Pentru că nu îmi place să fiu lipsit de confort, căsuţa mea va fi dotată cu panouri solare - sunt  ecologice şi îmi oferă un sentiment de libertate. Ca să nu rămân pe întuneric, căsuţa mea va avea dimensiuni rezonabile, nu va concura cu palatele ţigăneşti de pe meleagurile dâmboviţene.

Mai aştept 10 ani, până apar panourile care funcţionează pe timp de noapte - astfel scapi şi de grija generatorului şi de grija regiilor de electricitate. Cercetătorii americani lucrează din greu la aceste panouri care au la bază nano-antene de dimensiunea firului de păr, capabile să absoarbă energia provenită de la razele infraroşu pe întuneric. Nu e vrăjeală, dacă vrei să afli mai multe am scris o întreagă poliloghie pe go4it.

Cred că mulţi dintre voi, vă cumpăraţi măcar o sticlă de 0,5 l pe zi (în special Cola). De ce să daţi banii pe o băutură proastă când, cu o sumă chiar mai modestă şi fără prea mare efort, vă puteţi prepara un suc natural. Iată un exemplu (ideea mi-a venit când am văzut că unele magazine comercializează sucuri naturale la un preţ de aproximativ 5 RON pentru 250 ml):

• 2 Kg de portocale costă 7 RON în majoritatea hypermarket-urilor;
• 2 Kg de portocale = 12 portocale;
• Din 4 portocale rezultă un pahar de 250 ml 100% natural juice;
• Calculăm şi vedem că un astfel de pahar costă 2,33 RON;
• Faţă de sucul natural din comerţ econosim 2,67 RON la fiecare pahar;
• Faţă de licorile chimice economisim aproximativ 0,67 RON, dar mai important este că alegem modul natural -> mai multă vitalitate şi imunitate a organismului.
• Nu ai nevoie decât de un cuţit şi un storcător de pe vremea lu' bunica (precum cel din imagine). Credeţi-mă că este la fel de eficient ca acele aparate moderne care fac treaba singure.

În zilele următoare, o să scriu despre cât de bine este să nu fumezi şi ce nu realizează majoritatea fumătorilor atunci când îşi aprind o ţigară. Nu îşi dau seama că de fapt nu există nicio plăcere în a fuma, există doar dependenţa de nicotină. Voi dezvolta subiectul ceva mai târziu.

Femeile agresate, chiar dacă au greşit, nu şi-au manifestat intenţia de a rămâne pe acele locuri. Nici nu aveau cum în faţa veritabilei “balene de Ferentari” cu tehnici de luptă a la Rakshasa Rani. După ce a mai aruncat câteva blesteme de la marginea peronului (sper să i se spargă în ţeasta aia de creatură din Cambrian), a plecat să facă plângere la personalul trenului. Bineînţeles, când au văzut-o cu spume la bot, i-au dat cu flit şi plotox.

Cât despre mine, trebuie să spun că am plecat obosit, gras şi fumător, dar m-am întors total schimbat. Ceea ce sugerează că am avut un super-concediu. Da, a fost o alegere cât se poate de inspirată, condimentată excelent de câteva “minuni” întâlnite pe teritoriul zeului Poseidon.

1. Trăsurile cu ciori maneliste

Maneaua is almost dead. Sau cu alte cuvinte, curentul care a posedat fiinţele cu IQ subunitar vreme de un deceniu e pe cale să ia sfârşit (în rândul românilor). Însă, aşa cum drogul neadministrat la timp induce sevraj, aşa şi maneaua urlă ca o bestie din corpurile intoxicate ale amărâţilor care nu au reuşit să scape de dependenţă.

Puţini, dar gălăgioşi. Ciorile ce încă mai speră să atragă adepţi în rândurile muzicii “subculte” au recurs la metode inedite, dar fără prea mare succes: cavaleria grea - trăsuri de tranzit cu difuzoare din care gâjâiau manele la modul cel mai trist cu putinţă şi infanteria infantilă – nişte puştani cu ochelari de Enrique şi evidente coşuri pe faţă foloseau telefonul mobil pus lângă portavoce pentru a împrăştia radiaţiile manelare în staţiune. Din fericire, doar ţiganii îi mai băgau în seamă.

2. “Trubadurii” de la Restaurant Caraiman

Caraiman este un restaurant cu iz comunist, unde seară de seară avea loc un aşa zis program artistic. Protagoniştii, doi indivizi total diferiţi: un ţigan destul de amuzant, cu voce puternică dar nasoală (“gipsanul”) şi un slăbănog albinos pe care abia îl auzeai – noi l-am poreclit “Mihai Constantinescu decăzut” (nu că adevăratul M.C. ar fi pe culmea succesului).

