El fi-va orişicum ! Şi fi-va-mpodobit dacă adun podoabe ca să-i dau. Îi place jocu-n doi... Şiru-l oferă el, împodobit de alţii cate-un pic. Împodobirea lui e-mpodobirea mea la gatul meu, sau şirul gol în viaţa goală-n ea.

Aşez evenimentele în şir ca nişte diapozitive mici fără lumina Ta. Dar va veni prezentul precum un răsărit, o revărsare-a zorilor de zi ce le va proiecta înalt, şi-atunci vor fi, aşa cum nu-s acum decat un plan.

Aşez evenimentele în şir ca un şablon de hartă pe un relief imaginar pe care n-aş putea s-alunec sau să cad, pe care poţi să-l iei în ras prin "lipsa" sa. Cand cărăruia fi-va mai mult decat un şir de fire roşi pe-un plan alb, iar noaptea o haină prea răcoroasă ca s-o îmbrac, voi trage scurt de-o rază rece luată de lună cu-mprumut, şi-o să continui neînfricat şi hotărăt ce-am început;

a doua oară, s-aşez evenimentele în şir...

Sub cer toate sunt relative, inclusiv gunoiul. Cine hotaraste deci ce e gunoi si ce nu?

SIMPLU : EU ! (e "coşul" meu, iată de ce)

Mi se întamplă cateodată să fiu nemulţumit cu serviciul meu (şi nu e singurul lucru care mă nemulţumeşte). Ba că sunt prea puţini bani, ba că e obositor si stresant, ba că...

Azi şi ieri am muncit altceva. Dacă nu au fost 2 zile foarte profitabile din punct de vedere financiar, m-au ajutat cel puţin să îmi apreciez mai mult serviciul, să îmi aduc aminte că sunt mulţi oameni care muncesc mult mai multe ore decat mine pe bani mai puţini. Cand mă compar cu ei dintr-o dată văd motivele de bucurie şi de apreciere pe care le am. Cand mă compar cu alţii privirea mea vede alte motive şi parcă nu mai pot fi la fel de bucuros.

Totuşi sunt şi motive întemeiate să-mi fie ciudă (nu ştiu pe cine) şi să fiu nemulţumit. O oră de tenis de camp costă jumătate din banii pe care i-am castigat azi în 10 ore de muncă :D

Totusi ofertele ce au bătut la uşa "vacanţei" mele sunt mai promiţătoare de atat, aşa că mă voi strădui să nu mă uit doar în partea care nu-mi convine pentru a face comparaţii, mă voi uita şi în cealaltă parte şi-apoi voi privi înainte cu apreciere pentru ceea ce am şi ceea ce primesc (prezent continuu)

Vacanţă frumoasă!

oare cele mai puţin bune şi plăcute (evident raportate la anumite standarde personale, sociale, morale) nu sunt tot ale mele? e drept că nu trebuie să fac din posesia lor o scuză pentru a nu le corecta dacă pot, sau imbunătăţi, însă fiecare din noi e o însumare a părţilor tari şi a părţilor slabe.

odată cu şlefuirile vieţii calificativele pe care le atribuim acestora se schimbă, şi ceea ce consideram cu ani în urmă ca fiind slab si nevrednic, constat că nu e chiar atat de slab nici chiar atat de nevrednic. ochiul care priveşte (al meu şi al altora) e altul, s-a schimbat unghiul, contextul, gandul, trăirea, şi ce i se părea nu i se mai pare, ce credea că nu e se dovedeşte totuşi a fi.

scriu pentru voi cei care cu regularitate sau fără, intraţi pe blogul meu şi citiţi ceeea ce scriu. scriu şi pentru mine, ca să nu uit că dacă cele pe care le scriu se lagă împreună într-un fel de "sită a celor nevrednice" - o îmbinare cu multe goluri (lipsuri), se întamplă aşa pentru ca prin "sita" acesta să se cearnă acele scrieri valoroase (raportate la o valoarea literară şi la părerea personală a fiecăruia ). dacă se întamplă aşa sunt mulţumit şi bucuros :)

deşi aprecierile noastre diferă, perspectivele noastre diferă (mai mult sau mai puţin), oricat de pe gustul sau pe negustul cuiva ar fi ceea ce imi trece mie prin minte si suflet, ceea ce sunt eu in stare să leg în cuvinte E AL MEU.

