Reflecţia nostră se inspiră din noţiuni antropologice extrase din Biblie, din gândirea patristică şi din spiritualitatea, zisă orientală, a Bisericii ortodoxe.

Potrivit imaginii luminoase oferite de sfântul Pavel, Biserica este un Trup «bine închegat şi strâns legat, (care) prin ceea ce-i dă fiecare încheietură îşi primeşte creşterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părţi, în măsura ei » (Efeseni 4, 16).

Contextul acestui verset vorbeşte în mod clar despre charisme, despre darurile pe care fiecare le primeşte pentru a fi în serviciul întregului corp ecleziastic, în care fiecare parte este complementară celeilalte. Aceasta este deci realitatea charismatică a fiinţei umane care este esenţială subiectului nostru.

În cadrul istoriei, deteriorarea echilibrului componentelor umane permite cu uşurinţă formularea unor false întrebări. Acesta este cazul« problemei femeii»: când bărbatul ridică această problemă fără a-şi pune întrebări şi cu referire la sine, el se izolează, îşi taie legătura cu izvoarele limpezi ale vieţii, pune sub semnul întrebării artificiul său şi se arată inactual.

Într-o lume esenţialmente masculină, în care totul este plasat sub semnul patriarhatului, bărbatul înarmat cu un mod de gândire propriu, raţionalizează fiinţa şi existenţa, pierde legăturile cosmice cu cerul şi cu natura şi, de asemenea, cu femeia, în calitate de mister complementar al propriei sale fiinţe.

Eliminând metafizica şi mistica care-l jenează, alunecând spre abstracţii cerebrale, bărbatul îşi vede ferecată înaintea lui dimensiunea profunzimii, cea a Duhului Sfânt. El trasează marile bulevarde ale civilizaţiei, bine măsurate, în care locul femeii devine cel al unei fiinţe neînsemnate.

Dintr-un instinct de autoapărare egocentrică, bărbatul înlănţuie femeia, ca pe o putere malefică, ca o pe permanentă ameninţare a libertăţii sale. Ea va fi supusă puterii supreme a şefului, autorităţii indiscutabile a bărbatului. Principiul solar, claritatea - este bărbatul. « Principiul bun crează ordinea, lumina, bărbatul; principiul rău crează haosul, tenebrele şi femeia », enunţă sentinţa pitagoreică.

Bărbatul încearcă să se afirme depăşind ceea ce-l limitează. Însă, orice femeie este limită, căci ea este un « altul », ea reprezintă alteritatea; bărbatul vede în ea o închisoare care-i îngustează orizonturile şi îi limitează spiritul.

Conştiinţa colectivă dă încă naştere unor mituri înşelătoare. Chiar şi femeilor creştine de astăzi li se mai aplică prescripţiile rituale definite în epoca rabinică, în care se înălţa următoarea rugăciune: « Fii binecuvântat, Adonai, că nu m-ai făcut femeie ».

Complexul lui Adam - atât de masculin! - îşi află refugiul în următoarele cuvinte:«Femeia este cea care mi-a dat fructul arborelui ».

Revoluţia introdusă de Evanghelie va cere mult timp şi chiar discipolii Domnului rămân surprinşi de simplul fapt că Hristos vorbeşte cu o femeie (Ioan 4, 27).

Femeia are felul ei de-a fi, modul său propriu de existenţă, darul de a-şi ţese fiinţa prin relaţia sa particulară cu Dumnezeu, cu ceilalţi şi cu ea însăşi. În ciuda deformărilor istorice a căror victimă este femeia, ea păstrează în profunzimea sa misterul fiinţei şi al charismelor ei, ceea ce sfântul Pavel desemnează prin simbolul uimitor de bogat al « voalului » (1 Co. 11), semn evident al sacrului. Dimpotrivă, marea Prostituată a Babilonului (Apocalipsa 17) profanează şi degradează feminitatea ca esenţă religioasă a femininului. Ea-şi sfâşie « voalul », se dezgoleşte, dezbracă veşmântul misterului feminin, legământul făcut eternei sale maternităţi. Acesta este misterul pe care trebuie să-l descifreze orice femeie pentru a citi în el destinul său, vocaţia sa şi charismele sale.