Printre piesele interpretate foarte original de “gipsan” menţionez: Escucha Me – Gipsy Kings, L’Italiano – Toto Cutugno şi “Corazon Espinado – Santana”. Bine, al nostru artist spunea “espinoza” în loc de “espinado”, fapt pentru care ne-am amuzat copios. Albinosul nu era nici pe departe comic, mai degrabă era o prezenţă plictisitoare în decor. Singurul lucru care m-a făcut să râd a fost momentul în care a cântat piesa “Am cazanul meu şi sunt fericit”, cumva în contradicţie cu expresivitatea jalnică înfăţişată.

Lângă noi, un alt local dădea petreceri cu adevărat tari: dansatoare îmbrăcate în costume tradiţionale ruseşti, interpreţi de calitate etc.

3. Hotel Prahova

Per ansamblu, a fost ok. Câteva precizări totuşi:
• Pe voucher scria că ora de cazare începe la 16 şi se termină la 12, iar la recepţie se preciza că abia de la ora 20 putem să ne cazăm. Până la urmă, am căzut la înţelegere şi ne-am cazat la ora sosirii (pe la 16:30)
• Minibarul de la parter era mai mult închis decât deschis. Dacă te trezeai cu instalaţia uscată şi nu aveai lichide prin cameră, ori apelai la apa “chiuvetară”, ori dădeai o fugă până la cel mai apropiat market. Ori stăteai să te deshidratezi.
• Camera avea vedere la mare, doar dacă măsurai peste 1,75 m şi te ridicai pe vârfuri.
• Menajera lua gunoiul, atât.
• În cameră totul era curat, cu excepţia carpetei de pe care puteai afla întreaga istorie a locului şi a celor care l-au vizitat.
• Seara adormeam greu, din cauza unor indivizi gălăgioşi care stăteau până târziu pe hol cu bere la PET, ţigări proaste, cips-uri şi jucau rummy.
• În tot sejurul, nu am avut “musafiri” nepofitiţi, mai puţin o lăcustă verde uriaşă care a speriat-o rău de tot pe Denisa. Eu însă nu am rămas deloc impresionat şi am prins-o cu o mişcare scurtă şi precisă. Mi-am adus aminte de vremurile în care făceam insectar pentru laboratorul de biologie. Exemplarul ăsta merita un loc de cinste acolo. Să spunem că a avut noroc – timpul a fost de partea lui.
• Nu în ultimul rând, paturile. Foarte bune pentru “lipeli”, saltele relaxa, fără scârţuri şi alte sunete deranjante.

4. Plaja

Calitate decentă, destul de puţine gunoaie comparativ cu Mamaia şi Costineşti. Mi-a plăcut mult de tot muzica difuzată. Am avut ocazia să ascult Queen, Metallica, Guns’n’Roses, hituri din anii ’80 plus ultimele noutăţi.

Plaja era împărţită în două: o parte rezervată şezlongurilor (cea de la malul mării), cealaltă pentru cearşafuri. Apa era udă şi sărată, aşa cum mă aşteptam, iar nuanţa verde-albastră foarte sexy te îmbia să sari cât mai repede cu putinţă pe (în) ea. Algele s-au adunat doar într-o zi, dar şi atunci doar pe anumite porţiuni.

5. Moldovenii

Aştia au fost sarea şi piperul concediului, pe bune. Am avut norocul să ne aşezăm lângă ei şi am râs mai rău decât la “Vacanţa Mare”, în vremurile lor bune. Veniţi cu mic, cu mare, din îndepărtatul ţinut nordic – s-au făcut imediat remarcaţi prin limbajul exotic cutremurător. Fiecare vorbă era ca o gâdilătură în tălpi şi eu mă gâdil, nu e de glumă. Să începem cu un scurt dicţionar român – moldovenesc:

Pietroaie = chietroaie
Copil = copchil
Cinci = şinşi
Hotelul cu zece etaje = hotielu’ cu zăşii etajii

Şi câteva dialoguri:

Moldovean 1: - Cumătra n-o vinit astâzi la plajî?
Moldovean 2: - N-o vinit, câ ari draşi pi ia di asiarî!

Între timp, M3 (moldovean 3) se tocmea cu un ţigănuş care vindea nămol “di Techirghiol”.

M3: - Auz îi, di undi ştiu io câ îsta-i nâmol di Tichirgiol? Dacâ gust şî nu îi, şi faşim?

Mai stă ce mai stă şi vede o steluţă de mare.

M3: - Asta pentru şie îi? Di dicoraţie?