sunt "mărgăritarele" mele, oricat de banale ar părea cuiva

e poezia mea - atat cat sunt eu in stare să scriu poezie :)

e "dictionarul" prin care îmi traduc eu viaţa cu multiplele ei stări

conştient sunt că oricum aş fi, ÎNTOTDEAUNA voi fi doar pe placul unora 

conştient sunt că părerile nostre NICIODATĂ nu vor fi pe deplin deopotrivă

conştient sunt că ceea ce dezamăgeşte 100% pe cineva poate fi "cireasa de pe tort" pentru altcineva

de cand scriu aici devin din ce in ce mai conştient că deşi părerea mea despre scrierile mele e cea mai importantă (pentru mine - nu ştiu dacă voi faceţi la fel), mă interesează şi părerile voastre

conştient sunt că paşii în spate pot însemna elan pentru înainte

voi lăsa deci prin sita celor nevrednice să se cearnă ceea ce e vrednic. vrednic in ochii MEI, vrednic în ochii TĂI, vrednic în ochii LUI (şi deşi părerea Lui am lăsat-o la urmă, conştient sunt că dintre toate părerile, exprimate sau neexprimate, a Lui e cea mai importantă), doar că e greu accesibilă cateodată, mai ales cand e vorba de detalii :)

Nu ştiu de ce, sufletul mi-l simt încătuşat

Legat ca-n nişte lanţuri ale îngrădirii.

Să merg să-ţi spun,

Să-ţi scriu tot ce gândesc aş vrea,

Şi pana s-o înmoi din nou în cerneala iubirii!

 

Şi cu ea să pictez  hieroglife ciudate,

Ciudate pentru ochiul ce nu poate vedea.

Şi cu buclele vorbei să creez nestemate

Preţuite, iubite,  doar de inima ta.

 

Şi nu-mi pasă că alţii le-or numi simple pietre

Ce-mi pasă, ce mă-ncântă e ochiu-ţi, şi-n el

De văd un licăr simplu, atâta îmi ajunge.

Şi-n ochiul meu răsare un licăr, ca şi el.

Zambind, îmi pare rău că nu am marcat mai bine unele dintre cărăruile tale, paşii mei nu le mai găsesc.

Rănile din genunchi te-au pecetluit ca memorabilă în ciuda celor catorva randuri şterse...

Strada plină de praf nu se putea compara cu niciun alt loc de alergare, atunci cand m-am luat la întrecere cu norul ce curgea în urma mea şi am învins, ajungand acasă înaintea lui.

"Apar eu" ziceam, încercand să (re)pun laolaltă rotiţele ceasului în jocul de puzzle al curiozităţii.

"Dacă poţi tu, pot şi eu" am zis tatei, lipind încă o cărămidă în zidul încrederii în sine - o cazemată împotriva fricii şi-a neîncrederii; şi dacă tot veni vorba de ziduri, nu-l pot uita pe cel al fricii de întuneric, dăramat noapte de noapte (în drum spre zorii zilei) în micuţa cameră de mansardă, pe tăcute.

Fascinat de licărul stelelor conturam chipuri de constelaţii căutand printre ele chipul Tău Doamne, şi mă vedeam aşa de mic (asta pentru că eram :) ) crescand inima-n mine la consolarea că cerul încape şi-n picăturile de rouă.

Să tanjesc după tine, copilărie, înseamnă să-mi aţintesc faţa spre cele ce au fost şi nu spre cele ce sunt şi vor fi. Mai bine mă bucur de tine ca de un drum pe care l-am parcurs, ca de o treaptă spre alte trepte, ca de un model pe care să-l urmez întreaga viaţă chiar dacă nu mai sunt copil.  

treptele-s ninse cu coji de seminţe

paşii-s îmbacsiţi într-o obişnuinţă grea

revolta că ninge cand soarele-i mare

se opreşte ca bătăile într-o uşă închisă-n mirare.

de ce eşti nervos? de ce eşti mahnit, supărat?

s-a schimbat normalu-n anormal, sau ce s-a întamplat?

simţi miros de mici de langă bloc,

sau e fum de gunoi înjosit?

