Din cartea „Noi minuni ale Sf. Nicolae"

Editura Cartea Ortodoxǎ, Bucureşti, 2004

Un prieten de-al meu avea un mare necaz. Era chiar în primii ani de după război. Nu avea nici-o vină şi se ruga fierbinte Sfântului Nicolae, cerându-i ajutor. Obosit, el s-a culcat. In vis a văzut cum pe cer erau o mulţime de sfinţi, iar printre ei Sfântul Nicolae strălucea cel mai tare.

Prietenul meu se gândea: „Ce mângâiere că avem un aşa mijlocitor şi apărător!" Când s-a trezit, s-a însemnat cu semnul crucii şi a spus: „Slavă Domnului! Dumnezeu m-a miluit!" Intr-adevăr, Dumnezeu l-a ocrotit şi l-a miluit.

Altă întâmplare despre ocrotirea minunată a Sfântului Nicolae:

Demult, o bătrânică evlavioasă îngrijea de un copil. Când părinţii lui plecau la serviciu, ea deschidea un geamantan, pe capacul căruia era lipită icoana Sfântului Nicolae şi se ruga. Copilul, jucându-se, vedea toate acestea. După ce termina rugăciunea, bătrânica ascundea geamantanul.

Intr-o zi, după serviciu, părinţii erau ocupaţi cu menajul. Geamurile de la balcon erau deschise. Copilul a ieşit pe balcon şi privea în jos, la copiii care se jucau şi râdeau în curte. A vrut şi el să se joace cu ei. A adus un scaun, s-a urcat pe el - copilul avea patru ani - şi a sărit de la etajul al patrulea.

S-a adunat multă lume. Toţi strigau: „A căzut un copil!" Părinţii au observat lipsa copilului de pe balcon. S-au repezit afară. Băieţelul era jos, viu, fără nicio vânătaie. Mama l-a luat în braţe:

- Fecioraşule, cum de-ai rămas în viaţă?

- Bunicuţul m-a prins! a urmat răspunsul.

- Care bunicuţ?

- Cel din geamantanul bunicuţei.

Au venit acasă.

- Bunicuţo, deschide geamantanul!

Ea îşi păstra în taină credinţa, însă atunci a fost nevoită să se descopere. Copilul a spus, arătând la icoana din geamantan:

- Acest bunic m-a prins!

Arhimandritul Ambrosie (Iurasov)

Din cartea „Noi minuni ale Sf. Nicolae"

Editura Cartea Ortodoxǎ, Bucureşti, 2004

Un fost lucrător NKVD, Dimitri Efimov, a relatat următoarea întâmplare:

In vara anului 1938 a fost repartizat în raionul Novoderevensk. Trebuia să-şi caute o locuinţă, însă acest lucru s-a dovedit a fi greu, întrucât cei care veniseră înaintea lui ocupaseră cele mai bune case. Lucrătorii administraţiei locale au hotărât să-i închirieze o cameră la o femeie văduvă. Ea le-a spus că nu se poate acest lucru, deoarece camera aparţine Sfântului Nicolae.

Cerându-i să descuie camera, au intrat şi au văzut o icoană mare, de la podea până în tavan, a Sfântului Nicolae. Cu toate lacrimile sărmanei văduve, icoana a fost urcată în podul casei. In cele din urmă femeia s-a dat bătută. Oricum, sfântul nu va lăsa pe nimeni să-i ocupe camera. Cei de faţă au râs. Dimitri şi-a adus bagajele în cameră, a încuiat-o cu cheia şi a plecat la serviciu.

Era o zi frumoasă de iunie, când din senin a început să tune şi să fulgere. Prin geam, Dimitri a observat un incendiu chiar în acea parte a satului unde închiriase camera. A alergat într-un suflet: ardea casa sărmanei văduve. Vecinii şi chiar gazda povesteau cum a apărut pe cer un nouraş „ca un pumn", a tunat şi fulgerul a lovit exact în acea cameră închiriată de lucrătorul de la NKVD.

Casa a ars complet. Astfel Sfântul Nicolae nu a permis nimănui să ocupe camera unde se afla icoana cu chipul său, care de altfel a rămas neatinsă. Stăpâna casei a primit o asigurare din care şi-a ridicat o casă nouă, mulţumindu-i Sfântului Nicolae pentru ajutorul şi mila sa.

„Blagovest", Riazan

Din cartea „Noi minuni ale Sf. Nicolae"

Editura Cartea Ortodoxǎ, Bucureşti, 2004

In spital era operat un om. Brusc, când chirurgul terminase operaţia, a început hemoragia. Medicul nu pricepea de unde curgea sângele. A trimis după un alt medic şi se gândea: „Până vine el, omul poate să moară." In disperare, a strigat: „Nicolae, Făcătorule de minuni, ajută-mă!" In aceeaşi clipă, unul din asistenţi i-a spus ceva, iar el, pentru o secundă, şi-a întors privirea de la masa de operaţie. Când s-a uitat din nou la bolnav, hemoragia încetase la fel de brusc precum şi începuse. De atunci acest chirurg şi colegii săi nu încep nici-o operaţie fără să se roage. Astfel au ajuns ei la credinţă.

Nelly Toropkova,

Oraşul Armavir

Din cartea „Noi minuni ale Sf. Nicolae"

Editura Cartea Ortodoxǎ, Bucureşti, 2004

Cine nu-l cunoaşte pe Sfântul Nicolae cel Milostiv? Numele lui este rostit nu numai de creştini, ci şi de oameni de alte confesiuni. Icoane cu chipul lui pot fi întâlnite atât în biserici şi în casele oamenilor, cât şi în îndepărtata tundră, în taiga, în iurtele nomazilor, precum şi în cabanele vânătorilor.

Multe s-au scris despre ajutorul lui, dar se pare că multe au rămas şi nescrise. Cine a trăit în China cunoaşte că mulţi chinezi şi buriaţi îl cinstesc pe sfântul lui Dumnezeu. Nu o dată Sfântul Nicolae i-a salvat pe cei care lau chemat în rugăciune. Despre o astfel de întâmplare vrem să povestim şi noi.

Intr-o gară din oraşul Hrabrin se găsea icoana Sfântului Nicolae, ocrotitorul călătorilor. Ea a fost împrejmuită cu un gărduţ, iar alături se afla un mic sfeşnic. Lângă sfeşnic, într-o cutie, erau lumânări. Rusul este obişnuit ca la orice lucrare a sa să ceară binecuvântarea Domnului. Inainte de călătorie, oamenii se apropiau de icoană, aprindeau lumânări, puneau banii alături, în cutie (niciodată nu s-a întâmplat ca ei să dispară) şi se rugau sfântului. Deseori, în faţa icoanei puteau fi văzuţi şi chinezi care se rugau în genunchi. La ieşirea din gară ajungeai în cealaltă parte a oraşului, numită Pristani, care ducea la râul Sungari - un râu mare şi lat. Locuitorii îl numeau „vicleanul", pentru că se întâmpla ca liniştitul Sungari să se acopere brusc cu valuri mari, ameninţând astfel să scufunde bărcile.

