În ultima zi a Bookfestului, am fost la o lansare de carte. Un eveniment cu o încărcătură specială pentru mine, în principal pentru că autorul-Mihai Răzvan Ungureanu-este un om pe care îl preţuiesc foarte mult.

Despre carte nu pot spune prea multe, mai ales că abia am început să o citesc, dar titlul mi s'a părut foarte inspirat: "Întotdeauna loial. Note diplomatice pentru o Românie modernă (2005-2007)" conţine semiotica cea mai bună a lui MRU, semn că postul de la Externe a fost sacoul care l'a încăput cel mai bine. Cele peste 800 de pagini ale lucrării strâng în ele toate interviurile date de MRU pe perioada mandatului de la Externe, în diverse momente ale carierei. De departe, cea mal mai semnficativ dialog mi se pare cel din ziua demisiei cînd, întrebat despre acest gest, MRU spune :"De demisie te pregăteşti, în momentul în care  intri într'o asemenea poziţie". Dincolo de faptul că este primul ministru care demisionează din funcţie fără presiunea unor acte de corupţie, gestul lui MRU denotă multă demnitate. Într'o Românie în care politicienii se nasc vînători de milion,  instituţia demisiei a devenit o fecioară frumoasă.

Închei cu o tuşă pe care, poate nu ar fi trebuit să o dau evenimentului. La lansare am văzut câteva feţe perfect deontologice şi egal balansate politic: Liviu Mihaiu, cel care atunci când vorbeşte despre deontologie dar mai ales despre moralitate, oceanele lumii izbucnesc în plîns şi care, la vederea lui Adrian Năstase, mai avea puţin şi spunea "Şefu', aveţi o scamă pe maiou!", generalul securist Rotaru, o drojdie umană cu care nu am vrut să dau mâna ca să nu mă încarce cu ceva din cei 400 de ani de puşcărie pe care îi poartă din vremurile când Costel Bobic îl chema la restaurantele prin care îşi rodea şpăgile ca să'i dea notele produse de DIA şi alte feţe care rup rama televizorului prin talk'showuri şi acolo erau fraţi buni. "Nu te caut eu, te caută interesul"

Reporter: "Spuneţi'mi, cînd băieţelul dvs  va creşte mare, ce o să'i spuneţi despre acest moment (despre demisie n.m.) ?

MRU:"  Când va fi mic, îi voi spune că este un sfârşit care trebuie să vină în mod natural, după orice început. Când va fi mare şi dacă acest lucru îl va interesa, îi voi spune toate detaliile, încetul cu încetul. <Ştefan, a fost un gest de onoare din partea mea, pe care nu'l regret şi pe care trebuie să'l înţelegi în fiecare detaliu, ca să'l poţi repeta, dacă vreodată vei fi pus în aceiaşi situaţie.>    

 Fragment dintr'un interviu cu Marius Tucă

 " Fiecare om are o patrie. Restul sunt ţări. "

Personal, sunt tare fericit că un român plecat să'şi taie o felie mai bună din destin, a reuşit să'şi împlinească acest vis. Am şi scris despre asta. Ceea ce nu pot să nu observ este apetenţa presei româneşti spre subiecte uşoare, spre telenovelizarea tuturor temelor, lacrimile şi dramele sunt tot ceea ce contează. Nu ştiu dacă România arată chiar aşa, ca un copil sărac hăituit de destin, în timp ce Brâncuşi, Eugen Ionesco şi Petre Ţuţea rămân statuile memoriei noastre colective pe care nu le putem vedea de "oamenii care nu vor să vorbesc cu tine", de Elodia, de chiloţii murdari puşi pe tarabă de mai toate publicaţiile, în căutarea unui iluzoriu succes editorial. În România anului 2008, vedetele se confecţionează prea des la pagina 5 şi în paginile revistelor glossy. Nu ştiu dacă e bine. Dar sigur ştiu că povestea lui Brâncuşi s'ar vinde cel puţin la fel de bine, cu singura condiţie ca lumea să afle cum marele sculptor a plecat pe jos, cu sacul în spate, de la Bucureşti şi a ajuns la Munchen, în 1903, unde rămâne până în primăvara anului 1904, când îşi reia drumul spre Paris, pe care îl descoperă în jurul datei de 14 iulie. Cum reuşeşte să câştige un proces cu statul american în urma căruia Pasărea Măiastră ajunge pe toate carnetele aviatorilor americani şi cum, în "obsedantul deceniu" VI, Constantin Brâncuşi este aproape renegat de autorităţile române şi ajunge să depună paşaportul românesc, în august 1951, pentru ca, şase luni mai târziu, Franţa, ţara sa de adopţie să'i acorde cetăţenia, iar el, să'i dăruiască atelierul şi tot patrimoniul său artistic. Un creator de frumos vizitat de geniu, profesor a atîtor alţi meseriaşi ai vremurilor noi, printre care Amedeo Modigliani, prea repede uitat în balamucul lumii care ucide orice criteriu. Citiţi mai jos, un excepţional interviu pe care Maestrul Petre Ţuţea a reuşit să'l smulgă de la grandiosul sculptor român.