ţara-i murdară de noi! de altfel un loc de dorit.

plouă din cand în cand şi ies pe balcon să admir

fără să ies să mă plimb, la gandul că transformarea măturii în lopată

va speria nămeţii cojilor de seminţe pe scări

n-am sters paienjenii de teama plasei lor.

mi-am lasat ruinele in ruină

la gandul că voi întalni brusc o aşchie, sărită chiar atunci din buştean,

am lăsat pădurea în pace, am înrudit securea-n rugină,

iar zilele le-am transformat în an…

la gandul că se va toci fierul, n-am rupt eticheta din şnur;

citisem candva povestea puterii-ndoite

şi m-am oprit făr’ a afla că nu puterea-ndoită-i soluţia

o  ascuţire scurtă-i ajungea …

____________________________________________________________________________________________________________

eu: ar fi fost ce este o imbinare a capitolului precedent cu cel de acum
ganduri si ganduri

ea: Domnule Callator, unde se duc toate gandurile atunci cand nu mai au loc in minte?

eu: foarte interesanta intrebarea ta. unde se duc cand nu mai au loc? poi probabil ca sunt mai multe raspunsuri. ori asteapta sa le impartasim cu cineva, sa dam si altora din ele, sau sa le notam undeva, doar asa ca sa nu ne chinuim sa le tinem Minte, sau poate ca zambesc stiind ca una din binecuvantarile vietii e uitarea…macar de dragul locului in minte, in noi, in suflet (cateodata)

 ea: Dar gandurile se supara vreodata ca le alungam sau ca s-au inventat cuvintele ca sa le tinem ascunse? 

eu: banuiesc ca nu. au si ele o modalitate de a se face auzite, vazute, strigate, gesticulate… nu stiu de fapt, asta/i adevarul

ea: dar cand trimitem ganduri si nu ajung la destinatie?

eu: inseamna ca se pierd pe drum, se ratacesc cum ar veni…

ea: Dar cu gandurile care ne urmaresc toata viata ce facem?

eu: deci tu pui intrebari si eu imi dau cu parerea

pe alea poate ca ar fi bine sa le bagam in seama, ca daca se tin asa de noi, scai cum se zice, se tin ele dintr/o pricina oarecare, nu?

ea: dar gandurile secrete, raman secrete toata viata?

eu: nu, desigur ca nu. in primul rand pentru ca pentru noi nu mai sunt secrete, noi le cunoastem doar ca nu le dam glas, nu le dam pasta (de pix) si le tinem acolo pe rafturile sufletului, alea la care nu are acces oricine.
apoi le mai cunoaste si “prietenul nostru cosmic” - indiferent cat de ascunse in suflet sunt rafturile alea, si apoi spunem noi cateceva din cele pe care nu vrem sa le spunem, da spunem asa prin privire, prin gest, prin zambet sau strambet.

asa ca ele sunt secrete (gandurile) da nu fata de toti si toate si nu tot timpul si nu in aceeasi masura - zic eu apoi daca zic bine sau rau…te las pe tine si pe altii sa judecati

ea: dar gandurile pot sa raneasca, atunci cand nu prind viata prin cuvinte?

eu: tind sa cred ca da. pentru ca daca nu le glasuieste nimeni, ranesc acele ganduri ce se nasc in celalalt, asa nascute din tacere, din neglasuire

intrebare: dupa ce terminam sirul de intrebari si pareri (monumentul intrebarilor ce se varsa aici pic cu pic), pot sa adun totul intr/un post?

ea: pai…cum sa iti spun domnule ruben calator…nu stiu cand se termina. dar, da, poti sa te aduni intr/un post, caci pe mine nu ai cum ma strage de pe aici…Postul asta chiar m-ar bucura. Am si eu o amprenta pe undeva…cred…Auzi? Dar cand gandurile se indragostesc de gandurile altcuiva, cum fac sa-si vorbeasca? pleaca in delegatie prin vise?

