Uneori iei rãul ca pe un firesc şi-l laşi sã-şi facã mendrele. Când te simţi neputincios. Şi când îţi închipui cum ar fi dacã, da’ nici mãcar nu-ţi dau lacrimile de neputinţã. Şi atunci stai şi dai cu veghe, de parcã asta ar fi salvarea.

Cântecul ăsta e cea mai frumoasă declaraţie ever.

Aş vrea să dorm.

Mã aşez pe ultimul scaun de la geam în sala de îmbarcare aproape goalã. Deschid cartea şi încep sã citesc, cu gândul la ţigara pe care o s-o fumez la aterizare. Draci. O individã din dreapta mea ţipã la un robert în telefon şi mã mai concentrez ioc. Nu-i bai, hai cu orgiile din carte înainte, cã alea sunt mult mai interesante.

Zgomote în jur şi ridic privirea. Trei yuppies cu costume aidoma, genţi şi telefoane mobile de pe care încep sã-şi transfere poze sau naiba ştie, cã fac o gãlãgie de piaţã. Cât de complexaţi tre’ sã fie ca sã urle în halul ãsta?

Hopa cu îmbarcarea, bunã seara la tanti stewardesa, îmi caut 7D-ul şi îl ochesc, dar între timp vãd un Andrei Makine şezând frumos pe dulãpiorul rezervat personalului. Îmi zâmbesc în gând şi mã aşez pe locul de la geam, mã asigur cã vãd cum trebuie elicea şi mã pregãtesc. Citesc, citesc, citesc, mã simt bine mersi cã nu s-a aşezat nimeni lângã mine şi mã gândesc cã zâmbetul lu’ nenea de mi-a dat locul o fi fost cu schepsis, da’ asta e, pentru data viitoare.
- Cafea sau ceai?
- (Ridic ochii din citit şi îi rãspund cã nimic)
- (Se apleacã mai tare spre mine şi mã simt datoare sã)
- Nimic, mulţumesc.
- Ah, nu. Voiam sã vãd coperta cãrţii.
- (Îi arãt coperta)
- Aoleu! Vã place?
- Da, foarte tare.
- Da’ (se apleacã şi mai tare şi-mi şopteşte ca spunându-mi un mare secret) e nebuuuun!
- (Zâmbesc mândrã, ca şi când eu l-am fãcut) Da, aşa e.
- Da’ pe celãlalt l-aţi citit?
- Haruki?
- Da.
- Da, da’ mai tare îmi place ãsta.
- Of (şi se uitã ciudat la mine)...eu dupã ce l-am citit prima datã am avut coşmaruri.
- Da...pesemne cã îţi trebuie o stare...

Fiindcã între timp colega cu cãruciorul din spate stãtea ca pe ghimpi cã noi nu terminam conversaţia, tanti stewardesa se ridicã şi îmi zâmbeşte ca între fini cunoscãtori. Nu mã pot abţine sã-i fac un compliment.

- Am vãzut cã citiţi Makine...
- Da...îmi place. E atât de rus.

Şi pleacã. Nu vã ascund cã pasagerii din jur mã priveau cu oarecare invidie deşi, dacã probabil ar fi auzit şi conversaţia, nu ar mai fi dat doi bani de interes.

Cobor din avion într-o ploaie mãruntã şi rece şi mâ gândesc ce bine are sã fie acasã între ale mele.

Afarã, ioc taxiuri. Sun la Leone. Vine în 10 minute, deci îmi aprind ţigara mult doritã. Mã conversez cu un nene care fãcea pe taximetristul şi aproape cã îi zic „Marş!” dar, pentru cã sunt cam singura în zonã, mã abţin. Stau. Aştept. Mai stau. Mã uit la ceas, trecute de 10 minute. Sunã mobilul.
- Dra. Dana?
- Da.
- Puteţi ieşi, a venit taxiul.
- Pãi sunt ieşitã gatã, dar nu-l vãd.
- La sosiri, da?
- Da.
- În ce sunteţi îmbrãcatã?
- Într-o bluzã cu dungi albe şi roşii. Dar nu are cum sã mã rateze, cã sunt singura de pe peron sau cum se cheamã.
- Pâi dânsul e acolo şi zice cã nu vã vede. Deci sunteţi la Bãneasa, da?
- Da.
- E imposibil, domnişoarã. Şoferul îmi spune cã nu vã vede.

