Cititi si:

• Vrem noi cu adevarat sa ne mantuim?

din Razboi intru cuvant

Interviu cu parintele Stefan Nutescu de la Schitul Lacu (cunoscut pentru traducerile si editarile in limba romana ale Cuviosului Paisie Aghioritul si a altor parinti sfinti greci) - preluat din ziarul ZIUA de astazi, 5 iulie:

Parintele Staret Stefan Nutescu, de la Schitul Lacu, de la Sfantul Munte Athos, a acordat un interviu ziarului ZIUA cu privire la scandalul din sanul Bisericii Ortodoxe Romane:

- Părinte stareţ, in urmă cu cateva săptămani, monahii romani din Sfantul Munte Athos au trimis către Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane un memoriu in care se atrăgea atenţia asupra consecinţelor extrem de grave pe le are pentru viaţa Bisericii impărtăşirea Mitropolitului Nicolae Corneanu cu greco-catolicii. Zilele acestea, pe adresa Sfantului Sinod au sosit adeziuni pentru acesta in timp ce peste 50 de asociatii ale Laicatului Ortodox Roman, dar si manastiri din Romania au semnat si inaintat catre cancelaria Sfantului Sinod un alt memoriu, prin care cer respectarea sfintelor canoane si caterisirea acestuia. Cum explicati aceasta situatie, de pro si contra?

- Ortodoxia trece prin momente deosebit de grele şi lucrul acesta il intuiesc şi il trăiesc cu “neliniştea cea bună” toţi cei care sunt mădulare vii ale Bisericii. In istorie, ori de cate ori a fost primejduită dreapta credinţă, monahii, preoţii şi mirenii şi-au părăsit cele ale lor pentru a mărturisi cu cuvantul şi cu viaţa pentru Hristos. Apostazia de la credinţa ortodoxă a mitropolitului Nicolae Corneanu şi a episcopului Sofronie primejduieşte astăzi viaţa Bisericii mai mult decat aspra prigoană comunistă, fiindcă acum insăşi invăţătura de credinţă, temeiul mantuirii noastre, este pusă in pericol.

- Da, dar părerile sunt impărţite. Sunt şi persoane care consideră o nedreptate pedepsirea mitropolitului Corneanu.

- Nu ştiu dacă aceste persoane fac parte din Biserică sau, chiar dacă sunt botezaţi ortodox, sunt străini complet de cugetarea Bisericii Ortodoxe. Canoanele Bisericii şi intreaga tradiţie ortodoxă consideră ca foarte mare păcatul impărtăşirii cu ereticii sau cu schismaticii, similar uciderii sau adulterului. După canoanele 45 şi 46 apostolice, pedeapsa pentru cei ce săvarşesc acest păcat este foarte clară: afurisirea, adică scoaterea din comuniunea Bisericii, in cazul mirenilor, şi respectiv caterisirea, adică depunerea din treaptă, in cazul clericilor.

- Nu credeţi că pedeapsa este prea aspră?

- Biserica este foarte chibzuită in tot ceea ce randuieşte. Ea nu pedepseşte ca să se răzbune, după cum fac de obicei oamenii, ci ca să vindece pe cel bolnav sau ca să impiedice imbolnăvirea şi a celorlalte mădulare ale sale. Cand doctorii văd că s-a cangrenat piciorul şi nu mai poate fi vindecat, il amputează pentru a salva viaţa omului. Aceasta este afurisirea. Nu doctorul a cangrenat piciorul, ci doar a constatat cangrena şi l-a tăiat. Tot aşa, nu Biserica ii aruncă de la sine pe cei care apostaziază, impărtăşindu-se cu cei din afara ei. Ea numai constată că aceştia singuri s-au exclus, s-au instrăinat. Mitropolitul Nicolae, cand s-a impărtăşit cu greco-catolicii şi a spus că-l consideră pe papă drept cap al Bisericii, şi-a afirmat alegerea. Avem aceeaşi situaţie tristă şi in privinţa episcopului Oradiei. După cum “calcă”, ei pot deveni - Doamne fereşte! - episcopi greco-catolici, insă aşa nu mai pot rămane arhierei ortodocşi in continuare.

- Şi totuşi astăzi, cand se vorbeşte atata despre deschidere şi toleranţă, nu credeţi că Biserica ar trebui să facă o anumită derogare de la Canoane?

- Vedeţi dumneavoastră, canoanele nu sunt nişte simple convenţii omeneşti. In ele sunt cuprinse legile dumnezeieşti după care se călăuzeşte Biserica. De altfel, nu inţeleg de ce lumea lesne acceptă să respecte convenţii omeneşti, dar intampină o mare greutate cand e vorba să facă ascultare de cele randuite nouă de Insuşi bunul Dumnezeu, prin gura plină de Duh Sfant a Sfinţilor Lui. Noi monahii, dacă ieşim in lume şi circulăm cu maşina, respectăm regulile de circulaţie, pentru că altfel putem accidenta pe cineva. Tot aşa şi cei care intră in Biserică trebuie să respecte semnele de circulaţie ale acesteia pentru a se putea mantui. Acestea sunt Sfintele Canoane, randuite nu prin hotărarea arbitrară a oamenilor, ci prin descoperire dumnezeiască. Insuşi Duhul Sfant ne-a indicat aceste căi pe care putem ajunge la Dumnezeu. In afara lor, primejdia de a ne pierde sufletul este foarte mare şi nu-i este ingăduit nimănui să le incalce. Cu atat mai mult cand este vorba de dogme, unde, după spusa Sfinţilor Părinţi, nu există iconomie, adică pogorămant. Nu incape targuială. Fericitul Iacob Ţalichis, un mare duhovnic al veacului trecut, obişnuia să spună ucenicilor săi: “Pot să-mi taie capul, eu ceea ce am primit de la Părinţi aceea ţin pană in cel mai mic amănunt“.

- De curand, Mihai Frăţilă, auxiliar al Arhiepiscopiei de Alba-Iulia şi Făgăraş, afirma că actul mitropolitului Corneanu nu incalcă canoanele, din moment ce Biserica Catolică nu este nici schismatică şi nici eretică, căci anatemele au fost ridicate, iar tainele au fost recunoscute reciproc.

- Dacă ar fi să ne luăm după ideile acestui catolic, ar insemna că unirea s-a realizat deja şi că insuşi papa a fost recunoscut deja drept cap infailibil al Bisericii Ortodoxe. Ne miră cum astfel de neadevăruri pot să circule nestingherite in presa din Romania, inducand pe credincioşi in eroare. Ar trebui ca teologii să dea răspuns la astfel de afirmaţii greşite. Se ştie, de pildă, că aşa-zisa ridicare a anatemelor de către patriarhul Atenagora nu implică in nici un fel Biserica. A fost doar un act demonstrativ, personal, condamnat de intreaga Biserică Ortodoxă la vremea respectivă. Cum să ridici anatemele dacă nu s-a renunţat la erezie? Mai mult, şi cei ce se unesc cu ereticii intră negreşit sub anatemă. Acestea sunt lucruri foarte grave, foarte serioase. Cat despre recunoaşterea Sfintelor Taine, nici nu poate fi vorba. A spus-o foarte clar şi părintele Stăniloae intr-o lucrare tradusă şi in greceşte, intitulată “Pentru un ecumenism ortodox“. Iar in Dogmatica sa spune atat de frumos şi de clar: “Biserică, in sensul deplin al cuvantului, este numai Biserica Ortodoxă.” Ei, unde s-au mai pomenit Sfinte Taine in afara Bisericii?! Am citit undeva că şi părintele Viorel Ioniţă, reprezentantul BOR in Consiliul Mondial al Bisericilor, a spus că nu sunt valabile tainelor catolicilor. Şi totuşi, Biserica Catolică este numită “Biserică soră“… Biserica este una. Nu mărturisim aşa in simbolul de credinţă? Această denumire de “soră” vrea să arate o apropiere mare, dar in fapt incearcă să ascundă prăpastia care ne desparte. Noi folosim intr-adevăr termenul pentru Bisericile Ortodoxe ale Serbiei, Greciei, Rusiei, dar asta tocmai pentru faptul că sunt “surori intru credinţă”, iar ele impreună, dar şi fiecare in parte formează “Una, Sfantă, Sobornicească şi Apostolească Biserică”. Biserica este Taina lui Dumnezeu. Un stareţ roman cu viaţă sfantă de la Sfantul Munte, Părintele Dionisie de la Colciu, obişnuia să spună: Adevărul este Ortodoxia. Adevărul este Biserica. Biserica este Hristos. O singură cale de mantuire există.