Barcagiilor, care în acel moment se aflau pe râu, le venea foarte greu să le menţină la suprafaţă. Au fost şi cazuri când valurile le-au răsturnat.

Odată, într-o astfel de furtună a nimerit şi un chinez. Cu toate că era marinar cu experienţă, el nu reuşea să învingă valurile, care îl ameninţau din toate părţile. Deodată şi-a amintit de icoana din gară şi a început să strige: „Bătrânul din gară, ajută!"

Mai târziu el povestea că dintr-o dată, în chip minunat, s-a trezit pe mal. După ce şi-a venit în fire, a alergat la gară, a căzut în genunchi în faţa
icoanei şi printre lacrimi a povestit cum a fost salvat de acest „bătrân din gară" (aşa era numit sfântul de către chinezi, într-o rusă stâlcită).

Uneori sfântul se înfăţişa şi ca acuzator înfricoşător. Odată în gară era multă lume. In faţa icoanei stăteau credincioşi, ardeau lumânări. S-au apropiat şi câţiva soldaţi din armata roşie. Unul dintre ei se lăuda: „Uite acum îmi aprind o ţigară de la candelă!" Ceilalţi încercau să-l oprească: „Să nu faci asta! La ce-ţi trebuie?" El însă o ţinea morţiş: „Dacă există Dumnezeu, să mă pedepsească!" Cu aceste cuvinte, s-a aplecat deasupra icoanei, a aprins ţigara de la candelă şi, zâmbind, s-a întors la tovarăşii săi.

Soldatul avea atârnate la brâu câteva grenade. Dintr-o dată, inexplicabil, ele au explodat, rupându-l în bucăţi. Cu toate că explozia a fost puternică, nimeni din cei aflaţi în gară nu a suferit.

A. Kuzminskaia, „Sobornaia vesti"

Din cartea „Noi minuni ale Sf. Nicolae"

Editura Cartea Ortodoxǎ, Bucureşti, 2004

După război, la noi a stat în gazdă o femeie credincioasă, Maria Nicolaevna Nikiforova. Cât a durat războiul, ea se ruga neîncetat ca fiul ei să rămână în viaţă. El s-a întors acasă şi a povestit mamei şi surorii sale următoarele:

A căzut prizonier, însă a reuşit să evadeze. Impreună cu el au evadat şi alţi câţiva prizonieri. Nu ştiau însă în ce parte s-o apuce ca să ajungă la trupele ruseşti. Dimineaţa, fugarii au zărit în faţa lor un pod, iar de partea cealaltă a lui, o poieniţă. In mijlocul acesteia se înălţa o căsuţă. Ei au intrat şi au găsit înăuntru o masă încărcată cu mâncare. Au mâncat şi, obosiţi, au adormit imediat.

Mai târziu, în casă a intrat un bătrân, care, conform descrierii lor, era Sfântul Nicolae, Făcătorul de minuni. El i-a trezit şi le-a spus să plece cât mai repede, le-a arătat drumul şi a mai adăugat să nu se mai oprească nicăieri. Aşa au ajuns ei până în unitatea noastră.

„Pravoslavnoe Slovo", oraşul

Volgograd

Ed. Sophia

Bucureşti, 2007

S-a petrecut în Ucraina de vest, la sfârşitul războiului. Vreo şapte-opt soldaţi se retrăgeau din încercuire spre vest, încercând să ajungă la ai săi.

Mergeau pe drumuri lăturalnice şi prin câmpii, pentru a nu fi prinşi de nemţi. Intr-o zi, către seară, rătăcind prin zăpadă istoviţi, au ieşit într-un câmp. „Se vede că aici ne-a fost scris să murim", a spus unul din ei. Dar zărind în depărtare o luminiţă, s-au îndreptat spre ea. Aceasta s-a dovedit a fi o casă, ridicată pe un deluşor, în mijlocul câmpului. Un soldat a bătut la uşă, dar, neauzind niciun răspuns, a intrat. Acolo, pe un scaun, stătea un bătrân şi cosea pâsle. Nu a mai fost nevoie să ceară adăpost: cum i-a văzut, bătrânul le-a spus să intre toţi în casă şi să rămână acolo peste noapte. Istoviţi, soldaţii s-au întins pe jos şi au adormit imediat.

Dimineaţa, s-au trezit nu în casă, ci în câmp, sub cerul liber, acoperiţi uşor cu zăpadă, iar în tăcerea care domnea au desluşit dangătul clopotelor unei biserici. Când au intrat în biserică, unul dintre soldaţi a spus, arătând spre icoana Sfântului Nicolae: „Uite-o şi pe gazda noastră!"

S.I. Fudeli

Din cartea „Minuni ale Sfantului Nicolae"

Ed. Sophia

Bucureşti, 2007

Creştinii prăznuiesc aflarea moaştelor Sfântului Nicolae pe 9 mai, însă puţini iau aminte la ziua de 29 iulie, când Sfântul Nicolae s-a născut. Eu însămi am aflat nu demult despre aceasta, şi, de atunci mă străduiesc să nu uit de această zi şi să-l felicit neapărat pe Sfânt la ziua naşterii sale.

În orăşelul nostru, multă vreme nu a existat biserică şi eram nevoiţi să mergem la slujbă în oraşul în oraşul Saratov. Drumul nu este scurt, pentru că e vorba de 250 de kilometri. Slujba începea la ora 8 dimineaţa, însă chiar în ziua Sfântului am fost blocaţi în trafic. Întârziam deja de mai bine de o oră. Când am ajuns la biserică, mi-am pierdut orice nădejde că voi ajunge măcar la sfârşitul Liturghiei, deoarece în oraş slujbele se termină mult mai repede.

Dimpreună cu mine a intrat în biserică un bărbat şi, îndată după noi, s-au închis uşile. Înăuntru în biserică era linişte, nu era slujbă şi eu am crezut că totul s-a isprăvit. Însă femeia de la pangar, pe care am întrebat-o despre aceasta, a spus că astăzi s-a întâmplat ceva neobişnut: bărbatul care a intrat deodată cu mine era tocmai preotul bisericii, care, de când a început să slujească nu a întârziat niciodată la sfintele slujbe. Acum a venit mai târziu, cu mai mult de o oră şi jumătate. Atunci am priceput, că anume din pricina mea, care am venit de la o distanţă  de atâţia kilometri, Sfântul Nicolae l-a reţinut pe preot, ca să reuşesc să ajung şi eu la slujbă!

La următoarea zi de naştere a Sfântului, mi s-a întâmplat un eveniment puţin important la prima vedere, însă cu adevărat. Eu nu puteam ajunge în oraş, aşa că m-am aşezat la rugăciune acasă, înaintea icoanelor, aprinzând un capeţel de lumânare de câţiva centimetri. Această rămăşiţă de lumânare s-ar fi terminat de ars în cel mult jumătate de oră, însă în toate cele trei ore cât am citit acatistul şi rugăciuni către Sfântul Nicolae, flacăra lumânării a strălucit şi, îndată ce am închis cartea de rugăciuni, s-a stins şi ea.