Nu mă, e de mâncare. Sau puneţi-o în frunte, să fii un făt frumos cu stea în frunte 

6. Spitalul de nebuni

Hotelul Decebal, situat undeva la o sută de metri de Km 0, arăta ca un veritabil ospiciu. Mai ales noaptea, când se aprindeau neoanele. Cel mai mult regret că nu l-am pozat. Nu prea am văzut lume pe acolo, semn că poporul român nu a luat-o încă razna de tot. Sau au fugit de la control.

7. Traian Băsescu

Ca în fiecare seară, am ieşit la plimbare prin staţiune. La un moment dat, lume multă, agitaţie, circulaţia blocată. Am crezut iniţial că a avut loc vreun accident ceva. Când colo, domnul preşedinte ieşise la o promenadă cu soţia. Imediat ce a fost reperat, lumea a sărit să-l fotografieze de parcă apăruse vreun extraterestru prin zonă. Săracul Băse, orbit de bliţuri, nici nu mai ştia unde să-şi mute privirea. La un moment dat, se uita aşa în depărtare, ca şi cum ar fi vrut să bată către cealaltă parte a ţărmului. Ce este interesant e că nu am auzit nicio huiduială. Dar citind presa online zilnic, observ că există o mare diferenţă de atitudine la români. Acolo toată lumea critică şi înjură, însă în realitate nu au curajul să spună mare lucru. Sau poate că se simţeau şi ei bine, doar erau în concediu?

Cam acestea au fost marile “atracţii” pozitive şi negative întâlnite în Neptun. Alte fapte, pe scurt:

• Hamsiile erau naşpa de oriunde cumpărai.

• Cea mai bună pizza este “Pizza Farul”, de la restaurantul cu acelaşi nume, iar probabil cea mai prostă se găseşte la Caraiman. Nu am comandat, însă am văzut că arăta oribil, iar cei care au gustat-o nu păreau în apele lor ceva mai târziu.

• Pe lângă trasurile cu manele, mai existau doar două localuri de manelişti, destul de pustii – însă foarte zgomotoase.

• Fetele de pe plajă arătau în general foarte bine. Doar că destul de puţine la număr. Majoritatea erau femei măritate, cu copiii. Combinaţiile rămân la mare rang tot în Mamaia şi Costineşti.

În fine, ideea e că sunt băiat deştept şi o prostesc, îi promit marea cu sarea doar ca să o fut şi când se prinde îi dau un şut în cur, un genunchi la cabină şi găsesc altă piţipoancă.

Oameni buni, nu trebuie să invidiem astfel de caractere, mai degrabă să stăm liniştiţi căci aceşti cocalari şi aceste minunate "prinţese" sunt cele mai triste personaje dintr-un peisaj la fel de dezolant numit România. Faptul că se afişează şi încearcă să dea bine în faţa celorlalţi nu înseamnă că în sufletul lor sunt mulţumiţi şi fericiţi - e doar o iluzie pentru prostime. Aşa că, vedeţi-vă de treaba voastră, distraţi-vă cum ştiţi şi nu mai daţi atâta atenţie unor persoane care nu au niciun merit - ele se hrănesc exact din atenţia care li se acordă. Când nu mai sunt băgaţi în seamă, e ca şi cum nu ar exista.

Şi încă ceva: dacă în ţara asta mai găsiţi un loc frumos în care piciorul de cocalar nu a călcat încă, nu vă apucaţi să-l lăudaţi şi să-l promovaţi că în câţiva ani acel loc s-ar putea să ajungă o Mamaia 2 sau Valea Prahovei 2... ştii acum mulţi ani nu erau hoteluri în Vamă, nu erau manelişti şi fiţe de doi bani - ce s-a întâmplat între timp?

Update: cine oare promovează aceste rahaturi? Televiziunile, ziarele gen Libertatea, Can Can şi cei care încearcă să vă convingă ce băieţi descurcăreţi sunt maneliştii şi parveniţii. Da se vinde? Se vinde. Aşa că hai copii, la culcare că e târziu.

Cazare: la un moş mega chitros şi hoţoman care iniţial a cerut 80 RON pe cameră pentru ca ajunşi acolo să mai ceară 5 RON comision s-o plătească pe aia de ne-a agăţat în gară. Nu am avut decât 10 RON şi a zis că nu are să-mi dea restul. Aşa a rămas, nu stăteam să mă tocmesc la 5 RON. Nevastă-sa era o balenă eşuată cu probleme de mandibulă în sensul că avea probabil semi-pareză. Vorbea rar şi stâlcit de parcă mestecase lanţuri ruginite. În fine. Camera în care ne-am cazat era curată, spaţioasă, avea TV cu Bluetooth :) şi două pahare nespălate. Patul nu scârţia.