O intâlnire cu Brâncuşi
(text publicat în almanahul Viaţa Românească, 1985, sub pseudonimul Petre Boteanu. Ilustraţiile sunt două perspective ale sculpturii "Socrate" de Constantin Brâncuşi.)

Mă servesc de amintire, de această formă afectivă a memoriei, cum a definit-o Kierkegaard, după cît mi-amintesc, cu toate imperfecţiunile ei. De altfel, istoria, memoriile şi jurnalele, aceste alcătuiri din fapte şi reflecţii, nu sînt mai aproape de adevăr. Chiar ideea platonică, considerată ca arhetip, dacă nu este revelată, ci numai închipuită, este o plăsmuire mitică mai aproape de adevăr.Într-o zi - înaintea ultimului război - căutam, cu prietenul meu Haig Acterian, un tip de om pe care să clădim poziţia noastră în frămîntarea vremii. Căutam o certitudine spirituală. Am examinat toate tipurile, de la omul religios la omul tehnic şi n-am putut citi în om decît preaomenescul - folosind un termen al lui Nietzsche - în care omenescul, neomenescul şi supraomenescul se amestecau haotic. Am renunţat la căutarea certitudinii în om. Eram stăpîniţi de ideea ordinii şi de neliniştile devenirii. Aşa am ajuns la termenii gnoseologici: Divinitatea, omul, lumea, adevărul eroarea, frumosul, urîtul, sacrul, satanicul, absurdul şi sensul şi la oglindirea lor în artă, unde purul inspirat se împleteşte cu forma şi sensul, căutate în om şi-n natură, sau în om, ca-n expresionism. Aşadar, căutam un artist, pentru a constata care sînt limitele artei, în cunoaşterea vieţii şi lumii şi dacă limbajul artistic, alcătuit din imagini şi semne, este mai aproape de adevăr decît limbajul ştiinţei, alcătuit din semne neevocatoare. În treacăt fie zis, imaginea şi semnul alunecă, în artist şi-n omul de ştiinţă, peste obiect, artistul autonom nedepăşind frumosul închipuit, iar omul de ştiinţă autonom nedepăşind semnul util.Atunci, Haig mi-a spus că Brâncuşi se află în Bucureşti şi locuieşte la hotel "Bulevard". Haig mi-a propus să mergem la Brâncuşi "ca să constatăm cum se oglindesc în spiritul lui viaţa şi lumea". Apoi a adăugat: "desigur, trebuie să ţinem seama că nu ne întîlnim cu un teolog, cu un filozof, sau cu un savant, ci cu un mare artist". "Să mergem", i-am răspuns, "fiindcă sînt curios să aflu conţinutul acestor termeni: vocaţie, inspiraţie, sens, căutare, expresie, imagine şi simbol. După cîte ştiu, Brâncuşi nu este un intuitiv, fiindcă tăcerea şi infinitul, chiar prin coborîrea lor în cuvînt sau materie, în sfera mijloacelor omului mărginit la jocul dintre imagine şi simbol, nu-şi pierd caracterul lor inefabil. Apoi, omul rămas aici, căutător de forme şi sensuri, se poate situa arbitrar dincolo de bine şi de rău, ca Nietzsche. Perspectivism estetic (Charles Andler)". ''Un lucru este cert", a spus Haig, "Brâncuşi este un artist adevărat, în stilul căruia se oglindeşte sufletul neamului său".
"Vom afla", am spus eu, "dacă arta este mimesis, plăsmuire autonomă, sau manifestare a inspiraţiei. Omul, această creatură, este un dat primordial, care se desfăşoară în timp şi-n spaţiu, în etape, ca un damnat, sau el stă sub semnul înnoirii, adică viaţa lui este constantă, sau pernanent neliniştită de cum ar trebui să fie. Cu alte cuvinte: totul se află în el din primordii - fixism, sau evoluţie ca desfăşurare dintr-un început - , sau evoluţia este creatoare (Bergson)? Prin viaţă, aşa cum trebuie să fie, omul se mişcă în lumea valorilor, cum au fost definite aceste poziţii comportamentale ale omului, determinate, sau presupus autonome", am încheiat eu.

Haig, acest eminent regizor, mi-a spus: "Vom merge la Brâncuşi, fiindcă artiştii se mişcă liberi între cer şi pămînt, neconstrînşi de limbajul ştiinţific sau comun".

Eu am adăugat: "În poziţia inactuală a artiştilor adevăraţi se pot întîlni: concretul, scopul, idealul, tristeţea, bucuria, paradoxul, rătăcirea, absurdul, abisul, speranţa, disperarea, ordinea, dezordinea, hazardul, trivialul şi purul. Ca să aflăm esenţele acestor stări, trebuie să mergem la artist. In fond, totul se reduce la semn, lucru, autonomie, heteronomie, etic, estetic, figurativ, nefigurativ, sugestie, evocare, inspiraţie şi căutare. Aşa ne putem apropia de conţinutul şi forma operei de artă".

Haig a aranjat întîlnirea. Cînd am ajuns la Brâncuşi, seara, ne-a primit cu întrebarea ; "De ce-aţi venit la mine ?"

