rămâi unde eşti.

Vorbim în continuare despre părinţi. Vor să meargă la mare în vara asta, iar eu nefiind atât de entuziasmat de idee am spus mai multe chestii.. "Vezi că te lăsăm acasă!". Oh da, "Lasă-mă! :lol: " îmi spun eu, ar fi mult mai avantajos pentru mine, cred. Oricum, le-am acceptat ideea până la urmă şi am încercat să îmbunătăţesc situaţia. Le-am spus unor colegi de intenţiile astea şi s-ar putea să vină câţiva. Nu contează cine şi câţi. Dacă nu merge nici asta, s-ar putea totuşi să încerc să rămân (singur!) acasă. Distanţă, coaee!

Bunica pleacă din când în când la ţară şi, de obicei, stă un weekend întreg plus câteva zile. Super, are un apartament de două camere la două staţii de autobuz de mine. Etajul nouă. Multe plante. Vecini rataţi, dar ce contează. A fost ideea prietenei să-i cer cheile şi să-i ocupăm câteva ore apartamentul în zilele astea, oricum, planul încă nu s-a aplicat, dar este un exemplu bun. Şi nu, nu facem lucrul la care vă gândiţi. Oricum, de ce v-ar păsa?

Diriginta a lipsit de la şcoală o săptămână. Bineînţeles că la orele de TIC, Informatică şi dirigenţie a fost un haos total. N-am făcut nimic, nimic. În plus, într-o marţi am fost juma' de clasă în Herăstrău pe durata a patru ore din ziua aceea. N-am întors pentru două ore, la fizică, apoi mulţi iar au plecat de la istorie. :lol: Cel mai aiurea a fost că am primit absenţe la toate orele, iar de-abia în ultima zi am reuşit să scot media 10 la purtare. Revenind, cum spuneam, a fost o săptămână tare lejeră.

Nu-mi mai amintesc eu totul chiar acum, cert este că distanţele pot fi o parte bună a lucrurilor. Când eşti departe de cineva poţi să te simţi sigur, liber, chiar binecuvântat, după caz.

Majoritatea colegilor mei (toţi?) au telefoane. Cam toate sunt cu cameră, un accesoriu indispensabil. Cu cât mai mulţi megapixeli, cu atat mai bine (`ce-s ăia?` i-am mai auzit pe unii :| ce-i interesează atât timp cât e la modă să-i ai). Multe din ele suportă .mp3-uri, se simt bine oamenii când au căşti în ureche (cu un volum dureros, dar plm, trebuie să audă ceilalţi ce asculţi, nu?), dacă au şi gel în cap e excelent, iar dacă îşi şi ţin telefonul în mână nu le mai trebuie absolut nimic. Alţii folosesc panarama aia de difuzor la greu, nu rar aud RBD sau o manea prin clasă. Cel mai mult ma enervează sunetul infect! De-abia apoi mă gândesc şi la artist sau formaţie. Ia-ţi dracu căşti sau boxe, măcar ştii că ai făcut o treabă.

Majoritatea colegilor mei nu vorbesc aşa mult la telefon şi nu trimit mesaje. Au telefon pentru că aşa trebuie. Ei sunt, în general, oameni plictisitori. Mai şi sună din când în când, 30 de secunde sau un minut acolo ca să arate că sunt sociabili... sau ca să mai şteargă praful cu buzele şi cu urechea. Iar când eşti cu ei şi sunt sunaţi, ce mândri se simt. Sunt căutaţi coaee, ai văzut? Cu cât îl ţin la telefon mai mult pe respectivul, cu atât mai mult se simt superiori. Se mai uită la tine, speră să-ţi citească în ochi dorinţa de a termina conversaţia mai repede. Dar asta n-o să se întâmple, normal, doar sunt plictisitori.

Majoritatea colegilor mei nu-şi aleg telefonul cu capul. De cele mai multe ori, informaţia nu trece de privire. De aceea găseşti căcaturi de Motorola, Sony Ericsson sau Nokia care ar putea fi înlocuite de telefoane mult mai performante (la acelaşi preţ sau chiar mai ieftine). Nu aş schimba K750-ul meu cu niciun telefon din clasă, nici dacă mi s-ar oferi şi o diferenţă. Am o cameră superbă, un media player bun, posibilităţi de resoftare (W800, deci şi walkman). Ce vrei mai mult de la un dispozitiv multifuncţional? Într-adevăr, asta au ajuns telefoanele în ziua de azi.