Trasee: condiţia fizică m-a ţinut să fac două trasee simple. Primul: plecare din oraş - cabana Gura Diham şi apoi sus până la Poiana Izvoarelor. M-am crucit de ce am văzut până la Diham. Ţărani categoria super-grea cu maşini obosite din care răsunau numai manele ordinare. Gunoaie la greu - sticle de plastic, resturi de mâncare, hârtii, căcaţi în mijlocul drumului. Drumul pietruit străbătut de ATV-uri şi şmecheri cu maşini de la Skoda '70 până la Mercedes '08 ne-a fost aproape fatal. Prăfălău de nu mai puteai respira, îmbâcseală, ce să mai zic de încălţăminte - arăta de parcă aş fi zugrăvit un bloc cu 10 etaje. Când am început să urc către Poiana Izvoarelor m-am simţit ca şi cum aş fi evadat din pârnaie, ca acum cinci ani :). Iată şi dovada.

Restaurantul de la Izvoare e sub orice critică: trei tipuri de bere, mâncare foarte proastă, ospătari oligofreni. Pajiştea dimprejur mi-a plăcut mult de tot. La 20 de metri de unde m-am întins erau trei corturi şi un miros fin de păsărică proaspătă venea dinspre ele. Într-adevăr, erau câteva puştoaice de până în 25 de ani, fără cordaci, care ori erau pe invers ori ieşiseră şi ele "ca între fete". Mişto. Vreau şi eu. Am stat acolo până spre seară şi până m-a ars din păcate soarele.

Întors în Buşteni, am zis să iau cina la minunatul restaurant Caraiman, despre care aveam o părere bună. O vorbă zice aşa: reputaţia se câştigă foarte greu şi se pierde extrem de uşor. Cam asta s-a întâmplat cu Caraimanul. După ce că au scumpit mâncarea şi băutura cu nesimţire, tacâmurile erau vai morţii lor (nici măcar un Emo n-ar fi reuşit să se taie cu un cuţit precum cel de la Caraiman), farfuriile ciobite şi mâncarea făcută de mântuială. Berea Salitos Mojito a căpătat forme nebănuite acolo: s-a transformat în Salivas Mucito, după ce chelnerul a dat un strănut de a speriat toţi urşii gunoieri veniţi la festinul de la tomberoane. Mai departe, nici nu mai are rost să-ţi spun. Am plecat scârbit şi m-am relaxat făcând dragoste cu prietena. Am dormit dus şi m-am trezit super odihnit, dar cu febră musculară.

A doua zi a fost mai chill-out, în sensul că am mers la Cascada Urlătoarea să ne facem poze ca la circ. Şi acolo, o grămadă de lume fericită şi nefericită. Nefericită era o grasă pe care am depăşit-o la jumătatea drumului şi a ajuns acolo cu faţa vânătă şi buhăită de oboseală, la aproape 30 de minute de la sosirea noastră. A, era să uit: până să mergem la Urlătoarea ne-am întins la plaja sub telecabină, lângă o balegă de vacă. Vântu bătea în defavoarea noastră, dar mirosul era mult mai ok decât cel care vine pe instalaţia de aer condiţionat de la serviciu, aproape în fiecare zi cu noi arome. Astăzi a fost la ofertă leşul de câine maidanez. Dar să revenim. Pe pajiştea de sub telecabine, foarte multă lume. Grătare peste grătare, sub grătare, matrice pătratică de grătare, hai c-am dat-o în matematică în pula mea. Asta a fost.

La întoarcere am venit cu un personal în care timp de trei ore am murit de cald. Noroc că am avut nişte bere şi apă de la cascadă. Next adventure, to the seaside. Neptun, I'm coming... I hope so.

• Nu am mai ieşit din minunatul Bucureşti;
• Nu am mai făcut nimic ieşit din comun aşa cum îmi place;
• Am reuşit să am o săptămână de genul home-office şi invers, fără alte evenimente;
• Am scăzut în trafic;
• M-am reapucat de fumat (pentru a nşpea oară);
• Visele mele sunt prea SF;
• Anturajul sucks - deşi se pare că există semne de revenire;
• Colegii vor să-mi demonstreze cât sunt ei de deştepţi şi citiţi, iar eu nu ştiu nimic;
• Piesele mele de suflet nu le pot asculta la maximum că lumea face scandal;
• Vreau să urlu ca în pădure, dar nu mai ajung la pădure;
• Nu am mai pozat funduri de fete în metrou;
• plus alte motive pe care prefer să le ţin pentru mine.

