l-am primit de dimineata, si mi-am zis sa nu fiu egoista...

”După modelul Dă mai departe, vă propun Preluarea: Grâu păzit de maci. Grâu pentru pâinea unor copii ai României. Frumoasă campanie a Asociaţiei Provita.”

Sunt doua feluri de a-ti trai viata... Unul - de a crede ca nu exista miracole. Altul - de a crede ca totul este un miracol. ( ALBERT EINSTEIN )

Generozitatea nu consta in a da mult, ci a da atunci cand trebuie. ( ANONIMUS )

Un suflet se poate numi generos atunci cand ii face mai multa placere sa dea decat sa primeasca. ( cHEVALIER DE MERE )

Felul in care dai valoreaza mai mult decat ceea ce dai. ( ANONIMUS )

CHRIS DE BURGH - ONE WORLD :

                   Așa se face că Bacalaureatul de anul acesta a dat prea tare în fiert și nu reușește deloc să stingă focul „copiatului”. Fumul se întinde pe la minister, inspectorate, comisii și contestații. Nu se va stinge prea curand focul dar nici nu vom vedea vinovați. Se vor găsi totuși câțiva țapi ispășitori fiindcă oamenii trebuie să simtă că „ s-a făcut dreptate”.Cândva.

Corina Cretu a facut o dedicatie pentru prietenii ei. Sper sa fiu si eu printre ei :lol:

IonI liescu ofera cateva raspunsuri pentru unii colegi bloggeri;

Moshcalifar face cateva referiri la "inegalabilul" Florin Calinescu

Alt lucru stupid, mai este orasul meu. Beclean. Un oras miiic, miic, situat pe raul Somesul Mare. De ce stupid? Pentru ca aici toata lumea stie pe toata lumea, si toata lumea copiaza pe toata lumea x_x. Desi, se presupune ca peste tot este la fel, ei bine, unii oameni din acest orasel trec de la o moda la alta anual. De exemplu, anul trecut orasul era plin de punkeri. Acum ... habar nu am. Dar e nasol, ca nu prea exista originalitate. Mai bine nu comentez.

Un alt lucru stupid mai este si viata mea. Mai nou. De ce? Pentru ca e atat de plictisitoare mai nou...si nu stiu. Nu imi gasesc ce sa fac. Si, este foarte stupid faptul ca implinesc 15 ani si ma simt de parca as implini 18-19 ani. Foarte STUPID.
Bine, bine. Poate ca am exagerat, dar nu stiu. Ma simt stupiiid de tot. Mai ales in ultima vreme. Ma simt stupid si ca Lara a iesit de pe mess atat de repede. E stupid sa te plictisesti. Dar e si mai stupid atunci cand te si deprimi din cauza plictiselii.

Messenger-ul mi se pare stupid. Si telenovelele la fel. Poate ca deja exagerez cu toate lucrurile mi se par stupide, dar e o parere aparte :-| .
Deci, sa revenim: am zis ca messenger-ul mi se pare stupid. Da. Asa e. Mi se pare, pentru ca, unii il folosesc intr-un mod foarte enervant (cei care trimit mass'uri aiurea), dar slava fortei supreme (LOL), nu mai am parte de asa ceva in agenda mea de messenger. Dar am avut. Si faceam crize de nervi, dar nu le dadeam ignore (cred ca din cauza bunului simt).

Mi se pare stupid ca sunt atat de toanta. Intotdeauna imi infranez iesirile, si tin totul pentru mine ca nu cumva persoana respectiva sa se supere pe mine. Sunt satula sa tot tac. Dar ce sa faci...poate e din cauza zodiei sau...nu stiu.

Mi se pare stupid faptul ca unii ma considera ,,emo", doar pentru ca gandesc altfel despre anumite lucruri. Poate ca am niste emotii mai puternice, dar asta nu ma face emo. Sau da? X_X
Mi se pare stupid si faptul ca azi nu am citit deloc. Mi'e ciuda. Dar d'eh. Mai nou, din punctul meu de vedere, totul este stupid.