În anul următor, după obicei, eu m-am hotărât să merg în oraş, să-l felicit pe Sfânt la ziua naşterii şi iarăşi nu m-a lăsat fără mijlocirea sa. În oraş mai puteam ajunge doar cu maşini de ocazie. Era o căldură îngrozitoare, iar oamenii se străduiau ore în şir să prindă vreo maşină, însă nimeni nu oprea. Eu am ieşit la drum şi, dintr-o dată, s-a oprit un automobil, şi, luându-mă doar pe mine, m-a dus de-a dreptul până la biserică, fără ca eu să mai fiu nevoită să schimb maşina.

Astfel de minuni, aparent mici, au fost nenumărate în viaţa mea - şi de aceea sunt încredinţată că Sfântul Ierarh Nicolae nu mă lasă, fără să mă acopere cu ocrotirea şi cu bunătatea sa.

Liudmila Evghenievna Miasnikova,

Rusia

]]> http://sfnicolae.wordpress.com/?p=149 Fri, 25 Jul 2008 05:18:03 +0000 petryecka http://sfnicolae.wordpress.com/?p=149 Din cartea „Noi minuni ale Sf. Nicolae"

Editura Cartea Ortodoxǎ, Bucureşti, 2004

Stră-străbunicul meu, Gheorghii Fiodorovici Şostakov (1816-1901), provenea din dvoreni din gubernia Moghilevsk. Aproape toată viaţa şi-a petrecut-o în războiul din Caucaz. S-a retras din cadrul armatei cu multe medalii, având gradul de general-locotenent. Dumnezeu l-a ferit de răni anume pentru a face cu el o minune. In noaptea din 12 spre 13 august 1860, un subaltern acuzat de o fărădelege a atentat la viaţa lui. Şi-a îndreptat sabia asupra inimii lui, însă, când să-l străpungă, lama a lunecat pe iconiţa Sfântului Nicolae, ce se afla în buzunarul de la piept. A primit totuşi trei răni, dar viaţa nu-i era periclitată.

Această iconiţă se păstrează în familie ca o relicvă sfântă, însă timpul nu cruţă nimic. Cu toate că icoana este frumos împodobită, în unele locuri s-a cojit, iar culorile nu mai sunt cum au fost, deşi chipul sfântului s-a păstrat bine. Ne-am adresat episcopului Pantelimon de Balta ca să aflăm dacă icoana ar putea fi restaurată, însă el, după ce a sărutat-o, ne-a sfătuit s-o păstrăm aşa cum este şi ne-a explicat că este veche şi puţin cunoscută şi am putea-o strica din greşeală. Păstrăm iconiţa printre celelalte icoane, ca să ne amintească de tradiţiile familiei noastre.

Lev Bernikov,

Oraşul Kaliningrad

Din cartea „Noi minuni ale Sf. Nicolae"

Editura Cartea Ortodoxǎ, Bucureşti, 2004

O femeie avea o livadă. In fiecare seară ea însemna casa şi livada cu semnul crucii şi le încredinţa în grija Sfântului Nicolae. Intr-o zi a venit vecinul şi i-a spus: „Iartă-mă! Spune-mi drept: cine păzeşte în fiecare noapte livada şi casa? Căci ştiu că soţul tău este militar şi rareori vine pe acasă, mama ta e bătrână, iar copiii îţi sunt mici. Cine vă păzeşte? De câte ori am încercat să intru în livadă după mere, de fiecare dată văd un bătrân şi atunci mă cuprinde frica". Atunci femeia i-a povestit despre „paznicul" minunat.

Nota editorului: întâmplarea următoare ne vine de la un ortodox convertit, a cărui mamă a murit ne-ortodoxă. El era mâhnit şi nu ştia cum să se roage pentru ea când a primit acest răspuns de la Vlădica Ioan, pe care l-a interpretat şi ca pe un semn „că trebuie să fim misionari, să avem dragoste şi să ne îngrijim de neortodocşii din jurul nostru."

Era după-amiază şi citeam din The Orthodox Word, numărul din mai-iunie 1974. Mai întâi m-am uitat la fotografia Criptei lui Vlădica Ioan. Făcând aceasta, am citit din nou troparul său, după care am simţit nevoia să sărut imaginea cu Cripta şi să-i spun ce rău îmi pare că nu m-am dus de mai multe ori acolo când am fost în San Francisco. M-am uitat apoi la o fotografie de-a mamei mele şi 1-am rugat încă o dată să se roage pentru ea şi am simţit că sigur face acest lucru. Brusc, au început să mi se îngreuneze pleoapele, mi s-au închis ochii şi am intrat într-un fel de visare, văzând-o pe mama cu şorţul pus, vorbind mult, aşa cum făcea în ultimii săi ani de viaţă. Şi dintr-o dată am simţit că Vlădica se roagă pentru ea. Am văzut-o apoi din nou, însă de data aceasta în genunchi, plângând şi spunând cât de mult se căieşte pentru păcatele ei. Plângea atât de tare şi de amarnic, încât aproape că îi puteam auzi în realitate vocea în cameră. Sentimentul care mi-a fost insuflat a fost să mă alătur rugăciunii lui Vlădica şi să nu-mi deschid ochii. Am început să mă rog simplu, dar fierbinte, lui Dumnezeu, să aibă milă de ea şi eram conştient de prezenţa foarte puternică a lui Vlădica, deşi pe el nu-l vedeam ca pe mama. Ea a continuat să plângă cu mare durere şi în cele din urmă a dispărut, în curând 1-am văzut pe Vlădica Ioan, dar numai din spate. Nu-i puteam vedea chipul, numai vălul de la camilafcă şi o parte din barbă, apoi vârful cârjei episcopale şi mâneca rasei.

A început să se îndepărteze încet şi am observat cu claritate că purta o mantie simplă de monah şi nu una de episcop. Cu demnitate, a dispărut din vedere şi nu i-am văzut deloc faţa, însă eram sigur că el este. Am deschis ochii, m-am ridicat şi i-am spus din nou troparul, cu voce tare, cu faţa spre Răsărit, şi am sărutat fotografia cu Cripta sa.

Nu cunosc în întregime sensul a ceea ce am trăit... Un lucru pe care 1-am observat este că Vlădica nu a spus nimic şi nu a făcut nici o promisiune. Am fost pur şi simplu asigurat de rugăciunile sale şi că este nevoie de rugăciune din partea mea şi a altora. Am observat şi faptul că purta mantie şi cârjă de monah şi nu de episcop. Aceasta mi-ar arăta mie că a făcut ceea ce a făcut nu în calitate oficială de episcop, ci mai degrabă ca persoană, ceea ce ar însemna că el recunoaşte interzicerea de către Biserică a rugăciunii publice pentru răposaţii neortodocşi, însă şi învăţătura conform căreia rugăciunea particulară pentru aceştia este de mare preţ şi trebuie încurajată.