I-am răspuns eu: "Cînd vă aflaţi dumneavoastră în Bucureşti, numai două primiri sînt deosebite: la Palat şi la dumneavoastră. Şi-apoi, noi dorim să aflăm de la un mare artist dacă arta trebuie să aibă mesaj şi dacă mesajul ei este mai aproape de adevăr decît comunicările ştiinţei".

"Luaţi loc", ne-a poftit Brâncuşi.

Prima mea întrebare a fost: "Cum suportaţi captivitatea naturii ?"

Brâncuşi: "Nu mă simt captiv. De altfel, simt în mine o forţă care îmi aparţine. Eu admir alcătuirea pietrei şi lemnului, pe care omul le desfigurează. Te-ai uitat vreodată cum sînt alcătuite aceste lucruri?"

Eu: "În liceu, am văzut la microscop o lamă cu un preparat vegetal. Am privit-o cu indiferenţă". Apoi, am făcut o uşoară ironie: "Eu pot fi satisfăcut că, nefiind artist, nu mi-am permis niciodată să desfigurez piatra şi lemnul ".

Brâncuşi s-a uitat curios la mine. Am citit în chipul lui expresia limitelor artei faţă de obiectele contemplate. Apoi i-am vorbit despre artistul captiv al ochiului şi despre artistul inspirat. Haig a ţinut să adauge că eu situez inspiraţia deasupra iniţierii, în aceasta din urmă fiind mult meşteşug.

Eu: "Neinspiratul se îneacă în semne şi materie". Brâncuşi: "Este foarte adevărat. Poate cineva să doarmă în cameră cu o statuie ?" -am răspuns: Şi eu încerc, spiritual, să mă mişc între lumea vizibilă şi cea invizibilă, dar neartistic".

Arătînd spre mine, Brâncuşi l-a întrebat pe Haig: "Cu ce se ocupă?"

Haig: "Este un spirit care urmăreşte înlăturarea erorilor mintale şi greşelilor morale, ale sale şi ale altora".

Brâncuşi către mine: "Si ai reuşit ?"

"Nu. Fiindcă omul singur nu ajunge la adevăr, mişcîndu-se între rătăcire şi nimereală. De aceea, Socrate a vrut să caute un zeu, în dialogul Carmide, pentru a afla ce este înţelepciunea. Haig şi cu mine dorim să discutăm cu dumneavoastră arta hieratică şi arta voluptăţii".

Brâncuşi: "Vă ascult".

A început Haig, afirmînd că omul artist se mişcă liber între cer şi pămînt. Am continuat eu:

"Artistul poate exprima voluptatea, fiind captivul clipelor, iar cel care practică arta hieratică este stăpînit de pasiunea purului şi vrea să înlăture greşelile morale, să producă în contemplator şi-n consumatorul de artă katharsisul aristotelic, purificarea sufletului şi moravurilor, împletind esteticul cu eticul". Am mai afirmat că ştiinţa poate fi utilă, dar indiferentă moral. În ştiinţă se caută înlăturarea erorilor şi descoperirea mijloacelor utile, în lupta de conservare şi adaptare omul căutînd, prin cunoaştere, să se stăpînească şi să stăpînească natura.Apoi l-am întrebat pe Brâncuşi: "Cum puteţi evita, în geometrismul simplificator al dumneavoastră, decorativul ?"

Brâncuşi: Opera singură exprimă răspunsul. Adică, dacă spune sau nu spune ceva".Eu am citat o definiţie a artei, aparţinînd lui Charles Maurras: "Arta este jocul aparenţelor". "Numai atît?!", a zis Brâncuşi.

Eu: "Nu, nu numai atît. Artistul se mişcă la confiniul dintre vizibil şi invizibil, Oricîtă putere spirituală ar avea artistul, el nu poate realiza o artă pură. Arta nefigurativă sugerează, cea figurativă evocă. În ceea ce priveşte rostul acestor două stiluri, cred că decide mesajul. Să ne gîndim la strălucitul Giotto. În arta sa se împletesc: sugestia, evocarea şi pasiunea adevărului. Dar, petrecîndu-se aici, Giotto exprimă un joc în care dincolo este oglindit aici, ca ideea platonică, meşteşugul şi mijloacele pămînteşti menţinîndu-l în calea spre perfecţiune. Arta lui Giotto ne sugerează că pămîntul este sediul trecător al omului, iar mijloacele oferite de natură servesc aspiraţia, care le depăşeşte, deşi nu poate fi atinsă. Orice mare artist este neliniştit fiindcă rămîne debitor idealului său". Apoi Haig a formulat scopul principal al vizitei noastre. Fiindcă noi venisem la Brâncuşi să obţinem răspuns la o singură întrebare semnificativă şi anume: care a fost ideea care a prezidat la înfăptuirea operei "Pasărea măiastră". Cînd l-am întrebat, a răspuns:"Am şlefuit materia pentru a afla linia continuă. Şi cînd am constatat că n-o pot afla, m-am oprit, parcă cineva nevăzut mi-a dat peste mîini."

Vizita a luat sfîrşit. I-am mulţumit lui Brâncuşi pentru ospitalitate şi pentru conversaţie şi am plecat. Pe drum i-am spus lui Haig:

"Mă gîndesc la arta combinatorie a lui Leibniz întemeiată pe trei termeni: infinitul, continuul şi limita, cum s-a spus. Răspunsul lui Brâncuşi, gnoseologic şi moral, exprimă limitele artei, un artist, chiar excepţional, neputînd depăşi mărginirea impusă de condiţiile lumii de aici. Brâncuşi este neliniştit de realul intangibil, ca orice mare artist care nu poate fi mulţumit de jocul ipotezelor".