Ei bine, nu! Oricat am cautat eu defecte de organizare, oricat am vanat gaurile din cascaval, B'estfest e bestial organizat. Felicitari! M-am simtit in siguranta, am avut intotdeauna ceva de facut, am toate motivele sa vreau sa ma intorc in urmatoarea zi si asta nu doar pentru line-up.

In primul rand B'estfest m-a incurajat. Exista oameni normali in Bucuresti, oameni care asculta muzica buna, care sunt civilizati, care respira deja aerul anilor in care traim. Pentru toti oamenii pe care i-am vazut aseara am un singur sfat: FACETI COPII MULTI!!!

In ordinea in care am avut parte de ele: Silent Disco este un concept foarte tare si nu inteleg de ce nu exista un asemenea loc deschis tot timpul in Romania. Pentru ca pe langa faptul ca iti da optiunea de a asculta unul din 2 DJ care pun muzica simultan in acelasi loc, ai si posibilitatea sa-ti dai castile jos si sa ai o conversatie pe cel mai normal ton din lume.

NSK nu au avut parte de publicul pe care il meritau, pentru ca au fost programati destul de devreme, pe cand multa lume era inca la birou, iar gradele din termometre inca prea multe. Din cate am inteles a fost prima reunire a grupului de mai bine de 8 ani incoace. Tot ce le doresc este sa nu astepte inca 8 ani pentru a canta din nou impreuna. Foarte bine ce fac ei acolo. Si foarte bine si Mara si MC B pe care i-au chemat alaturi de ei.

Pe final de NSK ne-am mutat la Apollo 440. Sincer nu prea aveam chef de sound techno la momentul respectiv. Si nici n-am avut parte. Rock, frate. Cu energie, cu sound dur, cu un vocal genial, cu un baterist batran care batea ca toate tobele iadului (desi era ajutat pe spate si de multe sample-uri). Mi-au placut mult.

Alanis Morissette a fost tot ce-am crezut ca va fi. Adica a cantat perfect, fara nici un efort, acompaniata de niste super-instrumentisti. Cu toate astea am bagat de seama ca majoritatea domnilor din public erau destul de detasati, fiind evident ca erau acolo doar pe post de insotitori de prietena/logodnica/sotie incantata. N-am stat pana la sfarsit, pentru ca incantarea doamnei mele s-a sfarsit in plictiseala. Inca o raita pe la Silent Disco si...

Singura pe care am ratat-o de tot a fost Miss Platnum, dar asta este... Nu le poti avea chiar pe toate.

Am inceput sa asteptam Cypres Hill. Singura trupa care a intarziat. Vreo... 10 minute. In rest, tot festivalul a fost ceas elvetian. Primele doua piese s-au auzit ingrozitor, lucru care se intampla de obicei la concertele hip-hop. Exact cand eram gata sa zic "ok, ne tinem de plan: plecam dezamagiti de la Cypress Hill si mergem sa ne dregem la UNKLE" s-a intamplat miracolul. Nu stiu cum, dar cateva mii de oameni saream cu totii in aer, cantam, dansam, ne isterizam cu 2 MC care n-au pierdut un singur beat, care n-au piedut un singur vers, care au facut o super-atmosfera. Deci da, s-a auzit perfect.

Am ajuns totusi si la UNKLE, insa prea tarziu ca sa mai intram in atmosfera. Din ce-am auzit, a fost de bine si acolo.

Toata lumea cu care m-am intalnit acolo a zis acelasi lucru: "e atat de misto, ca parca n-ar fi Romania!" Eu zic asa: este Romania! De ce nu poate sa fie toata un B'estfest? Tot timpul! Eu sunt pentru! Promit sa cumpar bilet!