Joseph McKean

Youngstown,Ohio

6 septembrie 1974

Portretele Fericitului Arhiepiscop Ioan Maximovici au sosit chiar când plecam în Europa. Nefiind prea încrezători în siguranţa avioanelor, maşinilor şi trenurilor noastre şi încrezându-ne în ajutorul Fericitului Ioan Maximovici, care a călătorit atât de mult, am fost foarte recunoscători că portretul său ne putea însoţi în toate călătoriile noastre. Prietenul nostru M. ne-a povestit de curând că a fost ocrotit de un accident de maşină prin-tr-o minune a Fericitului Arhiepiscop Ioan. într-o noapte, M. conducea cu viteză, când la marginea şoselei a apărut un cerb mare, care s-a năpustit spre maşină, însă înainte ca animalul să ajungă la maşină a fost oprit brusc şi în acelaşi timp M. a simţit foarte clar prezenţa Fericitului Ioan Maximovici.

Michael Nedelski

Dakota de Sud

12/25 ianuarie 1974

Din cartea „Noi minuni ale Sf. Nicolae"

Ed. Sophia

Bucureşti, 2004

In 1993, paroh al bisericii ortodoxe Hristos Mântuitorul din Toronto (Canada) a devenit protoiereul Nikolai Boldârev. Numele preotului care slujea alături de el era Nikolai, şi la fel şi al mireanului care slujea în altarul acestei biserici. Enoriaşii s-au înţeles între ei să-l numească pe paroh Nicolae „cel mare", iar pe preotul care slujea alături de el - părintele Nicolae „cel mic", el fiind mic şi de statură.

Dimineaţa, în ziua prăznuirii Sfântului Proroc Ilie, părintele Nicolae „cel mic" a deschis uşile bisericii cu cheia, s-a rugat şi, după rânduială, a intrat în altar ca să se pregătească pentru Sfânta Liturghie. Era luni, iar în ajun părintele ieşise ultimul din biserică. Imaginaţă-vă mirarea lui, când a văzut pe jertfelnic icoana Sfântului Nicolae cu părticele din moaştele lui, icoană care nu fusese înainte în biserică. Ea stătea în mijlocul mesei, iar obiectele sfinte erau puţin mutate spre marginile ei.

Părintele Nicolae a căzut pe gânduri. Intre timp, citeţul aştepta răspuns, însă în locul răspunsului, a apărut părintele Nicolae cu icoana în mâini pentru a-şi împărtăşi emoţiile. Citeţul şi cântăreţul au sărutat icoana, iar părintele Nicolae a aşezat-o pe analog, alături de cea praznicală.

Deoarece sărbătoarea era în timpul săptămânii, biserica era aproape pustie, iar parohul era plecat. Aşa că vestea despre minune nu a reuşit să se răspândească. In schimb, întorşi acasă de la biserică, toţi cu emoţie discutau despre acest eveniment, mai ales că majoritatea martorilor locuiau în acelaşi bloc. Părintele Nicolae a spus printre altele că icoanele apar deseori oamenilor ca semn pentru evenimentele ce vor urma, pentru ca mulţi să se întărească în credinţă şi să capete nădejde în ajutorul dumnezeiesc, în mijlocirea Maicii Domnului şi a sfinţilor.

Când parohul s-a întors din călătorie, părintele Nicolae i-a povestit despre apariţia minunată a icoanei. Parohul a fost foarte mirat şi a spus că icoana a dispărut din biserică fără urmă cu câţiva ani în urmă, iar înainte de aceasta o femeie încercase s-o restaureze, însă culorile „curgeau" mereu, ca, brusc, într-o clipă, toate asperităţile şi trăsăturile pierdute să apară de la sine. Icoana a reapărut în biserică complet renovată. Preotul paroh a anunţat poporul despre apariţia icoanei şi a explicat evenimentul ca o purtare de grijă a sfântului faţă de noi.

Despre cele întâmplate a fost anunţat episcopul Serafim al Canadei. Drept răspuns, el a întărit afirmaţia că America de Nord se află în grija deosebită a sfântului, care în ultimul timp, prin multe minuni, îşi arată grija pentru locuitorii ei ortodocşi. Vlădica a binecuvântat ca în fiecare joi seara să se facă o slujbă cu acatistul sfântului.

Cel mai mult m-a uimit însă faptul că evenimentul a trecut neobservat pe lângă cea mai mare parte a enoriaşilor, ca soarele prin faţa unui orb. Nimeni nu venea la acatist. Chiar şi cântăreţii care erau în acest timp la repetiţie, într-o încăpere alăturată, n-au pregetat cel puţin să intre şi să sărute icoana făcătoare de minuni, însă nici ispitele nu s-au lăsat mult timp aşteptate.

Intr-o zi, în urma unor clevetiri, a fost alungat părintele Nicolae „cel mic" din biserică. Nici mijlocirea parohului, nici lacrimile celor apropiaţi nu au putut să înmoaie inimile împietrite ale enoriaşilor. Nici până în prezent nu pot găsi un motiv raţional al acestor uneltiri.

Tatiana Volhonskaia,

oraşul Tubingen, Germania

Nu ştiu despre Vlădica Ioan decât ce am citit în revista dumneavoastră. Anul trecut, după 20 octombrie, mama era în spital cu o durere mare în stomac. Eram foarte supărată, temându-mă să nu aibă cancer; şi apoi, în noaptea dinaintea zilei când doctorul trebuia să-mi comunice rezultatul analizelor, am avut un vis. O mulţime de oameni erau adunaţi în jurul unei biserici mari, albe, cu turle ruseşti. Un bătrân îmbrăcat în alb a ieşit de acolo cu o cârjă în mână şi a traversat strada, venind drept spre mine şi spre mama. Când a ajuns la noi mi-am dat seama, din fotografii, că era Vlădica Ioan. Ne-a binecuvântat pe mama şi pe mine şi apoi imediat m-am trezit. Nu mai eram mâhnită din cauza mamei. După cum s-a dovedit, avea un ulcer care s-a vindecat repede. Acum mă gândesc adesea la Vlădica.

Tamara Hurt

Sarnia, Ontario, Canada

25 iulie 1975

Nota editorului: In articolele privitoare la Arhiepiscopul Ioan publicate de Episcopul Sava în Or-thodox Russia sunt mai multe vise asemănătoare cu acesta şi Episcopul Sava face o observaţie însemnată după ce descrie unul dintre vise: „Putem lua drept adevărat acest vis, căci Sfântul Varsanufie cel Mare scrie că, dacă cineva vede în vis crucea, acesta este semn că visul este de la Dumnezeu, de vreme ce satana nu poate reprezenta crucea. Desigur, şi alte vise pot fi de la Dumnezeu, însă nu avem un semn atât de sigur că un vis este de la Dumnezeu ca atunci când vedem semnul crucii. Iar dacă visul este de la Dumnezeu, trebuie să avem grijă, spune Sfântul Varsanufie, să nu-l interpretăm greşit, căci aici satana ne poate înşela." (Orthodox Russia, nr. 3 din 1967). Faptul că Vlădica Ioan a făcut semnul crucii (când binecuvânta) în acest vis şi prin acesta a dăruit pace sufletească arată că şi acest vis este de la Dumnezeu şi că a fost o arătare de-a lui Vlădica, dăruită prin har, pentru o persoană care îl cinsteşte.