(Încep sã mã enervez, îmi intrã frigul în oase, e 11 noaptea şi eu nu sunt încã acasã. Mã plimb aşteptând în telefon şi vãd o plãcuţã pe care scrie Henri Coandã. În momentul ãla îmi dau seama cã am încurcat rãu borcanele, cã sunt la Otopeni şi încep sã mã înjur cã de ce n-am ştiut unde dracu’ aterizez).
- Ştiţi, de fapt nu sunt la Bãneasa. Sunt la Otopeni.
- Domnişoarã, e inadmisibil. Zbang!

Bun, n-am nici taxi, a mai trecut juma’ de orã şi eu tot înţepenitã stau şi...
2000 nimic, Meridian nu rãspunde. Încerc Fly, asta e. Gãseşte. 2 minute. Uraaaaa!

Vine şi taxiul, ţop în el cu bunã seara şi dau destinaţia. Şoferul se întoarce cu un zâmbet cât toatã faţa la mine şi îmi spune:
- Eu sunt din Focşani.
- Aşa...
- Şi nu cunosc Bucureştiul. Îmi spuneţi dvs. pe unde sã mergem?

(Fuck! Cum dracu’ îi gãsesc? Am magnet sau ce mama naibii?)

Dar am ajuns acasã şi acuma e bine. Cald. Şi pat. Şi bere. Şi fistic. Şi ceva care se face în cuptor. Bine m-am întors, bãi!

P.S.
"Ce avem aici, sinucidere? Mă rog, dacă n-ai murit e doar tentativă, dar să ştii că de la bun început n-ai procedat bine. Oamenii sunt clădiţi zdravăn, să nu moară aşa uşor. Tre' să-ţi apeşi cu putere încheieturile de un perete şi să tragi de piele, până-ţi iese o venă şi atunci, harşti! Dar dacă vrei într-adevăr să mori, nu să te prosteşti, uite aici, sub ureche, tai cu o lamă şi te-ai dus."

În stânga, deasupra chiuvetei, e un dulãpior cu oglindã în care am o pastã de dinţi de jucãrie, o periuţã, douã pahare de plastic şi o sticlã de apã de n-o sã mã ating de ea. Fiindcã am Carlsberg. Care îmi intrã cu greu. Pentru cã 12 ore nu pot fuma.

În faţã am un soare care apune, pe care mi l-am dorit toatã ziua când am dârdâit ca o sorcovã, dar nu-l cert, cã şi mâine am nevoie de el, mai ales cã am plecat doar în tenişi.

Întotdeauna dorm în patul de jos, pentru cã odatã am cãzut de sus şi nu mi-a fost bine nici mie, nici lu’ tanti de dedesubt.

Sunt în tren şi mã duc la dracu’.

În compartimentul de lângã se întâmplã un om care se vrea spiritual, tot face glume proaste cu însoţitoarea şi sper din toatã inima sã nu sforãie.

Plouã. Şi e verde. Iar. Tot. Cu maro.

Am struguri, grisine şi smochine, dar vreau o ţigarã.

Şi am citit ceva care m-a întristat, dar pânã mã întorc o sã se facã bine la loc.

Mã întorc.

Şi zâmbesc ghiduş, pentru cã o sã zbor iar şi o sã fie noapte. Şi noaptea e fain sã zbori, nu te vede nici dracu’ şi poţi sã faci naibilui tumbe pe nori fãrã sã se ia nimeni de tine. Doar cã trec pe deasupra munţilor ãlora moşi tâmpiţi şi cretini, care întotdeauna se burzuluiesc când tu ai chef de joacã.

Pot sã vreau acasã şi soare şi cald şi bere şi culcuşitã unde vreau eu?