- Cel mai puternic argument in favoarea gestului lui Corneanu al Banatului şi a episcopului Sofronie este - ca să-i citez pe admiratorii săi - “primatul dragostei“. Dragostea pe care trebuie să o avem pentru catolici greco-catolici şi pentru celelalte confesiuni şi religii…

- Se amestecă lucrurile, se confundă planurile: una este dragostea pe care o avem pentru oricare făptură a lui Dumnezeu, mai cu seamă pentru omul făcut după chipul Său, şi altceva este toleranţa inţeleasă ca dragoste cu orice preţ faţă de credinţele străine Ortodoxiei. Pentru credinţă se cuvine să-mi jertfesc şi viaţa, dar şi pentru aproapele, adică pentru orice om pe care-l intalnesc. Vedeţi randuiala lui Dumnezeu? Cine iubeşte cu adevărat doreşte să impărtăşească adevărul şi celuilalt şi moare pentru a nu intina Adevărul. Dragostea inţeleasă in sensul ecumenismului sincretist este cu totul altceva. Noi trebuie să-i iubim pe toţi oamenii, dar nu şi credinţele lor rătăcite, eretice, căci asta ar insemna să dorim unirea in minciună cu eterodocşii. Poate că asta se şi aşteaptă de la noi, ortodocşii?! Impărtăşirea, deci comuniunea cu cei de altă credinţă, este socotită de Tradiţia Bisericii desfranare duhovnicească şi e pedepsită mult mai aspru decat cea trupească. Adulterul inseamnă moarte, iar despărţirea o putem asemăna cu eliberarea actului de deces. El doar confirmă o stare de fapt. Oare dacă unul dintre aceşti critici ai ortodocşilor, care reclamă dragoste in receptarea gestului mitropolitului Corneanu, ar afla că soţia sa desfranează cu alţi bărbaţi, ar mai primi să rămană impreună cu ea? Cred că nu. Atunci de ce să i se pretindă Bisericii Ortodoxe să-i mai primească in comuniunea ei pe cei care au desfranat, unindu-se cu o altă biserică?

- Ce credeţi că se va intampla dacă Sinodul BOR nu-i va caterisi pe cei doi arhierei?

- Aşteptăm acum cu toţii hotărarile Sinodului. Nici nu ştiu dacă ne putem gandi la aşa ceva. Cel mai important lucru este ca lucrurile să se petreacă bisericeşte, adică sincer şi corect, urmărindu-se respectarea randuielilor Ortodoxiei. Trebuie judecat cum este mai bine pentru Biserică. Cum e mai bine pentru cler şi popor? Condamnarea celor doi ierarhi ar putea fi văzută ca o soluţie sigură pentru rezolvarea problemei. Se linişteşte poporul, iar ei sunt ajutaţi să-şi conştientizeze greşeala pe care nici măcar nu vor să o recunoască, semn clar al pierzării. Prin urmare, se urmăreşte evitarea tulburărilor in viaţa Bisericii, pentru a nu se primejdui insăşi mantuirea poporului dreptcredincios al mitropoliei Banatului şi al episcopiei Oradiei. Dragostea adevărată se arată in Biserică prin grija pentru mantuirea poporului dreptcredincios. Deci, dacă prin scoaterea celor doi episcopi din scaunele lor se face cu dragoste, aceştia vor fi primii caştigaţi, căci in acest fel mai au o şansă, smerindu-se şi făcand pocăinţă spre mantuire.

- Şi totuşi, nu ar putea fi iertaţi de Sfantul Sinod, dacă şi-ar mărturisi greşeala, manifestand regretul?

- Dacă se pocăiesc cu sinceritate, atunci pot fi reprimiţi in comuniunea Bisericii, dar episcopi nu vor mai putea fi. Canoanele sunt suficient de clare cand afirmă: “Să se caterisească“. Nu spun, de pildă: dacă se vor pocăi, atunci să fie puşi inapoi in treapta de episcop, cum se intamplă in cazul altor păcate mai uşoare. In istoria Bisericii nu puţine sunt cazurile de caterisire a unor clerici şi chiar a unor ierarhi. De multe ori, au fost depuşi pentru greşeli cu mult mai uşoare, pentru că au făcut sminteală celor mai mici. Măsura s-a luat totdeauna din dragoste faţă de Hristos şi de Biserică, pentru a păstra neprihănită credinţa spre mantuirea poporului. Vedeţi? Infricoşător este şi păcatul smintelii. Eu nu am căderea să dau un verdict. Există Sfant Sinod care are la dispoziţie Sfintele Canoane, dreptarul Bisericii lui Hristos. Totuşi vă mărturisesc că m-a cutremurat lipsa oricărei urme de pocăinţă a mitropolitului pentru gestul apostat făcut. Cu frică de Dumnezeu mă intreb unde ar putea să ajungă dacă nu este oprit la timp.

- Şi dacă cei doi episcopi care trebuie judecaţi vor lipsi pe motiv de boală de la Sinodul convocat in perioada de 8, 9 iulie, după cum se vorbeşte de pe acum?

- Biserica, in general, nu a amanat afurisirea sau caterisirea cand a existat dovada clară a apostaziei. Orice amanare insemnă o adancire a crizei, o punere in pericol a mantuirii celor pe care episcopul apostat ar trebui să-i păstorească. Cine-şi mai poate lăsa turma să fie păstorită de un cioban căruia i-a slăbit vederea pană la orbire? Mai mult, canonul 15 al sinodului I-II ingăduie ca să nu mai fie pomenit la slujbe episcopul care mărturiseşte invăţătura eretică in Biserică. A te impărtăşi cu cei din afara Bisericii, a considera că şi ei sunt Biserică, pe cand Biserica este numai una, a afirma că papa trebuie recunoscut drept conducătorul Bisericii nu sunt erezii? Să priveşti pe catolici ca pe adevărata Biserică inseamnă să accepţi ca adevărată intreaga lor invăţătură de credinţă. Automat, accepţi erezia lui Filioque, accepţi primatul şi infailibilitatea papale, şi aşa mai departe.

- In general, canoanele prevăd prezenţa episcopului pentru a i se pune intrebări şi pentru a se convinge membrii sinodului că, intr-adevăr, vina care i s-a atribuit este reală. In cazul nostru, se poate trece peste prezenţa inculpaţilor şi a martorilor?

- Inregistrările video şi declaraţiile publice făcute de cei doi arhierei sunt suficient de lămuritoare. Nestorie, Dioscor şi alţi mari eretici au fost judecaţi şi condamnaţi in lipsă, după ce au evitat să se prezinte la Sinod. Avem canonul 77 al sinodului de la Cartagina care prevede judecata in lipsă. Papa Vegiliu, de pildă, a fost “in chip neintarziat” judecat in lipsă şi condamnat ca eretic de Sinodul al V-lea Ecumenic pentru a nu se intinde sminteala in popor. Aş mai adăuga ceva. Pentru că se judecă un caz atat de grav, in condiţiile de faţă, s-ar putea deplasa caţiva sinodali la Timişoara pentru a culege toate datele necesare, dacă mai e nevoie de aşa ceva. Trăim intr-o vreme cand nu mai călătorim cu măgăruşul. Aşadar, nu ştim cu ce scop s-ar amana judecarea. Se va schimba oare cu ceva situaţia peste două trei luni? Nu există oare riscul să se extindă şi să se intensifice sminteala şi tulburarea in Biserică? Cui vor folosi toate acestea?

- Dar dacă totuşi ei nu vor fi caterisiţi, şi nici măcar opriţi de la slujire pană la viitoarea intrunire a Sinodului BOR?

- Consecinţele ar fi din cele mai grave. In primul rand, după cum v-am spus, canoanele dau dreptul preoţilor să nu-şi mai pomenească episcopul căzut in erezie. In acest fel, preoţii cu o conştiinţă ortodoxă trează din eparhia respectivă vor fi obligaţi să pomenească alţi episcopi sau să inceteze de a mai sluji. Iar alţii se vor sili să-şi calce pe conştiinţă şi peste canoane pentru a-şi păstra parohia. Credincioşii n-or să ştie unde să se ducă, unde să-şi mai găsească mantuirea. Spre exemplu, am aflat că există preoţi de mir şi ieromonahi care au incetat să-l pomenească pe mitropolitul Nicolae. Nu este aceasta o stare de dezbinare a Bisericii? Ce se va intampla insă cand preoţii vor constata că s-a amanat din nou caterisirea episcopilor? Nu va slăbi aceasta increderea in Sinodul BOR?

- Ştiaţi că de curand mai mulţi preoţi din mitropolia Banatului şi-au exprimat adeziunea faţă de gestul mitropolitului lor? Ei au scris laudativ către Patriarhie că “gestul mitropolitului Nicolae a produs admiraţie şi apreciere, fiind un pas in previziunea viitorului de unitate creştină“.

- Mi-aţi dat o veste foarte tristă. Poate că totuşi acei preoţi au fost pur şi simplu forţaţi prin intimidare să semneze adeziunea. Dacă insă au făcut-o din proprie iniţiativă şi din convingere, atunci aici se vădeşte cel mai bine pericolul pe care-l reprezintă rămanerea unui episcop eretic la carma Bisericii: ii va atrage şi pe alţii la cugetarea sa bolnavă, la ereziile pe care le impărtăşeşte. E dureros: merg şi ei in erezie cu păstorul dovedit a nu fi păstor. Acum puteţi inţelege severitatea canoanelor? Biserica nu-şi permite să se joace cu sufletele oamenilor doar pentru a face pe plac lumii. In mod firesc, toţi cei care au semnat scrisoarea asta de adeziune ar trebui să fie chemaţi in Sinod şi judecaţi pentru mărturisirea credinţei eretice, iar dacă ar persevera in reaua credinţă, trebuie inăsprită măsura. Vedeţi? Erezia este ca molima, se răspandeşte fără a prinde de veste. Pentru o astfel de lepădare a dreptei credinţe, pentru nepăsare faţă de adevăr, vine neintarziat părăsirea harului. In Sfantul Munte, in trecut, pentru că monahii dintr-o mănăstire au făcut un compromis de credinţă cu turcii, au pierdut Harul, lucru care s-a arătat unui bătran imbunătăţit. Numai după multă rugăciune şi post s-a milostivit Dumnezeu să trimită din nou darul Duhului Sfant peste acea mănăstire. Vedeţi, sunt taine mari, iar noi ne uităm la ce zice lumea…

- Martin Ross, episcopul romano-catolic de Timişoara, a trimis o scrisoare tuturor episcopilor şi mitropoliţilor ortodocşi in care le cere să nu-l caterisească pe mitropolitul Nicolae. Credeţi că membrii Sfantului Sinod vor da curs acestei cereri?