Update: JUSTIFICARE

Fiecare problemă îşi are răspunsul, astfel:

De ce nu am mai ieşit din oraş? Pentru că anturajul sucks.

De ce nu am mai făcut nimic ieşit din comun? Idem.

A, să nu uit: nu sunt genul de om care să plece de nebun singur prin lume, deşi poate că asta ar fi cel mai bun lucru de făcut.

De ce o săptămână moartă? Tot de aia.

De ce am scăzut în trafic? Nu contează. O să revenim.

De ce m-am reapucat de fumat? De prost.

De ce sunt visele mele SF? Pentru că pentru a deveni reale ar trebui reinventate fizica, matematica şi omul...

De ce anturajul e varză? Aşa a fost să fie.

De ce vor să-mi demonstreze colegii cultura lor deosebită şi slăbiciunile mele? Pentru a se evidenţia, pentru că sunt stresaţi, pentru că e mereu o competiţie, pula mea.

De ce nu pot asculta muzica tare? Că ai mei sunt bătrâni şi obosiţi, vecinii bat în ţeavă fac reclamaţie etc...

De ce nu ajung la pădure să urlu? Pt. că mi-e milă de bietele animale.

De ce nu am mai pozat funduri de fete? Pt. că nu mă mai interesează.

Dar de ce scriu despre asta? Stăteam şi mă gândeam, oare femeile spun ce vor până să înceapă să se plângă amicelor din clubul femeilor depresive de trista lor relaţie sau felaţie? Când ceva nu merge, câte spun direct ce nu le convine şi câte preferă să tacă pentru ca la un moment dat să te trezeşti surprins de a ei decizie: "Te părăsesc!" Hmm... din experienţa proprie cred că procentul e de fifty-fifty. Şi oricum, până la urmă tot bărbatul trebuie să aibă iniţiativa să modeleze o relaţie. Eu consider că atât femeia, cât şi bărbatul trebuie să spună "ce vor", dar bărbatul să fie capabil să afle ce vrea femela şi prin mijloace startegice proprii. Altfel, femeia va face jocul şi de cele mai multe ori e în defavoarea ta.

Nu există cale de mijloc, asta e valabil în dragoste (dar şi sex) dacă vrei să câştigi. Nu există compromisuri, în momentul în care ajungi să accepţi un lucru pentru că acea persoană a promis că vei primi până la urmă ce îţi doreşti la schimb atunci totul e pierdut. Începe să te manevreze şi aici poate să urmărească atât partea sentimentală cât şi materială. Ca o paranteză, Sişu spunea "...băieţii să fie cu ochii pe ale lor - milioane în buzunare, nu la gâtul târfelor".

Nu e cazul să te prosteşti şi să eziţi, cel mai bine e să-ţi bagi picioarele, să te doară fix în p%&¤ de acea persoană şi să cauţi altceva - de găsit e uşor, selecţia naturală e mai greoaie. Aproape toţi avem o mulţime de standarde pe care dorim le respectăm. Standardul pentru relaţie de lungă durată poate fi frumuseţe şi inteligenţă pe când standardul pentru one-night-stand e după principiul "nobody is ugly after 2:00 a.m.". And that's it - ideea de bază este că frumuseţea şi inteligenţa adunate la un loc dau rezultate surprinzătoare iar riscul e mare. Ca să câştigi, trebuie să ştii ce vrei şi ce vrea chiar şi fără să-ţi spună. Sau, mai simplu, trebuie să ştii să tragi sforile, să afli ce gândeşte prin întrebări aparent banale, dar foarte bine combinate. Mai ceva ca la Loto... Baftă!

Nu am o părere bună despre politicieni, însă îi apreciez pe cei care au dorit să dea un exemplu azi (fie el şi de faţadă) şi au circulat prin oraş pe jos sau cu bicicleta.

Tăriceanu a fost chiar tare: "Dacă ţi-ai luat maşină, nu înseamnă că te-ai civilizat".

Mai mult nu are sens să comentez, oricum ţăranul e ca şi ţiganul: nu se schimbă nici în "ziua de Paşti".

P.S.: ţăranul (tradiţional) este diferit de ţăranul (neologism); ţăran (neologism) = individ cu atitudine mizerabilă în societate.

Ce facem noi?

• nu mai aruncăm gunoaie pe stradă. Chiar dacă nu e un coş în apropiere, nu mori dacă îţi cari resturile de shaorma până la prima pubelă.
• evităm să aglomerăm traficul aiurea doar ca să arătăm lumii ce maşină tare avem;
• dacă ieşim la picnic, nu abandonăm dozele de bere şi şerveţelele murdare.
• nu mai parcăm pe trotuare şi în locuri nepermise ca să incomodăm ceilalţi participanţi la trafic şi pietonii.