Lucrurile nu sunt atât de nasoale. Am constat cu ocazia transformărilor care au loc la domiţil că am ceva în posesie, respectiv:
-3 saci plini ochi cu casete (nu ştiu ce dracu' să fac cu ele, da' de aruncat nem, de dat nem, deci le ţin, da' cred că le schimb locul);
-5 saci cu cărţi (nu mai zic nimic, la naiba, mi se clatină urechile pe lângă cap);
-2 saci cu diverse răchite, coşuri, ceramici, whatever (de astea sunt mândră);
-1 sac cu hârţogării (slavă ţie, internet banking!-după reinstalare şi curăţenie, le voi tria, aranja-vezi să nu!)
-3 bucăţi perne de ungur (băi, ţie nu ţi-e ruşine olecuţă? cum m-ai convins să le iau pe toate?)
-un ungur, evident, care se fâţâie îngrijorat că...nu ştiu. Se fâţâie îngrijorat;
-un sac şi 2 genţi cu eletrorahaturi de ascultat muzică, văzut filme, nişte boxe noi pe care le dau la mica publicitate, fiindcă ipod-ul meu nu e compatibil, deci doritorii să sară;
-vor fi probabil nişte saci pentru pernele MELE, pilote, pături, da' de astea încă nu m-am atins, că la naiba, tre' să mai şi dorm.
-2 bucăţi rafturi răchită de care sunt mândră tare.
Astea numa' într-o cameră. Da' ca să mă apuc de haine şi diverse îmi trebuie toţi sacii cu răbdare din lume, deci mai amân.
Cu această ocazie am descoperit pixuri, brichete, nişte şuruburi, un prelungitor, bomboane, un şoarece d'ăla de ungur, o pungă de cadou goală, 3 ghemuri, un ac, nişte pete de cola (cred) pe perete.
Mă voi hrăni spiritual cu această zugrăveală...blablabla...şi voi ieşi ca dracu' din ea. Keep in touch or something!

Acolo mi-am dat seama.
Deşi zgomotele erau înfundate, auzeam clar porumbeii rotindu-mi în jur, în sângele lor.

Cu teamã am întins mâna pe care mai aveam încã o tulpinã croşetatã şi, speriatã dar şi cu poftã, am atins unul din ei. Era aproape închegat şi negru, dar cu scrâşnete de roşu, o patã pe deget pe care am dus-o la gurã şi am înghiţit-o. Ceilalţi se potoliserã deja cu ameţeala aia înşiroindã şi acum zãceau sprijinindu-se în gâtul fãrã cap, cu cozile în sus.

Am simţit satisfacţia în rânjetul pe care mi l-am vãzut apoi, în apa bolnavã. Pe toatã gura, ca şi când cineva îşi înfipsese acolo pumnul.

Apoi m-am ridicat sã admir masacrul şi încet, desprinzând una câte una toate amintirile, m-am despuiat de piele. Aveam carnea rozã şi crudã şi oasele verzi. Mi-a fost teamã sã ies, pentru cã degetele de la picioare scrâşneau, dar dupã primul pas am vãzut cã învãţ iar....sã totul.
Şi cu ţipãt ascuns de teama bucuriei, mi-am dat seama cã am sã mai adorm.

Ha!

Era odatã un pãtrat. Se tot ţinea cu un cerc. Se ştiau atât de bine, cã niciunul nu ştia ce e celãlalt. Adicã se mai împotmoleau din când în când, în faţa blocului, când cercul o lua la goanã ca nebunul şi pãtratul nu ţinea pasul fiindcã se poticnea. Se oprea sã dea bineţe, asta era problema lui. Nu îi ştia, da’ el se oprea. Mai degrabã forţat de împrejurimi.

Azi aşa, mâine la fel, pânã când pe cerc îl apucã dracii:

- Bã, da’ tu mai stai mult de vorbã cu toţi înguştii?
- Pãi io nu-s aşa de închis ca tine...mã lovesc de oameni...cã-s colţuros
- Şi nu te doare când dai în ei?
- Nu când mã gândesc. Da’ am noroc, am capu’ în unghiuri, deci nu e des.
- Da, e adevãrat, mai greu cu toate colţurile alea... La mine e simplu, o iau de la capãt imediat.