eu: amprentele se pot folosi si ca dovezi nu? (eliberatoare sau incriminante )
2 intrebari deci. hmm, nevoie de lamuriri!
cum fac sa/si vorbeasca gandurile sau persoanele ce poseda (nasc) acele ganduri? - vezi folosesc cea mai faina si mai usora metoda de a raspunde la o intrebare, raspund cu alta intrebare

banuiesc ca si de data asta sunt mai multe variante. ce face cineva indragostit? fie tace si asteapta un semn de la celalalt, sau ca celalalt sa vorbeasca primul, fie se duce si spune ce are pe suflet, ce simt ce gandeste, nu?

cateodata indragostitii nu au nevoie de cuvinte pentru asi vorbi, le ajunge o strangere de mana, o privire, un zambet, sau simpla prezenta a celuilalt. gandurile au si ele un rol aci, chiar daca nu se inteleg totdeauna bine, sau nu se inteleg deloc cu sentimentele

delegatie prin vise? vise cu ochii deschisi, vise cu ochii inchisi? li se plateste diurna?… hai ca deja o iau pe aratura cum s/ar zice. nu stiu cum e cu delegatia, chiar nu stiu. nici macar cu parerea nu/mi pot da…

tu ce gandesti despre ganduri?

ce ai intreba si ce ai raspunde?

sunt hot dupa ce fur de cateva ori, sau fur de putine sau multe ori pentru ca sunt hot?

e ceea ce suntem mai important decat ceea ce facem?

suntem ceea ce facem (in mod repetat) ?

cum e cu proverbul "cin` se aseamana se-aduna!" ?

da celalalt care zice "spune-mi cu cine te-mprietenesti ca sa-ti spun cine esti!" ?

e viata noastra o serie de obiceiuri, iar "prieteniile rele strica obiceiurile bune"? - daca-i valabil in sensul asta, trebuie sa fie adevarat si in celalalt sens: "prieteniile bune strica obiceiurile rele!"

e viata noastra o serie de niveluri (vazute si nevazute) care-si au radacinile adanc infipte in relatile pe care le avem (asa cum am auzit, citit, constatat) ?

1. nivelul vizibil si privat al comportamentului (ceea ce zicem si facem) + consecintele inevitabile

2. nivelul valorilor (ceea ce consideram bun si rau, frumos si urat, adevarat si fals, corect sau incorect, etc.)

3. nivelul convingerilor (al credintei in ceva) - credinta care nu exista in sine ci e INTOTDEAUNA legata de un obiect al ei. in felul asta unii cred ca DA, iar altii cred ca NU, insa toti cred

4. nivelul relatiilor (mediul, locul, contextul in care fiecare isi dezvolta si creste credinta, valorile si comportamentul)

stau ore întregi în faţa marelui ecran al filosofiei absorbit de imaginile ce se schimbă după telecomanda întalnirilor răzleţe sau planificate.

cateodată apăs aiurea butoanele, fără să ştiu că fac din degete o foarfecă a timpului meu, a unicului şi preţiosului meu timp.

cand obosesc şi-adorm, visez ce am văzut - ce altceva? şirul întalnirilor, îmbrăţişaţii ochi, simţirile mustind în suflet...

dezordonat, neştiutor şi hedonist m-am îndrăgostit de sforile îmbibate-n plăcere, ce m-au legat, şi sar intenţionat ceva butoane, făcand din filosofia celorlalte filosofia mea.

a sunat ceasul într-o diminaţă şi nu-mi amintesc să-l fi pus să sune. am căutat butonul de OFF şi nu l-am găsit. atunci am apăsat butoanele pe care inima din partea Ta mă indemna de mult să le apăs şi mi-am aţintit privirile-n ecran

creatia literara poate fi (la mine) un fel de refugiu din lumea reala, cu tot ce cuprinde ea, spre o lume a vorbei scrise sau gandite, care sa fie mai altfel.

si totusi pasii mei sunt spre o lume ce impleteste existenta cu nexistenta, realul cu utopicul, visul cu sobrietatea, poezia cu proza, zambetul cu lacrimile.

imi doresc cateodata sa am si eu replici la tot felul de "chestii" ce se intampla in lumea cercului in care reusesc si eu sa patrund. dar daca nu am, e bine ca au altii. pana cand o sa am altfel de replici, le scriu pe cele pe care le am, mai slabute, adica mai lipsite de argument, si poetice in felul lor :)

calatorul e doar acela care calatoreste, care face pasi concreti, nu omul care vorbeste despre calatorie

Vine-o vreme când fiecare tre` să plece

Să lase casă, leagăn părintesc.