Petre Ţuţea

http://www.radioguerrilla.ro/download.php?dl=Casa_Basescu_6367_a.mp3 

UP-DATE 1.Preşedintele a apelat la ceea ce ştie el mai bine: scandal! Şi Ion Cristoiu îl bănuia aseară de normalitate. Hm....Pînă atunci trebuie să spun: bravo Anca!

Ei, bine, da: IUBIREA ESTE UN MARE RISC. Dar ce ne-am face fara ea? Ni s-ar usca sufletele, ca niste smochine uitate pe crengile cele mai de sus ale copacului care le-a zamislit. Ne-am trece timpul in asteptarea sfarsitului, din ce in ce mai lipsiti de viata, secatuiti de sentimente, din ce in ce mai singuri... pana cand am ajunge (poate) sa ne intrebam: „Oare, ce e viata?”. Viata e Iubire; cu toate riscurile, cu toate suferintele. Iubirea adevarata e atat de frumoasa, incat merita sa iti asumi orice risc, numai ca sa poti spune, la sfarsitul vietii: „Iti multumesc, Doamne, ca mi-ai oferit posibilitatea de a simti asa ceva! Nu am trait degeaba!”...

Când Adrian Năstase o răneşte pe Elena Udrea cu lecţii de drept penal lansate între doi blogeri fără orizont, pe mine mă pufneşte un râs isteric. Păi Elena Udrea este nevasta acelui personaj pe care CHIAR Adrian  Năstase l'a lăsat să jefuiască Bucureştiul, parte dintr'o gaşcă care'i mai cuprinde pe fericiţii Bittner şi Petrache, la umbra protecţiei oferite de unsurosul Gabi Oprea, omul său de...încredere. Astăzi, când Năstase ţipă după acordul Parlamentului pentru dosarul de la DNA, aceiaşi presă ar trebui să'l sufoce cu întrebările, în numele dreptăţii şi al justiţiei atât de clamate.

Orice construcţie jurnalistică se analizează prin raportare la adevăr. De la acest principiu ar trebui să plece şi duetul lipsit de talent dar plin de claxon de la Antena 2 care iubeşte invenţiile feniciene şi care trece prea des, parcă, printr'un birou de la mansardă, situat pe Str. Aviatorilor. Iar Adrian Năstase, care, mai nou, moare de grija lui Tăriceanu şi de drum lung apelând la o strategie care nu e demnă de renumele lui, ar trebui să fie mulţumit: dreptate se face în instanţă. Pe blog se face doar audienţă.

Avem timp
avem timp pentru toate. Sa dormim
sa alergam in dreapta si in stanga
sa regretam ce-am gresit si sa gresim din nou
sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine
avem timp sa citim si sa scriem
sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris
avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam
avem timp sa ne facem iluzii
si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu
avem timp pentru ambitii si boli
sa invinovatim destinul si amanuntele
avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare
avem timp sa ne-alungam intrebarile
sa amanam raspunsurile
avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam
avem timp sa ne facem prieteni si sa-i pierdem
avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa aceea
avem timp sa primim daruri si sa nu le intelegem
avem timp pentru toate
nu e timp pentru putina tandrete
cand sa facem si asta, murim.

Cred că , indiferent de dragostea faţă de un politician sau altul, oamenii au obligaţia să se respecte, iar jurnaliştii, formatorii de opinie, ar trebuie să'şi respecte blazonul şi să dea exemplu pentru societate. Altfel, riscă să se trasforme în nişte tipi care dau din gură contra'cost sau la răcoarea unor arhive. În ceea ce priveşte materialul din Ev.Z, sunt sigur că Maestrul Cristoiu nu va rămîne dator, tot ceea ce pot să constat este că o gazetă pe care el a contruit'o, a impus'o pe piaţă şi a consacrat'o, în numele şi pe baza acestei faime, a ajuns să'l atace. Este doar un clişeu de viaţă jurnalistică.

Andrei Pleşu spunea cum Constantin Noica povestea că, la un interogatoriu care se prelungea fără rezultate pentru procurori, unul dintre anchetatori l'a ameninţat pe un ton răstit:" Ai grijă că eu l'am arestat şi pe Ţuţea". Asta era pentru el o dovadă de competenţă, o încununare profesională.

Povestea de azi din Ev.Zilei mi'a amintit acest episod. În România de azi, aici am ajuns: călăul se legitimează prin anvergura victimei. Şi asta e puţin anormal.

Aşa l'am exmatriculat şi pe Dinescu de la Adevărul, aşa l'am împuşcat şi pe Cristoiu de mai multe ori şi probabil că nici alţii nu se simt prea bine. Pentru acest ultim atac, personal, am o explicaţie: "Sinteza Zilei" de marţi seară, cu Norica Nicolai scriindu'i pe frunte lui Băsescu "Tu eşti Profesorul!" a avut rating 3,25, iar concureţa politică de la Realitatea TV, pe acelaşi tronson orar, 1,57. Pe româneşte, a convins mai mulţi oameni. Numai că în stilul acesta, curând vom păşi în "Scânteia" anilor '50 când ziarul ţinea loc de tribunal şi când Sorin Toma, tot  editorialist şi el, scria despre putrefacţie, dar despre  "Putrefacţia Poeziei" şi îl trimitea pe Arghezi în lagăr. Şi nu simţiţi în aer miros de mucigai?