Şi adevãrul e cã cercul şi-o cam lua în cap cu toatã lumea, hop şi el! Pânã într-o zi, când s-a trezit cã e colorat.

Câteodatã. E mare lucru sã poţi dezvolta idei doar din douã cuvinte într-o propoziţie. Eu trebuie sã mã lãţesc ca atunci când începi sã vopseşti tavanul din mijloc şi dupã douã pãmãtufuri d’alea sau cum dracu se cheamã...trafaleţi, aşa...sã-ţi dai seama cã ai obosit şi de fapt cui îi pasã.
Câteodatã, pe un traseu, îţi dai seama cã oamenii chiar nu te cunosc. Sã spunem cã tolerezi. Asta nu înseamnã musai cã eşti bun, cã eşti rupt din creştinism sau cã te-a nãscut muma în spiritul rãbdãrii indiene. Nici cã eşti prost, aşa cum mulţi au tendinţa sã-ţi dea peste ochi.
Câteodatã ţi-o iei în frezã. Nu o datã, nici de douã ori. Şi tu ştii cã nu se face, mãcar din politeţe. Da’ ţi-o iei în continuare şi gãseşti justificãri de fiecare datã, doar-doar se pupã cu explicaţia ta, doar-doar mai e loc de şansã.
Şi pentru cã între timp mai dispui şi de multe complexe, te întrebi ca vaca la pãscut dacã ai greşit. Cã dacã nu, mãcar sã ţi se silabiseascã, cã altfel nu pricepi, trebuie oricum sã rumegi.

Aşa mă simţ în acest moment de sine dat şi de împrejurări. "Dream Sequence No. 1" egal love my ass, egal dEUS şi cam atât. Sau, din aceeaşi categorie, dacă vă ţine răbdarea, "The Magic Hour".

[audio http://65.171.60.24/dl/3f259624c894f3c3e655764bb120aa2c/47d10410/audio/dEUS___The_Ideal_Crash___10___Dream_Sequence_No._1.mp3]

Aşa că începând de azi sunt iară mândră purtătoare de indian, în loc de peşte frumos de os luat de departe şi ţiutor de cald luni de zile. Dar peştele, chiar dacă ştie totul, ne-a făcut să ne îndoim şi nouă îndoielile nu ne plac, mai ales că e martie. Şi martie e o lună gigea, când shortcuturile de obicei se îndrăgostesc şi le merge bine.

Deci băi:
1. vreau în Alaska musai
2. să-i urăm aşadar micului nostru totem de la gât welcome home, că ne-a lipsit liniştea lui.

Amin!

Deci care va să zică eu mă gândesc bine la drum de maşină lung, fiindcă mă fac că dorm. Aşa încât ieri, în urma unei căderi de creieri pe asfalt cu zdrong-zdrong, am decis brusc că vreau la mare. Sunt şi norocoasă, ce-i drept, fiindcă aveam în preajmă la momentul cu pricina doi oameni cu creierele la fel de zărghite precum ale mele (vă mulţumesc şi pe această cale, Zâno şi Marovibob, ţineţi-o tot aşa, sunteţi cei mai tari!).
Hopa în maşină şi direcţia Vamă, că altminteri se lăsa cu ţipete şi alte căderi. Pe drum încolo am decis că e un bun moment să mor, fiindcă mă simţeam ca Icar un pic în ceaţă, da' mi-a trecut repede pen'că mi-am luat o palmă peste ochi.
Ne-am dat jos în faţa mării la Constanţa unde am păpat peşte bun care începe cu z şi are oase verzi şi ne-am râs cu lacrimi de diverse prostii, că dacă ar sta lumea să asculte tot ce zicem, s-ar îngrozi de cât de obsedaţi ne aflăm.
Am tăiat-o rapid în Vamă, dar era deja noapte şi am fost înconjuraţi mişeleşte de mulţi câini şi niciun suflet de om, deci ura şi la revedere până la vară, că de dormit nu puteam decât în maşină poate, dar obsedaţi fiind, am zis că mai bine nu.
Cale întoarsă la Constanţa, cazare cu vedere la mare şi la un boschetar care a făcut din Zână neom că s-a speriat ca alte alea, dar era dopată deja suficient cât să fie sprinţară şi cu voie bună încă.
Nani cu vise demente (aveam un ceas pe care l-am dus la ceasornicar fiindcă mă miram de ce e rotund. "Ca să poţi să-ţi programezi orarul la şcoală, dar mai ales ca să ştii când să omori gândacii") şi trezit în răsărit de soare portocaliu de vis.

