Uneori iei rãul ca pe un firesc şi-l laşi sã-şi facã mendrele. Când te simţi neputincios. Şi când îţi închipui cum ar fi dacã, da’ nici mãcar nu-ţi dau lacrimile de neputinţã. Şi atunci stai şi dai cu veghe, de parcã asta ar fi salvarea.

Mã trezesc cu un prieten la uşã.
- Salut!
- Ce faci, drãguţã?
- Mmmmmm...

Ştiu cã-i mormãit şi nu spune din prima, deci îl las sã intre şi-oi vedea.

- Hai sã te scot la oraş!
- Acum?!
- Da, hai.
- (de data asta mormãi eu, da’ îmi iau rucsacul şi ieşim)

- Auzi mã, ştii ceva de ãla înalt şi slab?
- Adicã?
- Pãi l-am sunat sã ne vedem şi m-a enervat.
- De ce?
- Putea sã gãseascã altceva, în plm. Putea sã-mi spunã cã nu mai vrea sã mã vadã sau orice altceva. (Pauzã)
- Pãi şi ce ţi-a zis?
- Cã merge la pescuit.
- Hahahahahaha! (râd cu poftã, de n-am mai râs aşa demult. Da’ îi vãd supãrarea pe faţã şi încerc sã-mi vin în fire).
- Vezi? Şi zice cã se duce cu nu ştiu cine care are şi câine.
- Whaaaaaat?! (Amândoi ştim cã „ãla înalt şi slab” mai bine şi-ar vinde o coastã decât sã meargã la pescuit.)
- Da, mã...d’aia zic cã putea sã inventeze altceva.
- Bãi, nu ştiu, zãu. (Adicã ştiu, mie-mi spusese cã vrea sã stea în casã 5 zile şi sã citeascã ceva ce amânase rãu, da’ nu se face sã i-o zic supãratului). Mi-e foame şi tre’ sã mãnânc ceva, orice. Ştii cum fac altminteri.
- Da...

Pe strãduţele astea pe care rãtãcim nu prea e nimic, ne vânturãm încã nişte drumuri şi uite cã dãm peste o plãcintãrie. Cu coadã mare, deci tre’ sã fie bune. Mã aşez la coadã, cu supãratul fumând mai încolo şi gândindu-se. Mie nu-mi iese din cap de ce i-a zis ce i-a zis. Ãla înalt şi slab. Adicã da, e aiurea rãu, şi eu m-aş fi botoşit.

- De care plãcinte aveţi, cã nu scrie nicãieri?
- Umplute.
- (Draci pe bãţ). Cu ce?
- Cu brânzã.
- Toate? (erau foarte multe, credeţi-mã, aratau altfel şi erau aşezate în tãvi diferite).
- Da. Avem brânzã de mai multe feluri.
- De care?
- Dulce şi sãratã. De care vreţi?
- (sunt nedumeritã, da’ ok, nu mã mai cert cu astea, am promis). Una aşa, şi una aşa.
- Bine, aşteptaţi.

Aştept. Şi în timp ce aştept, vãd la un televizor cã plãcintãria asta se va muta pe timp de varã pe o strãduţã din Bucureştiul vechi şi cã cine vrea sã mai cumpere, sã meargã acolo.
Supãratul se uitã şi mã întreabã cu mâna dacã mai dureazã, eu îi zic cã da, olecuţã.

Apoi mã gândesc iar la celãlalt. El nu face d’astea. Deci: dacã el nu face d’astea, înseamnã cã chiar merge la pescuit. Pescuit, el. Why not? Mai ales dacã e şi un câine. Apã, frumos, linişte, poate citeşte acolo. Pic, pic, fleoşc cu pietricica în apã.
Îmi aprind o ţigarã.
Pic, pic, pic, pic.

Brusc îmi dau seama. Mã ridic în capul oaselor şi ascult.

Mã trezesc în apã. M-a inundat o cretinã care a adormit cu apa deschisã.

O relaţie e de mai multe feluri, dar în toate felurile implicã doi oameni şi ale lor. Cã e de muncã, de pupat în cur, cã e de visat pe pereţi, cã e dimpotrivã, tot aşa se cheamã şi tot nişte compromisuri şi tot nişte satisfacţii presupune.

Pe de altã parte, ca sã fie bun de ştiut chiar din capul locului, urãsc şi mi-e silã de discuţiile la bere de „vai ce victimã sunt eu şi cum suport toate mãgãriile ce mi se fac.”

Nu pic în d’astea, fiindcã mã ştiu cât sunt de egoistã, chiar şi când fac pe mama Dolores.

Deci azi mi s-a tras arcul. De foarte multã vreme tot amân un deznodãmânt şi tot mai dau o şansã. Şi mi se pare normal ca, fiind a nu ştiu câta şi omul respectiv ştiind de ultimaturile de dinainte, sã îşi scoatã mãcar o vreme concentrarea la apel şi sã vadã ce poate face dacã îi pasã. De ce înseamnã relaţia asta şi de toate avantajele ei, cã aşa se merge la aprozar, cu cântarul înainte şi cu banii mai apoi.

Nu mã laud cu toleranţa mea şi nici nu fac un fac un steag pe care s-o scriu, dar din ce în ce mai mulţi oameni care stau prin juru-mi îmi spun cã trebuie atitudine, cã îi zici şi gata, dã-l dracu’ de şantaj emoţional. Cã nu e simplu, n-a fost niciodatã şi nu mã descurc în confruntãri. Ori mã buşeşte plânsul, ori nu-mi gãsesc argumentele din faţa oglinzii şi o dau în barã. Ori mai beau o bere. Şi o dau în barã.