Ce face primăria?

• asigură o amplasare cât mai bună a coşurilor de gunoi astfel ca persoanele mai puţin răbdătoare să nu aibă vreo scuză că nu au avut unde să arunce mizeria;
• angajează firme care să ridice la timp gunoiele. Ideal ar fi ca în weekend să fie un pic mai intensificată activitatea. Am văzut coşuri pline ochi de resturi şi gunoi de jur împrejur - semn că cineva ar fi trebuit să vină să ridice gunoiele;
• maidanele transformate în spaţii verzi;
• amenzi usturătoare celor care parchează maşina în loc nepermis;
• amenzi pentru cei care pun afişe electorale sau de orice altă natură pe unde îi taie mintea;
• amenzi amenzi amenzi - cu vorba bună nu ne mai civillizăm din păcate.

Am listat doar câteva idei ce mi-au venit pe moment. Hai să vedem cine mai participă. Am aflat de această campanie ("Te-ai săturat de mizeria din Bucureşti?") de la Ionuţ - ştie foarte bine cât de supărat sunt când vine vorba de poluare. Sunt curios ce au de spus Mystique, Reea şi prinţesa decăzută şi leneşă.

1. Am fost singur şi nu-mi place să mă duc la evenimente neînsoţit.

2. Aparatul meu (Nikon P80) a fost de râsul lumii. Pe cuvântul meu, toţi fotografii au venit cu arsenalul greu: aparate profesionale de la Canon EOS 400D în sus, dar să lăsăm aparatele - ce obiective doamneeee... tunuri în toată regula. O puneam de-o galerie super dacă aveam şi eu aşa ceva. Dacă şi cu parcă se plimbau în barcă.

3. Am fost penibil cum am păşit în Palatul Regal (deci e clar că nu am sânge albastru, acum m-am lămurit). Fetele m-au rugat să le las o carte de vizită, ok, toate bune şi frumoase. Apoi mi-au înmânat o sacoşă Vertu cu un conţinut neidentificat. Mi s-a părut mie un pic ciudată aşa pentru un mascul feroce ca mine, astfel că am avut proasta inspiraţie să le zic: "sper că în sacoşa asta se află chestii tipic masculine...". Tipele au izbucnit într-un râs de li se umflau şi mai rău sânii aia mari şi bine lucraţi. Mai târziu am aflat şi de ce: în sacoşă se aflau nişte cataloage cu telefoanele Vertu, un pliant xeroxat pe care era comunicatul de presă publicat şi de mine ieri plus un fel de portofel cred că doar pentru cărţi de vizită. Şi eu care credeam că îmi dă vreun telefon Vertu pe roz...

4. Am ajuns în salonul cu pricina... a început show-ul. Fetele au venit pe podium şi fiecare ţinea pe tavă câte un Vertu. Eu, să fac poze... na poznă că e prea întunecat şi am nevoie de bliţ. Al dracului să fiu dacă am reuşit să activez bliţul ăla nenorocit. Tasta de activare era clară ca lumina zilei doar că bliţul refuza să se activeze. Am pierdut tot speech-ul şi toată defilarea. În timp ce fotografii băgau cadru după cadru grupa mare, eu mă uitam ca sărmanul prin meniu încercând să aflu de ce nu funcţionează bliţul - mâine sper să aflu cauza...

5. Am ieşit afară să fumez o ţigară şi mi-am dat seama că nu mai are rost să-mi pierd vremea pe acolo. Am plecat înainte de termen. Mergând aşa pe stradă, nu reuşeam să înţeleg de ce un pantof mă strânge şi unul stă foarte lejer. Mă uit în jos, eram dezlegat la şireturi... m-am dus la monumentul ăla stupid ridicat de iliescu (piramida înfiptă în căcat), am pus piciorul nefericit pe marmura falsă şi am reuşit să fac nod şi fundă aşa cum m-a învăţat mama.

6. Mă simţeam ciudat cu punga aia Vertu în mână. Oscilam între a chema un taxi sau a coborî la metrou. Guess what? WTF? Am ales a doua variantă. Lumea care a auzit de Vertu se uita cam dubios la mine: "ce naibi caută şi ăsta aici?" "Face reclamă la Vertu în subteran?" "O fi fost bogat odată, dar a spart toţi banii pe curve şi în cazinouri"...

7. Mă aşez pe scaun cu o durere de spate îngrozitoare. Încerc să mă relaxez. Mă uit în dreapta mea, o tipă super bună se uita la un clip cu "Enrique Iglesias" pe iPhone. Wow, I'm not the only one...