Pişoarcă pe post de cafea şi p-aici ţi-e drumul, fiindcă la naiba, unii oameni mai au şi răspunderi şi obligaţii, nu pot trage chiulu' aşa, când le vine lor.
Da' e frumos băi la mare şi m-a liniştit şi mi-a făcut bine.

It cannot be.

Says who?

Iar lumea e plinã de oameni trişti, cu chinurile la purtãtor. Orice poate fi un chin, iar în timp ce mã uitam la „The Air I Breathe” mã gândeam dacã o papiotã poate fi unul. Ce culoare vreţi voi, nu conteazã. Iar purtãtorul sã-i dea drumul de la ultimul etaj prin spaţiul dintre scãri şi ea sã alerge ameţitã în vid pânã jos, unde nici mãcar acolo nu se opreşte, ci se rostogoleşte iar, pânã când are aţã de durere. Poţi sã tai firul din când în când sau sã-l rupi, dar papiota mai are. A lot.

Ştiu cã aţi mai vãzut filme cu vieţi diferite, unite de coincidenţe. Cu oameni care nu se cunosc, dar pe care îi leagã totuşi ceva.

Papiota asta de film e un pic altfel. Se apropie mai mult de tine, pentru cã aici nu avem happy end, avem doar oameni derutaţi şi în durere. Chiar dacã pe alocuri capãtã nuanţe de sirop diluat, i le trec cu vederea, pentru cã în rest e un film bine fãcut, cu scenariu care reuşeşte (slavã domnului) sã te mai ia prin suprindere. Nu e o operã de artã, dar nici n-are pretenţia. Îşi ştie doar locul în mercerie, în cutiuţa de lângã sutele de alte papiote.

Şi are şi muzicã bunã.

Iar plânsul ca explozia în valuri, nechezat şi patetic, e dãtãtor de linişte, atâta cât pânã la urmãtorul.

"The Air I Breathe" - 2007/2008

Unde dracu îţi ţii demonii, cã nu poţi sã-i ţii ca pe boi, în curte? D’aia e şi vorba aia, „ochi de bou, blânzi şi buni”, cã boii sunt proşti. Da’ ãştia micii şi rapizii, demonii adicã, sunt şmecheri şi te iau prin învãluire, de nu mai ştii ce naiba stare ai, dacã e de bine sau e de rãu.

Cine merge pe Bd. Dacia ştie cã tot timpul între Ambasada Belgiei şi Piaţa Galaţi se stã la barã la barã şi la „care pe care”, la lovitu’ la gleznã sau la roatã, dupã caz. Azi un tip se chinuia sã traverseze şi nu putea din cauza de mãgãoaie de autobuz de turişti care se postase pe zebrã astfel încât sã faci eforturi sã scapi în slalom şi sã mai zici şi doamne-ajutã! Cum se chinuia el aşa, şoferul mãgãoaiei nimic, nu-l lãsa şi pace. Pânã când tipu’ scoate ditai bãţul cu trandafir în capãt şi i-l aratã ostentativ. Deci omu’ se grãbea la valentina lui. Şoferul a oprit şi i-a dat voie, de parcã scosese bagheta magicã.

Dupã ce mã amuz de tradafirul dãtãtor de voie, aproape dau sã-mi rup gâtul de un puşti care s-a oprit în mijlocul drumului sã mângâie un cãţel beţivan, cu roatele în sus. Pãi futu-i mama mã-sii...chiar mai sunt oameni buni pe lumea asta, bãi!

Da’ boii când mi se întorc?

Când am nedumeriri, numãr plãcile de faianţã sau gresie, sau dungile de zebrã pe care calc, sã vãd dacã dã cu par.