Dar uneori sunt pusã în faţa unor situaţii de neîncotro şi mi-aş dori sã se rezolve de la sine şi asta nu se întâmplã. Şi vorba unuia dintre cei doi prieteni: eşti ditai femeia, când plm te trezeşti? (Şi a doua îmi zice tot aşa, da’ n-am vrut s-o citez, cã e fetiţã şi nu se face.) Şi eu ce fac? Cum îi zic? Care e momentul cel mai bun? Îl pregatesc? A câta oarã?

Cãcat. Urãsc momentele astea. Vreau concediu.

De la nucile verzi te faci neagrã. Şi de la alea stricate.

Dincolo de "emoţiile ne gâtuie"...recunosc cu ruşine că nu-i mai ascultasem pe u.n.k.l.e. de ceva vreme şi nici nu am părut foarte interesată să le ascult albumul din 2007, "War Stories". Asta până ieri, când nu-mi venea a crede urechilor cât e de bine închegat şi cum îţi gâtuie fibrele. Tobele şi chitara la piesa asta sunt ceva de groază, ca să nu mai vorbesc de revenirea lui Ian de la Cult pe albumele lor, ceea ce salutăm şi cu ocazia asta.

Aveţi ceva de scuipat? Ia de luaţi:

Şi nu puteam să trec peste favorita mea blondă de la Duke Spirit, pe care o au pe 2 piese de pe album:

Ce bine dracu' că mai vin incoa' o dată!

Mã aşez pe ultimul scaun de la geam în sala de îmbarcare aproape goalã. Deschid cartea şi încep sã citesc, cu gândul la ţigara pe care o s-o fumez la aterizare. Draci. O individã din dreapta mea ţipã la un robert în telefon şi mã mai concentrez ioc. Nu-i bai, hai cu orgiile din carte înainte, cã alea sunt mult mai interesante.

Zgomote în jur şi ridic privirea. Trei yuppies cu costume aidoma, genţi şi telefoane mobile de pe care încep sã-şi transfere poze sau naiba ştie, cã fac o gãlãgie de piaţã. Cât de complexaţi tre’ sã fie ca sã urle în halul ãsta?

Hopa cu îmbarcarea, bunã seara la tanti stewardesa, îmi caut 7D-ul şi îl ochesc, dar între timp vãd un Andrei Makine şezând frumos pe dulãpiorul rezervat personalului. Îmi zâmbesc în gând şi mã aşez pe locul de la geam, mã asigur cã vãd cum trebuie elicea şi mã pregãtesc. Citesc, citesc, citesc, mã simt bine mersi cã nu s-a aşezat nimeni lângã mine şi mã gândesc cã zâmbetul lu’ nenea de mi-a dat locul o fi fost cu schepsis, da’ asta e, pentru data viitoare.
- Cafea sau ceai?
- (Ridic ochii din citit şi îi rãspund cã nimic)
- (Se apleacã mai tare spre mine şi mã simt datoare sã)
- Nimic, mulţumesc.
- Ah, nu. Voiam sã vãd coperta cãrţii.
- (Îi arãt coperta)
- Aoleu! Vã place?
- Da, foarte tare.
- Da’ (se apleacã şi mai tare şi-mi şopteşte ca spunându-mi un mare secret) e nebuuuun!
- (Zâmbesc mândrã, ca şi când eu l-am fãcut) Da, aşa e.
- Da’ pe celãlalt l-aţi citit?
- Haruki?
- Da.
- Da, da’ mai tare îmi place ãsta.
- Of (şi se uitã ciudat la mine)...eu dupã ce l-am citit prima datã am avut coşmaruri.
- Da...pesemne cã îţi trebuie o stare...

Fiindcã între timp colega cu cãruciorul din spate stãtea ca pe ghimpi cã noi nu terminam conversaţia, tanti stewardesa se ridicã şi îmi zâmbeşte ca între fini cunoscãtori. Nu mã pot abţine sã-i fac un compliment.

- Am vãzut cã citiţi Makine...
- Da...îmi place. E atât de rus.

Şi pleacã. Nu vã ascund cã pasagerii din jur mã priveau cu oarecare invidie deşi, dacã probabil ar fi auzit şi conversaţia, nu ar mai fi dat doi bani de interes.

Cobor din avion într-o ploaie mãruntã şi rece şi mâ gândesc ce bine are sã fie acasã între ale mele.

Afarã, ioc taxiuri. Sun la Leone. Vine în 10 minute, deci îmi aprind ţigara mult doritã. Mã conversez cu un nene care fãcea pe taximetristul şi aproape cã îi zic „Marş!” dar, pentru cã sunt cam singura în zonã, mã abţin. Stau. Aştept. Mai stau. Mã uit la ceas, trecute de 10 minute. Sunã mobilul.
- Dra. Dana?
- Da.
- Puteţi ieşi, a venit taxiul.
- Pãi sunt ieşitã gatã, dar nu-l vãd.
- La sosiri, da?
- Da.
- În ce sunteţi îmbrãcatã?
- Într-o bluzã cu dungi albe şi roşii. Dar nu are cum sã mã rateze, cã sunt singura de pe peron sau cum se cheamã.
- Pâi dânsul e acolo şi zice cã nu vã vede. Deci sunteţi la Bãneasa, da?
- Da.
- E imposibil, domnişoarã. Şoferul îmi spune cã nu vã vede.