După 1990, o dată cu aşa-zisa "liberalizare" a învăţământului românesc, în peisajul autohton au început să răsară, precum ciupercile după ploaie, puzderie de instituţii, cu precădere în învăţământul superior. Până atunci şi chiar în prima jumătate a anilor '90, îndeosebi la anumite facultăţi sau profile ale acestora, concurenţa pentru obţinerea unui loc de student era acerbă. Examenul de admitere genera emoţii, tensiuni ce frizau nu de puţine ori paroxismul, iar calitatea de student şi, de urmare, cea de licenţiat genera un status social apreciat ca atare.

Apoi, pe lângă marile universităţi de stat de la Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca şi Timişoara, s-au reînfiinţat sau dezvoltat universităţi de stat din alte localităţi, dar, mai ales, au fost deschise pretinse universităţi private care le-au "căpuşat" pe cele de stat. În primă instanţă, ele au venit să suplinească absenţa unui număr suficient de locuri în învăţământul superior faţă de numărul doritorilor de a fi studenţi, astfel că ele absorbeau şi continuă să atragă acei candidaţi care nu reuşeau sau nu au nici o şansă de a obţine un loc la o facultate din cadrul universităţilor de tradiţie. Apoi, treptat, pentru a-şi completa necesarul de cadre didactice, aceste universităţi au recurs la "racolarea" celor din universităţile de stat. Prost remuneraţi în sistemul bugetar, aceştia au văzut în mediul privat un soi de "El Dorado". Realizând rapid că nivelul de studiu este departe de cel academic autentic, multe din cadrele universitare cu o anumită anvergură au acceptat şi s-au angajat pe mai multe norme didactice, rotunjindu-şi frumuşel veniturile în schimbul unor servicii de o calitate scăzută, prestând la catedră o atitudine placidă, dezinteresată, frugală.

Împământenirea acestor pretinse universităţi private şi în special acreditarea lor a constituit un proces de anduranţă presărat cu nenumărate scandaluri de la cele de imagine până la cele de corupţie, nu de puţine ori dându-se în fapt, "ţepe", "tunuri" ale căror victime au fost persoanele ce au avut naivitatea de a se înscrie la astfel de forme de învăţământ orbite de perspectiva obţinerii unei diplome de absolvire facile, chiar dacă recunoaşterea ei în mediul socio-profesional ridica de cele mai multe ori obstacole serioase.

În prezent, în linii mari, sita a cernut şi doar câteva universităţi private au răzbit reuşind să se impună cât de cât pe plan naţional, depăşindu-şi condiţia locală, regională, deşi parcă, între acestea, există o înţelegere de teritorialitate cu privire la atragerea propriilor studenţi. Doar că, până acum, nici una din aceste instituţii nu a produs rezultate universitare de prestigiu, nu a dezvoltat vreo strategie coerentă şi, mai ales, nu a venit să acopere în mod real "găuri negre" precum sectorul cercetării sau cel al pieţei specializate, neconvenţionale din domenii tehnologice revoluţionare, limitându-se la simplul rulaj de creiere şi, desigur, bani. Taxele de studiu, cursurile şi (re)examinările plătite, "comisioanele" şi "protocoalele", totul culminând cu achiziţionarea contracost a tezelor de licenţă au ajuns să domine aproape exhaustiv mediul universitar privat de la noi.

Până acum, nici societatea civilă, dar nici mass media nu au angajat o dezbatere publică reală, obiectivă şi consistentă cu privire la învăţământul superior particular din ţara noastră. Chiar nu se impune o astfel de analiză pertinentă? Care este locul şi rolul universităţilor particulare din România? Sunt sau trebuie să fie ele doar o alternativă compensatorie la sistemul public sau ar trebui să-şi asume funcţia de "motor" social aidoma sectorului economic privat? Există la acest moment, în România, vreo universitate privată care să denote un caracter progresist de esenţă sau toate se limitează la a fi numai nişte abile "fabrici de bani"? Putem avea încredere în capacităţile, cunoştinţele şi pregătirea absolvenţilor unor astfel de instituţii sau trebuie să-i privim cu suspiciune gândind că, lipsiţi de devoţiune profesională consistentă, mare parte dintre aceştia nu vor căuta decât să-şi recupereze în acelaşi mod investiţia în studiile proprii pentru a parveni mai apoi social?