De ce când vreau sã spun un „mulţumesc” din toatã inima, pentru cã îl vreau rãu a zice şi pentru cã ar spune tot, nu reuşesc? Nu vorbesc de „mulţumesc”-ul transformat în „mersi” la pachetul de ţigãri sau la vânzãtoarea de la supermarket. Nici de „mulţumesc frumos” pe care îl zici la muncã, din aceeaşi categorie cu „o zi bunã!” şi cu „best regards”. Vorbesc de ãla simplu, de la mama lui de-acasã, care te umple pe dinãuntru şi pe care când eşti pe punctul de a-l rosti, ceva te opreşte şi te întreabã: „dacã-l jignesc?”, „dacã e prea gol?”, „dacã nu-i destul?”

Arareori am fost fericitã s-o fac. Da’ în seara asta am simţit-o din degetul mic de la picior pânã în vârful firului de pãr şi nu l-am putut rosti. Şi acuma stau şi mã întreb de ce nu am fãcut-o şi o sã-mi ziceţi cã tot degeaba, dacã nu l-am zis atunci când ar fi trebuit. La fel, îmi puteţi spune cã un „mulţumesc” se poate înlocui cu un alt gest frumos sau cu un cadou sau mai ştiu eu ce. Dar atunci ar trebui sã fiu eu pusã în faţa unuia şi sã nu ştiu cum sã rãspund, ca sã nu calc în strãchini.

De ce sinceritatea a ajuns sã fie dracului atât de cu douã înţelesuri?

Îmi urãsc durerile de cap cu o urã demnã de o cauzã mai bunã. Mai ales într-o zi ca asta, când de dimineaţã stau şi mã zgâiesc pe geam la toate casele din jur şi îmi doresc sã fiu în patul fiecãreia dintre ele, sã mã întind ca o pisicã leneşã şi sã mã termin odatã pentru totdeauna de dormit.

Urãsc toţi oamenii care au polizoare şi maşini de gãurit.

Mi-aş lua cãpãţâna şi aş trânti-o cu forţa asurilor lui Federer de cel mai apropiat geam. Da’ sã nu fie prostie de termopan. Sã o arunc cu putere în geam şi sã nu ştiu ce se face mai întâi ţãndãri. Poate vocea mea ţipând în mişcare. Şi fiecare ciob sã aibã un „Au!” şi eu sã mã uit detaşatã de la distanţã şi sã-mi bat pumnii unul de celãlalt în mişcarea de „sâc!”. Şi apoi sã strâng toate cioburile cãpãţânii, sã le adun într-o pungã şi sã asfixiez un om cu ea. La alegere, primul om care-mi iese în cale. Sã mã uit cum se sufocã cu toate „Auuuuuuu”-rile mele. Şi apoi sã dau un bobârnac la pungã, sã se spargã şi sã-i curgã pe ochi, pe nas şi pe gurã. Sã îmi vinã a rânji şi sã-mi curgã nervii.

Aşa de tare mã doare.

P.S. Da’ îmi trece cu asta.

Mergeam grãbitã, cu mâinile înfipte în mãnuşi adânc îmbuzunãrite, cu urechile cãciulii aproape în dinţi dar, cu toate astea, intra gerul în mine ca la el acasã. M-am înjurat cu multã stimã în nenumãrate feluri în ora pe care am petrecut-o pe drum, tocmai din cauza acestei decizii de mare excepţie, de a merge pe jos, venitã iniţial dintr-o pornire umanã, de a mã relaxa cu muzicã şi cu plimbare în iarnã, dupã o zi chinuindã.

Tocmai mã rãsturnasem cu roţile în sus pe dna. Ana Ipãtescu şi îmi blestemam bocancii încã nerodaţi. E bun un rucsac în spate, mai ales când pici pe el, iar textul de faţã este o dovadã cã e şi mai bun un rucsac special ţiitor de laptop. M-am repus rapid în funcţiune şi am continuat sã merg, de data asta nemaiuitându-mã ca fulga la pescãruşii care de la o vreme zboarã precum vulturii, planat şi în rotocoale.