Să îşi întindă aripile

Să îşi ia zborul,

Să îşi asume riscul (nebunesc)

De a trăi prin propria putere,

De-a dărui din propriul avut,

Spre a simţii în piept acea plăcere

Privind în lume ca un nou născut,

Că-i e superior, măcar o clipă.

Că are-nţelepciune!

Şi nefiind decât un bob de praf,

Înţelepciunea cea de sus venită

Învinge forţa mării, şi-o subjugă

Iar forţa ei, în loc să îl distrugă

Îl poartă-n lumea largă,

Pas cu pas.

Vine-o vreme, trece-o vreme,

Şi alta-n locul ei răsare iar.

Iar in vârtejul clipei efemere

Învaţă ca să pleci când timpul cere,

Şi-nvaţă ca să stai când tre` să stai.

Privind la vremea ce mi-e dată mie,

Dorinţa ce in inimă găsesc

E să nu pierd acea înţelepciune;

De-a ştii când tre` să tac

De-a ştii când tre` să plec.

Şi tot ce-aleg, s-aleg cu bucurie

Căci ce-am ales rămâne neschimbat.

Şi clipa ce ma poartă să mă  crească

Când e să râd, să râd ca un copil,

Şi-atunci când e să lupt, să lupt ca un bărbat!

a trecut si Pastele la fel ca oricare alta zi, 

la fel ca vremea din care am plecat, 

vremea cand am scris cele de mai sus...

sau poate doar eu am trecut...

nu ştiu exact cine a zis-o pentru prima dată (apropo de lipsa de exactitate, tot constat că sunt multe pe care nu ştiu cine le-a zis, însă "indicatorul" scris sau zis (de cineva) nu face decat să îngreuneze "traficul") - pe "harta" mea trebuie să subliniez sau să tai "indicatorul" asta, să hotărăsc repede de face parte dintre drumurile bune sau cele infundate, din desaga prietenilor sau a duşmanilor (false friends), a celor adevarate sau false.

Singurul adevăr absolut e că nu există adevăr absolut! - iar dacă totul e relativ... şi de aici începe o lungă şi nesfarşită dezbatere, un şir nesfarşit de cauze şi efecte. iar dacă adevărul absolut e altul decat ăsta scris mai devreme, şirul nesfarşit de cauze şi efecte îşi schimbă direcţia!

Cea mai bună metodă de a face faţă ispitei este ceadandu-i! -  parafrazare Oscar Wilde. oare nu are şi el dreptatea lui? nu mai stă ispita la uşă, nu mai aud "bătaia" ei enervant de atrăgătoare, doar i-am deschis uşa şi am invitat-o înăuntru. şi pe urmă? că barca e în apă e ok! că apa e în barcă, nu mai e ok!

...

asta ar fi o mică verificare a "indicatoarelor", a hărţilor pe care mi le pot însuşi de oriunde şi după care AR TREBUI (după mulţi) să îmi continui şi astăzi călătoria

dacă refuz şi îmi iau alte indicatoare în viaţă "destinaţia" ar trebui să fie alta, nu? chiar dacă tovarăşii de drum sunt mai puţini (oare ce contează mai mult tovarăşii de călătorie, hărţile sau destinaţia?)

în urmă cu aproape 2000 de ani, un nazarinean pe nume Isus (pe care naţiunea noastră creştină o să-l sărbătorească peste vre-o cateva zile) a avut curajul să afirme despre El însuşi ( afirmaţie pentru care a fost gata să plătească cu viaţa ) "Eu sunt CALEA, ADEVĂRUL şi VIAŢA! Nimeni nu vine la Tatăl (la Dumnezeu Tatăl) decat prin Mine!" - Ioan 14:6

în intersecţia afirmaţiei Lui cu multe alte afirmaţii: ÎNCOTRO?

dacă urmez un drum, înseamnă că mă depărtez de altul! dacă o iau la dreapta, înseamnă că nu aleg stanga! - ăstea sunt "cugetări" a la Băse' "vara nu-i ca iarna!" :)  şi nici nu are cum să fie, tot aşa cum stanga nu-i ca dreapta, adevărul ca minciuna, prietenii ca duşmanii, răul ca binele...