Avem timp pentru ambitii si boli, sa invinovatim destinul si amanuntele, avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare, avem timp sa ne-alungam intrebarile, sa amanam raspunsurile, avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam, avem timp sa ne facem prieteni, sa-i pierdem, avem timp sa primim lectii si sa le uitam dupa-aceea, avem timp sa primim daruri si sa nu le-ntelegem.

Avem timp pentru toate.

Nu e timp doar pentru putina tandrete. Cand sa facem si asta, murim. Am invatat unele lucruri in viata pe care vi le impartasesc si voua!!

Am invatat ca nu poti face pe cineva sa te iubeasca. Tot ce poti face este sa fii o persoana iubita. Restul ... depinde de ceilalti. Am invatat ca, oricat mi-ar pasa mie, altora s-ar putea sa nu le pese. Am invatat ca dureaza ani sa castigi incredere si ca doar in cateva secunde poti sa o pierzi. Am invatat ca nu conteaza CE ai in viata, ci PE CINE ai. Am invatat ca te descurci si ti-e de folos farmecul cca 15 minute; dupa aceea, insa, ar fi bine sa stii ceva. Am invatat ca nu trebuie sa te compari cu ceea ce pot altii mai bine sa faca, ci cu ceea ce poti tu sa faci. Am invatat ca nu conteaza ce li se intampla oamenilor, ci conteaza ceea ce pot eu sa fac pentru a rezolva. Am invatat ca, oricum ai taia, orice lucru are doua fete. Am invatat ca trebuie sa te desparti de cei dragi cu cuvinte calde: s-ar putea sa fie ultima oara cand ii vezi. Am invatat ca poti continua inca mult timp dupa ce ai spus ca nu mai poti. Am invatat ca eroi sunt cei care fac ce trebuie, cand trebuie, indiferent de consecinte. Am invatat ca sunt oameni care te iubesc dar nu stiu s-o arate. Am invatat ca, atunci cand sunt suparat, am DREPTUL sa fiu suparat dar nu am dreptul sa fiu si rau. Am invatat ca prietenia adevarata continua sa existe chiar si la distanta. Iar asta este valabil si pentru iubirea adevarata. Am invatat ca, daca cineva nu te iubeste cum ai vrea tu, nu inseamna ca nu te iubeste din tot sufletul. Am invatat ca, indiferent cat de bun iti este un prieten, oricum te va rani din cand in cand, iar tu trebuie sa-l ierti pentru asta. Am invatat ca nu este intotdeauna de ajuns sa fii iertat de altii. Cateodata trebuie sa inveti sa te ierti pe tine insuti. Am invatat ca, indiferent cat de mult suferi, lumea nu se va opri in loc pentru durerea ta. Am invatat ca trecutul si circumstantele ti-ar putea influenta personalitatea, dar ca TU esti responsabil pentru ceea ce devii. Am invatat ca, daca doi oameni se cearta, nu inseamna ca nu se iubesc si nici faptul ca nu se cearta nu dovedeste ca se iubesc. Am invatat ca uneori trebuie sa pui persoana pe primul loc si nu faptele sale. Am invatat ca doi oameni pot privi acelasi lucru si pot vedea ceva total diferit. Am invatat ca indiferent de consecinte cei care sunt cinstiti cu ei insisi ajung mai departe in viata. Am invatat ca viata iti poate fi schimbata in cateva ore, de catre oameni care nici nu te cunosc. Am invatat ca, si atunci cand crezi ca nu mai ai nimic de dat, cand te striga un prieten vei gasi puterea de a-l ajuta. Am invatat ca scrisul, ca si vorbitul, poate linisti durerile sufletesti. Am invatat ca oamenii la care tii cel mai mult iti sunt luati prea repede... Am invatat ca este prea greu sa-ti dai seama unde sa tragi linie intre a fi amabil, a nu rani oamenii si a-ti sustine parerile. Am invatat sa iubesc ca sa pot sa fiu iubit."

Sarbatoarea tapului - Mario Vargas Llosa - Vorbeam acum cateva saptamani de cartea asta cu Ioana care spunea ca n-ar recomanda romanul asta nimanui. Ramane prima mea recomandare. Nu este o carte usoara, iar pentru cei ca mine ...aveti olecuta de rabdare la inceput. Merita.

Eseu despre orbire - Ernesto Sabato (Jose Saramango)- Bun. Asta e o carte de geniu. Adica un "must". O recomand obsesiv tuturor persoanelor pe care le cunosc - se pare ca prinde mai bine la femei decat la barbati. O carte care curge. Si care impresioneaza. Pe mine tare...