- Mai multe canoane ale Bisericii interzic a se primi mărturia ereticilor şi a schismaticilor. Atata timp cat ei nu fac parte din Biserică, nu se pot pronunţa asupra problemelor interne ale acesteia. Este şi o chestiune de bun simţ. Mai cu seamă in ceea ce priveşte credinţa, este absurd să te aştepţi ca părerile celor din afara Bisericii să fie luate la socoteală. Şi apoi, este greu de crezut că cei străini de credinţa Bisericii o pot sfătui spre binele ei. De aceea canoanele şi interzic cu desăvarşire acest lucru. Am auzit că s-a recurs şi la ameninţări, că s-au făcut petiţii la Parlamentul European… Ne intrebăm: in ce măsură greco-catolicii şi catolicii sunt sinceri in dialogul pe care-l intreţin cu Bisericile Ortodoxe, dacă apelează la astfel de mijloace pentru a-şi atinge scopurile? Vor oare să ne răpească credincioşii sau să ne bage cu forţa sub stăpanirea papei? Ni se pare că această vehementă susţinere a mitropolitului Corneanu este un amestec nepermis in viaţa Bisericii Ortodoxe, ceea ce pune un mare semn de intrebare asupra viitorului dialogului dintre ortodocşi şi catolici.

- In incheiere, sunteţi optimist sau pesimist privind viitorul Bisericii Ortodoxe Romane?

- Trebuie multă rugăciune: preoţii, noi călugării, dar şi credincioşii cred că ar trebui să postească şi să se roage cu umilinţă in zilele Sinodului din 8-9 iulie, pentru ca Domnul să ne miluiască, să lumineze minţile ierarhilor noştri pentru a găsi acea cale ortodoxă de a indepărta tulburarea şi confuzia din viaţa Bisericii noastre. Trecem prin momente foarte grele. Numai Dumnezeu mai poate să ajute!

- Nu credeţi că ar trebui intreprins ceva concret?

- Rugăciunea este foarte importantă, cu nădejdea la Dumnezeu că nu lasă Biserica Sa. Să ne rugăm mai mult pentru păstorii noştri. Asta nu exclude mărturisirea şi apărarea Adevărului. Dimpotrivă. Noi facem ceea ce este omeneşte posibil, pentru a nu avea apoi toată viaţa mustrări de conştiinţă. Dacă noi vom tăcea, vor prinde grai pietrele smerite ale treptelor din faţa Catedralei timişorene stropite cu sange de martir”.

din RAZBOI INTRU CUVANT

dupa SCEPTIK

Prima lui metanie a fost la Sfânta Mănăstire Simonos Petras, unde a fost tuns monah.

După aceea însă, când a început să facă pe nebunul pentru Hristos, ca să-şi ascundă bogăţia lăuntrică, şi-a ales ca loc de nevointă întreg Sfântul Munte, umblând mereu prin pustie, locuind uneori în peşteri, alteori în scorburile copacilor.

Din când în când apărea la Mănăstirea Sfântului Pantelimon (Rusicon), pentru că acolo înţelegea slujbele, care se făceau în slavonă. De obicei se ascundea în pridvorul bisericii şi de acolo urmărea slujba.

Însă când vedea pe vreun părinte că se uită la el arătându-i evlavie, începea să facă neghiobii sau să vorbească singur, făcând de multe ori şi glume şi astfel îi strica gândul.

Stătea în mănăstire uneori puţine zile, alteori mai multe, după care dispărea iarăşi pe Athon, stând două-trei luni cu desăvârşire singur. Apoi apărea din nou la Sfântul Pantelimon.

La începutul sfintei sale nebunii, timp de cinci ani, a purtat o rasă veche şi cârpită. Mai târziu a ajuns să poarte un sac vechi, la care a făcut o gaură ca să-şi scoată capul şi alte două pentru mâini, astfel mergând peste tot. Din pricina aceasta a fost poreclit “săcarul”.

Dar chiar şi acest sac îl scotea când umbla prin pădure, ca să nu se rupă, sfâşiindu-i-se astfel trupul de rugi. Fireşte, cei ce nu aveau profunzime lăuntrică, ci judecau la suprafaţă îl numeau neghiob.

Dar Părintele Antim le dădea de gândit acelora atunci când le descoperea gândurile, însă totodată îi zidea duhovniceşte pe cei ce aveau intenţie bună.

Se poate observa la nebunii pentru Hristos că, datorită multei lor smerenii, au multă curăţie, adică limpezime duhovnicească, cunoscând astfel inimile oamenilor, ba chiar şi tainele lui Dumnezeu. Astfel era şi Părintele Antim, a cărui inimă curată era acoperită cu un sac vechi.

Când mergea la Mănăstirea Sfântul Pantelimon nu intra înăuntru, ci mânca la masa argaţilor mănăstirii. Egumenul mănăstirii se vede că primise înştiinţare de la Dumnezeu despre nevointa lui şi de aceea i-a spus monahului slujitor să se îngrijească de Părintele Antim.

De atunci monahul care pregătea masa argaţilor îl avea la evlavie şi-l ajuta. Câştigând astfel încrederea Stareţului, a putut să-şi dea seama de unele virtuţi ascunse ale aceluia.

Una din marile lui virtuţi era harisma postirii îndelungate. Putea posti multe zile. Odată a mers epuizat la mănăstirea rusească - înainte de postul Sfinţilor Apostoli - iar acel trapezar l-a primit cu multă bucurie şi i-a pregătit să mănânce.

Stareţul a început să mănânce, în timp ce trapezarul intra şi ieşea. Privindu-l cum mănâncă continuu, l-a judecat în sinea sa: “Un astfel de monah uscat şi slab a putut mânca atât de mult?!”.

Şi astfel trapezarul, tulburat fiind de aceste gânduri de judecată, a plecat la chilia sa. Părintele Atitim după ce a terminat de mâncat, a mers şi a stat la uşa chiliei fratelui.

Văzând pe prietenul său cât era de tulburat de aceste gânduri, i-a fost milă de el şi, ca sa-l ajute, a fost nevoit să-i descopere din ce pricină mâncase atât de mult.

Iar aceasta a făcut-o ca trapezarul să fie mai atent şi să nu-i judece pe ceilalţi, dar şi pentru ca noi să ne folosim din asta şi să luăm aminte la judecarea aproapelui.

Luându-l, aşadar, de mână pe frate, l-a întrebat:
- Ştii oare ce înseamnă smerenia?
- Şiu, nu ştiu, i-a răspuns fratele cu sfială.
- Smerenia constă în aceasta: să nu judeci pe nimeni, ci să te socoti pe tine mai rău decât toţi. Iată, acum te-ai înşelat şi m-ai judecat, deoarece am mâncat mult. Dar nu ştii câte zile n-am mâncat nimic, îţi aduci aminte când am fost aici ultima dată?

- Îmi aduc aminte, Părinte, a răspuns fratele. Aici la noi ai fost în Duminica Tomei şi ai mâncat, iar de atunci nu te-am mai văzut.

- Ei, vezi câte zile n-am mâncat? (Adică nu mâncase de la Duminica Tomei până la Postul Sfinţilor Apostoli, aproape şapte săptămâni). Tu însă m-ai judecat, deoarece am mâncat mult. Frate, harismele dumnezeieşti sunt felurite. Iată, mie Dumnezeu mi-a dat puterea de a suferi frigul şi foamea. Nu cumva ai fi putut rezista şi tu atâta? Poţi să te smereşti, să-ti scoţi dulama, şi să mergem până la mănăstirea vecină, şi cu hainele ce le ai să petreci iarna în vârful Athonului? Dar tu, ca un cântăreţ, cum cânţi lui Dumnezeu? Gândurile tale se află mai mult aiurea decât la Dumnezeu. Ascultă-mă pe mine cum cânt.

Şi Stareţul şi-a ridicat mâinile spre cer şi cu un suspin adânc a cântat “Aliluia”, vărsând multe lacrimi. Atunci trapezarul s-a fâstâcit, simţind o mare zdrobire lăuntrică. După aceea Stareţul i-a spus monahului:
- Vezi, frate, să nu mai judeci pe nimeni, deoarece nu ştii ce harismă are fiecare, ci ia aminte mai mult la tine însuţi.

Fratele a făcut metanie Stareţului şi i-a cerut iertare minunându-se de înainte-vederea lui. De atunci înainte Bătrânul Antim a început să se încreadă din ce în ce mai mult în trapezar.

Altă dată un frate oarecare, înşelat de aparenţe, a gândit în sinea sa despre Părintele Antim: “Ce fel de înainte-văzător este acesta? Oare toţi înainte-văzătorii mănâncă atât de mult?”. Stareţul înţelegând gândurile lui l-a chemat lângă el şi i-a spus:
- Tu, frate, vrei să te faci monah, dar gândurile tale aleargă mereu în Rusia. Deci să mergi acolo, să-ti împlineşti dorinţa, şi abia după ce te vei întoarce, te vei învrednici să te faci monah.

Cuvintele Stareţului s-au împlinit întocmai, într-adevăr, fratele acela a fost înşelat de gânduri şi plecând din mănăstire s-a întors în Rusia. Dar după un an s-a întors în Sfântul Munte şi a fost tuns monah în aceeaşi mănăstire.

Fratele Victor, trapezarul, avea multă evlavie la părintele Antim, îl considera sfânt, dar se temea să-şi exprime admiraţia, ştiind că acestuia nu-i plac laudele.