Din cartea „Noi minuni ale Sf. Nicolae"

Ed. Sophia

Bucureşti, 2004

De mai mulţi ani sufeream de insomnie, iar în ultimii doi-trei ani adormeam doar cu ajutorul pastilelor.

Intr-o zi am aflat că prin oraşele mari se trece cu icoana Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni. Trebuia să ajungă şi în oraşul Toliati, unde locuiesc. Aşteptam această zi cu nerăbdare şi nădejde. Când icoana a fost adusă la Biserica Icoanei Maicii Domnului din Kazan, s-a făcut o procesiune. Era foarte multă lume. Părea că s-a adunat acolo tot oraşul.

Sufletul meu era vesel şi luminos, iar inima nutrea speranţa vindecării. Datorită milei lui Dumnezeu, ea a venit. In prezent, am un somn sănătos şi în fiecare dimineaţă Ii mulţumesc Mântuitorului nostru, Maicii Sale Sfinte şi Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni.

Roaba lui Dumnezeu Galina,

oraşul Toliati

Din cartea „Noi minuni ale Sf. Nicolae"

Ed. Sophia

Bucureşti, 2004

In anii '30, când bisericile erau distruse, iar clericii arestaţi, în satul Borisovka locuia un preot, Nicolae. Intr-o după-amiază el mătura prin curte. Purta o pălărie cu boruri mari şi un halat. Deodată de el s-au apropiat nişte oameni şi l-au întrebat:

- Părintele este acasă?

Părintele a înţeles că nu este voia lui Dumnezeu să se lase prins de aceşti oameni, dacă nu 1-au cunoscut. A ridicat mâna şi le-a arătat direcţia, spunându-le că părintele a plecat în partea aceea, iar el a fugit în cealaltă. Râul era destul de lat. Nu era nici pod, nici vad, iar să-l treci înot era imposibil: se apropia seara şi se lăsa frigul. Dar a observat o bărcuţă cu un pescar. L-a chemat încet, făcându-i semn că ar vrea să treacă pe malul celălalt pe la mijlocul râului. Pescarul l-a întrebat:

- Cine eşti?

„Iată că a venit şi timpul încercării mele, s-a gândit părintele. Dacă nu voi spune adevărul, ce fel de creştin sunt eu? Iar dacă îl voi spune, mă va îneca."

Erau timpuri când oricine avea „dreptul" să-şi bată joc de oamenii credincioşi, însă păstorul adevărat al turmei lui Hristos nu a ezitat. S-a lăsat în voia lui Dumnezeu, l-a chemat în ajutor pe Sfântul Nicolae şi a spus:

- Sunt preot.

- Iar eu sunt Sfântul Nicolae, i-a răspuns omul din barcă şi s-a făcut nevăzut, iar părintele Nicolae s-a pomenit pe malul celălalt al râului.

Monahia Măria,

Oraşul Helsinki

Din cartea „Noi minuni ale Sf. Nicolae"

Ed. Sophia

Bucureşti, 2004

Imi amintesc că în copilărie mama mi-a povestit că se dusese în pădure după ciuperci şi se rătăcise. S-a aşezat pe o buturugă şi a început să plângă. Nu a trecut mult timp şi s-a pomenit lângă ea cu un bătrân care avea o barbă albă. Parcă îl mai văzuse undeva. El a întrebat-o: „De ce plângi?" „M-am rătăcit, i-a răspuns mama, nu ştiu cum să ies din pădure şi deja a început să se întunece". „Ia-o pe cărăruia aceasta şi mergi tot înainte. Vei ajunge în satul tău."

Şi, într-adevăr, mama a zărit cărăruia şi s-a bucurat mult. Cât despre bătrân, el a dispărut de parcă nici n-ar fi fost. Mama a ajuns acasă cu bine.

Tatăl i-a spus: „Simţeam că ai păţit ceva şi m-am rugat Sfântului Nicolae, Făcătorul de minuni".

Ekaterina Plipenko,

Oraşul Iaroslav

Din cartea „Noi minuni ale Sf. Nicolae"

Ed. Sophia

Bucureşti, 2004

Am rămas fără serviciu. Producţia uzinei unde am lucrat aproape 16 ani s-a oprit. Câştigam bani prin diverse locuri, cum şi unde puteam, iar ca să mă angajez în specializarea mea nu era nicio nădejde, mai ales că mă apropiam de 50 de ani. Situaţia în familie era critică. Părintele de la biserică, aflând de situaţia mea, m-a sfătuit să mă rog Sfântului Nicolae şi să-i citesc în fiecare zi acatistul. I-am urmat sfatul.

Peste câteva zile am fost anunţat că eram aşteptat să fiu angajat conform specializării mele. Interesant este faptul că la întreprinderea unde am început să lucrez era ordinul ca să nu fie angajaţi oameni „de pe stradă" şi, când îmi semna cererea, şeful mă tot întreba cine este patronul meu.

De această minune m-am învrednicit eu, nevrednicul, din partea Sfântului Nicolae.

Alexei Popov, oraşul

Volgograd

Din cartea „Noi minuni ale Sf. Nicolae"

Ed. Sophia

Bucureşti, 2004

Prima mea întâlnire cu Sfântul Nicolae a avut loc în copilărie. Noi, copiii, pe când ne jucam în casa străbunicii, am găsit icoana sfântului şi am adus-o în camera noastră. De atunci au trecut mulţi ani. Prin mila lui Dumnezeu, Sfântul Nicolae m-a salvat de o boală grea.

In 1995, după o operaţie, am simţit o durere acută în plămâni. Mi-au făcut o radiografie, în urma căreia au depistat o infiltraţie. Şi, după cum se întâmplă de obicei, medicii, fără să cerceteze cazul, m-au trimis la sanatoriu, unde am stat o perioadă, în nişte condiţii groaznice, fiind diagnosticată cu TBC. La un moment dat am vrut să fug de acolo.

In salon cu mine stătea o femeie credincioasă, care mi-a dat cartea ei de rugăciuni şi m-a sfătuit să mă rog Sfântului Nicolae. Peste câteva zile, prin mila lui Dumnezeu şi rugăciunile Sfântului Nicolae, eram deja acasă, vie şi sănătoasă. Pe plămâni mi-a rămas doar o cicatrice.

Vă imaginaţi?! După septicemie, la câteva zile după operaţie, slăbită, cu un plămân bolnav, am nimerit într-un focar de tuberculoză şi am reuşit să supravieţuiesc!