Şi am vãzut-o. Venea din faţã şi se uita ţintã la mine. Nu mi-am putut lua ochii de la ea, pentru cã ceva mã oprea s-o fac şi continuam sã merg teleghidatã. Am simţit atunci ce am vãzut de nu ştiu câte ori în filme, secvenţa aia în care se opreşte totul în jur şi numai persoana AIA are importanţã. A durat o veşnicie pânã când am ajuns una în dreptul celeilalte şi o fracţiune de secundã când ne-am intersectat. Atât. Nu m-am uitat în spate, am continuat sã merg înainte, deşi nu mai vedeam nimic.

Dupã mult drum am putut sã-mi dau seama de ce mã ţintuise. Avea faţa acoperitã de gheaţã, era plânsã şi îi îngheţaserã lacrimile. Iar în spatele sticlei zãcea privirea cea mai goalã pe care am vãzut-o vreodatã.

Şi acuma mã întreb ce ceva înspãimântãtor poate face o aşa privire. Prin ce trebuie sã treacã un om sã ajungã sã nu mai aibã nimic în ochi?

Ca sã-mi treacã, mi-am cumpãrat beculeţe colorate de iarnã, cu multã luminã.

Şi e bine când eşti mai multe, când uneia îi e gol, cealaltã te împlineşte.

Dave mi-a fost simpatic încã de la bun început, nu aşa ca suicidalul de serviciu Kurt, dar pentru cã mânuia beţele alea atât de frumos mi-a rãmas veşnic la suflet şi a contribuit la declararea tobelor drept instrument favorit.

Când a apãrut Foo Fighters am fost rãscolitã de sentimente care mai de care. Pe de o parte, de revoltã cã uite dom’le, ãla nici n-a murit bine şi ãstuia i se rupe; pe de altã parte, cã omu’ tre’ sã-şi ducã viaţa mai departe, cã mã-sa, doar nu se opresc toate-n loc cã deprimatul ãla şi-a bãgat un glonte. Cel mai tare şi cel mai tare însã eram curioasã. Şi nu m-a dezamãgit deşi, cu prima ocazie când ne întâlnim, am sã-i zic vreo douã cã a luat chitara şi cã a renunţat la baterie în favoarea blonziului.

Da, dom’le. Fiindcã poate. Şi în 1995 ne-a arãtat cã bãiatul ãla cuminţel de la Nirvana, veşnic în umbra lui Kurt şi a lui Chris, poa’ sã dea şi în chitarã şi în urechile noastre, bine şi cu pricepere.

Nu-s enciclopedie muzicalã şi din cele 7 albume scoase pânã acum nu cred cã am ascultat unul cap-coadã, îmi place sã-i ascult când şi cum picã, dar pe ploaia de azi a picat de numa’! Cu sete şi sânge. Fiindcã un rock fãcut cu cap e bun la casa omului.

A, da! Şi am zis-o şi o mai zic: e unul din puţinii cu o cârcã de autoironie, ceea ce nu stricã. Iar de videoclipuri nu mã mai mir.

Mã zgâiam cu ochii în cer la un avion care se vedea ca o scobitoare aurie şi mi-am accidentat piciorul defect într-un stâlp de parcare.

Did you know...?

Badigarzii de la Muzeul Ţãranului mi-au închis poarta în nas. Pãi e frumos?

Au bãgat panseluţe modificate genetic la guvern.

Bããããããããiiii....e frig al dracu’!

- sã mã cufund într-o lenjerie proaspãtã şi mirositoare de iarnã;
- sã numãr plãcile de gresie sau faianţã;
- sã fac plãcintã şi sã îndop oameni cu ea;
- sã mã uit la ungur cum doarme;
- sã tac pânã când mã mir cã vorbesc;
- sã-mi închipui cã ştiu sã pictez/cânt/joc tenis;
- sã-mi fac pieliţe noi la unghii cu care sã mã joc mai târziu;
- sã adun flori;
- sã meşteresc reparaţii prin casã;
- sã-mi aduc aminte cã mi-e drag de cineva;
- sã mã caţãr pe maşina de spãlat şi sã fumez;
- sã vorbesc ca nesãtula în gând;
- sã-mi închipui cã sunt Dudesã (de la "Big Lebowski" citire);
- sã opresc timpul (pot!) şi sã mã ascund dincolo;
- sã-mi cumpãr lucruri de care nu am nevoie;
- sã mã uit la degetele de la picioare, pentru cã sunt urâte;
- sã mã aşez pe wc şi sã vorbesc cu celelalte shortcuturi;
- sã mi se facã lene de mine.