Istoria biblică a primei monade omeneşti Adam-Eva ne arată arhetipul originar al consubstanţialităţii principiilor complementare. Căderea le polarizează şi, din acel moment, sunt ori contrarii în luptă, ori alterităţi care se acceptă şi se completează pentru a forma o « creatură nouă » întru Hristos.

Bărbatul îşi depăşeşte propria fiinţă; fiindu-şi mai exterior lui însuşi, charisma sa de expansiune îi direcţionează privirea dincolo de sine însuşi. El umple lumea cu energiile sale creatoare, se impune stăpân şi cuceritor, inginer şi constructor. Primeşte alături de sine femeia, ajutorul său.

Aceasta este logodnica sa, soţia şi mama. Mai interiorizata, femeia este în largul său în limitele propriei sale fiinţe, a cărei prezenţă radioasă umple întreaga lume. «Slavă a bărbatului » (I Co. 11, 1), în puritatea sa luminoasă femeia este ca o oglindă ce reflectă chipul acestuia, i-l revelă lui însuşi şi, prin aceasta, îl corectează.

Astfel, ea-l ajută pe bărbat să se înţeleagă şi să realizeze sensul propriei sale fiinţe; ea îl împlineşte, descifrându-i destinul, căci prin femeie bărbatul devine mai uşor ceea ce el este.

Cuvintele sfântului Petru (1 P. 3?4) se adresează oricărei femei şi conţin o întreagă evanghelie a femininului privind maternitatea spirituală a acesteia. Acest text defineşte foarte exact charisma fundamentală a femeii: naşterea bărbatului ascuns în sufletul ei, homo cordis absconditus.

Bărbatul este înclinat să se intereseze mai mult de propria sa cauză; dimpotrivă, instinctul matern al femeii, aşa cum se întâmplă la nunta din Cana (Ioan 2, 1-10), descoperă imediat setea spiritului însuşi al bărbatului şi găseşte izvorul euharistie pentru a o potoli.

Raportul ontologic mamă-copil face ca femeia, Eva - « izvor al vieţii » - să vegheze asupra întregii fiinţe, să protejeze viaţa şi lumea.

Charisma « maternităţii» sale interiorizate şi universale conduce pe orice femeie spre cel înfometat şi strâmtorat şi precizează în mod admirabil esenţa feminină: fecioară sau soţie, orice femeie este mamă in aeternum, acesta este caracterul sacramental înscris în chiar fiinţa sa.

Componentele sufletului său o predispun la « ocrotirea » a tot ceea ce întâlneşte în calea sa, la descoperirea în chiar cea mai puternică fiinţă a unui copil slab şi lipsit de apărare.

Dacă definim dragostea masculină astfel: « a iubi înseamnă să ai trebuinţă », pentru femeie, « a iubi înseamnă a împlini trebuinţa », a merge înaintea ei şi a o depăşi.

« Văzând pe mama sa şi, alături de ea, pe ucenicul pe care-l iubea, Isus spuse mamei sale: Femeie, iată fiul tău ». Acestea sunt cuvintele fundamentale care fac din Fecioara Măria figură a Bisericii-Mamă şi din fiecare femeie, o fiinţă eclezială. Eterna-fecioară, eternul-feminin care derivă din ea şi eternul-matern, acestea sunt arhetipuri pentru Magna Mater.

Cuceritor, aventurier, constructor, bărbatul nu este patern prin esenţa sa. Un vechi text liturgic proiectează asupra maternităţii Fecioarei lumina paternităţii divine: « Tu ai dat naştere fără tată Fiului, acest Fiu căruia Tatăl i-a dat naştere fără mamă la începutul veacurilor ». Maternitatea Fecioarei trece astfel drept figura umană a Paternităţii divine.