La inceput a fost "Cuvantul" iar prin cuvant, Fiinta Suprema - oricum ar denumi oamenii acel "Ceva" de multe ori inexplicabil - a poruncit celebrul " Fiat lux ! " - "Sa se faca lumina !".

Astfel a inceput universala aventura fara sfarsit ... Ma rog, cel putin in versiunea biblica preluata prin Vechiul Testament de crestinism de la iudei. Astazi, stim, macar o parte dintre noi, gratie spiritului iscoditor si curios al miilor de oameni dedicati stiintei, de acum sau de demult, felul cum a inceput Totul...

Cel care scrie acum aceste randuri este unul din cei aproape 7 miliarde de membri ai categoriei de vietuitoare denumite "Oameni", care, in anul de gratie 2008 - dupa sistemul de numaratoare a timpului propriu speciei umane - duc o viata sociala pe o planeta denumita TERRA dintr-un sistem solar al unei galaxii denumite de acceasi specie, Calea Lactee.

Despre Terra voi scrie deci aici, dar si despre oameni, cei care pot face cinste planetei dar si despre cei care zi de zi, prin gandurie si faptele lor nu aduc nimic bun si provoaca umbra inutila acestei mici minuni a Universului.

Poate ca da... poate ca sunt ultimele. totusi, mi-am dat seama ca se dramatizeaza prea mult pe chestiunea asta, cu finalul facultatii.

Ultima seara cu colegii... nicidecum. Si pot spune sigur ca o sa ne mai vedem inainte de 2018. Ca o sa iesim iar prin cluburi, pub-uri etc. Ultima seara cu Flavius si Olimpicu, pe terasa... poate. Dar doar pe terasa din fata caminului. Fiindca in mod sigur ii voi mai vizita la Cluj, si terase se mai gasesc destule in Cluj :)

Ultima zi de scoala, da... ii voi mai vedea pe oamenii din facultate? Poate pe vreo 2-3. Fiindca in ultima perioada, cu sustinerea licentei, am ajuns sa fiu foarte dezamagit de toate "smenurile" ce se invart prin facultate (despre asta, mai pe larg, intr-un viitor articol).

Si, pana la urma, aici vroiam sa pun accentul... pe oameni. In loc sa ajungi, dupa cativa ani petrecuti in compania unor oameni care te-au facut sa te simti bine, sa dramatizezi, sau chiar sa plangi ca n-o sa te mai vezi cu ei... sa faci tot posibilul sa te mai vezi cu ei!

As putea spune ca toata viata mi-am ales cu grija prietenii, ca sunt pretentios in a-i alege... dar merg pe principiul "tine-ti prietenii cat mai aproape", o adaptare a cunoscutei zicale (ca nu sunt atat de important incat sa am dusmani :) ). De aceea am ajuns sa nu cred in despartiri triste si alte chestiuni de genul, daca nu e vorba de distante mari si perioade lungi de timp. Pentru fiecare dintre noi se termina o etapa in viata, dar urmeaza alta, cel putin la fel de importanta. Alti oameni, alti prieteni... dar care nu ii vor inlocui pe cei vechi. De aceea trebuie sa privim in viitor, zic eu.

Sa privim in viitor, dar sa nu uitam de oamenii cu care ne-am simtit atat de bine... Oameni care, mi-am dat seama, ca nu au cum sa te faca sa te simti bine, daca nu vrei sa-i cunosti. Cunoscandu-i, ajungi sa iti dai seama ca ai doar de castigat. E mare pacat sa ajungi sa realizezi, la sfarsitul facultatii, ca ai trecut prin ea, si tot ce ti-a ramas e doar o hartie (numita, generic, diploma de licenta). Ajungi sa-ti pui una dintre cele mai frustrante intrebari din lume: "cum ar fi fost daca...?". Si, chiar daca ajungi, cum am patit eu, sa regreti ca nu ai cunoscut pe cineva mai repede, ai totusi norocul sa fi cunoscut persoana (persoanele) si sa nu ajungi la frustranta intrebare...