Roaba lui Dumnezeu Irina,

oraşul Serafimovici, regiunea

Volgograd

"Fericitul Ioan Maximovici. Viaţa şi Minunile",

Editura Sophia,

Bucureşti, 2006

Odată eram bolnavă la pat. Pe atunci Fericitul Ioan nu locuia prea departe de noi. În ziua aceea ştiam că are să slujească dimineaţa, însă că a doua zi pleca la Bruxelles şi că avea să lipsească vreme îndelungată. Voiam foarte mult să mă împărtăşesc, dar mă simţeam atât de rău, încât nu eram în stare să mă ridic din pat. Am încercat de multe ori, fără să reuşesc, eram pur şi simplu ţintuită la pat. M-am tot rugat şi am tot nădăjduit şi în cele din urmă mi-am adunat toate puterile şi cu mare greutate am putut să mă ridic, să mă îmbrac şi să ies. De-abia am reuşit să ajung la biserică, să urc scările şi să intru în camera de lângă altar, unde slujea Fericitul Ioan.

El stătea cu spatele la uşă şi ţinea deja potirul în mâini, pregătit pentru a-i împărtăşi pe credincioşi. Disperată, m-am gândit că este prea târziu să mă împărtăşesc şi am îngenuncheat în spatele analogului din mijlocul bisericii care mă ascundea de privirea episcopului. Fericitul Ioan nu m-a văzut - fizic nu avea cum. Am început să plâng încetişor, că o să fiu lipsită de Sfânta împărtăşanie fiindcă este prea târziu. Deodată i-am auzit vocea:

- Zina, vrei să te împărtăşeşti ?

Nu vă puteţi închipui ce am simţit în acel moment! Iarăşi ştia cu duhul! Câtă recunoştinţă smţeam faţă de Dumnezeu şi faţă de Fericitul Ioan că în duhul lui mi-a auzit dorinţa sufletului. M-a spovedit şi m-a împărtăşit şi am părăsit biserica absolut sănătoasă !

Uimitor lucru, ţinând seama de faptul că fusesem numai cu puţină vreme înainte atât de absolut bolnavă.

O altă vindecare asemănătoare s-a întâmplat în Sâmbăta Mare, când pe picior mi-a apărut o pată roşie mare şi mi s-au umflat venele. Nu puteam umbla şi aveam dureri groaznice. Acasă mama era şi ea bolnavă, iar la biserică aveam foarte multe de făcut înainte de Paşti. Ce puteam să fac ? M-am rugat imediat Fericitului Ioan: „Te rog, ajută-mă." De-abia am reuşit să ajung acasă de la biserică, m-am culcat şi am adormit. Când m-am trezit dimineaţa, nu mai rămăsese nici o urmă din umflătura roşie. Puteam să merg şi nu mai simţeam nici o durere. Nu a fost aceasta o minune ?

"Fericitul Ioan Maximovici. Viaţa şi Minunile",

Editura Sophia,

Bucureşti, 2006

Adesea îl sâcâi pe Fericitul Ioan cu rugăminţi de ajutor. Se întâmpla uneori să spun:

„Fericite Ioan, ajută-mă să fac cumva rost de puţini bani, numai să fie pentru mine personal, ca să evit vorbele inutile." Şi vă vine să credeţi ? De-abia trecea o zi, uneori nici atât, şi imediat primeam o scrisoare în care era un cec, şi, pe un bileţel sau chiar pe cec, scria limpede: „Zina, banii sunt pentru tine personal." Ce lucru extraordinar ! Fericitul Ioan îmi trimitea prin oameni ceea ce îi cerusem şi chiar le dădea gândul să scrie „pentru tine personal". Acest lucru s-a întâmplat de multe ori.

Faptul că era aproape se vedea şi în alte feluri, chiar şi după moarte. Iată încă două întâmplări dintr-o singură zi:

1. Era în septembrie, în 1966, în ajunul pomenirii Sfântului Serghie din Radonej. La noi la biserică nu se făcea priveghere, fiindcă preotul nostru lipsea. Am vrut să aprind măcar candelele pentru Sfânt, însă din păcate nu mai aveam ulei. Din întâmplare m-am uitat la masa unde ţineam portretul Fericitului Ioan şi 1-am privit rugător: „O, ce-aş fi vrut să aprind toate candelele din biserică de ziua sfântului!" Doar atât am spus şi, fiindcă trebuia să plec, m-am îmbrăcat şi am coborât. Ieşind, aproape că m-am izbit de o doamnă, o veche şi dragă prietenă de-a mea, care venea cu un pachet în braţe. Văzându-mă, a strigat:

- Draga mea Zina, îţi aduc nişte ulei. Ce fericire ! I-am mulţumit şi am alergat să aprind candelele din biserică.

2. După ce am aprins candelele din biserică, m-am întors, cu inima plină de mulţumire către Dumnezeu şi sfinţii Săi slăviţi, în drumul meu spre casă treceam pe lângă un magazin unde, printre alte lucruri vechi, era de vânzare o icoană a Sfântului Serghie din Radonej. De trei ani voiam să o cumpăr, însă din păcate nu am putut niciodată să-mi permit.

Voisem să i-o dăruiesc Fericitului Ioan de ziua numelui său. îmi plăcea mult icoana şi adesea mă opream să o admir şi să mă rog în faţa ei. Şi am continuat aşa, an după an. în tot acest timp am sperat ca proprietarul magazinului să-mi facă o reducere, însă el nu a vrut.

Şi astfel, fiind în seara aceea ajunul sărbătorii Sfântului Serghie, m-am oprit iarăşi în faţa vitrinei acelui magazin. Era închis. Mi-am făcut cruce şi m-am gândit: „Ce icoană minunată, sfântul arată de parcă ar fi viu, de parcă m-ar binecuvânta." Şi instinctiv m-am plecat ca şi cum aş fi luat în realitate binecuvântare. Am plecat cu părere de rău că nu am putut niciodată să i-o dăruiesc Fericitului Ioan. Şi, spontan, am început să-i strig în gând: „Mult-iubitul meu Fericite Ioan, fă o minune, să pot avea această icoană. O să o aşez la tine în chilie." Şi am plecat apoi.

La zece minute după aceea a trebuit să mă întorc şi, trecând pe aceeaşi stradă, am văzut că acum magazinul era deschis, deşi era foarte târziu. Am traversat şi am intrat înăuntru, sperând să mă pot închina la icoană, când proprietarul, întâmpinându-mă cu un zâmbet, mi-a spus:

- Ei, v-aţi hotărât să luaţi icoana aceea ?

- Nu cred, de vreme ce nu am banii necesari.

- Şi cât vă puteţi permite să daţi ? m-a întrebat el, iar eu i-am răspuns că jumătate din preţ.