Această ordine explică de ce principiul religios al dependenţei de ceea ce este dincolo, al receptivităţii, al comuniunii se exprimă în mod mult mai imediat prin intermediul femeii; sensibilitatea particulară faţă de elementul spiritual pur rezidă mai mult în anima decât în animus: Sufletul feminin este cel mai aproape de surse, de origini, de geneză.

Biblia înalţă femeia la rang de organ al receptivităţii spirituale a naturii omeneşti.

De fapt, promisiunea mântuirii a fost făcută femeii, ea este cea care primeşte înştiinţarea, ei îi apare mai întâi Cel înviat, femeia « înveşmântată de soare » este cea care simbolizează Biserica şi Cetatea cerească în Apocalipsă.

De asemenea, imaginea soţiei şi a logodnicei este cea pe care o alege Dumnezeu pentru a exprima dragostea Sa pentru om şi natura nupţială a comuniunii Sale. Şi, în sfârşit, cel mai important lucru: întruparea se desăvârşeşte în fiinţa feminină a Fecioarei. Ea este cea care dă Verbului trupul şi sângele său.

Paternităţii divine, ca specific al fiinţei lui Dumnezeu, îi răspunde direct maternitatea feminină, ca specificitate religioasă a naturii omeneşti, capacitatea sa de a recepta divinul. Scopul vieţii creştine este acela de a face din orice fiinţă omenească o mamă, o fiinţă predestinată misterului naşterii: «până ce va lua Hristos chip în voi » (Galateni 4, 19).

Sanctificarea este chiar acel act al Duhului Sfânt care operează naşterea miraculoasă a lui Iisus în adâncul inimii. De aceea, Nativitatea simbolizează şi exprimă harul oricărei femei de a da naştere lui Dumnezeu în sufletele devastate: « Verbul se naşte întotdeauna încă o dată în inimile oamenilor », spune Scrisoarea către Diognet.

Pentru sfântul Maxim, misticul este acela în care se manifestă naşterea Domnului. Atunci cînd sfantul Pavel doreşte să-şi exprime paternitatea spirituală, el se foloseşte de imaginea maternităţii: « Trec prin durerile naşterii ».

Biblia prezintă femeia ca fiind locul predestinat al întâlnirii dintre Dumnezeu şi om.

Dacă elementul masculin participă la întrupare prin tăcerea sa, prin persoana sfântului Iosif, femeia este dimpotrivă cea care pronunţă consimţământul tuturor.

Consimţământului creator al Tatălui îi răspunde consimţământul umil al «slujitoarei lui Dumnezeu ». Hristos nu se putea întrupa, nu putea primi carne şi sânge omeneşti dacă Umanitatea-Maria nu i le-ar fi dat în mod liber, ca pe un dar, ca pe o ofrandă neprihănită. Fecioara este punctul de întâlnire, locul de convergenţă al celor două consimţăminte.

Figură a Bisericii, Fecioara personalizează principiul acesteia de protecţie maternă; ea este rugăciunea Bisericii, cea care intervine în favoarea celorlalţi.

În limba greacă, castitate semnifică integritate şi integrare, puterea însăşi de a uni.

O veche rugăciune liturgică cere Prea Curatei Theotokos: « Leagă sufletul meu prin dragostea ta »; ea conferă unitate şi suflet unui ansamblu de stări psihice. Această integrare este singura capabilă să oprească demolarea în slujba căreia se pune geniul masculin modern. Într-adevăr, mântuirea civilizaţiei depinde de « etemul-matern ».

Puterea sa salvatoare poate fi sesizată dacă înţelegem că Eva nu a fost tentată în calitate de « sex slab ». Dimpotrivă, a fost sedusă pentru că ea este cea care reprezintă principiul integrării religioase a naturii umane: atinsă în inima sa, aceasta cedează imediat, iar Adam o urmează în mod docil (« femeia mi-a oferit acest fruct »), neopunând nici o rezistenţă, neformulând nici o întrebare.