Asadar, oameni buni... nu va mai lasati cuprinsi de tristete, nostalgie sau alte sentimente negative, ca nu are sens. Mai bine despartiti-va de oamenii dragi cu ideea clara ca o sa-i revedeti, ca o sa va simtiti bine impreuna, din nou. Este un sfarsit, dar este si un nou inceput. Asta e unul din motivele pentru care viata poate fi atat de frumoasa- sa ai cat mai multe amintiri frumoase, alaturi de cat mai multi oameni, si cand o sa ajungi la varsta la care sa tragi o linie, sa fii fericit ca ai lasat atat de multe in urma ta...

Îmbrăţişând umanitatea,îî îmbrăţişezi valorile,trecute.......prezente......viitoare.Cu ochii înlăcrimaţi te uiţi spre marea de ignoranţi,spre pasta omogenă de prostie,spre trupuri în putrefacţie,a căror miros,veşnic,îţi va aminti că trebuie să te îndrepţi spre "comori",care,odată deschise vor împrăştia mireasma cunoştinţei,asemeni tămâiei,în întregul sanctuar!Atunci vei fi fericit,vei cunoaşte,vei fii mai uman,vei fi zeu!

Vreau să vă spun vouă fraţii mei,cetăţeni ai sanctuarului,că "cei de jos",nu sunt proşti,ei sunt bolnavi,şi trebuie trataţi ca atare!Sunt atât de bolnavi încât bucuria iluzorie pentru care râd li se pare mai veritabilă ca propriile lor credinţe.........fostele lor credinţe :(

Sunt izolaţi....de razele energizante ale Soarelui,de mirosul paginilor unei cărţi vechi,de armonia muzicii divine,de glasul naturii......

Sunt nou venit în sanctuar,sper să ştiu să fructific acest privilegiu.......

Si dupa atatea papusi operate si sifoniere zgariate in "slujba" invatamantului si eu stiu ce alte activitati au mai trecut prin mintea altor copii, ce devine copilul asta si cei ca el? Pai imbratiseaza profesia de economist, de informatician, etc, ceea ce nu-i neaparat rau. Au rolul lor in societate si ei, dar eu cred ca faptul ca s-a ajuns la preferinte pentru aceste meserii este datorat in proportie de 99% criteriului financiar.

In zilele noastre ar parea ca cine vrea sa devina doctor sau profesor trebuie sa fie curajos. Am ales sa vorbesc despre meseriile acestea din singurul motiv ca din punctul meu de vedere medicul si invatatorul au contributia cea mai mare in viata unui om.

Zilele trecute am avut ocazia, in timp ce asteptam un tren in Gara de Nord, sa stau de vorba cu o proaspat absolventa ce urma sa profeseze ca profa (de muzica si franceza) dar urma sa-si mai dea niste examene de titulatura. Era fericita ca terminase facultatea. Am intrebat-o insa daca ii place sa predea , lasand la o parte motivatia financiara (care lipseste normal). Fata era incantata , mi-am zis ca e bine ca porneste la drum cu atitudinea asta.Si apoi mi-am amintit de o fosta colega care preda engleza si anul acesta pleaca in State intr-un schimb de experienta pentru 1 an de zile. De fapt, imi zic eu in sinea mea, sunt oportunitati in fiecare domeniu.

La varsta de 14 ani stiu ca imi doream foarte mult sa ma fac doctor. (V-am mai povestit in postul asta). Acum as fi fost inca rezident, leafa subtire , dar cine stie as mai fi tras cativa ani (poate vreo ocazie de a lucra in vreun spital in strainatate). Dar de asta zic ca e vorba de curaj, trebuie sa fii dispus sa " tragi", sa strangi din dinti o mare perioada din viatza. Oricum eu am toata admiratia si respectul pentru tinerii acestia. Probabil ca eu nu am fost suficienta de indrazneata ca sa fac asta. Well, I had my chance.