în următoare intersecţie încotro?

razele toate din pricina lacrimilor altfel se revarsă

umbrită e bucuria de pleoapele închise peste inimi

e dimineaţă de mult şi pana spre apusul Soarelui, cu pleoapele închise

mulţi(mea) cantă.

cantăm cu pleoapele închise

Tu păşeşti smerit cu lacrimi în ochi...

lumina Ta veşnic vrăjmaşă nopţii, ca s-o reverşi

în curcubee ai legat fiecare rază de paşii plansului Tău

venind spre noi, totodată plecand...

"spune-le să tacă" ţi-au zis călăuzele oarbe de pe marginea gropii;

le-ai răspuns cu lacrimi în ochi:

- Mă deranjează amestecul vostru nelegiuit-sărbătoresc,

însă dacă buzele lor vor tăcea, voi da buze pietrelor, să strige -

şi vor striga!

şi papucii (mergătorii) :) se uzează şi cauciucurile se uzează dacă le foloseşti

şi picioarele s-ar putea să te doară. o să ţi se facă sete, foame cu siguranţă, poate că o sa faci febră musculară, poate că o să oboseşti şi o să ai nevoie de pauză şi de odihnă- ăsta e "preţul" călătoriei

cand nu mai  sunt buni papucii,  luăm alţii noi - mersul e mai important decat costul

cand nu mai sunt bune cauciucurile, le schimbăm - calătoria e mai importantă decat preţul

şi să privesc spre viitor e important. să mă tem de el e rău. să fiu precaut e bine. să îmi ingădui cate o nebunie din cand în cand e riscant dar benefic. să văd cu ochii minţii ceea ce ar putea fi cu puţin efort şi noroc. să privesc hăul de sus poate fi o experienţă unică, însă să mă aplec prea tare poate fi dezastruos. visand viitorul s-ar putea să mă trezesc că nu am trăit frumos prezentul.

nu-mi rămane decat să nu regret trecutul, să-l păstrez ca pe o comoară de aminitiri frumoase, ca pe un leagăn a ceea ce sunt astăzi, ca pe nişte trepte pe care le-am urcat şi pe care nu mă mai pot întoarce să le urc iarăşi.

privind în urmă doar cu ochii minţii, nu-mi rămane decat să privesc înainte cu nădejde, să am încredere că aşa cum am reuşit să urc treptele de pana acum, voi reuşi să le urc şi pe cele ce mi se aştern în faţă şi să nu trăiesc nici în trecut nici în viitor, ci să TRĂIESC!

Inferior mă caţăr prin prăpăstii

Să-mi cuceresc şi munţi şi vârfuri

n-aş încerca de-aş ştii că i-am învins.

Cu pizma împletită pe la brâu

Îi leg şi îi arunc înspre blesteme

Şi-mi mestec funii să m’avânt

Şi deaia degetele ţin de pix

Şi deaia mâzgăl veşnic noi poeme.

Simţirile se bat, şi-aşa şi eu

Nu vreau să se adune în complexe

Rivale sunt cât timp rival li-s eu

Munţi pentru paşi, dans pentru ring

Povară care creşte forţa mea

E bună cât e acol’

Prea rea de e prea mare ca s-o sui

Şi tot la fel de rău este când nu-i.

un izbitor constrast (ce-a fost şi ce va fi)

între varful de munte şi vale.

temuta zi de maine

în scara vieţii treaptă

de-o fi să fie pantă ce-alunecă uşor

sau deal de poticnire sub picior,

e plan ce-l fac din mine:

e strambă sau e dreaptă

temuta zi de maine

după al nopţii zbor

la capătul îndepărtat şi negru nu curge nici o rază

cei de la administraţia luminii au închis robinetul

nu se vede decat un strop  ce stă să cadă fără să se ştie ce o să întample după...

ochii se opresc în colţul stang, apoi în cel drept, nepricepuţi la socoteli;

pas cu pas stropul e stropi

robinetul o roată pe care merg

ce se învarte prinsă de paşi

lăsand prin palnia capătului îndepărtat şi negru să curgă materia primă a celor de la administraţia luminii

tot mai mult

ca o pisică neagră mi-a tăiat calea uitarea cheilor pe masă. m-am întors la capitolul uşilor închise, al yalelor la care nu se potrivesc cheile  primite (de la Tine) în dar, pe care mi le-ai pus în mană...

dacă n-aş fi uitat cheile mi-aş fi văzut mai departe de drum. n-aş fi trecut strada înapoi, n-aş fi pierdut trenul, n-aş fi fost aici şi nici ce sunt.

nu mă lăsa să plec fără de chei! de dragul meu fi-mi ghinion!