Lăsat în voia sa, bărbatul se rătăceşte în infinitul abstracţiilor sale, în tehnici perfecţionate de degradare; degradat, el devine degradant şi crează o lume care răspunde postulatelor sale dezumanizante: - omul este în agonie.

Bărbatul se prelungeşte în lume prin intermediul instrumentelor; femeia o face prin intermediul dăruirii de sine.

În chiar fiinţa sa, ea este legată de ritmurile naturii. Dacă bărbatului îi este propriu verbul a acţiona, propriul femeii este a fi şi aceasta este prin excelenţă starea religioasă.

Bărbatul crează ştiinţa, filosofia, arta, dar strică totul printr-o redutabilă obiectivizare a « adevărului organizat ». Femeia este opusul oricărei obiectivizări, căci punctul ei tare nu este creaţia, ci procreaţia.

Prin chiar fiinţa sa, ea este criteriul care corectează orice abstracţie pentru a recentra valorile, pentru a face astfel încât verbul masculin să se manifeste în mod corect.

Instinctiv, femeia va apăra întotdeauna întâietatea fiinţei asupra teoriei, a operativului asupra speculativului, a intuitivului asupra discursivului. Ea posedă darul pătrunderii directe în existenţa celuilalt, facultatea înnăscută de a surprinde imponderabilul, de a descifra destinul. A proteja lumea bărbaţilor în calitate de mamă şi a o purifica în calitate de fecioară, dându-i un suflet, propriul său suflet, aceasta este vocaţia oricărei  femei  religioase,  celibatare  sau căsătorite.

Extatic, bărbatul se află în prelungirea sinelui său, în proiecţia geniului său în afară, în vederea stăpânirii lumii; en-statică, femeia este întoarsă spre fiinţa sa, spre fiinţă.

Femininul se manifestă la nivelul structurii ontologice, el nu este verbul, ci esse, inima creaţiei. Aici rezidă manifestarea Sfinţeniei, a acestei sfinţenii a fiinţei pe care demonii nu o pot suporta; şi nu prin faptele sale, ci prin puritatea şi sfinţenia sa, femeia răneşte capul dragonului.

La Heraclit, războiul este tatăl tuturor lucrurilor; dim¬potrivă, « armonia, acordul este mama tuturor lucrurilor ». Tatăl-război este simbolizat prin arc, iar mama-simfonie prin liră. Dar, s-ar putea spune că lira este arcul sublimat, un arc cu mai multe corzi; în locul morţii, ea cântă viaţa.

Astfel, elementul masculin războinic, ucigător poate fi acordat prin elementul feminin, preschimbat în viaţă, cultură, cult, liturghie doxologică.

Didascalia leagă în mod ontologic feminitatea de misterul Sfântului Duh: «Diaconul are locul lui Hristos şi îl veţi iubi; veţi cinsti diaconesele în locul Duhului Sfânt». De aceea, în simbolistica adunării liturgice, femeia este numită « altar » şi reprezintă rugăciunea. Imagine a sufletului în adoraţie, ea este însăşi fiinţa omenească devenită rugăciune, în cunoscuta frescă a sfântului Calixt, bărbatul întinde mâna deasupra pâinii pentru ofrandă iar sacrificatorul, episcopul este acela care acţionează, care celebrează. În spatele lui se află cea care se roagă, femeia cufundată în rugăciune, ofranda pură şi totala dăruire.

Prin harul său protector, femeia înalţă viaţa, lumea, oamenii spre Dumnezeu. Ea este sub semnul Duhului care « adăposteşte » - potrivit termenului ebraic din pilda Creaţiei - semn al Mângâietorului, Avocat şi Consolator.