Spre uluirea mea, a luat icoana şi mi-a dat-o ! Mai mult, nu aveam la mine atunci nici măcar banii aceia, dar tot a avut încredere să mi-o dea. Am strâns la piept icoana şi am fugit, slăvindu-1 pe Dumnezeu şi pe sfinţii Lui.

"Fericitul Ioan Maximovici. Viaţa şi Minunile",

Editura Sophia,

Bucureşti, 2006

Fericitul Ioan mă mângâia chiar şi apărându-le altora în vise. Aveam multe greutăţi la biserică, fiind nevoită să aud multe vorbe urâte despre Fericitul Ioan. Deşi încercam să mulţumesc pe toată lumea, nu puteam tăcea la aşa ceva şi încercam să-l apăr. Sufeream foarte tare din cauza acestor lucruri, în plus, mai aveam o grămadă de probleme şi acasă şi în alte părţi şi eram complet epuizată.

Odată m-am dus la biserică şi iarăşi am auzit ceva foarte dureros despre sfântul nostru şi nişte insulte îndreptate către mine personal. Nemaiputând să îndur, am izbucnit în plâns. Stăteam pur şi simplu acolo şi plângeam. Mă simţeam atât de împovărată. Atunci a intrat fratele lui Alexei, Serioja, şi a văzut că plângeam. Poate că auzise şi el poveştile acelea şi vorbele care se spuneau despre mine.

- Zina, mi-a spus el, nu plânge. Sunt numai prostii. Ia ascultă ce vis am avut azi! L-am văzut pe Fericitul Ioan plecându-se la picioarele tale.

Am împietrit auzind aceasta, fiindcă mi se părea incredibil. Dintr-o dată în inimă mi sa născut o mare bucurie. Mi-am uitat toate necazurile, toate micile mele frământări, căci acestea sunt mărunţişuri şi doar ne închipuim noi că sunt uriaşe. Şi Fericitul Ioan, ştiind că sunt într-o asemenea stare prostească şi inutilă, voise să mă mângâie, făcând să mi se povestească atunci visul acela neobişnuit.

Din cartea „Noi minuni ale Sf. Nicolae"

Ed. Sophia

Bucureşti, 2004

Întâmplarea pe care vreau să o povestesc mi-a fost relatată de mama, care, la rândul ei, a aflat-o de la o cunoştinţă împreună cu care merge la biserică. Ea reprezintă o mărturie a faptului că Sfântul Nicolae ajută tuturor oamenilor, chiar şi celor care sunt departe de Dumnezeu.

Totul s-a întâmplat în Belarus, chiar la începutul războiului. Soţul acestei femei era ofiţer. Locuiau împreună pe teritoriul cetăţii Brest. Când au început luptele, femeia, cu copilul nou-născut în braţe, a reuşit, ca prin minune, să fugă din cetatea învăluită de flăcările războiului.

Când şi-a revenit, a văzut că se află în pădure, într-un loc necunoscut. Nu ştia în ce parte s-o apuce. A cuprins-o deznădejdea. Copilul plângea, în jur erau doar copaci şi nici-o speranţă să găsească vreo cărare. Deodată, nu se ştie de unde, a apărut un bătrânel, sprijinit într-un toiag, care i-a spus: „Mergi în direcţia aceasta, acolo vei găsi ajutor!" şi a dispărut. Femeia s-a îndreptat în direcţia indicată de bătrân şi peste puţin timp a ajuns într-un sat. Acolo a fost găzduită de doi ţărani în vârstă, soţ şi soţie.

Atât timp cât a durat războiul, femeia şi copilul au locuit în acest sat. Nemţii nu au ajuns până aici. După război, femeia a mers la biserică şi acolo l-a văzut într-o icoană pe „bătrânelul" din pădure. Era Ierarhul Nicolae. „De atunci merg întotdeauna la biserică şi niciodată nu uit să mă rog sfântului", mărturiseşte femeia.

Elena Cistikina

"Fericitul Ioan Maximovici. Viaţa şi Minunile",

Editura Sophia,

Bucureşti, 2006

Lucrând la biserică, a trebuit să îndur multe greutăţi, dar Fericitul Ioan m-a ajutat întotdeauna, îmi amintesc clar o întâmplare dinaintea ultimei sale plecări. Plimbându-ne împreună pe o străduţă, mi-a dat nişte bani de ziua numelui, pe care să-i cheltuiesc pentru mine. în acelaşi timp mi-a spus:

- Zina, ar trebui să continui lucrul cu mesele gratis din trapeză.

Era vorba de lucrarea noastră de milostenie, de a pregăti la biserică mâncare, pe care o dădeam gratis celor care slujeau la altar, celor veniţi de departe, tuturor bătrânilor şi celor care se împărtăşiseră şi, desigur, celor care nu-şi puteau permite o masă. Atunci chiar mi-a dat zece franci pentru acest lucru. Am continuat să fac ce mă încurajase Fericitul Ioan să fac - am încercat, în orice caz. însă se pare că am exagerat, fiindcă am cheltuit tot ceea ce aveam şi mai mult de atât. Am început să împrumut bani şi datoria s-a ridicat la mai mult decât crezusem eu că o să fie: şaptezeci de dolari.

În vremea aceea primeam în mod regulat douăzeci de dolari pe lună de la „Fondul Arhiepiscopul Ioan", bani pe care i-aş fi putut folosi pentru această lucrare de binefacere, însă nu-mi ajungeau. E puţin spus că datoria mea începuse deja să se facă simţită, într-o seară, mă întorceam acasă de la biserică, gândindu-mă la povara datoriilor mele, şi, trecând pe lângă o bancă unde mergea adesea Fericitul Ioan, i-am spus nu numai în gând, ci şi cu voce tare:

- Fericite Ioane, de multă vreme fac cu credincioşie ce mi-ai spus să fac şi uite în ce necaz sunt acum. Ajută-mă; scoate-mă din încurcătura asta ! Astfel i-am vorbit o vreme, apoi m-am dus acasă şi m-am culcat. Dimineaţa m-am trezit când suna soneria de la uşă. Poştaşul mi-a înmânat o scrisoare de la „Fondul Arhiepiscopul Ioan".

„Slavă Domnului!, mi-am spus, o să-mi iau cei douăzeci de dolari îndată ce o să pot încasa cecul chiar la banca aceea şi apoi mai rămân cincizeci de dolari. O să fac eu cumva rost de ei. O să pot să-mi uşurez datoria de şaptezeci de dolari. Am desfăcut scrisoarea şi - o, ce surpriză am avut! Nu erau doar douăzeci de dolari, ci chiar şaptezeci! îmi amintesc că această surpriză m-a făcut chiar să sar în sus de bucurie, apoi am fugit îndată să încasez cecul şi mi-am plătit repede datoriile. Am scris şi Fondului, mulţumindu-le celor de acolo pentru darul lor atât de mărinimos. Insă nu am primit niciodată de la ei vreo explicaţie privitoare la motivul trimiterii exact a acelei sume. Luna următoare am primit din nou cecul obişnuit de douăzeci de dolari.