*a se interpreta ca „broscuţele” mele. Era un banc foarte fain, da’ dacã vi-l zic, îl stric.

A trecut deja şi ziua a doua şi sunt în stare sã-mi fac o evaluare rapidã a schimbãrilor care mi se petrec. Asta mi-a şi zis dna. doctor: „dacã nu vã deranjeazã, vreţi sã scrieţi prin ce treceţi?” Aaaaa...pentru cine a deschis aparatele de radio mai târziu, m-am lasat de tutun de douã zile (dar nu de nicotinã, sic!)

Am observat cã cel mai greu şi cel mai greu e la cafeaua de dimineaţã. Cafeaua reprezenta reuşita unei zile bune, era tare tare, trei sferturi de halbã cafea şi un sfert lapte zuzu. Şi prima halbã se golea într-o orã, însoţitã în medie de vreo 6 ţigãri. Era de vis! Acuma e ca dracu’. Nu mai are nici gust, nici farmec, nimic!

Apoi dupã mese. Parcã lipseşte ceva, parcã nu mã satur, tot îmi vine sã mãnânc. Ţigara de dupã masã era sfântã. N-am sã zic acuma cã mâncarea nu mai are gust, fiindcã aş exagera şi i-aş da celeilalte un mare pumn în cap în cazul ãsta, fiindcã una dintre noi ştie sã gãteascã.

Sunt mai deprimatã. Mã buşeşte deprimarea din orice şi pe nepusã masã. Mãcar de erau nervi, cã aşa am auzit. Cã te ia cu draci, cu tremurat, cu....aiurea! Dãdeam un pumn şi ştiam o treabã. Aşa....zic „ce mai conteazã? la cât e de rahat totul, asta e nimic”...şi pic pe gânduri şi nu numai.

Când sunt cu fumãtori în jur mi-e mult mai uşor sã nu fumez. Mi se pune încãpãţânarea în mişcare şi reuşesc sã mã ţin pe poziţii. (Le fur un pic de fum, doar adulmecat, aşa...)

Când sunt io cu mine e al naibii de rãu. Cã dacã ne vine, una dintre noi zice: hai cã nu e cine ştie ce, nu e ca şi cum te vede cineva. Apoi eu (cred), zic: nu se poate, nu fac asta pentru ca sã demonstrez ceva cuiva, fac asta pentru mine (blablabla). Şi tot aşa, pânã când mai luãm o placintã sau nişte pufuleţi şi bãgãm.

Mã ia şi cu un pic de rãu din când în când, da’ nu pot sã fiu sigurã cã e musai de la lãsat de tutun.

A, da! Şi mi s-a îmbunãtãţit mirosul. Nu cã înainte eram foanfã în nas, ba dimpotrivã, dar acuma e ceva de groazã. Simt şi adulmec tot.

Mã trezesc brusc întrebându-mã „eu ce fac acum?”.

Azi am gãsit (ca sã vezi cu upercuturile astea!) o brichetã la care ţineam mult mult şi pe care o credeam pierdutã.

Am spãlat scrumierele şi le-am aşezat frumos şi cu drag. Mai cã-mi venea sã le pup.

N-am mai deschis geamul şi nici n-am mai îngheţat seara.

Nu mai beau atâtea lichide.

Şi cel mai rãu şi cel mai rãu e cã VREAU SÃ FUMEZ ÎNCONTINUU, vreau sã mi se ducã în plãmâni toţi gudronii şi tot ce e mai rãu într-o ţigarã, vreau sã îmi aprind 30 de ţigãri în acelaşi timp şi vreau sã simt mirosul de ţigarã pe degete. Amin!