Într-o zi, când a venit iarăşi Stareţul, trapezarul s-a bucurat şi i-a pregătit să mănânce, dar din evlavie n-a vrut să stea lângă el. Însă ca să nu dea de bănuit -lucru ce nu i-a scăpat Stareţului - a început să umble de colo până colo prin trapeză.

De îndată ce a terminat de mâncat, Părintele Antim s-a ridicat de la masă spunându-i:
- Bine, Bine! Stai acum! Dumnezeu să te miluiască şi să te întărească!

Unul din ieromonahii ruşi a povestit fratelui că, oarecând, fiind stăpânit de dor pentru patria sa, a hotărât să plece din Sfântul Munte şi să se întoarcă în Rusia. Şi în timp ce se gândea la aceasta, deodată a intrat în chilia sa Părintele Antim - care nu a venit de multă vreme în mănăstire - şi i-a spus:
- Maica Domnului m-a trimis să-ţi spun, părinte, să nu mergi în Rusia, pentru că de vei ieşi din pustie în lume, vei cădea în păcat.

Într-o vreme Părintele Antim s-a liniştit pe înălţimile Athonului pentru mai multă vreme. Fratele trapezar s-a neliniştit mult şi s-a rugat lui Dumnezeu să-l vestească pe Stareţ să vină în mănăstire, ca să-l folosească duhovniceşte.

Îi spunea gândul: “Poate Stareţul acum în pustie se va fi istovit de osteneli, dar dacă ar fi aici, l-aş iconomisi cu putină hrană, i-aş face şi un ceai”.

A doua zi dimineaţă. Stareţul a venit în mănăstire şi a spus prietenului său zâmbind:

- Iată, potrivit dorinţei tale am venit de pe Athon foarte obosit şi cu picioarele tăiate de pietre. Ceaiul tău merită această osteneală.

Fratele s-a minunat de darul înainte-vederii pe care îl avea Stareţul şi i-a cerut iertare pentru osteneala ce i-a pricinuit-o.

Odată acelaşi frate era stăpânit de o mâhnire adâncă şi de acedie şi s-a rugat lui Dumnezeu să-i trimită pe prietenul său, Părintele Antim, ca să-l mângâie. Iar după câteva ore Părintele Antim a apărut înaintea lui.

Fratele mâhnit s-a bucurat mult văzându-l şi l-a întrebat:
- Cum s-a făcut, Părinte, că ai venit exact în ceasul nevoii mele?
- Tu ai vrut să mă vezi, i-a răspuns Stareţul zâmbind, şi L-ai rugat pe Dumnezeu pentru aceasta, iar eu am venit.

Altă dată la Sfântul Pantelimon în ajunul zilei de 1 octombrie, când se săvârşeşte priveghere de toată noaptea în cinstea Acoperământului Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, Părintele Antim a ajuns în mănăstire aproape gata să-şi dea sufletul.

Când l-a întâlnit pe fratele trapezar i-a spus:
- În noaptea aceasta mă aflam la Mănăstirea Zografu, în pustie, şi mă rugam în picioare pe o piatră. În vremea rugăciunii am văzut-o pe Maica Domnului cum coboară din cer în mănăstirea voastră.

Aşa cum eram plin de bucurie pentru această vedenie, m-am grăbit să vin s-o aflu aici, ca să mă acopere cu omoforul ei şi pe mine, păcătosul, împreună cu robii ei care o cinstesc. Dar, de îndată ce am pornit din locul acela alergând încoace, deodată a apărut un şarpe, s-a repezit cu manie asupra mea şi m-a muşcat tare de un picior. Am simţit însă că piedica aceasta a fost din invidia urâtorului de bine şi n-am dat importantă muşcăturii, căci mă grăbeam să ajung în mănăstirea voastră.

Fratele a privit piciorul stareţului şi într-adevăr, rana pricinuită de muşcătură era gravă, însă marea dragoste a Stareţului fată de Dumnezeu îl făcuse să nu mai simtă pătimirile trupeşti.

În anul 1862, în Sfântul Munte iarna a fost geroasă si cu multă zăpadă, în vremea aceea Părintele Antim se afla pe înălţimile Athonului, în pustia cea adâncă şi trăia în scorbura unui copac.

A căzut atât de multă zăpadă, încât l-a izolat complet şi nu mai putea ieşi de acolo. Şi astfel a petrecut patruzeci şi şase de zile fără hrană. Aproape în fiecare an înainte de a începe iarna, Stareţul venea mai aproape de mănăstire.

Bătrânii din Rusicon aflând că Părintele Antim pe o vreme atât de friguroasă şi cu atât de multă zăpadă nu se află în preajma mănăstirii, au început să se neliniştească pentru el.

Dar după patruzeci şi şase de zile Stareţul a ajuns la mănăstire complet istovit şi înţepenit de frig. Fratele, când l-a văzut, a strigat de bucurie:
- Ah, Părinte, Sfinţia Ta eşti? Noi nu mai nădăjduiam să te revedem. Dar unde ai fost în tot acest timp?
- Ei, am stat într-o scorbură, a răspuns Stareţul zâmbind.

- Şi ce ai mâncat acolo, Părinte?
- Frate Victor, câte am pătimit de la diavoli şi de la frig, numai Dumnezeu ştie. Dar Sfântul Ioan Botezătorul mi s-a arătat şi m-a izbăvit de moarte.

Într-o vreme Stareţul Antim n-a venit la Rusicon vreme de cinci luni, iar monahii din mănăstire nu cunoşteau pricina. Se nelinişteau şi aveau multe gânduri: ‘Nu cumva l-a mâhnit cineva? etc”. Duhovnicul mănăstirii cunoştea un pustnic în care Părintele Antim avea încredere şi l-a rugat să afle pricina.

Pustnicul l-a întrebat pe Părintele Antim, iar acela a răspuns:
- Cât timp mă vor lăuda acolo şi mă vor cinsti ca pe un sfânt, nu voi mai merge. Ultima dată când am fost acolo, un ieromonah a căzut la picioarele mele şi mi-a spus: “Părinte sfinte, rugaţi-vă pentru mine, păcătosul, să mă mântuiesc pentru rugăciunile Sfinţiei Voastre…”. Vezi? Cum să mai merg acolo, dacă ei mă cinstesc ca pe un sfânt?

După aceasta Părintele Antim mergea în mănăstire mai mult pe ascuns şi îi încredinţa părintelui Victor în timpul discuţiilor lor unele taine din viata sa.

Altă dată când a fost vizitat de Stareţ, părintele Victor i-a pregătit masa. Iar acela i-a spus:
- Ieri v-a cercetat mănăstirea Sfântul Ioan cel Milostiv.

În ziua aceea fusese duminică şi ca de obicei au venit pustnici, schitioti şi destui mireni care au mâncat la trapeză, după care li s-a dat şi milostenie.

Părintele Antim nu avea o locuinţă stabilă, ci întreg Sfântul Munte era locuinţa sa. În ultimii ani ai vieţii sale a stat lângă Mănăstirea Zografu şi de multe ori ajuta la zidit, la reparaţiile mănăstirii cărând pietre şi argilă.

În august 1867 acest mare ascet a vizitat pentru ultima dată iubita sa mănăstire, Sfântul Pantelimon. A intrat în mănăstire şi s-a dus imediat la arhondaric. Acolo l-a întâlnit pe prietenul său, părintele Victor şi i-a vorbit multă vreme, sfătuindu-l cum să biruiască gândurile viclene şi patimile.

La sfârşit i-a spus de-a dreptul:
- De acum nu voi mai veni aici, deoarece voi muri curând.

Într-adevăr, aşa s-a şi petrecut. La sfârşitul lui noiembrie al aceluiaşi an Stareţul a mers la Mănăstirea Zografu. Acolo s-a îmbolnăvit, iar părinţii l-au dus la bolniţa mănăstirii, unde a stat douăsprezece zile.

Pe 9 decembrie 1867 părintele Antim a părăsit grădina Maicii Domnului, în care s-a nevoit cu mărime de suflet, şi s-a odihnit în Domnul.
Să avem binecuvântarea lui. Amin.

din Pateric.credo.ro

De la inceputul veacului al XV-lea, stravechea cetate voievodala Suceava adaposteste moastele unuia din cei mai cunoscuti sfinti cinstiti de credinciosi, din Moldova si anume Sfantul Ioan, supranumit "cel Nou".

Din putinele stiri ramase in legatura cu patimirea sa, se pot desprinde si cateva date biografice. Era originar din orasul Trapezunt (sau Trebizonda azi Trabzon in Turcia), oras situat pe tarmul sud-estic al Marii Negre. Din 1204 pana in 1461 a fost capitala unui mic "imperiu", desprins din cel bizantin. De vreme ce a patimit in jurul anului 1330, presupunem ca s-a nascut spre sfarsitul veacului al XIII-lea. Statornicia sa in dreapta credinta, care a mers pana la sacrificiul vietii, ne face sa credem ca a primit o frumoasa educatie religioasa atat in familie cat si de la unii din preotii numeroaselor biserici din Trapezuntul natal si chiar de la dascalii care l-au invatat carte.

La vremea patimirii sale se ocupa cu negustoria, ca multi alti locuitori ai orasului. Asa se face ca de multe ori calatorea in diferite orase de pe tarmul Marii Negre cu treburi negustoresti. Cu prilejul acestor calatorii, se intarea, insa, si in dreapta credinta, caci cunostea biserici si manastiri, preoti si calugari cu viata imbunatatita.