Sacerdoţiul ordinului, episcopatul şi preoţia sunt o funcţie masculină de mărturie: episcopul atestă validitatea mântuitoare a sacramentelor şi posedă puterea de a le celebra; el are harul de a veghea la neprihănirea credinţei şi exercită puterea pastorală.

Ministeriul femeii aparţine sacerdoţiului regal feminin, el nu rezidă în funcţiile atribuite, ci în natura sa. Ministeriul ordinului (preoţia) nu se află printre charismele sale; acest lucru ar însemna o trădare a însăşi fiinţei ei. Cu toate acestea, vocaţia sa personalizată în Fecioara Maria nu este inferioară, ea este pur şi simplu o alta şi, prin aceasta, ne apropiem de subiectul nostru.

Din acest punct de vedere, spiritualitatea monastică este dătătoare de seamă. Dacă, pe toate celelalte planuri, femeia este aparent inferioară bărbatului, dimpotrivă, din punct de vedere charismatic, egalitatea între bărbaţi şi femei este perfectă.

Clement al Alexandriei notează: « Virtutea bărbatului şi cea a femeii sunt una şi aceeaşi, ele presupun o conduită asemănătoare ».

Teodoret observă că femeile « au luptat nu mai puţin, ci chiar mai mult decât bărbaţii... cu o natură mai slabă ele au arătat aceeaşi dârzenie ca şi bărbaţii » .

Puterea lor rezidă în « divina caritate » şi într-un har particular pe care-l au de a se îndrăgosti de Hristos.

Nimeni nu apreciază femeile ca fiind inferioare; se consideră că sunt capabile, în aceeaşi măsură ca şi bărbaţii, să direcţioneze spiritual femeile credincioase.

O femeie charismatică, theophotistos, iluminată de Dumnezeu, primeşte numele de ammas sau maică spirituală . De cele mai multe ori, ele sunt maici* ale mănăstirilor lor, aşa cum Pacomie era tată al mănăstirii sale. Oamenii din afară veneau să-i găsească şi să le ceară sfatul (sfânta Eufrosina, sfânta Irina).

Abatele Isaia compune o carte de sentinţe ale Maicilor, Materikon, asemănătoare Paterikon-ului, sentinţe ale Părinţilor.

În afara puterii sacramentale şi a omiliilor în biserică în timpul slujbelor (rezervate Episcopatului sau clerului ordinului) Maicile aveau exact aceleaşi prerogative şi obligaţii ca şi Părinţii în rândul călugărilor. Ele nu sunt Maici ale Bisericii - ceea ce este propriu Părinţilor, Episcopilor şi Doctorilor Bisericii -, ele sunt însă Maici spirituale şi participă la propagarea doctrinei. Textele liturgice le celebrează ca fiind « egale Apostolilor » pe cele care predicau Evanghelia celor păcătoşi, le aduceau lumina prin învăţătura catehismului şi participau activ la evanghelizare (sfânta Elena, sfânta Nina).

Se   poate   menţiona   şi   instituţia   diaconeselor. Didascalia (III, 8) le atribuie puterea de a binecuvânta bolnavii prin atingerea cu mâna. Constituţiile apostolice (VIII, 19, 20) vorbeau despre consacrarea prin atingerea cu mâinile şi invocarea Duhului Sfânt, ceea ce desemnează un ordin minor. Testamentul Domnului Nostru (I, 40, 43) precizează sarcinile şi o menţionează şi pe aceea de a « instrui femeile catehumeni »; de asemenea, potrivit Constituţiilor Apostolice (II, 26), diaconesele « insuflă femeilor elementele doctrinei ».

În Biserica nestoriană, ele citesc Evanghelia în cadrul adunărilor de femei. Pe vechile pietre de mormânt se poate citi: Vidua sedit...: « ea a prezidat », aluzie la jilţ, cathedra, loc de unde se ţine catehismul şi se adresează îndemnuri.