Take the silly pictures and leave me alone...

Deci, în ultima poză e telefonul ăla de 100.000 $. Cred că o să-l ia tipul de a venit cu un Ferrari roşu... plus câteva fete la pachet, câte încap. Bravo lui.

Ce este "prima de lumea a III-a" ?

Un bonus consistent în bani pentru că omul s-a mutat cu familia aici şi trebuie să suporte jegul şi cocalarii. Dacă la început nevastă-sa descoperă cu interes plaiurile mioritice, în scurt timp ajunge să sufere de o depresie cronică din cauza celor menţionate mai sus. Şi atunci, pentru că firma are nevoie de un om serios cu experienţă, îi pune pe tavă tot felul de beneficii să ducă treaba până la capăt şi să nu plece. Dar oare merită efortul? Unii acceptă pentru că banii intră 100 % - nu benzină, nu chirie, doar cheltuieli pentru satisfacerea poftelor.

Praf în ochi pentru români

Pe de altă parte, există un bonus asemănător şi pentru românii care vin să lucreze din alt oraş. Se numeşte primă de relocare. Aici lucrurile diferă un pic în sensul că omul nostru va primi o perioadă o sumă de bani ce acoperă parţial chiria, după câteva luni se reduce la jumătate, iar în final dispare definitiv. Se presupune că individul este evaluat între timp şi îi creşte salariul. Dar câte companii oferă aşa ceva?

În orice caz,  cam aşa suntem văzuţi din afară - o ţară cu potenţial pentru beneficiul lor, dar mizerabilă. Pentru bani, trebuie să suporţi poluarea, ciorditorii, manelarii, cocalarii şi restul specimenelor cu comportament preistoric. Şi nu văd cum se va schimba asta...

Nu la fel de norocoşi au fost însă alţi trei americani, care din cauza infarctului nu au mai apucat să ne transmită nimic referitor la activitatea de blogging. Noi anticipăm că mesajul ar fi fost ceva de genul "lăsaţi-o mai moale cu blogul în particular, cu calculatorul în general".

Părerea mea este că în viaţă trebuie să faci aproape totul din plăcere. În momentul în care începi să-ţi sacrifici puţinul timp liber pentru venituri suplimentare din blogging (sau orice altceva), iar munca depusă creşte exponenţial din dorinţa de a avea câştiguri cât mai mari, atunci roagă-te să existe cineva care să-ţi aducă aminte că viaţa merită trăită într-un cu totul alt fel. Eu unul, m-am convins de asta.

Trebuie doar să deschizi ochii şi să vezi că adevărata plăcere se află în lumea reală, nu pe Internet, nu închis în casă, nu în faţa TV-ului. Oare cele opt, nouă ore de muncă zilnice nu sunt de ajuns? La ce folos mai mult? Pentru cine? Pentru ce?

"Observ ca nu au aparut comentariile mele pe blog. Si accesul la pagina mi-a fost inchis. Probabil din cauza ca erau critice la adresa tonului impus de George Olteanu. Dar uite ca am reusit sa intru, chiar daca pe usa din dos. Domnule Olteanu, prin asta va aratati “calitatea”. De fapt nu doriti un dialog aici, ci incitare la ura si cit mai multa cruzime si barbarie. A fost ultima mea vizita aici. Va asigur ca voi trimite screenshoot-uri cu pagina dumneavostra organelor abilitatea. Sper ca isi vor face datoria si va vor baga dupa gratii, acolo unde va este locul."

Să răspund aşadar, în primul rând, "respectabilului" Tira Mishu. Viaţa mea însemnă mult mai mult decât şederea în faţa monitorului şi "incitarea la cruzime şi barbarie". După cum probabil ştii, ieri a fost sâmbătă. Habar n-am cum îţi petreci tu weekend-ul şi sincer chiar nu mă interesează. Eu am preferat să-l petrec într-un mod incomparabil mai bun decât a sta la moderarea comentariilor pe blog. Capisci?

Acum e rândul tău să-mi spui de unde şi până unde părerea unui om despre un anumit fapt se sancţionează cu puşcărie. Dacă eu trebuie să intru după gratii pentru că mi-am permis să scriu despre un accident grav, în urma căruia o fată şi-a pierdut viaţa, pentru ca acesta să nu fie trecut cu vederea de oameni aşa cum se întâmplă în majoritatea cazurilor, atunci "doamna" de la volan (pe care tu o consideri nevinovată), ce pedeapsă trebuie să primească?