Dar desi pentru a merge pe calea medicinii e cam tarziu acum, am descoperit cu ceva ani in urma ca-mi place sa predau ( asta din meditatiile pe care le-am facut si le fac). Cred ca am "what it takes" (cel putin asa mi-au zis "elevii"), adica cel mai mult rabdare apoi dorinta de implicare. SI in plus imi place. E drept ca eu iau asta ca pe un hobby, ceva care sincer ma binedispune. Ca totul e pana la bani. Tot aici se ajunge. :) Dar din fericire partea asta poate fi mai usor de imbinata cu un job, ramanand un hobby insa.

Sper insa sa fie multi curajosi care nu gandesc ca mine si au curajul sa mearga pana la capat motivati de bucuria de a aduce un aport moral/fizic/spiritual oamenilor din jur, prin practicarea acestor meserii.

IATA CE ZICE ISABELLELORELAI :

INTRE INTUNERIC, GROPI SI ABSURD SUNT OAMENII, SAU NU ...

Zic si eu :

Haideti, sa fim Oameni ! Daruieste si vei primi insutit, caci, " nu exista lucruri marete, doar lucruri mici cu o dragoste mare. Fericite sunt acelea . " ( Maica Theresa )

... atatea aripi vor, sa zboare ...

SIBILLA POESIS

preluat de pe http://isabellelorelai.wordpress.com

Blonda stirista de la 7 dimineata conducea o masina 4x4 de la Seat   Chevrolet, facand o ilegalitate sub privirile "organului". El scria de zor procesul verbal, ea incerca disperata sa-l faca sa nu consemneze cele intamplate. Imbracata cu jeans si maieu fara spate, Iuliei Vantur nu cred ca i-a servit cu nimic expunerea sexualitatii. Sau poate da...

Noi chiar am fost familia perfecta pana in 1988. Atunci lucrurile s-au schimbat brusc. Mi-l aduc aminte pe tata inchis in baie, plangand. Nu il mai vazusem pe tata plangand si nu intelegeam ce l-ar fi putut determina sa o faca. A urmat o absenta lunga a printilor, care plecasera la Bucresti pentru operatie. Eu am ramas cu bunica si nu stiam ca mama lupta pentru viata ei.

Mi-o aduc aminte perfect pe mama, la intorcerea din spital. Tata o ajuta sa urce scarile si ea ma privea, avea intreg capul bandajat, si imi zambea. Cel mai frumos zambet din lume! Dupa ani am aflat ca mama isi jurase, inainte de operatie, sa se intoarca acasa, la mine, pe propriile picioare, si asta facuse. Era a doua oara cand trisase moartea, dupa ce cu cativa ani inainte invisese cu mult curaj si lupta cu cancerul de san.

Adolescentii adesea comunica mai greu cu parintii. Eu insa in adolescenta pur si simplu m-am indragostit de mama! O adoram pentru ca era frumoasa, pentru ca avea infinita rabdare cu numeroasele “crize de identitate” inerente varstei mele, pentru ca stia sa ii zambeasca lui tata chiar si dupa 20 de ani de casatorie, pentru ca avea simtul umorului, pentru ca a citit la viata ei sute de carti si totusi nu se sfia sa fie o gospodina excelenta, pentru ca, avand o pensie de boala minuscula, nu a acceptat sa fie o “povara” financiara pentru tata si a reluat activitatea la catedra , imediat ce starea de sanatate i-a permis acest lucru.

Dupa familie, marea iubire a mamei a fost meseria ei. A predat Limba si Literatura Romana, si sute de elevi sibieni i-au trecut prin mana. A fost diriginte si director de scoala, a organizat serbari si a format olimpici si stiu ca munca cu elevii i-a adus mari satisfactii.