Printre femeile care au servit cu slavă Biserica se află Olimpiada, discipola şi prietena sfântului Ioan Gură de Aur, Procula şi Pentadia, Anastasia, corespondenta lui Sever de Antiohia, Macrina, sora sfântului Vasile, Lampadia, prietena sa, Teosofia, soţia sfântului Grigore de Nyssa şi atâtea altele cunoscute şi necunoscute.

Conştiinţa creştină evoluează. Dacă pe timpul literaturii rabinice, un oarecare doctor din Israel declara că e preferabil să arzi cuvântul Legii decât să-l încredinţezi femeilor, încă şi astăzi unii repetă cuvintele sfântului Pavel: Mulier taceat in ecclesia.

Istoria Mariei şi a Martei arată că Evanghelia înalţă femeia până la acest vârf spiritual din care i se deschide accesul la « Unicul Necesar ». Sfântul Pavel, proclamând că « nu există în Hristos nici bărbat şi nici femeie », inspiră practica Bisericii şi el însuşi asociază mai multe femei la ministeriul sau apostolic.

Este suficient să reamintim nume celebre ca Foebe sau Priscila, nume de femei care au exercitat un  veritabil  apostolat.

Alte  femei  au  fost înduhovnicite şi au făcut proorociri (Faptele 21, 9). Dacă sfântul Pavel, grijuliu faţă de ordin, reglează condiţiile şi privează femeile de cuvânt în anumite situaţii, rămâne totuşi acest mare adevăr pe care-l pronunţă: « Nu stingeţi Duhul, nu dispreţuiţi poroorocirile » (1 Tesalon. 5, 19-20).

Alături de 1 Co. 14 un alt pasaj din aceeaşi scrisoare (11, 3-16) admite legitimitatea profeţiei şi a cuvântului din partea femeii, în egală măsură în care le acceptă din partea bărbatului. Este vorba de cuvântul care tulbura ordinea şi de cuvântul profetic. Desigur, mandatul învăţăturii în timpul slujbelor aparţinea Episcopatului.

Prin harul său, femeia este predestinată unor sarcini care ţin cont de natura sa particulară şi de sacerdoţiul laicilor. În apostolatul laic, amândoi, bărbatul şi femeia, se află, fiecare în felul său, « în prima linie » a luptei pentru a introduce domnia lui Dumnezeu în lume.

Ei îi revine înainte de toate, datoria slujirii credinţei prin cuvânt şi prin mărturie vie.

Prima sarcină, aceea de a transmite învăţăturile biblice, îi revine în cadrul căminului familial şi în cadrul şcolii; femeia are însă şi o funcţie de propovăduire în cadrul parohiei, prin munca de catehizare a laicilor.

Ea este aceea care - şi poate prin tăcerea orantă mai mult decât prin cuvinte - participă la funcţia liturgică de comuniune a Sfinţilor.

« Evenimentele nu au solicitat niciodată femeii, în cursul istoriei, atâta eroism ca-n zilele noastre », spunea Pius al XII-lea.

« Sunt felurite daruri.... felurite slujbe... felurite lucrări... Dar pe toate aceste lucruri le face umil şi acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voieşte », spune sfântul Pavel (1 Co. 12).

Starea conjugală, sau celibatul sau starea religioasă sunt diferitele forme ale vocaţiei particulare a diaconatului (diaconiă). Imaginea originară a esenţei pur feminine determină căderea frontierelor empirice ale naturii şi apariţia harului « maicii spirituale » şi al« diaconatului».

Rusiei secolului XX i-a fost dat să treacă prin hăurile unui destin istoric unic; această experienţă este încărcată de un sens profetic pentru cei ce ştiu să citească în cartea timpului.

Marii spirituali, stareţii au manifestat un interes special pentru diaconatul feminin. Astfel, stareţul Macarie si Ambrozie de Optina, urmând exemplul profetic al sfântului Serafim de Sarov, s-au consacrat misiunii feminine, formării apostolice a femeii, lucru care dă mărturie despre uimitoarea lor clarviziune.