După tine, totul se rezumă la o exprimare "de bun simţ". Dacă foloseşti termeni vulgari, eşti needucat, nu? Nu. Mister Tira Mishu, dincolo de exprimare este mesajul. El trebuie să fie dur şi represiv, pe măsura comportamentului jigodiei de la volan, auto-justificat prin faptul că se considera o persoană importantă, cu relaţii fel de fel. În plus, mesajul dur are ca scop prevenirea evenimentelor nefericite de orice fel. Important este să afle şi să se facă tot ce se poate pentru a diminua spre zero astfel de cazuri.

De ce crezi că se petrec atât de multe accidente? Nu doar din cauză că legea prevede pedepse foarte uşoare ci de foarte multe ori cel care trebuie pedepsit îşi rezolva problemele prin diverse înţelegeri (şpagă, servicii sau pur şi simplu omul e şmecher şi nu dă absolut nicio socoteală). Ai văzut cum se conduce prin oraşul ăsta nenorocit? Dă peste tine pe trecerea de pietoni şi apoi, dacă îţi permiţi să supravieţuieşti, îţi mai iei şi bătaie. Şoferul rămâne fără permis câteva luni, iar tu rămâi marcat pe viaţă. De ce? Pentru că unii conducători auto se consideră protejaţi la volan şi se gândesc că ei oricum nu vor păţi mai nimic.

Ca să nu mai zic de cei cu maşini mari - aştia intră fără probleme şi în alte maşini, de aici şi tot felul de bancuri de căcat de genul "Un Hummer izbeşte un Matiz. Notificare pt şoferul din Hummer: Found new hardware. Install?" Cu siguranţă, posesorii de X5, Touareg, H2 şi alte chestii urâte pe patru roţi sunt în culmea fericirii când aud asemenea grozăvie. De asenenea, observ tendinţa unora de a desconsidera persoanele cu maşini micuţe gen Matiz, iar în cazul celor cu maşină de a desconsidera pietonii. Un fel de ierarhie a regnului animal de pe şosele. Amărâţii de pietoni sunt la cel mai jos nivel, iar baştanii din Gipane se cred zei.

Concluzia: o lege foarte severă şi care să se aplice indiferent de statutul vinovatului, chiar şi în cazul accidentelor mai uşoare.

Până la urmă, au început să cadă pradă talentului meu de pescar înnăscut. Ajunsesem un expert în capturarea şobolanilor. Îi agăţam de guşă şi îi ridicam până pe pervazul vecinei de la etajul 1. Mă bazam pe faptul că oricum nu era în toate facultăţile mintale. A fost mişto, însă timpul a trecut şi nu pot să nu remarc cum acum unii joacă rolul şobolanilor comunişti.

Where do I take this pain of mine
I run but it stays right by my side

So tear me open and pour me out
There's things inside that scream and shout
And the pain still hates me
So hold me until it sleeps...

Până să ajung la Universitate, am marea plăcere de a admira coloana de peste 2 Km ce se formează pe şoseaua Pipera. Binînţeles, idiotul cu numărul de ordine 30 de la semafor se apucă să claxoneze, dar nu te gândi la chestii de bun simţ - omul e obez şi nervos deci trebuie să facă o hărmălaie direct proporţională cu aspectul său execrabil. Ţine apăsat pe claxonul ăla nenorocit până îi transpiră palma slinoasă, apoi lasă geamul jos şi începe să înjure cu patos. Cuvintele şi intonaţia distorsionată îi trădează gradul de cunoaştere şi inteligenţă subunitar. Eu îi doresc un singur lucru: "AVC (atac vascular cerebral) rapid şi fără complicaţii". Dar omul are maşină, înseamnă că e capabil, mă contrazice o persoană. Aha.

Dacă am ajuns să acordăm laude gratuite prin prisma faptului că oamenii au sau nu maşină (sau uite ce căcat şi-au luat, ce şmecheri este), atunci asta spune multe despre unde s-a ajuns cu evoluţia-involuţia specimenilor din Bucureşti şi nu numai. Adevărul e că oraşul nu mai este populat doar de bucureşteni (nu că ar fi toţi educaţi şi cu bun simţ), dar au apărut şi o grămadă de ţărani manelişti care au impresia că dacă au ajuns aici au dreptul la anumite privilegii. În plus, se manifestă ca nişte maimuţe urlătoare.

Oraşul se aglomerează de la an la an şi nu e de mirare că s-a depăşit cu mult capacitatea de trafic a străzilor, dar în curând chiar nu o sa mai avem loc unii de alţii, de bănci şi de clădiri de birouri. Asta e. Recunosc, mi-e silă de ce a ajuns Bucureştiul şi tot ce pot face momentan este să mă retrag la sfârşit de săptămână într-un loc liniştit şi ferit de animalele bipede ce mişună prin capitală.