Mai păstrez şi acum chitanţa aceea, ca pe o amintire a faptului că banii mi-au fost trimişi mie personal de către dragul meu, Fericitul Ioan.

Din cartea „Noi minuni ale Sf. Nicolae"

Ed. Sophia

Bucureşti, 2004

Familia mea era foarte credincioasă. In casa noastră se păstrau icoanele Mântuitorului, a Maicii Domnului şi a Sfântului Nicolae. In faţa lor ardea întotdeauna candela. In anii grei de după revoluţie, părinţii împreună cu noi, copiii - eram trei, de la vârsta de un an până la cinci ani -, locuiam în Smolensk. Tata avea serviciu, iar mama, pentru a ne hrăni, se ducea în satele de prin apropiere şi schimba hainele pe pâine, lapte, făină - orice găsea, însă nu reuşea întotdeauna şi foamea o silea să mai încerce încă o dată.

Imi amintesc cum o dată mama ne-a promis că ne va aduce lapte, ne-a încuiat în casă şi a plecat. S-a întors plângând, a pus în faţa noastră un bidon plin cu lapte, iar alături, geanta cu haine. Fără să spună ceva, a îngenuncheat în faţa icoanelor. Plângea si-i mulţumea Sfântului Nicolae.

Noi, copiii, nu înţelegeam nimic, dar am început şi noi să plângem. Mai târziu, mama ne-a povestit următoarele: în ziua aceea, înconjurase satul Cermuşki şi nu putuse face rost de nimic. Mergea necăjită, pentru că ne promisese lapte, dar nu reuşise să obţină nici-o picătură. Aşa ajunsese la hambarul de la marginea satului. Acolo văzuse un bătrân care îi făcea semn cu mâna, de parcă voia să-i spună ceva. Mama s-a apropiat, iar el i-a spus: „Dă-mi vasul pentru lapte". El s-a dus în spatele hambarului, apoi s-a întors cu bidonul plin cu lapte. „Mergi în pace. Du copilaşilor tăi lapte!" Mama a vrut să-i mulţumească, a înconjurat hambarul de câteva ori, dar n-a mai găsit pe nimeni. Bătrânul dispăruse. Oare nu a fost aceasta o minune?

M. P.,

oraşul Sankt- Petersburg

"Fericitul Ioan Maximovici. Viaţa şi Minunile",

Editura Sophia,

Bucureşti, 2006

Cu puţin timp înainte de a pleca, Fericitul Ioan mi l-a încredinţat pe orfanul său iubit, Vladimir, căruia îi era oficial tutore. Cu mult timp în urmă îmi spusese:

- Micul Vladimir ar putea fi salvat dacă ar avea o familie.

Atunci nu a mai adăugat nimic, dar am înţeles cu inima şi intuiţia că voia să spună, de fapt, că ar trebui să-1 primesc ca fiu al meu. Şi de atunci am păstrat acest lucru în inimă, ca pe cea mai de preţ dorinţă. Şi iată că ultima dată când a fost la noi mi-a spus să iau băiatul şi să-i scriu când am greutăţi sau când am nevoie de ceva, iar el mă va îndruma cu sfatul său. Însă după puţin timp Fericitul Ioan a răposat şi pentru mine totul a devenit foarte greu, fiindcă nu aveam cui să-i cer ajutorul.

Micuţul Vladimir a fost primit fără tragere de inimă şi prietenie la mine în familie, fiindcă şi mama, şi unchiul meu erau în vârstă şi li se părea că este peste puterile lor. Acest lucru, bineînţeles, nu promitea nimic bun şi de la început au apărut tot felul de greutăţi. Mama credea că era prea mult pentru ei şi că şi pentru mine era un motiv de prea multe griji, în general, bietul Vladimir se găsea într-o situaţie foarte grea, însă nici eu, din păcate, nu eram într-una mai bună. Eram prinsă între ciocan şi nicovală şi trebuia să am grijă să nu stârnesc pe nimeni. Situaţia aceasta a început să-mi facă probleme de sănătate, am devenit nervoasă şi este puţin spus că îmi era foarte greu. Simţeam că acţionez după inima şi conştiinţa mea, inima fiindu-mi îmboldită de Fericitul Ioan. Dar toată lumea îmi dădea sfaturi care se băteau cap în cap, pe care nu le puteam urma. Şi dacă nu făceam ca ei, atunci apăreau alte probleme, în cele din urmă, am ajuns într-o asemenea stare, încât mi se părea că, dacă nu o să mă ajute Fericitul Ioan, nu o să mai fiu în stare să continuu.

Şi aşa, odată mi-am petrecut toată noaptea plângând şi rugându-mă la Fericitul Ioan. În cele din urmă i-am spus:

- Uite ce e, Fericite Ioan, dacă nu vii să mă binecuvântezi să continuu aşa cum simt eu că este cel mai bine, ca să nu fiu zăpăcită de toţi sfătuitorii aceştia, neştiind ce hotărâre să iau, atunci o să trebuiască să abandonez această lucrare Dumnezeiască şi nu ştiu ce o să se întâmple cu săracul Vladimir.

Spre dimineaţă am adormit şi am avut un vis: cineva sună la uşă şi eu alerg să deschid deoarece cred că este Fericitul Ioan. Deschid uşa şi într-adevăr, chiar el este! Intră pe hol. Uşa de la bucătărie se deschide şi de acolo se uită mama, unchiul şi Vladimir. însă Fericitul Ioan nu îi bagă în seamă. Vine direct spre mine. îi cad la picioare şi mă binecuvântează. Apoi mă ridic, iar el pleacă.

M-am trezit când suna soneria de la uşă. Am sărit din pat şi am deschis. Poştaşul mi-a adus un colet, pe care 1-am deschis, şi am văzut o revistă în limba engleză, The Orthodox Word (nr. 11, 1966, închinat în întregime Arhiepiscopului Ioan). Pe copertă era o fotografie cu un cimitir acoperit de zăpadă şi printre cruci umbla Fericitul nostru Ioan, întocmai aşa cum îl văzusem în vis. Iar pe copertă era scris de mână, „Pentru Zina".

Am fost atât de încântată de acest lucru şi copleşită de o bucurie atât de mare în lucrarea mea grea ! Începând din acea zi am luat hotărârea să nu îmi mai pese de părerile oamenilor şi să mă las îndrumată numai de ceea ce simte inima mea. Şi Dumnezeu m-a ajutat prin rugăciunile Dreptului din ceruri.

Ca să fiu sinceră, trebuie să spun că nu i-am simţit niciodată lipsa, încă de la prima lui plecare, când ne-a spus în scurta sa predică, în biserică, că nu este depărtare între cei care îşi întemeiază viaţa pe singurul lucru de trebuinţă şi au astfel unime sufletească. Şi, chiar şi după ce a murit, îi cer ajutorul Fericitului Ioan ca unui om viu, iar el îmi dă de ştire mereu că este prin apropiere, că mă aude şi că mă ajută.