(Încep sã mã enervez, îmi intrã frigul în oase, e 11 noaptea şi eu nu sunt încã acasã. Mã plimb aşteptând în telefon şi vãd o plãcuţã pe care scrie Henri Coandã. În momentul ãla îmi dau seama cã am încurcat rãu borcanele, cã sunt la Otopeni şi încep sã mã înjur cã de ce n-am ştiut unde dracu’ aterizez).
- Ştiţi, de fapt nu sunt la Bãneasa. Sunt la Otopeni.
- Domnişoarã, e inadmisibil. Zbang!

Bun, n-am nici taxi, a mai trecut juma’ de orã şi eu tot înţepenitã stau şi...
2000 nimic, Meridian nu rãspunde. Încerc Fly, asta e. Gãseşte. 2 minute. Uraaaaa!

Vine şi taxiul, ţop în el cu bunã seara şi dau destinaţia. Şoferul se întoarce cu un zâmbet cât toatã faţa la mine şi îmi spune:
- Eu sunt din Focşani.
- Aşa...
- Şi nu cunosc Bucureştiul. Îmi spuneţi dvs. pe unde sã mergem?

(Fuck! Cum dracu’ îi gãsesc? Am magnet sau ce mama naibii?)

Dar am ajuns acasã şi acuma e bine. Cald. Şi pat. Şi bere. Şi fistic. Şi ceva care se face în cuptor. Bine m-am întors, bãi!

P.S.
"Ce avem aici, sinucidere? Mă rog, dacă n-ai murit e doar tentativă, dar să ştii că de la bun început n-ai procedat bine. Oamenii sunt clădiţi zdravăn, să nu moară aşa uşor. Tre' să-ţi apeşi cu putere încheieturile de un perete şi să tragi de piele, până-ţi iese o venă şi atunci, harşti! Dar dacă vrei într-adevăr să mori, nu să te prosteşti, uite aici, sub ureche, tai cu o lamă şi te-ai dus."

În stânga, deasupra chiuvetei, e un dulãpior cu oglindã în care am o pastã de dinţi de jucãrie, o periuţã, douã pahare de plastic şi o sticlã de apã de n-o sã mã ating de ea. Fiindcã am Carlsberg. Care îmi intrã cu greu. Pentru cã 12 ore nu pot fuma.

În faţã am un soare care apune, pe care mi l-am dorit toatã ziua când am dârdâit ca o sorcovã, dar nu-l cert, cã şi mâine am nevoie de el, mai ales cã am plecat doar în tenişi.

Întotdeauna dorm în patul de jos, pentru cã odatã am cãzut de sus şi nu mi-a fost bine nici mie, nici lu’ tanti de dedesubt.

Sunt în tren şi mã duc la dracu’.

În compartimentul de lângã se întâmplã un om care se vrea spiritual, tot face glume proaste cu însoţitoarea şi sper din toatã inima sã nu sforãie.

Plouã. Şi e verde. Iar. Tot. Cu maro.

Am struguri, grisine şi smochine, dar vreau o ţigarã.

Şi am citit ceva care m-a întristat, dar pânã mã întorc o sã se facã bine la loc.

Mã întorc.

Şi zâmbesc ghiduş, pentru cã o sã zbor iar şi o sã fie noapte. Şi noaptea e fain sã zbori, nu te vede nici dracu’ şi poţi sã faci naibilui tumbe pe nori fãrã sã se ia nimeni de tine. Doar cã trec pe deasupra munţilor ãlora moşi tâmpiţi şi cretini, care întotdeauna se burzuluiesc când tu ai chef de joacã.

Pot sã vreau acasã şi soare şi cald şi bere şi culcuşitã unde vreau eu?

Lucrurile nu sunt atât de nasoale. Am constat cu ocazia transformărilor care au loc la domiţil că am ceva în posesie, respectiv:
-3 saci plini ochi cu casete (nu ştiu ce dracu' să fac cu ele, da' de aruncat nem, de dat nem, deci le ţin, da' cred că le schimb locul);
-5 saci cu cărţi (nu mai zic nimic, la naiba, mi se clatină urechile pe lângă cap);
-2 saci cu diverse răchite, coşuri, ceramici, whatever (de astea sunt mândră);
-1 sac cu hârţogării (slavă ţie, internet banking!-după reinstalare şi curăţenie, le voi tria, aranja-vezi să nu!)
-3 bucăţi perne de ungur (băi, ţie nu ţi-e ruşine olecuţă? cum m-ai convins să le iau pe toate?)
-un ungur, evident, care se fâţâie îngrijorat că...nu ştiu. Se fâţâie îngrijorat;
-un sac şi 2 genţi cu eletrorahaturi de ascultat muzică, văzut filme, nişte boxe noi pe care le dau la mica publicitate, fiindcă ipod-ul meu nu e compatibil, deci doritorii să sară;
-vor fi probabil nişte saci pentru pernele MELE, pilote, pături, da' de astea încă nu m-am atins, că la naiba, tre' să mai şi dorm.
-2 bucăţi rafturi răchită de care sunt mândră tare.
Astea numa' într-o cameră. Da' ca să mă apuc de haine şi diverse îmi trebuie toţi sacii cu răbdare din lume, deci mai amân.
Cu această ocazie am descoperit pixuri, brichete, nişte şuruburi, un prelungitor, bomboane, un şoarece d'ăla de ungur, o pungă de cadou goală, 3 ghemuri, un ac, nişte pete de cola (cred) pe perete.
Mă voi hrăni spiritual cu această zugrăveală...blablabla...şi voi ieşi ca dracu' din ea. Keep in touch or something!

Acolo mi-am dat seama.
Deşi zgomotele erau înfundate, auzeam clar porumbeii rotindu-mi în jur, în sângele lor.