Viata pe un peron - Octavian Paler - Prima creatie paleriana pe care am dus-o pana la capat. O sa o critic pentru ca m-a fraierit. A inceput bine, a continuat bine, s-a intepenit, a ramas intepenita - dupa care s-a sfarsit... relativ. Multe clisee. Frumoase, dar clisee. Un plus mare insa pentru starea de tensiune pe care reuseste, pe parcursul catorva pagini, sa o transmita f. bine cititorului.

Imparatul mustelor - William Golding - Nu degeaba un premiu Nobel pentru literatura. Cartea a fost scrisa (nu stim cand a fost scrisa cert este ca a aparut) la inceputul mijlocul secolului trecut, dar a aparut acu, de vreun an, in editii noi si stralucitoare. Am citit-o prin gimnaziu si n-am inteles mare lucru. Am recitit-o de curand intr-o singura zi... adica nu am prea putut sa o mai las din mana. Daca ti-a placut Orwell, Huxley si in copilarie Jules Verne :P... go for it.

Va urma.

Reputatul jurnalist a murit pe 7 mai 2007 la vârsta de 81 de ani în urma unui atac de cord. Prozator şi eseist, Octavian Paler a fost, înainte şi după 1990, una dintre personalităţile marcante ale societăţii civile, dar şi un observator al fenomenelor politice şi culturale româneşti.

Momentul mortii sale a reprezentat pentru mine un punct de referinta in dezvoltarea, caci unul din reperele mele nu mai era. Insa am inceput sa-l redescopar din carti, din alte perspective.

Atunci, am simtit ca ceva din mine s-a rupt. A fost ceva... absolut dureros... cred :|

La 81 de ani Octavian Paler era constient ca in scurt timp "va inchide pravalia", insa moartea lui ne-a surprins pe multi.

Si pentru ca eu nu prea mai am nimic de spuns, am sa pun in continuare niste clipuri cu dansul pentru a ni-l readuce aminte asa cum era: sincer, consecvent, cu bun simt si ... de cele mai multe ori trist.

De-a lungul timpului am mai publicat:
Un citat extreordinar al sau.
Interviu Cu Dumnezeu
Apararea lui Galilei

sa alergam in dreapta si-n stanga,

sa regretam ce-am gresit si sa gresim din nou,

sa-i judecam pe altii si sa ne absolvim pe noi insine,

avem timp sa citim si sa scriem,

sa corectam ce-am scris, sa regretam ce-am scris,

avem timp sa facem proiecte si sa nu le respectam,

avem timp sa ne facem iluzii

si sa rascolim prin cenusa lor mai tarziu.

Avem timp pentru ambitii si boli,

sa invinovatim destinul si amanuntele,

avem timp sa privim norii, reclamele sau un accident oarecare,

avem timp sa ne-alungam intrebarile,

sa amanam raspunsurile,

avem timp sa sfaramam un vis si sa-l reinventam,

avem timp sa ne facem prieteni, sa-i pierdem,

avem timp sa primi lectii si sa le uitam dupa aceea,

avem timp sa primim daruri si sa nu le intelegem.

Avem timp pentru toate.

Nu e timp doar pentru putina tandrete.

Cand sa facem si asta murim. 

M-a impresionat foarte mult poemul si mai ales Omul care l-a scris.

Avem timp pentru fiecare...

Mai am o scoica si cateva pietre,

cum sa cladesc din ele o mare
si-un tarm unde sa stau pe nisip
si cum sa ma conving ca am fost pe un asemenea tarm
urmarind fericit o pasare
care acum nu ma mai lasa sa dorm?

O scoica si cateva pietre
si un nume ciudat
pe care nu-l intelege nimeni
si speranta mea de-a ajunge
sa nu-l mai inteleg nici eu intr-o zi.

Sarbatoarea s-a terminat,
imi astept pedeapsa langa tribunele goale,
dar eu am vazut arzand la amiaza un nor
si-am auzit cantecul care ingenunchia caii salbateci,
iti spun, tarmul acela nu-i o simpla poveste,
eu am vazut norul si-am ascultat cantecul
si inainte de a ma invinge
soarele m-a facut fericit.

Octavian Paler

La moda, azi, nu e „cavalerismul”, ci „pragmatismul”. Si ce inseamna ”a fi pragmatic”? Orice dictionar ne lamureste ca pentru pragmatici nu e adevarat decat ceea ce e „util si avantajos”. Iluziile sunt o pierdere de vreme pentru ei. Iar unul ca Don Quijote e, in ochii lor, sau caraghios, sau „nebun“.

Cei mai caritabili l-ar vari, probabil, intr-un azil, iar ceilalti, adica pragmaticii pursange, l-ar dispretui, zicandu-si, plictisiti, ca un asemenea individ nu are niciun haz intr-o lume cum e cea in care traim.

Cat de „actual“ mai poate fi, in aceste conditii, Don Quijote? Azi, oamenii lucizi nu-si pot permite prea multe iluzii. Ei stiu ca idealismul e anacronic, e ne-rentabil. Aduce numai necazuri si frustrari. Dar va intreb, doamnelor si domnilor, nu cumva ultima iluzie e sa crezi ca nu mai ai nicio iluzie? Iata de ce va voi vorbi in continuare despre Don Quijote. O fac cu un scop pe care nu vi-l ascund. As vrea sa va pot convinge ca nu putem intelege nimic din seriozitatea lui Don Quijote cata vreme vom vedea in el un personaj amuzant ...
(Octavian Paler - Don Quijote era nebun ?)