Marturisirea si mucenicia

Prin anul 1330 sau 1332, s-a indreptat din Trapezunt spre Cetatea Alba, oras situat in Basarabia de sud , asa numitul Bugeac (vezi harta) - in prezent inglobat in Ucraina, pe corabia unui oarecare Reiz, catolic din Venetia sau Genova. Pe drum a avut cu el discutii privitoare la credinta, sustinand cu darzenie adevarurile Ortodoxiei.

Ajungand in Cetatea Alba (vezi foto), Reiz si-a pus in gand sa se razbune pe cucernicul Ioan, care-l infruntase in discutiile purtate pe corabie. Pe atunci, Cetatea Alba si tinutul inconjurator erau stapanite de tatarii nogai. Drept aceea, Reiz s-a prezentat la conducatorul cetatii (numit si ighemon sau eparh), spunand ca Ioan doreste sa treaca la religia tatarilor. Desigur, dregatorul s-a bucurat de aceasta veste, poruncind ostasilor sa aduca in fata lui pe negustorul din Trapezunt.

Fiind adus inaintea sa, dregatorul i-a grait: "Am auzit ca ai dori sa imbratisezi stravechea noastra credinta. Deci, alesule prieten, lepadandu-te de credinta cea in Hristos, in fata acestei adunari adauga-te celor care se bucura de dragostea si de obladuirea mea".

Ioan a inteles de indata uneltirile lui Reiz, drept care a raspuns cu indrazneala eparhului: "Sa nu-mi fie mie a ma lepada de Hristos, caci ce-ar putea desparti inima mea de "Soarele dreptatii" si de "Rasaritul cel de sus" si a ma intoarce in intunericul necunostintei de Dumnezeu? Preaputernice eparhe, vorbele care ti s-au spus despre mine sunt mincinoase, sunt iscodiri rautacioase. Eu nu voiesc sa dispretuiesc bunatatea care mi-ai aratat-o, dar nu pot sa ma lepad de Hristos - lumina lumii".

Cuvintele alesului crestin au indarjit pe dregatorul cetatii, considerandu-le ca dispretuitoare fata de credinta tatarilor. Drept aceea, a poruncit ca binecredinciosul Ioan sa fie întins pe pământ şi batut cu toiege, socotind ca in felul acesta il va sili sa treaca la religia lui. Spre surprinderea chinuitorilor sai, Ioan marturisea cu si mai mult curaj credinţa cea adevărată zicând: "Binecuvântat eşti Dumnezeule şi preamarit esti Lumina in trei straluciri: Tatal, Fiul si Sfantul Duh. Sa nu-mi fie mie niciodata a ma inchina soarelui si focului, ci Parintelui luminilor si slavei celei neinserate. Multumescu-Ţi Ţie Hristoase, că m-ai învrednicit a-mi spăla păcatele cu sângele meu şi a mă sfinţi cu puterea Sfantului Duh spre dobandirea vietii celei vesnice. Aceasta este ziua in care bucuria mea este deplina, pe care nimeni n-o va lua de la mine. Dă-mi mie, Dumnezeule, să ma impartasesc mai cu adevarat din slava zilei celei prealuminoase a imparatiei Tale". Dupa ce a fost indelung chinuit, a fost legat in lanturi si aruncat in inchisoare.

Plin de rani, a doua zi dimineata, a fost dus iarasi in fata ighemonului, care a incercat din nou sa-l convinga sa treaca la credinta lui. Si de data aceasta, preavrednicul marturisitor al lui Hristos s-a impotrivit zicand : "Numai cel ce rabda pana la sfarsit se va mântui, iar mie sa nu-mi fie a mă sfinţi si a ma incununa decat prin rabdarea chinurilor pentru marturisirea lui Hristos, care a spus ca "in lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea"".

Aceste cuvinte l-au maniat si mai mult pe dregatorul pagan, care a poruncit ca Ioan sa fie supus la chinuri si mai infricosate. A fost din nou intins la pamant si batut, apoi legat de coada unui cal si tarat pe drumurile cetatii, trupul fiindu-i astfel sfasiat de pietre. Unul din chinuitori, vazand taria in credinta, cuprins de ura si de manie impotriva marturisitorului lui Hristos, a scos sabia si i-a taiat capul. Dupa unele stiri, cel care l-a ucis ar fi un evreu. In felul acesta, noul mucenic al lui Hristos s-a invrednicit sa se faca partas tuturor darurilor dumnezeiesti si a dobandit "cununa vietii vesnice".

Primele minuni

Ighemonul si ceilalti dregatori tatari din cetate n-au dat voie crestinilor sa ia cinstitul trup de pe drum si sa-l ingroape dupa randuiala crestineasca. Dar Dumnezeu, in dragostea sa nemarginita fata de alesii sai, a trimis trei ingeri din cer care i-au tamaiat trupul.

Un necredincios din cetate, vazand aceasta aratare a ingerilor in vesminte stralucitoare, a crezut ca sunt preoti crestini, care, nesocotind porunca ighemonului, au venit sa faca slujba prohodirii lui Ioan. A scos arcul si sageata ca sa traga asupra lor, dar atunci s-a petrecut a doua minune, mainile i-au ramas lipite de arc si de sageata; a fost izbavit de pedeapsa cereasca numai dupa ce a marturisit ce urmarea sa faca.

Aceste minuni l-au infricosat pe conducatorul cetatii, care a ingaduit crestinilor sa ridice trupul lui Ioan si sa-l inmormanteze dupa randuiala crestina. A fost ingropat in cimitirul din Cetatea Alba.

Nevrednicul Reiz, fara sa aiba mustrari de constiinta pentru uciderea lui Ioan, si-a pus in gand sa mai savarseasca o nelegiuire. Vazand el insusi ce minuni s-au petrecut cu trupul lui Ioan, sa gandit sa-l dezgroape in ascuns si sa-l duca in tara sa, pentru ca de asemenea revarsari de daruri minunate care aveau loc in jurul trupului sau sa se bucure concetateni sai. Dar si de data aceasta s-a intamplat o minune. Pe cand incerca sa-l dezgroape, noul mucenic i s-a aratat in vis preotului care slujea la biserica cimitirului, descoperindu-i gandul lui Reiz. Intr-adevar, mergand la cimitir, l-a surprins pe acesta cu oamenii, incercand sa ia trupul lui Ioan. Drept aceea, preotul a instiintat obstea credinciosilor din Cetatea Alba care au ridicat trupul neputrezit al noului marturisitor al lui Hristos si l-au dus in altarul unei biserici din oras. Ramasitele sale pamantesti, neputrezite si raspandind buna mireasma, puteau fi considerate acum ca sfinte moaste. Ele au ramas in aceasta biserica mai bine de 80 ani, revarsand multe daruri asupra crestinilor care veneau si ingenunchiau in fata lor, cerand mijlocirile sale in fata Parintelui ceresc[...]

Aducerea sfintelor moaste de la Cetatea Alba la Suceava

Vestea despre cinstitele sale moaste, si mai ales despre minunile care se savarseau in jurul lor, a ajuns curand si in tara Moldovei, intemeiata pe la mijlocul veacului al XlV-lea si consolidata apoi in cursul domniei indelungate si pasnice a lui Alexandru cel Bun (1400 - 1432). Acest evlavios domnitor - la staruintele caruia a fost recunoscuta oficial Mitropolia Moldovei de catre Patriarhia ecumenica din Constantinopol - in dorinta de a ridica prestigiul noii Mitropolii, dar si pentru ca tara lui sa aibe un sfant ocrotitor, a socotit ca e bine sa aduca moastele Sfantului Ioan cel Nou din Cetatea Alba la Suceava, capitala sa si resedinta Mitropoliei. Astfel, in anul 1415 "au fost aduse cu multa cheltuiala moastele Sfantului Mucenic Ioan Novai de la Cetatea Alba de la pagani si le-au asezat in targu in Suceava, la Mitropolie, cu mare cinste si cu litie, pentru paza si ferinta (ocrotirea n.n.) scaunului domniei sale, carile sa praznuieste miercuri si joi in saptamana Rusaliilor". Asa scria Axinte Uricariul in inregistrarile (sau interpolarile) pe care le-a facut la Cronica sau Letopisetul lui Grigore Ureche.

Alaiul cu moastele Sfantului Ioan au fost intampinate la locul numit "Poiana Vladicai", in apropiere de Iasi, de catre domnitorul si sotia sa, de mitropolitul Iosif, de marii dregatori, egumeni, calugari, preoti si credinciosi, care l-au insotit pana la Suceava. Acolo au fost asezate in biserica Mirauti, care, cu multe refaceri de mai tarziu, dainuieste pana azi. Cu prilejul aducerii moastelor sale la Suceava - sau poate cativa ani mai tarziu -, s-a alcatuit o scurta lucrare istorico-aghiografica intitulata: Mucenicia Sfantului si Slavitului Mucenic Ioan cel Nou care a fost chinuit la Cetatea Alba.