Femeia posedă o percepţie intuitivă - prin chiar inferioritatea ei - a valorilor Duhului, ea este dotată cu un simţ religios.;« sufletul este în mod natural creştin »: această propoziţie se raportează înainte de toate la femei. Marxiştii au simţit foarte bine acest lucru. Emanciparea femeilor şi egalitatea sexelor se află pe primul plan al preocupărilor lor. Virilizarea femeii urmăreşte să schimbe tipul ei antropologic, să o facă asemănătoare bărbatului chiar şi în sufletul (psyche) ei. Acest proiect de nivelare dă în vileag una dintre cele mai virulente lupte împotriva legii lui Dumnezeu şi are în vedere anihilarea stării charismatice feminine.

Dar mărturia este unanimă astăzi. Credinţa în Rusia sovietică este păstrată de femeia rusă. Toţi sunt uimiţi de rolul pe care îl joacă femeia în transmiterea credinţei. Reînoirea religioasă, precum şi continuitatea tradiţiei se trag de la soţie şi de la mamă.

Femeia, tânăra rusoaică, aspiră cel mai adesea şi într-o manieră uimitoare, în plină mişcare de socializare, să interiorizeze şi să trăiască adevărurile care se citesc pe icoana lui Theotokos.

Feminitatea lor discretă pare mai inspirată de « Fecioarele tandreţei » decât de idealul esenţialmente viril al regimului. Femeia rusă, prin harul său, este cea care, fără violenţă, menţine valorile eterne şi, din interior, reface Rusia creştină.

După ce a formulat consimţământul sau, femeia este încă cea care trebuie să spună: Non, non sic futurum esse, non possumus. Nu în zadar au acordat marii spirituali o atenţie unanimă, plină de speranţă, aprofundării misiunii feminine charismatice.

Din sufletul femeii ţâşneşte spontan şi instinctiv rezistenţa de neînvins faţă de materialism şi faţă de toate elementele demonice ale distrugerii civilizaţiei moderne.

Mântuirea lumii nu va veni decât dinspre sfinţenie; iar aceasta îi este mai apropiată femeii în condiţiile actuale, ale vieţii moderne.

Tăcerea are o mare valoare pentru spirituali.

Tăcerea activă este mobilată de prezenţe: « Cel care ştie să asculte Verbul, ştie să asculte tăcerea sa ».

Într-un anume sens, chiar şi liturghia este tăcerea spiritului care, cântând, ascultă şi aceasta tăcere este o parte organică a slujbei, aşa cum ar fi tăcerile într-o simfonie. Acesta este sensul în care, Fecioara « păstra toate cuvintele acestea în sufletul ei » (Luca 2, 51).

Orice femeie are o intimitate înnăscută, aproape o complicitate cu tradiţia, cu continuitatea vieţii.

Cuvintele păstrate « în sufletul ei » sunt cele pe care femeia le poate spune, aşa cum « Maria Magdalena merse să anunţe discipolii» despre ceea ce văzuse şi ceea ce auzise; aşa cum femeile care aduceau mir « anunţară aceste lucruri celor unsprezece şi tuturor celorlalţi »; aşa precum spun femeile chemate de liturghie, « egale apostolilor ».

Femeia are această misiune charismatică de a fi martoră şi servitoare a Cuvântului; şi aceasta în felul ei, prin modul în care Duhul Sfânt manifestă, revelă Verbul şi se ascunde în spatele figurii porumbelului şi a limbii de foc penticostare.

« Voalul» semn al sacruuri şi al misterului — despre care vorbeşte sfântul Pavel se transformă, în vremurile preapocaliptice, în imaginea femeii înveşmântate de soare, a femeii înveşmântate de Verb. Ea-l predică prin întreagă fiinţa sa; prin strălucire ontologică, îi dă naştere; din adâncul inferiorităţii sale, al inimii sale, ea oferă lumii Cuvântul.