Cu teamã am întins mâna pe care mai aveam încã o tulpinã croşetatã şi, speriatã dar şi cu poftã, am atins unul din ei. Era aproape închegat şi negru, dar cu scrâşnete de roşu, o patã pe deget pe care am dus-o la gurã şi am înghiţit-o. Ceilalţi se potoliserã deja cu ameţeala aia înşiroindã şi acum zãceau sprijinindu-se în gâtul fãrã cap, cu cozile în sus.

Am simţit satisfacţia în rânjetul pe care mi l-am vãzut apoi, în apa bolnavã. Pe toatã gura, ca şi când cineva îşi înfipsese acolo pumnul.

Apoi m-am ridicat sã admir masacrul şi încet, desprinzând una câte una toate amintirile, m-am despuiat de piele. Aveam carnea rozã şi crudã şi oasele verzi. Mi-a fost teamã sã ies, pentru cã degetele de la picioare scrâşneau, dar dupã primul pas am vãzut cã învãţ iar....sã totul.
Şi cu ţipãt ascuns de teama bucuriei, mi-am dat seama cã am sã mai adorm.

Ha!

Aşa că începând de azi sunt iară mândră purtătoare de indian, în loc de peşte frumos de os luat de departe şi ţiutor de cald luni de zile. Dar peştele, chiar dacă ştie totul, ne-a făcut să ne îndoim şi nouă îndoielile nu ne plac, mai ales că e martie. Şi martie e o lună gigea, când shortcuturile de obicei se îndrăgostesc şi le merge bine.

Deci băi:
1. vreau în Alaska musai
2. să-i urăm aşadar micului nostru totem de la gât welcome home, că ne-a lipsit liniştea lui.

Amin!

Deci cu bananele de Crãciun mama nu reuşea sã mã surprindã, chiar dacã eu uitam ca proasta cã între timp s-au copt.

Nici cu cadourile pe bune nu reuşea, fiindcã ţinea morţiş sã-mi ia ceva ce-mi doream, se chinuia şi întotdeauna traficanţii le aduceau când le picau lor bine, adicã înainte mult, aşa cã ea era nevoitã sã le ascundã, întotdeuna în aceleaşi locuri unde eu le puteam gãsi. Bucuria era imensã când scormoneam în vraful de aşternuturi, doar cã nu de Crãciun. Atunci cred cã mi-am dezvoltat un dram de hai sã nu-i zic prefãcãtorie...”diplomaţie”, na.... N-o bãnuiesc nici pe ea de prostie, cât sa nu creadã cã eu nu ştiam deja ce primesc. Slavã domnului cã le-am învãţat de atunci!

Într-un an însã n-am gãsit nimic. Atât de tare m-am speriat, cã am fãcut precum în filme, când întorc ãia casa cu curu-n sus. Şi tot degeaba.

Azi am simţit pe cerul gurii aceeaşi dezamãgire. Şi când o simţi, n-o poţi explica. E ca o pâclã pe limbã de care nu poţi scãpa, e ca maltratatul selfaddicted. Te uiţi la gresie şi-ţi zici: dacã n-ai fi atât de simetricã, m-aş arunca un pic în tine!

Se dã cu oscaruri la noapte şi pentru cã nu ştiu dacã am sã rezist pânã la capãtul dimineţii cu creierul întreg, am sã mã fac cã sunt factorul de decizie şi cã tre’ sã dau eu statueta. Bãi, de ce dracu’ i se tot zice aşa? Nimeni nu-i zice trofeu, sau premiu. Toatã lumea îi zice statuetã. Ştiu cã e, dar ce naiba?

Evident cã de mulţi ani am discursul pregãtit pentru cazul în care aş primi oscarul, dar în seara asta fac o excepţie şi sunt rea. Am glumit.

Anul ãsta e bun, e încãrcat de filme dacã nu chiar bune, mãcar controversate.

Sã purcedem, aşadar. Locul 1 e oscarul şi tot aşa. A, şi nu mã simt datoare sã dau explicaţii, fiindcã despre unele din filme am scris deja. A, şi statueta aratã aşa fiindcã unguru' a fost cu ideea.

Best Motion Picture of the Year:
Nu înţeleg de ce The Assasination... n-a fost nominalizat, dar fie!
1. Atonement
2. Michael Clayton
3. There Will Be Blood: n-am rezistat pânã la sfârşit, fiindcã n-am avut subtitrare.
4. No Country for Old Men: nu mi-a plãcut şi gata. Dezamãgitor.
5. Juno: nu l-am vãzut.

Best Performance by an Actor in a Leading Role:
Aici e greu al dracu’, fiindcã nu mi-a tras nimeni mâneca, dar am sã încerc. Bãi, pe Brad Pitt de ce nu l-a nominalizat nimeni?
1. Johnny Depp for Sweeney Todd...: nu pentru cântat, oricum
2. George Clooney for Michael Clayton
3. Daniel Day-Lewis for There Will Be Blood
4. Tommy Lee Jones for No Country for Old Men
5. Viggo Mortensen for Eastern Promises (de ceeeeee? Cine l-a nominalizat?)