(WE HAVE TIME by OCTAVIAN PALER)

Octavian Paler

Avem timp

Avem timp pentru toate.

Să dormim, să alergăm in dreapta si-n stanga,

Avem timp pentru ambitii si boli, să invinovătim destinul si amănuntele,

avem timp să privim norii, reclamele sau un accident oarecare,

avem timp să ne-alungăm intrebările, să amanăm răspunsurile,

avem timp să sfăramăm un vis si să-l reinventăm,

avem timp să ne facem prieteni si să-i pierdem,

avem timp să primim lectii si să le uităm după-aceea,

avem timp să primim daruri si să nu le-ntelegem.

Avem timp pentru toate.

Nu e timp doar pentru putină tandrete. Cand să facem si asta, murim.

Am invatat

Am invătat unele lucruri in viata pe care vi le impartătsesc si voua!!

Am invătat ca nu poti face pe cineva sa te iubească. Tot ce poti face este să fii o persoana iubită. Restul... depinde de ceilalti.

Am învăţat că oricât mi-ar păsa mie, altora s-ar putea să nu le pese.

Am învăţat că durează ani să câştigi încredere şi că doar în câteva secunde poti să o pierzi.

Am învăţat că nu contează CE ai in viaţă Ci PE CINE ai.

--->

Am invăţat că te descurci şi ţi-e de folos farmecul cca 15 minute. După aceea, însă, ar fi bine sa ştii ceva.

Am învăţat că nu trebuie să te compari cu ceea ce pot alţii mai bine să facă ci cu ceea ce poţi tu să faci.

Am învăţat că nu contează ce li se întâmplă oamenilor ci contează ceea ce pot eu să fac pentru a rezolva.

Am învăţat că oricum ai tăia, orice lucru are două feţe.

Am învăţat că trebuie să te desparţi de cei dragi cu cuvinte calde.

S-ar putea să fie ultima oară cand îi vezi.

Am învăţat că poţi continua încă mult timp după ce ai spus că nu mai poţi.

Am învăţat ca eroi sunt cei care fac ce trebuie, când trebuie, indiferent de consecinţe.

Am învăţat că sunt oameni care te iubesc dar nu ştiu s-o arate.

Am învăţat că atunci când sunt supărat am DREPTUL să fiu supărat dar nu am dreptul să fiu şi rău.

Am învăţat că prietenia adevarată continuă să existe chiar şi la distanţă. Iar asta este valabil şi pentru iubirea adevarată.

Am învăţat că, dacă cineva nu te iubeşte cum ai vrea tu nu înseamnă că nu te iubeşte din tot sufletul.

Am învăţat că indiferent cât de bun îţi este un prieten, oricum te va răni din când în când, iar tu trebuie să-l ierţi pentru asta.

Am învăţat că nu este întotdeauna de ajuns să fi iertat de alţii. Câteodată trebuie să înveţi să te ierţi pe tine însuţi.

Am învăţat că indiferent cât de mult suferi, lumea nu se va opri în loc pentru durerea ta.

Am învăţat că trecutul şi circumstanţele ţi-ar putea influenţa personalitatea, dar că TU eşti responsabil pentru ceea ce devii.

Am învăţat că, dacă doi oameni se ceartă, nu înseamnă că nu se iubesc. Şi nici faptul că nu se ceartă nu dovedeşte că se iubesc.

Am învăţat că uneori trebuie să pui persoana pe primul loc. Şi nu faptele sale.

Am învăţat că doi oameni pot privi acelaşi lucru si pot vedea ceva total diferit.

Am învăţat că indiferent de consecinţe, cei care sunt cinstiţi cu ei înşişi ajung mai departe în viaţă.

Am învăţat că viaţa îţi poate fi schimbată în cateva ore de către oameni care nici nu te cunosc.

Am învăţat că şi atunci când crezi că nu mai ai nimic de dat, când te strigă un prieten vei găsi puterea de a-l ajuta.

Am învăţat că scrisul, ca şi vorbitul, poate linişti durerile sufleteşti.

Am învăţat că oamenii la care ţii cel mai mult iţi sunt luati prea repede...

Am învăţat că este prea greu să-ţi dai seama unde să tragi linie între a fi amabil, a nu răni oamenii şi a-ţi susţine părerile.

Am învăţat să iubesc. Ca să pot sa fiu iubit .

Octavian Paler

[slideshare id=431116&doc=octavian-paleraminvatat-1211911015004462-8&w=425]

Urmatorul text in apartine lui Octavian Paler si a fost publicat in ziarul “Cotidianul" din 14 martie 2006

" O capodoperă care nu-mi aparţine- Cum am ajuns să am complicităţi cu Dumnezeu

Rog cititorii să mă scuze că, azi, întorc spatele „istoriei“ atât de interesante de pe malurile Dâmboviţei pentru a clarifica un mic mister „metafizic“.