Mama a fost sufletul familiei, asa cum sunt convinsa ca multe mame sunt sufletul propriilor familii. Un om care are sufletul bolnav se pierde. Acelasi lucru se intampla si cu o familie. In anul 2004 am aflat ca mama este din nou bolnava. Prevestriea rea, care planase asupra familiei mele timp de multi ani, asemeni unui nor negru de ploaie, se adeverise. Meningiomul recidivase. Au urmat trei ani de lupta continua. In total 10 operatii. Au aparut multe complicatii medicale: s-au format chisturi care au necesitat introducerea, in repetate randuri, a unor drenuri; operatia s-a infectat etc. Am reusit sa luptam cu tot ceea ce inseamna o asemenea suferinta, ramanand uniti: eu, tata si sora mea. Nu ne-am pierdut speranta. La un moment dat mama a fost internata de Craciun in spital. I-am cumparat un bradutz artificial, globuri, beteala si luminitze si i-am amenajat pe noptiera de spital coltul ei de Craciun. Am curatat portocale ca sa indepartam mirosul de spital. Bolnavii si asitentele din sectia de neurochirugie veneau in salonul mamei si se bucurau cu noi de acele putine clipe de normalitate.

Nu am renuntat nicio clipa la lupta. Mama nu a renuntat nicio clipa la lupta. Erau situatii in care ea ne imbarbata pe noi, cei aflati acolo pentru a o ajuta. Ea era cea care ne facea pe noi sa radem! Insa tumora creste in continuare, si incet incet, ne-o rapeste pe mama de langa noi. Am reusit sa gasim o clinica din Austria si un neurochirurg de renume, care a acceptat cazul mamei. Costurile minime ale aceste interventii sunt insa de 17.170 de Euro. Ele pot fi chiar mai mari, in cazul in care apar complicatii sau este necesara o recuperare mai indelungata. In plus, mama are nevoie de transport medicalizat pana in Austria. Costul acestuia se ridica la aproximativ 8.000 de euro. Pentru noi insa aceasta suma de peste 25.000 de Euro este vitala, de ea este conditionata intrarea mamei in operatie.

Fiecare zi care trece este in dezavantajul nostru. Cu fiecare zi care trece eu o pierd pe mama cate putin. Parintii mei au muncit cinstit o viata intreaga, au reusit sa ne asigure mie si surorii mele un trai decent. Dar la acest moment, 25.000 de Euro sunt bani pe care noi nu avem efectiv de unde sa ii strangem, decat cu ajutorul dumneavoastra. Stiu ca in Romania oamenii pot face inca minuni, adesea rupand din putin lor pentru a-i ajuta pe altii. La aceasta capacitate extraordinara a romanilor de a se mobilize pentru cei aflti in suferinta, fac apel acum.

Eu si mama suntem mai mult decat mama si fiica, noi doua am fost mereu partenere, partenere in tot ceea ce inseamna viata. La iesirea din operatii eu eram prima persoana pe care mama vroia sa o vada, pentru ca doar eu stiam sa o fac sa zambeasca, in ciuda durerilor si a suferintei. Va rog ajutati-ma sa ii fiu alaturi mamei si in aceasta mare incercare prin care trebuie sa trecem impreuna. Va multumesc din suflet pentru orice mic ajutor pe care ni-l puteti trimite in conturile:

În RON: RO 81 RZBR 000 006 000 645 0211(Raiffeisen Bank, sucursala Decebal, Bucuresti)
În EURO: RO 74 RZBR 000 006 001 047 9911(Raiffeisen Bank, sucursala Mihalache, Bucuresti)

deschise pe numele surorii mele, Simona Bica.

Ioana

Familia Rusu poate fi contactata la numerele de telefon 0728.996.219 si 0723.353.096 (Simona) sau 0746.153.577 (Ioana).

Daruiti si dati mai departe! "

Sursa aici, unde puteti vedea si niste poze incredibile. E dureros sa vezi prin cate pot trece unii oameni, si totusi au zambetul pe buze. Stiu ca e ciudat, dar oamenii cei mai necajiti, sunt de multe ori cei care zambesc cel mai mult. Fiecare poate ajuta, si cu frica in suflet ma gandesc ca oricui i se poate intampla.