Curajul nu-i deloc absenţa fricii. E încăpăţânarea de-a’nainta!”

Dai de-un loc, apuci o lopată

Din picioare, foame şi fier

Tot ce ştii

Faci o groapă.

Mormânt pentru aşteptările tale 

Cuib de bolovani

Setea arde

În tine ţi-e fruntea sudoare

Băltoacă

Pământ plin de gropi

Ele lipsă de tine

Trudă deşartă

Coli de ţărână

Nu mă sperie volumele voastre

Locul în care vă odihniţi praful 

 mi-e mână.

O să vă sap, o să vă sap, 

o să vă sap

Să fie fântână!

Netulburat încă de zgomotul maro al întrerupătorului

Holul se pierdea pe sine în umbră.

Silueta lui lungă dintr-o dată căpătă contur

fiind invadat de ploaia tăcută a luminii.

Oamenii care i-au călcat plăcile mari nu se mai văd,

au rămas doar urmele paşilor lor

Un amestec de noroi, pământ şi apă,

modelat după forma mersului lor

şi lipit acolo pe piatră, ca o pecete a întâlnirii.

Tăcerea e fărămiţată de zgomote mici, învălmăşite...

alţii zic că vorba asta-i altfel:

Omul intelept invata din greselile altora…
Omul inteligent invata din greselile proprii…
iar omul prost nu invata nici macar din greselile lui…

eu nu ştiu ce să zic...

se poate ca vorbele să fie adevărate...şi totuşi nu cred că nu dorim să facem noi înşine prostiile noastre, nu neapărat spre a învăţa din ele, ci pentru a vedea cum e, pentru a trăi senzaţia, pentru a gusta trăirea...

e foarte interesant (pentru mine) să încerc să călătoresc în trecut, să încerc să-mi imaginez cum a văzut lumea ce ştii ce "personaj", despre care au ramas scrise cateva randuri. să încerc să gandesc cam cum ar fi gandit el, sa simt cam aceleaşi lucruri, să încerc să prind acţiunile sau reacţiunile lui...

evident că e o încercare aproape falimentară (atunci şi acolo nu e aici şi acum). şi totuşi pentru mine e o încercare provocatoare şi plăcută

 Voltaire

relaţii şi realităţi indirecte, transmise prin scrisori. întamplările lor, nelămuririle lor, curajul sau frica lor reprezintă parametrii universali, un fel de "ţarc" în care suntem prinşi şi noi.

în oglinzile lor mă văd pe mine. folosesc conturul lor pentru a înţelege conturul meu, trăirea lor pentru trăirea mea. sentimentele lor se contopesc cu ale mele, ceea ce a apartinut lor parcă ar fi bunul nostru comun.

au în ei tot ceea ce e uman plus ceva divin. forme diferite ale aceloraşi esenţe.

am in plan cateva (auto)Portrete: 

•  
  • abel - prima victimă
  • Eva - la un pahar de vorbă
  • Noe - o mică lume mare
  • Avraam - călătoria unui călător
  • Iacov - un tată şi mulţi fii
  • Samson - afemeiat puternic
  • Ghedeon - ulcioare şi flăcări
  • Samuel - o voce în noapte
  • David - împăratul fugar
  • Ionatan - moştenitorul detronat
  • Goliat - carul răsturnat de buturugă
  • Saul - o formă goală
  • Izabela - viermănosul măr roşu
  • Neemia - capăt de gand
  • Iona - un pocăit rebel
  • Daniel - printre străini acasă
  • Habacuc - suflet mahnit de nedreptate
  • Ioan B. - Jesus Freak
  • Iosif - spătează de tată vitreg
  • femeia din Samaria - fantana goală
  • ceilalţi...