Best Performance by an Actress in a Leading Role:
1. Cate Blanchett for Elizabeth: The Golden Age
2. Julie Christie for Away from Her: nu l-am vãzut
3. Marion Cotillard for La Môme: nu l-am vãzut
4. Laura Linney for The Savages: nu l-am vãzut
5. Ellen Page for Juno: nu l-am vãzut

Best Performance by an Actor in a Supporting Role:
1. Casey Affleck for The Assasination...: fãrã niciun dubiu
2. Philip Seymour Hoffman for Charlie Wilson’s War
3. Javier Bardem for No Country for Old Men
4. Hal Holbroock for Into the Wild
5. Tom Wilkinson for Michael Clayton

Best Performance by an Actress in a Supporting Role:
1. Cate Blanchett for I’m Not There (da, îi dau 2 oscaruri, da’ sunt ale mele şi ea îmi place rãu)
2. Saoirse Ronan for Atonement
3. Tilda Swinton for Michael Clayton
4. Ruby Dee for American Gangster
5. Amy Ryan for Gone Baby Gone: nu l-am vãzut

Best Achievement in Directing:
Offff...
1. Tony Gilroy for Michael Clayton
2. Paul Thomas Anderson for There Will Be Blood
3. Ethan şi Joel Coen for No Country for Old Men
4. Julian Schnabel for The Diving Bell: îl vãd abia într-o orã
5. Jason Reitman for Juno: nu l-am vãzut

Best Writing, Screenplay Written Directly for the Screen:
1. Michael Clayton fãrã dubiu, asta şi pentru cã pe urmãtoarele nu le-am vãzut:
2. Ratatouille
3. Lars and the Real Girl
4. The Savages
5. Juno

Best Writing, Screenplay Based on Material Previously Produced or Published:
1. Atonement
2. There Will Be Blood
3. No Country for Old Men
4. The Diving Bell...: nu l-am vãzut. Încã.
5. Away from Her: nu l-am vãzut

Best Achievement in Cinematography:
1. The Assasination of Jesse James, fãrã niciun dubiu whatsoever
2. Atonement
3. There Will Be Blood
4. No Country for Old Men
5. The Diving Bell...

Mã opresc aici, am constatat cã e cam greu sã dai atâtea premii. Presimt cã mâine voi fi şi mai rea, fiindcã nu ştiu de ce, dar cred cã No Country for Old Men o sã îmi dea cu oscarul între ochi.

Avea şi emoţii, dar voia sã se termine odatã, aşa cã mai mult decât spaima, era bucuria aia ciudat de rea pe moment, dar cu capãt de bine. Şi mai fãcea şi pe viteaza, ca de obicei în situaţii din astea. Pãi ce poate sã fie mai rãu decât ce a fost la prima operaţie şi de câteva sãptãmâni încoace, de când a început sã o doarã iar? Mãcar îi scot naibii tija şi gata.

„Gata, eşti pregãtitã? O sã-ţi facem anestezie...dar de fapt ştii, cã ai mai trecut pe aici”.

Încearcã sã fie drãguţ şi îi aruncã un zâmbet, dar ei nu îi pasã. Simte acul cum intrã în coloanã şi se pregãteşte de valul amorţelii. Care vine aproape imediat, cu moleşeala aia plãcutã, atât de dragã, fiindcã e gata sã adoarmã şi sã se trezeascã dupã coşmar, cu piciorul întreg şi la locul lui, fãrã prostia aia în el. Apucã sã mai vadã doar paravanul şi pe doctor pregãtindu-se.

Cãcat! Ce dracu? S-a şi terminat? Şi ei de ce continuã sã meştereascã acolo?

Îi auzea, dar nu-i putea vedea din cauza paravanului.

„Sã-mi bag pula! Cheia aia e la tine?”

„Nu.”

„Ia du-te mã şi vezi la Lucian, poate are el o tubularã”.

Aude uşa deschizându-se. Îşi roteşte ochii şi vede cã lângã ea e un fel de mãgãoaie cu ecran, pe care nu se vede nimic, fiindcã e opritã. Dar ecranul e negru şi îi poate vedea pe ceilalţi de dincolo de paravan. Stau aplecaţi deasupra piciorului. Sã le zicã sau nu cã s-a trezit? Poate cã aşa trebuie sã fie, poate cã la un moment dat te poţi trezi şi auzi ce se întâmplã, dar fãrã sã simţi. Cine ştie?

„N-are. Nu ştie unde e, cu renovarea asta”.

„Pãi şi eu ce dracu fac, cã am apucat sã scot şuruburile. Ce morţii mã-sii de treabã e asta?”

„Dom’ doctor, eu zic sã o lãsãm aşa, cã nu are ce sã se întâmple”.

„Bãi, dacã am nevoie de o opinie, te întreb, da?”

Ce dracu se întâmplã? Ce cheie? Ce sã lase aşa? Bãããããããiiii! Nu mã lãsaţi aşa, cã vã omor pe toţi.

„Ia dã mã ãla încoace sã mai bat puţin în tijã, sã se fixeze la loc, cã şuruburile nu mai pot sã le pun.”

Aude mai întâi zgomotul ca de ciocan, dupã care îşi dã seama cã ãştia chiar îi bat tija înapoi în os şi nu ştie de ce, dar începe sã simtã. Bãtãile, una dupa alta. Sperietura e prea mare cã se întâmplã ce se întâmplã şi începe sã se dezmeticeascã. Chiar simte ce îi fac.

„Aaaaaauuuuu...Mã doare”

Nimic.

Mai tare, cã nu te-au auzit. Zi dracu mai tare, cã mor aici de durere.
„Mã doareeeeeee!”

„Ce pula mea?! Bãi, asta s-a trezit din anestezie. Alo, prinţeso, mã auzi? Opreşte-te mã din bãtut! Prinţeso, tu simţi ce-ţi facem noi aici?”

„Daaaa.”