Mai mult timp s-a crezut ca autorul acestei lucrari ar fi un invatat din sudul Dunarii, Grigorie Ţamblac, care a ajuns apoi mitropolit al Kievului, in anii din urma, s-a emis teoria ca este vorba de un localnic, cu numele Grigorie, care se intitula "monahul si presbiterul marii Biserici a Moldovei". In aceasta prima lucrare originala scrisa in Moldova - in slavoneste - sunt prezentate cateva date despre patimirea Sfantului Ioan, dar este descrisa si aducerea cinstitelor sale moaste la Suceava. In felul acesta, Sfantul Ioan cel Nou a devenit "aparatorul si ocrotitorul" intregii tari a Moldovei, In curgerea veacurilor, binecredinciosii romani de pretutindeni - dar mai ales cei din nordul Moldovei, din partile de rasarit ale Transilvaniei si din Maramures - au cinstit dupa cuviinta pe acest ales mucenic al lui Hristos. Mitropolitul Varlaam, in cunoscuta sa Cazanie, tiparita la Iasi in 1643, scria ca era praznuit in fiecare an, joia dupa Rusalii. Axinte Uricariul, in intregirile sale la Letopisetul lui Grigore Ureche scria ca i se face pomenirea "miercuri si joi in saptamana Rusaliilor". Se pare ca inca din secolul al XVI-lea era praznuit la 24 iunie, ziua Nasterii Sfantului Ioan Botezatorul (Sanzienele), asa cum se face pana astazi.

Cinstitele sale moaste au ramas in biserica Mirauti pana in anul 1589, cand au fost mutate in noua catedrala mitropolitana din Suceava - cu hramul Sfantului Gheorghe - ctitorita in prima jumatate a secolului al XVI-lea de domnitorii Bogdan III si fiul sau Stefanita.

Minunea cu tatarii

Se cunosc multe minuni savarsite prin puterea rugaciunilor Sfantului Ioan. Cateva din ele sunt amintite de mitropolitul Petru Movila al Kievului. De pilda, scria ca la 2 iunie 1622 Suceava era amenintata sa fie cotropita de tatari. Locuitorii se refugiau in toate partile. Preotii slujitori la biserica in care erau adapostite moastele au voit sa ia racla sa o duca in cetatea Suceava, dar n-au putut sa o ridice. Au inteles ca Sfantul nu voia sa fie dus in alta parte si ca-i va ocroti, incat au continuat sa se roage ca orasul sa nu cada in mana cotropitorilor. Intradevar, o ploaie torentiala a impiedicat pe tatari sa mai asedieze orasul. Indata dupa acest eveniment, mitropolitul si clerul ortodox au stabilit ziua de 2 iunie a fiecarui an sa fie ziua de serbare a Sfantului Ioan cel Nou pentru intreaga Moldova.

Alte stramutari ale sfintelor moaste

Moastele au ramas in Suceava pana in anul 1686, cand a intrat cu oaste in Moldova regele Jan Sobieski al Poloniei. La retragere, a rapit moastele Sfantului Ioan cel Nou, impreuna cu tezaurul mitropoliei, ducand cu sine in Polonia si pe mitropolitul carturar Dosoftei. Ele fost duse si asezate la Zolkiew, unde a vietuit si mitropolitul Dosoftei pana la moarte (1693).

Cinstitele moaste au ramas in pamant strain pana in 1783, cand episcopul Dosoftei Herescu de la Radauti a reusit sa le readuca acasa, fiind reasezate tot in fosta catedrala mitropolitana cu hramul Sfantului Gheorghe. Aducerea lor a fost posibila pentru ca la acea data atat partea de nord a Moldovei (Bucovina), cu orasul Suceava, cat si o parte din Polonia (cu orasul Jolkiew) erau incorporate in Imperiul Austriac (sau Habsburgic).

O noua stramutare a lor a avut loc in cursul primului razboi mondial, cand, spre a fi ocrotite, au fost duse la Viena si adapostite in capela ortodoxa romana din acel oras. Revenirea Bucovinei si a Basarabiei la tara-mama, in 1918, a facut ca Sfantul Ioan sa devina iarasi ceea ce a fost veacuri de-a randul, adica "ocrotitorul a toata tara Moldovei".

Patimile Sfantului Ioan cel Nou au fost infatisate in pictura multor biserici din Moldova. Chipul sau apare pentru prima oara in pronaosul bisericii de la Dobrovat, de langa Iasi, in 1529. Cativa ani mai tarziu, in 1546, a fost zugravita viata si patimirea sa in 12 scene, pe peretele de sud al bisericii manastirii Voronet, ctitorie a lui Stefan cel Mare. Scene asemanatoare apar si in pictura catedralei episcopale din Roman, in pridvorul inchis al bisericii manastirii Sucevita, ctitoria Movilestilor, apar 14 scene din viata si patimirea sa.

Cu viata si patimirea lui s-au ocupat mai multi carturari romani. Acatistul sau a fost tiparit in mai multe randuri. Chipul sau apare in icoane, care impodobesc casele credinciosilor sau este pictat in biserici, din toate zonele tarii. Fiind cinstit atat de mult de credinciosii romani de pretutindeni, sa ne rugam si noi acestui sfant ocrotitor al Moldovei zicand: "Prealaudate Ioane, pe tine nici salbaticia tiranului, nici amagirea cuvintelor, nici groaza chinurilor, nici bataile cele cumplite nu te-au despartit de Hristos, pe care din pruncie L-ai iubit; Caruia te si roaga sa ne daruiasca sufletelor noastre pace si mare mila". (Podobia la laude, din Utrenia zilei de 2 iunie).

din site-ul dedicat Sfântului Ioan cel Nou, după

Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu,

VIETILE CELOR O SUTĂ DE SFINŢI DACO - ROMÂNI ŞI ROMÂNI,
Trinitas, Editura Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iasi - 1994

Intreaga dezbatere publica organizata de AZEC poate fi descarcata de la acest link: http://www.ortodoxradio.ro/arhiva/alte/radio-azec-4-iun.mp3

SCRISOAREA PĂRINTELUI IUSTIN PÂRVU CATRE SFANTUL SINOD

Preafericite Părinte Patriarh,

Cu fiască supunere dar şi cu adâncă îndurerare vă adresez această scrisoare eu, nevrednicul şi cel mai mic între slujitorii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică.

Un fapt cutremurător a zguduit şi a derutat întreaga ortodoxie românească. Faţa ortodoxiei s-a pătat astăzi ruşinos, printr-un fapt unic în ultimii trei sute de ani de dăinuire a Sfintei noastre Biserici, prin gestul neortodox al fratelui nostru de suferinţă, Înalt Preasfinţia Sa Mitropolitul Nicolae Corneanu. Şi dacă actul necanonic al uniaţiei din Transilvania de acum trei secole a îndurerat ortodoxia, acum şi mai mult, din moment ce atunci poporul nostru suferea greaua asuprire străină, iar acum - nesiliţi de nimeni - ne facem părtaşi ereziei papistaşe.

Preafericirea Voastră, nu sunt eu în măsură şi nu îndrăznesc să reamintesc unui întâistătător al Bisericii sfintele canoane şi predania sfintei noastre Biserici Ortodoxe. Le cunoaşteţi şi vi le însuşiţi, de asemenea, prea-bine. Însă mă mustră cuvintele ferme ale marelui între sfinţii şi patriarhii noştri, Sfântul Ioan Gură de Aur, luminătorul a toată lumea, când spune: „Să nu fim părtaşi faptelor necurate ale întunericului, ci mai degrabă, mustraţi-le pe faţă” – şi nu pot să tac, văzând cum un înalt mitropolit al nostru, vechi de zile şi cu atâta experienţă, se împărtăşeşte cu cei ce au apostat de la dreapta credinţă. Aici, după cum bine-ştiţi, se încalcă grav canonul 46 apostolic, care spune clar: „Episcopul, sau prezbiterul, ereticesc botez primind, sau jertfă, a se caterisi poruncim. Că ce conglăsuire este lui Hristos cu Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?” De asemenea, canonul 45, care spune: „Episcopul, sau prezbiterul, sau diaconul, împreună cu ereticii rugându-se, să se afurisească numai; Iar de au dat lor voie ca unor clerici a lucra ceva, să se caterisească”. Dar nu numai atât. Se ştie că uniatismul şi, prin urmare greco-catolicismul, a fost nu numai un atentat asupra purităţii sfintei noastre ortodoxii, ci a fost un atentat şi asupra fiinţei şi unităţii neamului românesc. Un astfel de gest al unui mitropolit ortodox nu face decât să reînvie această neagră pagină din istoria poporului nostru.

Poporul nostru, de-a lungul istoriei, a ştiut să convieţuiască paşnic cu toate religiile lumii, însă nu a acceptat niciodată ştirbirea propriei credinţe. Noi am nădăjduit că acest dialog ecumenic, pe care Biserica noastră îl poartă de la o vreme încoace, să fie rodnic, paşnic şi fără apostazii. Dar iată care sunt roadele lui acum. Acest gest nu face decât să ducă la scindare şi nicidecum la o unitate întemeiată în adevărul Sfinţilor Părinţi.

Dureros, Preafericirea Voastră, foarte dureros. În istoria Bisericii noastre au mai fost căderi ale clerului nostru, cum s-a întâmplat în perioada uniaţiei, când 80% din preoţi au acceptat compromisul, lepădându-şi sfânta lor credinţă. Să nu creăm ca şi atunci sminteală în rândul credincioşilor noştri.

Preafericirea Voastră, acum când neamul nostru este din nou ameninţat cu destrămarea, când Transilvania, Bucovina şi Basarabia sunt atât de râvnite de cei răuvoitori şi răucredincioşi, când peste ortodoxia noastră au năvălit fel şi fel de obiceiuri păgâne, cum ar fi homosexualitatea, avorturile, când sfintele icoane nu mai au loc în clasele copiilor noştri, vă rugăm, pentru sângele atâtor mucenici şi martiri ai neamului nostru, vărsat pentru apărarea credinţei şi a acestui neam, să luaţi atitudinea necesară, ca acest episcop să fie pedepsit, nu după părerea mea, ci în conformitate cu canoanele şi predania Sfinţilor noştri Părinţi, spre pocăinţă şi îndreptare şi spre lauda sfintei noastre Biserici. În puterea Sinodului pe care îl păstoriţi stă să nu lase să se sfărâme unitatea Bisericii noastre.