1. Totul a început prin toamnă, când m-am străduit, cu un succes nesigur, să conving pe cineva că textul, găsit de el pe Internet, semnat cu numele meu, „Paradoxul vremurilor noastre“ (şi pe care-l inclusese într-o carte pregătită pentru tipar), nu e scris de mine. Vreo lună mai tarziu, am fost anunţat de o doamnă, care vroia să-mi dea o veste plăcută, că „sunt publicat“ de o revista din Toronto. A doua zi, am primit revista. Pe pagina a treia sus, cu fotografia mea alături, am dat peste… „Paradoxul vremurilor noastre“. Am fost sfătuit să „protestez“, dar mi s-a părut ridicol s-o fac. Cum pot interzice altora să se joace, cu numele meu, pe Internet? Ar fi fost o probă de vanitate. Şi, cum stiu că nu există vanităţi inteligente, m-am abţinut.

2. Prin iarnă, într-una din acele zile cu ger de crăpau pietrele, am primit un telefon din America. Mă suna din Chicago dl Cristian Bălan, în casa căruia am fost acum vreo unsprezece ani. Şi de care mă leagă, în afară de gratitudinea pentru ospitalitate, o aventură palpitantă, în cursa spre aeroport, povestită în „Jurnalul american“ din „Aventuri solitare“. Din vorbă în vorbă, dl C.B. mă felicită pentru un text preluat de o publicaţie romanească din America de pe Internet şi „din câteva jurnale din ţară“. M-a fulgerat o banuială. „Nu cumva se cheamă «Paradoxul vremurilor noastre»?“. „Nu, nu - a venit răspunsul -, se cheamă «Interviu cu Dumnezeu»“. Am rămas blocat. Apoi, l-am rugat pe interlocutorul meu să-mi trimtă şi mie „discuţia“ purtată în Ceruri.

--->

3. Acum văd că gluma se îngroaşă. De aceea m-am hotărat s-o iau in serios.Săptămâna trecută, un domn din Braşov, M.L. (nu-mi permit să-i dau numele întreg şi adresa), mi-a scris pentru a mă asigura că sunt autorul unei capodopere! După ce mi-a mărturisit că nu poate face aprecieri „asupra întregii mele opere“, care „l-a atras totdeauna“, dar „a cuprins-o prea puţin“, conchide: „Ştiu, însă, că «Interviu cu Dumnezeu» este o capodoperă pentru eternitate“. Şi-mi mulţumeşte pentru „osteneala“ pe care mi-am dat-o, adăugand că ea „este o binefacere pentru noi“. Întrucât e posibil ca admiraţia dlui M.L. să fie sinceră (şi nu o ironie), mă văd obligat să declar că nu o merit. Şi că nu ţin să fiu un impostor.Nu eu i-am luat lui Dumnezeu interviul pe care autorul real al „capodoperei“ (mult prea modest pentru un reporter metafizic) l-a publicat pe Internet şi în diverse reviste sau jurnale cu numele meu! Eu nu-mi permit să discut atât de familiar cu Tatăl nostru ceresc. Nu sunt în stare nici să-mi imaginez unde anume se află Dumnezeu şi cum îşi supraveghează opera! Singura „impertinenţă“ pe care mi-am permis-o a fost să tresar cand am aflat ca Van Gogh concepea Judecata de Apoi ca pe un moment în care Dumnezeu se va justifica pentru suferinţele pe care le-a tolerat. Pentru cei care, eventual, au nedumeriri, reproduc „interviul“ cu pricina, aşa cum a apărut în „Micromagazin, Romanian Meridian“ la 17 decembrie 2005.

- Ai vrea să-mi iei un interviu, deci…, zise Dumnezeu.

- Daca ai timp…, i-am răspuns. Dumnezeu a zâmbit.

- Timpul meu este eternitatea… Ce întrebari ai vrea să-mi pui?

- Ce te surprinde cel mai mult la oameni?

Dumnezeu mi-a răspuns:

- Faptul că se plictisesc de copilărie, se grăbesc sa crească… iar apoi tânjesc iar sa fie copii; că îşi pierd sănătatea pentru a face bani… iar apoi îşi pierd banii pentru a-şi recăpăta sănătatea. Faptul că se gândesc cu teama la viitor şi uită prezentul, iar astfel nu trăiesc nici prezentul, nici viitorul; că trăiesc ca şi cum nu ar muri niciodată şi mor ca şi cum nu ar fi trăit.

Dumnezeu mi-a luat mâna şi am stat tăcuţi un timp. Apoi am întrebat:
- Ca părinte, care ar fi câteva dintre lecţiile de viaţă pe care ai dori să le înveţe copiii tăi?

- Să înveţe că durează doar câteva secunde să deschidă răni profunde în inima celor pe care îi iubesc… şi că durează mai mulţi ani pentru ca acestea să se vindece; să înveţe că un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai putin; să înveţe că există oameni care îi iubesc, dar pur şi simplu nu ştiu să-şi exprime sentimentele; să înveţe că doi oameni se pot uita la acelaşi lucru şi că pot să-l vadă în mod diferit; să înveţe că nu este suficient să-i ierte pe ceilalţi, că trebuie să se ierte şi pe ei înşisi.

- Mulţumesc pentru timpul acordat…, am zis umil. Ar mai fi ceva, ce ai dori ca oamenii să ştie?

Dumnezeu m-a privit zâmbind şi a spus:

- Doar faptul că sunt aici, întotdeauna. "