„Gata. Ne-am oprit. Oricum terminasem. Pune mã ãla la loc. Deci fii atentã. N-am putut sã-ţi scoatem tija fiindcã în tot spitalul nu am gãsit cheia tubularã cu care sã scoatem tija prin genunchi. Şuruburile de la gleznã însã am apucat sã le scoatem, dar nu e niciun pericol, cã eşti tânãrã şi n-ai sã simţi. Şi chiar dacã rãmâi cu ea acolo, n-are ce sã se întâmple.”

Alooooooo! Ãsta e nebun? Cum adicã? Pãi io de ce am venit? Nu ca s-o scoatã?

„Dom’ doctor, dar eu venisem sã scap de ea.”

„Ştiu, prinţeso. Da’ cu ce s-o scot, dacã n-am cu ce? Gata mã, coase-o şi hai sã-i dãm bãtaie. Deci n-are rost sã-ţi faci griji. Vii peste douã sãptãmâni la control şi vedem atunci, da?”

Nu nu nu. Deci ãsta e vis sau ceva. Cum dracu’ n-au gãsit cheia? Sã se ducã sã ia o cheie de butelie sau dracu ştie.

Prea târziu. Doctorul a ieşit şi asistenta deja o pregãteşte de evacuare.

Deci asta a fost tot?

Mã rog, lucrurile s-au complicat suficient de frumos pentru încã o poveste, dar eu voiam sã vã zic cã altora li se poate întâmpla mult mai rãu.

Sã-l luãm de exemplu pe Clay Beresford din filmul pe care tocmai l-am gãtat, „Awake”. Bãiat drãguţ, aduce a Michael Scofield, mai sã-l iei acasã. Bogat-bogat, cu logodnicã frumoasã şi cam tot ce îi trebuie, mai puţin o inimã. Care vine şi ea, transplantul începe şi lucrurile o iau razna. Nu numai pe masa de operaţie, dar cam în toatã viaţa lui.

A se evita dacã dispuneţi de înger slab.

"Awake" - 2007

„What’s this rhyming crap?” a întrebat vãdit enervat.

„Radiohead”, i se rãspunse.

Nu i-a plãcut şi a cerut sã fie schimbatã muzica pentru cã „îi stricã seara”. Barmanul, bãiat finuţ şi dornic poate de autografe şi de satisfacerea mai marelui, a crezut cã îi face un bine şi a schimbat-o, cu Red Hot Chili Peppers. Credeţi cã a fost mai bine? Nem, nem, nem. Cã vezi doamne, ãştia sunã a „nursery rhyme”. Nu ştim ce s-a întâmplat pânã la urmã şi nici nu mai conteazã. Cu amãrealã în cerul gurii zic însã cã dacã şi piesa de mai jos e ce a zis cã e, apãi domnul Plant, mã cam superi, cã vezi dumneata, oi fi fãcut muzicã bunã atunci când ai fãcut-o, dar de atunci nimic. Nici nu mã pornesc sã îmi dau cu pãrerea despre „Raising Sand”, ultimul dumitale album. Iarã dacã şi trupele astea de eşti nemulţumit de ele n-au evoluat de le-a luat naiba şi nouã minţile, apãi ori io sunt proastã, ori.

Sã nu picaţi în capcana „îmi place Steve Buscemi, hai sã vãd ce film a regizat”.

Pentru cã dacã eu vreau sã scriu un dialog imaginar între mine şi cineva, voi folosi toate ocaziile pentru a mã da mare şi pentru a aşeza toate replicile şmechere pe care le-am auzit pânã acum. Voi scrie astfel încat în capul meu sã zic „doamne, ce grozavã sunt”, dar în realitate sã am o înşiruire de replici şi povestiri fãrã nici un fel de şir logic, iar atunci când nici mãcar pe astea nu le mai am, sã umplu pana de inspiraţie cu câte o aruncare de „I’m so tired” de la un personaj la altul, ca sã pot umple golul şi sã o iau de la capãt (am auzit cât de obosit e fiecare din personaje de vreo 7 – 9 ori în tot filmul). Dacã nici asta nu merge, atunci merg la sigur cu , „I know you better than you think”. Normal, aşa dau gata pe oricine.

Bineînţeles cã voi fi frumoasã, blondã, actriţã în vogã cu fanii la picioare (doar ãia de soap opera şi filme horror de categoria B, cã deocamdatã în astea joc, da’ mã fac eu mare), voi semna autografe peste tot, pânã şi pe fruntea fanilor, voi fi de-a dreptul ravisantã, misterioasã, voi trece de la o stare la alta în mai puţin de 5 secunde, pentru cã sunt conştientã cã aşa farmec bãrbaţii. Dar asta nu e tot. Musai am un tatã care m-a abandonat şi a cãrui moarte mã va afecta zi de zi tot restul vieţii, musai trebuie sã fumez ţigarã dupã ţigarã şi mai bag şi un drog mic, fiindcã viaţa de actriţã nu e tocmai uşoarã şi am şi eu dramele mele.

El va fi un nene neinteresant pânã când eu, cu puterea mea de finã cunoscãtoare a naturii umane, îl fac sã devinã interesant. E un fost mare ziarist, analist politic, dragã, cum se zice la noi, decãzut acuma la statutul de compozitor de profiluri de vedete pentru cã de la un punct încolo în cariera lui a început sã inventeze surse, aşadar subiecte de presã. Şi eu îl voi sili sã-şi mãrturiseascã eşecul profesional, jucându-mã cu creierul lui şi manipulându-l dupã bunu-mi plac. Evident cã şi el are dramele lui personale, nu, nu mare lucru, doar cã şi-a abandonat fiica şi şi-a ucis un pic nevasta, plus cã are un frate suicidal în serie.