De aceea vă rog, Preafericirea Voastră, să supuneţi atenţiei Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române această problemă, cât mai urgent, în cadrul discuţiilor ce vor avea loc în prima şedinţă a Sfântului Sinod. Această situaţie nu suferă amânare. Nu lăsaţi ca turma să se destrame şi mânia lui Dumnezeu să vină asupra acestui neam.

Cu plecăciune şi adânc respect,

Protos. Iustin Pârvu

1 iunie 2008 de prăznuirea Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful

TEXT PRELUAT DE LA HRISTOFOR si SCEPTIK

PARINTELE ARSENIE PAPACIOC SE ALATURA PARINTELUI IUSTIN

Parintele Iustin nu este singurul care reactioneaza in cazul IPS Nicolae. Iata ce spune si Parintle Arsenie Papacioc:

“Gestul Mitropolitului Nicolae Corneanu nu este necontrolat, ci este demonstrativ. Ma exprim si ceva mai mult: nici macar nu recunoaste, dupa ce a fost fotografiat, de unde se vede ca el insusi se considera vinovat. Consider ca este o batjocura ceea ce a facut Mitropolitul Nicolae Corneanu! Habar nu are ca este ortodox! A fost comunist - si nu orice fel de comunist, ci unul vandut comunistilor! Este si ramane o capetenie comunista. Referitor la apostazia sa, am primit vesti si din Grecia. Grecii astia, domnule, le stiu pe toate, sunt foarte atenti. Sinodul B.O.R. insa nu a dat niciun raspuns; Sinodul nostru tace. Ar fi cazul sa se trezeasca si sa ia o masura! (…) Personal, il consider un alintat, nici macar un copil - pentru ca unui copil ii poti gasi o scuza. (…) Sinodul trebuie sa ia o masura, dar, din pacate, Sinodul nostru doarme. Ma astept totusi sa aiba o reactie ferma, inteleapta. Pana la urma, oricum adevarul va birui, iar sinodalii care acum se tem sa ia o masura vor ramane niste lasi, de nicaieri”.

“Un gest impotriva canoanelor si Credintei Ortodoxe”. Scrisoarea filialelor ASCOR National catre Parintele Patriarh

Preafericite Părinte Patriarh,

Cu fiască supunere, ASCOR Naţional doreşte să semnaleze pericolul celor întâmplate pe 25 mai, la Liturghia Greco-Catolică din Timişoara, unde, din motive subiective, Mitropolitul Banatului Nicolae Corneanu s-a împărtăşit împreună cu clericii Greco-Catolici. Ne exprimăm asfel părerea şi catalogăm acest gest ca fiind împotriva canoanelor şi Credinţei Ortodoxe, atât timp cât dialogul interconfesional n-a ajuns la o finalitate, în cazul nostru o apreciere comună euharistică. Nu dorim să denigrăm sau să acuzăm nicio persoană sau configuraţia dogmatică a acestei comuniuni, dar am dori ca cele întâmplate să fie cercetate sub rigoarea Sfintei Tradiţii şi a dogmelor Ortodoxe şi dacă este permis să susţinem, cercetarea printr-o iconomie, care să explice clar gestul Mitropolitului Nicolae Corneanu. Nu doreşte nimeni ca acest model de comuniune să fie adoptat şi de alţi clerici şi laici, fii ai Bisericii Ortodoxe Române.

Noi, ASCOR Naţional în urma misiunii Ortodoxe pe care am început-o de 18 ani cu binecuvântarea Sf. Sinod, am însuşit credinţa clară prin care o comuniune euharistică corectă trebuie să fie precedată de validarea reciprocă a tainelor, să existe aceeaşi comuniune de credinţă şi unitate juridico-canonică, iar expresia unei împarăşiri a unui ierarh al BOR, care este un stâlp al Adevărului şi un echilibru Dogmatic şi Pastoral, cu o biserică declarată din punct de vedere canonic - schismatică, caracterizată printr-un statut, canoane şi unele dogme diferite, nu poate fi permisă, pentru că lezează Ortodoxia ca Trup tainic al lui Hristos, infailibilitatea şi latura mărturisitoare conform Crezului nostru, existând pericolul ca autoritatea publică, credincioşii cât şi categoria indiferentă a ţării să ne perceapă greşit.

Vă rugăm să nu înţelegeţi greşit acest memorium al tinerii generaţii, ca o acuză, noi am materializat mirarea şi tristeţea a mii de tineri ortodocşi care au mărturisit gravitatea acestui act compromiţător. Din această cauză, încredinţându-ne inţelegerii Preafericirii Voastre şi excluzându-ne din tiparul unor tineri extremişti, dorim cu toată sinceritatea ca Preafericirea Voastră şi Sfântul Sinod să luaţi o atitudine insuflată de Dumnezeu faţă de această faptă omenească.

Cu dragoste şi încredere,
ASCOR Naţional

(preluare din “ascoriasi2002″ YahooGroup)

ASOCIAŢIA SFÂNTUL DANIIL SIHASTRUL

VĂ INVITĂ LA CONFERINŢA CU TEMA "ECUMENISM ŞI FANATISM", MARTI, 3 IUNIE 2008, ORA 18.00, SALA DALLES (lângă Librăria Dalles – lângă Universitatea Bucureşti).

Conferinta se doreste a fi un raspuns ortodox la gestul Mitropolitului Nicolae Corneanu de a se impartasi intr-o biserica greco-catolica, din mana nuntiului catolic.

Se va transmite pe internet in direct, pe www.ortodoxradio.ro, intre orele 18.00 -21.00.

Vor lua cuvantul diferiti preoti, teologi, jurnalisti.

Rostul acestei actiuni este de a aduce clarificari intr-o perioada de prigonire a adevarului.

Va asteptam…

PS Va rog sa retrimiteti acest mesaj tuturor celor interesati.

Asa cum se poate citi in cartea atasata a Cuviosului parinte Filothei Zervakos, Biserica se afla intr-o mare primejdie din partea ereticilor catolici. Pentru lamuriri am atasati si viata Sfantului Fotie cel Mare, si cea a Sfantului Marcu al Efesului, mari aparatori ai Ortodoxiei impotriva eresului catolic…

Sfantul Mormant are mai multe altare, armenii si monofizitii si maronitii au altarele lor. Sambata dimineata s-au stins toate candelele si la Mormantul Domnului si pe Golgota, peste tot. Iar in Mormant ramane numai putina lumina ce vine prin niste gemulete mici de la zi, caci sunt galerii la Sf. Mormant. Raman calugari de straja, caci Biserica are multe odoare, se inchide Biserica si se duc toti acasa dupa Prohod, pana Sambata la orele 11. Pe la orele 11, armata este foarte de mare folos, te intreaba: Esti ortodox, treci aici! Esti catolic, ai alt loc. Fiecare religie are locul ei. apoi intra toata lumea linistita in Biserica si deodata intra 20 de mitropoliti imbracati in vesminte si 400 de preoti. Nu se intra in Mormant cu aparate de fotografiat cu blitz, in mormant nu-i voie, trebuie sa fie numai lumina de la zi. Fiecare are in mana lui cate un smoc de 33 de lumanari, atatea cati ani a avut Domnul nostru Iisus Hristos. Pe la orele 12, la amiaza, vine si Patriarhul, descult si cu capul gol, imbracat intr-o camasa alba de matase cu maneca larga. Lumanarile, cele 33, sunt lipite deolalta si au pictata Invierea lui Hristos pe ele si se vand in magazinele din Ierusalim. Patriarhul este controlat de armata in fata a mii de oameni, ca nu cumva sa aiba ceva de aprins si sa se spuna, ca a facut ceva si a aprins Sfanta Lumina. Dupa aceea, episcopii il imbraca. Stiharul alb ramane pe el, il imbraca cu toate vesmintele de Patriarh. Numai bine se fac orele 13, iar pe la orele 13, Patriarhul se roaga in 3 limbi: "Sa ne rugam sa vie Sfanta Lumina!" arabii striga, bat din palme, aclama. Patriarhul este tinut de diaconi atunci cand cade in genunchi si tine rugaciunea lui cam o jumatate de ora. Pe la orele 12 a fost inceputa Vecernia, iar cand se termina rugaciunea de chemare a Sfintei Lumini, numai ce auzi in Biserica: "Kirie eleison, Gospodi pamilui, Doamne miluieste" - fiecare striga in limba lui. Patriarhul sta in genunchi si exact cand a ajuns Vecernia la cantarea "Lumina lina a sfintei slave a Tatalui ceresc ..." a intrat un nor azuriu albastru in Biserica, la care nu te puteai uita, ca te orbea. Din nor a fulgerat de 3 ori, un fulger a trecut peste Catapeteasma (Iconostas) peretele ce desparte altarul de popor si s-a dus lin, drept la mormantul lui Hristos, cand a atins piatra de pe Sf. Mormant, toata vata de pe el s-a aprins si toate candelele s-au aprins singure. La cei din balcoanele de sus li s-au aprins singure lumanarile in maini. Patriarhul a chemat armata, care a rupt sigiliile si cand s-au deschis usile de la Sf. Mormant, inauntru era un cuptor mare de vapaie de foc, o vapaie albastruie alba. Patriarhul are niste cutii mari cu cheile si cu manere cu multe gauri. Patriarhul ia vata aprinsa si o baga cu foc in cutii si lumina tasneste prin gaurile cutiilor si apoi le incuie cu cheita si ia cutiile de manere, iar diaconii merg inainte si havasii (soldati) cu culioane rosii, ca protopopii si cu bastoane de argint, care-l pazesc pe Patriarh si merg prin mijlocul Bisericii cu vasele cu lumina si striga: "Veniti de luati Lumina!" De la lumina Patriarhului mii si mii de lumanari se aprind, ca tasneste pe gaurile acelea ca razele soarelui. Catolicii, ca sa nu ia lumina de la noi de la ortodocsi, sunt 6 candele in dreapta si 6 in stanga, catolicii iau din candelele din dreapta, iar armenii din stanga, iar la noi s-a aprins chiar pe Mormantul lui Hristos.