Tot în categoria "dă-te la o parte!" intră şi întâlnirile întâmplătoare a două (sau mai multe) familii fericite, cu mulţi plozi şi multe cărucioare. Şi culmea e că aceste minunate familii fericite, cu plozi şi cărucioare cu tot, se opresc fix, dar fix (!!!!!!!!!!!!) în mijlocul drumului... eventual ocupă toată aleea. Ca exemplu concret iau reuniunile din faţa Mega Image-ului din Titan.

"Dă-te la o parte!" se aplică şi în supermarketuri. Tocmai m-am întors dintr-unul. Şi nu mi-a făcut nici o plăcere să mă duc acolo... Ba mai mult, mi-a pierit toată pofta de mâncare după ce am făcut la manevre ca să nu nimeresc vreo babă care nu are stare acasă şi a ieşit după un ziar şi-o floare. Majoritatea se opresc FIX în mijlocul drumului... sau merg atât de încet, încât îţi vine să dai cu ei de toţi "pămânţii". Dacă ei ies în supermarket ca şi cum ar ieşi la plimbare, asta nu înseamnă că şi eu apreciez că mă duc la muzeu. Nu!

"Pardon!" în ziua de azi nu mai există în vocabularul lor. Strada, raionul li se cuvine... Pentru ei îmi voi lua o chestie cu electroşocuri... Cât despre mersul cu rolele, am văzut un claxon foarte tare, care scoate nişte zgomote absolut oribile.

P.S.: poate că par nepoliticoasă, nu sunt. Dar şi dacă aş fi, măcar am o scuză... eu nu am cei "7 ani de-acasă", am numai 6...

Cu tot mojo-ul meu *utizat de plecarea Simonei si de altele de langa, le voi acompania pe Adina si Crema de Zahar Ars si vom zambi frumos cand vom vinde tricouri. Sloganul nostru va fi "We give you shirts with smile! :D "

Va multumesc. Uitasem ce inseamna sa NU te certi cu oamenii impreuna cu care pleci intr-o calatorie. Uitasem ce inseamna un grup de prieteni care au mereu grija unul de celalalt. Si...am aflat ca orice subiect poate sa derive in discutii despre...sex!

Nu voi povesti ce s-a intamplat in ultima saptamana. Doar ca a fost unica. Fiecare a lasat ceva memorabil in urma pentru a intra in amintirile noastre...'animalul' lui Stefan si al Ancai, 'la naiba-ul' lui Sebi, Sebastian cu al lui Turn Eiffel, Cami care face 'pam pam' si Claudia, care a avut propriul ei Legolas din Lord of the Rings.

Eu..eu am lasat in urma un sentiment ciudat de fericire. O betie asa crunta incat nici dupa 2 zile nu mi-am revenit complet. Un rasarit care s-a lasat asteptat si o baie in valurile racoroase ale diminetii. O datorie grozava lui Sebi care m-a salvat din 'mainile' animalelor salbatice de prin White Horse (calul balan:P). Dar care scade pe masura ce imi aduc aminte de palma pe care mi-a dat-o. Iti multumesc Sebi:), pentru ca mi-ai oferit o mana de ajutor si pentru ca mi-ai dat sfaturi pe care, desi nu mi le-am mai amintit a doua zi, sunt sigura ca merita luate in seama.

Balega de cal, ping pong si biliard, vama veche si ploaie, adevar sau adevar, vrajeala marii si portii duble de cartofi prajiti la corsa, folk si cantece despre iubire, baieti frumosi si adolescenti de 17 ani, nu te supara frate, balaceala pe la fundul marii, fluieratul salvamarilor, sarituri pe spate si taieturi pe talpita, calcatea si dans cu stalpul de la White Horse.....bla...bla... A fost 'orgie' cu voi:). PUNCT.

D(S)EX : Sentiment ciudat de fericire = sentiment de fericire provocat de activitatile pe care le realizezi efectiv, amestecat cu un sentiment care determina senzatii nemaintalnite pana atunci de o persoana, ce nu au inca o definitie sau o explicatie, gen