Deci ne-am gãsit şi fiecare cu sticla lui de alcool, începem sã ne împungem mai întâi cu replici, apoi un pic cu limba, aşa...finuţ, sã nu stricãm foarte tare imaginea. Ne jucãm de-a tatãl şi fiica la psihiatru, camerã liniştitoare avem, canapea aşijderea şi chiar şi o bucatã de muzicã. Pe care începem sã dansãm. Ei, aici e mare punct în film, pentru cã în ritm de tango amestecat cu dracu ştie ce, începem sã ne depãnãm dramele, respectiv ne întrecem cu care ce morţi are mai mulţi pe conştiinţã. Dar ne trece repede, pentru cã muzica se opreşte şi eu trebuie sã mã droghez un pic.

Dupã ce obţin ce vreau de la el (dar evident dupã ce îl las sã creadã evident cã dimpotrivã), îi dau papucii şi mã întorc la iubitul meu cu care o sã mã şi mãrit, Ray cel atent, privitor de meciuri. Filmul se încheie cu privirea mea înţeleaptã, lungã şi înţelegãtoare.

A! Am uitat. Pe mine mã cheamã Katya (normal, trebuie sã fiu un pic exoticã), iar pe el Pierre.

Filmul a fost dedicat lui Theo van Gogh. Steve Buscemi şi scenaristul Theodor Holman, bun prieten al rãposatului cu nume de pictor s-au gândit cã poate ne e greu sã prindem dedicaţia din marketing-ul filmului şi de pe net, aşa cã au apelat la un truc ieftin. Mai întâi numesc un personaj din film Theo, ca imediat dupã sã ne loveascã în ochi cu un camion pe care scrie mare „Van Gogh”. Subtil al dracu!

Eu zic sã nu mergeţi sã-l vedeţi pentru cã, la fel cum nu oricine scrie douã rânduri se cheamã cã e musai scriitor, nu oricine e actor bun se cheamã cã poate fi la fel regizor.

„Sãrbãtorile” m-au lovit prima oarã în ochi, cu albastrul dureros şi violator de la beculeţele atârnate la Romanã în rond. Parcã îţi intrã sãgeţi în ochi, usturãtoare şi încinse. Am trecut peste şi m-am hotãrât sã evit zona seara.

Apoi, tot la Romanã, mulţimile de tarabe şi vânzãtori, într-o ţigãnie de culoare şi strigãte. Pluş şi iarã pluş, michimauşi şi cãpriţe, steluţe şi globuri care duduie de sclipici, beculeţe cântãtoare şi sfeşnice multicolore de plastic, betealã roz cu zãpadã artificialã la vârfuri, precum coafurile de coşmar ale unor dame linse, toatã grãdina asta zoologicã de „hai sã ne orbim şi sã ne cãlcãm în picioare, cã doar vin sãrbãtorile”.

Ştirile care sunt aceleaşi an de an, cã se scumpeşte carnea de porc, cã pensiunile din Maramureş sunt pline şi cã au mai bãgat nişte trenuri de zãpadã. Aştept relaxatã episodul urmãtor, cu îmbuibaţii internaţi prin spitale şi alcoolicii violatori de an nou care cãsãpesc tot ce prind în cale şi cu coana nea care ne ia prin surprindere cu o constanţã ceva de groazã.

Toate ca toate, dar credeam cã mãcar în vecinãtatea pe care mi-am construit-o cu chin, vreme de un an, supusã unui proces de selecţie riguros, mãcar aici credeam cã sunt protejatã. În seara asta am dat nãvalã sã iau „ceva bun” de la magazinul meu preferat, (pentru cã nu e aglomerat şi n-am parte de veşnica replicã ofensatã „n-am sã vã dau rest”). Trec peste pişoarca asta care picã din cer cu încãpãţânare şi intru cã o mâţã prãpãditã în magazin, amãgindu-mã cã voi gãsi „bun”-ul şi cã îmi voi petrece apoi seara aşteptând sã ne-o luãm rãu de la Franţa la handbal.

Aiurea! Magazinul meu a fost furat şi înlocuit cu unul ambalat sclipitor şi cu jdemii de fundiţe, şi ele cu sclipici. Heidi si Milka, Poiana şi naiba mai ştie ce, cutii care mai de care mai ţipãtoare şi roşii, rãţoi portocalii care dau din coadã şi cânta jingle bells, fetiţe aranjatoare de rafturi cu coifuri de moş în cap, care-ţi surâd atât de forţat, încât te ia groaza, promoţii peste promoţii, de nu mai eşti în stare sã gãseşti un amãrât de sãpun, oameni care împing cãrucioarele mânaţi de aceeaşi fixã idee malformatoare de creieri, rãmasã de când hãul: sã cumpãrãm tot ce putem, sã-i cãlcãm pe capete pe ãia care ajung înaintea noastrã la borcanul de mazãre, sã-i dãm peste mânã ãsteia de vrea sã cumpere una din zecile de sticle de suc de roşii. Doar vin sãrbãtorile, nu?

Am ajuns acasã cu trei plase pline: suc de mere, 3 pungi de legume congelate (de astea sunt dependentã, nu pot sã rezist când vãd cât de colorate sunt), lapte, suc de roşii, 2 becuri, 2 pungi de pufuleţi cu surprize (din ãia normali nu mai aveau), fistic 2 pungi, un sãpun şi un şampon. Nu m-am mai enervat cã am uitat de „ceva bun”, cã oricum mâncãm bãtaie la handbal.

Pot pentru ca sã mã închid în casã pânã în ianurie, undeva pe 9 aşa?

Am citit cã se dã iar cu „modã” grunge, adicã sã ne scoatem bocancii de la naftalinã. Trecând peste sensibilitatea mea rãnitã, cã aia sau ãla de a scris articolul din Cotidianul meritã unul în gurã, voi purta cele 3 perechi de bocanci pe care le deţin, mândrindu-mã cã io şi grunge-ul am fost pe vremuri - frumoşii '90 - prieteni, cu sau fãrã încãlţãri.

Tot din aceeaşi perioadã însã (io de fapt aici voiam sã ajung, dar nu am putut rata ocazia de a da în veşnicii cunoscãtori şi (re)creatori de "trend"-uri – mã scuzaţi pentru acest cuvânt, nu se va mai repeta), iatã cã mi-a trâmbiţat în urechi o piesã demult neauzitã şi tare mişcãtoare, ascultatã over and over, asta şi pentru cã atunci credeam cã franceza e Albã ca zãpada + Cenuşãreasa (+ Ileana Cosânzeana) = love.

Plus cã oamenii ãştia îţi servesc un adevãr crunt* cu zâmbetul pe buze şi în paşi de dans (sau aşa merg? – voi plãti drepturi de autor pentru asta la purtãtor).

Şi fiindcã vin (eu, adicã. nu ei) şi dintr-un oraş care existã bine mersi şi e plin de naţii, am aşa o tragere de inimã cãtre nişte toleranţã. Cu excepţia bocancului în gurã menţionat mai sus, pentru care nu-mi cer scuze. Deci:

Am vãzut şi eu cã e spectaculos, joi, când prin faţa geamului îmi treceau avioane, elicoptere şi dracu’ mai ştie ce, într-un zgomot infernal de tunuri şi aruncãtoare de ce vor ei.

Ce nu pot sã înţeleg e altceva. De ce o zi naţionalã e musai pretext pentru paradã de armament din dotare şi spãlare pe creier? Cu ce mã încãlzeşte pe mine „maşina de luptã de tip uşor, cu grad mare de mobilitate, pe motorinã şi cu transmisie automatã? Sau maşina de luptã a infanteriei, cu echipaj de 2 militari, care poate duce pânã la 9? Sau transportoarele P33 Zimbru?”

Mai lãsaţi-mã naibii în pace cu rânjetele voastre mândre şi cu ochii pironiţi într-un trecut din care nu aţi înţeles nimic, cã de viitor ce sã mai zic?! E aşa de greu de înţeles cã o sãrbãtoare naţionalã trebuie sã fie discretã şi decentã? Da, cã la noi e cu fast de fasole şi cârnaţi, cu discursuri scoase din arhive neincendiate şi cu participanţi ţinuţi la formol.

Mã doare undeva de ziua voastrã naţionalã, cã a mea nu e!

Da’ azi s-a nãscut şi Woody Allen. Deci, se poate!

Nu l-am întrebat care puteri. Era prea de dimineaţã şi prea am rãmas mutã. Şi îl alesesem pe el dintre toţi, fiindcã pãrea cel mai serios, citea chiar dintr-o carte când am deschis uşa. La taxi.

În urma unor solicitãri din partea colectivului de la uzina la care lucrez, am fost nevoitã sã îmi iau instrumentele de lucru şi sã mã mut în altã halã. Nu asta e important. Ci faptul cã n-am ştiut pânã acum ce graşi pot fi porumbeii. Îi vãd pe geam, cã acuma stau cu faţa la ei. Bãi nene, e unu’ cu cap mai rotund aşa, umblã ca paşa şi i se cam rupe de tot. Stã pe o tablã de geam cât e ziua de lungã şi abia se mişca de gras ce e şi uneori îmi bagã o privire de şef. Moment în care îmi aduc aminte cã iar am uitat sã iau praştia de acasã şi sã-i bag un diblu în fund. Da’ o sã iasã lipsã. Şi un diblu e 0,45 ron şi ãştia le numãrã la ieşirea şi intrarea în turã, deci n-am chef sã mi le deconteze la salariu. Poate cu un şurub autoforant....hihihi...în fund aşa. Zbang! Sã-l vãd cum fâlfâie din aripile pistruitate şi cum spiralele şurubului îşi fac drum prin carnea lui grasã. De exemplu acum. Zbang! În ţeastã. Sã nu ştie ce l-a lovit şi abia sã aibã timp sã se prindã cu ghearele de tablã...ar fi frumos însã sã ung tabla cu nişte ulei sustras de la masa de lucru a lu’ nenea Ilie, zis şi Ibrahim. Şi când dã sã se prindã de tablã...hihihihi...sã mã uit la el şi sã-i fac semne obscene, porumbelu’ dracu’ de şefu’ cui te crezi tu! Şi între timp sã-i dau drumul Cristinei (v-am mai zis de ea, e cãţeaua care se plimbã cu liftul pânã sus, unde e administraţia) şi când picã ãsta jos, sã-l apuce şi sã-l zgâlţãie puţin. Mai mult, cât sã îi terfeleascã toate aerele din cap.

Da’ sã ştiţi cã panseluţele alea din faţã de la guvern sunt tare frumoase şi azi dimineaţã îmi venea sã le încãlzesc în palmã.

Mã zgâiam cu ochii în cer la un avion care se vedea ca o scobitoare aurie şi mi-am accidentat piciorul defect într-un stâlp de parcare.

Did you know...?

Badigarzii de la Muzeul Ţãranului mi-au închis poarta în nas. Pãi e frumos?

Au bãgat panseluţe modificate genetic la guvern.

Bããããããããiiii....e frig al dracu’!