Lumina aceasta a Invierii se aprinde numai la Pastile ortodoxe, la cele catolice nu se aprinde. Lumina sfanta s-a aprins in data de 14 aprilie 1974, in Sambata de Pasti la orele 13,00. Cand s-au aprins lumanarile incep toacele cele de argint, clopotele cele facute de Constantin cel Mare, sute de cadelnite si in glasul lor incepe a se inconjura Bisericuta si a se canta: "Invierea Ta, Hristoase Dumnezeule ingerii o lauda in ceruri..." cand canta atatea coruri, in mireasma de tamaie si in marea de flacari, parca nu mai esti pe pamant, parca esti in cer si nimeni nu s-a ars vreodata de atatea lumini.

Aceasta cantare, de la Vecernia Duminicii tine pana Duminica dimineata. Se canta acum "Hristos a inviat!" in toate limbile pamantului. Lumina este imateriala, timp de 2 minute dai pe fata cu ea si nu te arde. Lumina aceasta, ce vine singura din ceruri in Sambata Pastilor este LUMINA CU CARE HRISTOS S-A COBORAT LA IAD, cum zice Isaia: "Cei ce sedeau in intuneric vor vedea lumina mare". La noi a venit lisus cel inviat, Duminica.

Iisus a predicat in Iad Evanghelia vreme de 33 de ore si 3 zile, asa scrie in penticostar. De Joi seara pana Vineri seara e o zi, de Vineri seara pana Sambata seara o zi, de Sambata seara pana Duminica seara este o zi, asa se calcula la evrei. De Vineri de la orele 15 pana Duminica, Sambata spre Duminica la orele 24 (12) sunt exact 33 de ore. Din Iad Iisus i-a scos numai pe cei ce credeau ca Iisus va veni in lume, nu i-a scos pe toti de acolo.

Clopotul cel mare de la Mormantul Domnului, facut din aur, in Vinerea Sf. Pasti il plange pe Mantuitorul pentru ca a murit, se trage singur, rar si cu jale, Bang, Bang. Grecii mi-au spus cum boceste clopotul cel mare si ca se trage singur, iar cand vine Invierea, tot singur se trage si suna foarte repede si cu veselie si le acopera pe toate celelalte clopote. Uiti ca esti pe fata pamantului. Vezi zeci de mii de lumini, care se duc spre caminele lor pe strazile Ierusalimului. In lerusalim, la magazine sunt un fel de caldaruse cu sita deasupra si cu fitil, pline cu untdelemn de masline, ca un fel de candele. Pe acestea le aprinzi de la Sfanta Lumina si poti sa duci acasa Sf. Lumina. Acolo erau polonezi, bulgari, francezi, italieni, americani, englezi, oameni din toata lumea. In jurul Sf. Mormant sunt scaune pentru ambasadori, fiecare tara are un reprezentant, care vede Sfanta Lumina. Eu am adus la Man. Sihastria Sfanta Lumina intr-un felinar de acela si candelele noastre ard din 1974 cu Sfanta Lumina de la Mormant. Cand a fost parintele Petroniu la Sf. Mormant, Sfanta Lumina a venit asa: Cand s-a facut rugaciunea pentru Sfanta Lumina, deodata a venit un stalp de foc si s-a speriat toata lumea, a venit deasupra Sf. Mormant s-a despicat in 3, un stalp de foc a mers la Golgota, unul la Mormantul Domnului si unul la Biserica Sf. Invieri. In trei stalpi s-a facut Lumina aceasta, caci nu vine in fiecare an la fel, aici sunt taine mari. De aici, ar trebui catolicii sa se intoarca la Pastile ortodoxe, dovada adevarului: Sfanta Lumina!

Catolicii trebuie sa se intoarca la ortodoxia credintei, caci au facut mare greseala cand au modificat data Pastilor, dupa voia lor si nu dupa voia lui Dumnezeu. Iata o minune, care de 2000 de ani se tot repeta, dovada Invierii sigure a lui Iisus

SFANTA LUMINA SE APRINDE NUMAI LA ORTODOCSI. MINUNEA ANULUI 1326.
În anul 1326 erau trei sultanate turcesti, unul in Damasc, unul in Egipt si unul in Babilon. Ce au zis turcii? Cand vin crestinii la Ierusalim sa serbeze Pastile sa nu le dam voie sa slujeasca, pana ce nu vor plati taxa de 9000 bani de aur, caci turcii nu cred in Hristos.

Patriarhul ortodox Ioachim n-a avut de unde sa plateasca suma pentru ca crestinii ortodocsi erau putini in Ierusalim si doar 100 de preoti, caci erau religii altele, de tot felul. Dar sunt doua strazi de armeni in Ierusalim, mosieri, bogati mari, ei au zis: Platim noi taxa! Dar turcii i-au intrebat: De ce iese Sfanta Lumina numai la ortodocsi si nu iese si la voi? Armenii au zis: Pentru ca ortodocsii numai ei slujesc la Mormantul lui Hristos si pe noi ne-au dat la o parte. Dar, daca veti sluji voi va veni Lumina? Noi platim si taxa - au zis armenii - Lumina va veni la noi la armeni!

Turcii au zis: De nu iese lumina la voi o s-o patiti! Noi ii scoatem pe ortodocsi din Mormant - si l-au luat pe Patriarhul Ioachim si l-au inchis in Manastirea Sf. Sava, din Ierusalim, cu toti preotii.

A zis Patriarhul: Daca nu ne lasati sa facem, slujba la Mormantul lui Hristos, o sa facem la Biserica Sf. lacob, care este aproape de Mormant, iar turcii le-au dat voie ortodocsilor la aceasta. Dar, turcii au pus de paza peste ei doi turci, generali de armata, ca sa nu vina vreun crestin la Mormant. Crestinii au inceput a plange si au zis ca s-a suparat Dumnezeu pe ei si I-a indepartat de la Mormantul lui Hristos, dar patriarhul le-a zis: Nu va temeti, ca are sa se faca minune mare.

Armenii ziceau, ca Lumina la ei o sa vina. Iar Patriarhul zicea, ca de va vrea Hristos sa iasa Lumina la ei n-avem noi ortodocsii ce face. Armenii au facut slujba si ziua si noaptea, dar n-a mai venit Sfanta Lumina. Turcii le-au zis: De ce n-a venit Sfanta Lumina, ca ati platit taxa? In acelasi timp, ortodocsii faceau slujba tocmai a doua zi, pe cand rasarea soarele si cand a zis patriarhul: Hristos a inviat! un stalp de marmora din Biserica Sf. Iacob a crapat si a iesit Sfanta Lumina in varful Stalpului. Patriarhul a pus o scara si au luat Sfanta Lumina din varful stalpului si in acest fel Sfanta Lumina a iesit tot la ortodocsi.

Generalul turc de pe varful stalpului, care pazea acolo pe stalp, a strigat: Cred in Hristos! Celalalt general de langa el i-a si taiat pe loc cu sabia capul, celui ce a strigat ca crede in Hristos. Moastele acestui general turc convertit si martir al Sfintei Lumini le-am sarutat si eu, sunt acolo in Ierusalim si acest turc este martirul Sfintei Lumini.

Vazand turcii ca Sf. Lumina a iesit tot la ortodocsi, au pus un ciuber cu murdarie inaintea usii Sf. Mormant si fiecare armean trebuia sa manance cate o lingura de murdarie si in acest fel i-au spurcat turcii pe armeni. Anul 1326. De atunci a ramas o zicala: Este bine sa te duci cu armenii la Biserica, dar sa nu mananci cu ei, ca ei cauta sa te spurce, asa cum i-au spurcat turcii pe ei, cand n-a venit Sf. Lumina. Distanta de la Sf. Mormant pana la Biserica Sf. Iacob unde s-a aprins Sf. Lumina este de 100 m. Stalpul este fotografiat si sapat din marmura fiind pus in Altarul Bisericii Sf. Iacob. Aceasta este minunea cu armenii, din anul 1326. Generalul turc convertit si martir al Sfintei Lumini este pus in Biserica Sf. Iacob. De aici se vede, ca Iisus Hristos numai o Biserica a intemeiat - pe cea Ortodoxa - aceasta este mantuirea, lumii. Sf. Lumina este dovada sigura, ca numai ortodocsii sunt pe calea adevarului pur al lui Hristos, drum ce duce sigur la ceruri.

Extras din Pelerinul Roman

Marturia Patriarhului Ierusalimului Diodor I la aprinderea Sfintei Lumini

"Intru in Mormant si ingenunchez cu frica sfanta in fata locului unde a zacut trupul lui Hristos dupa moarte si de unde a inviat. Rugaciunea in Sfantul Mormant este pentru mine un moment foarte sfant, intr-un loc foarte sfant. De aici a inviat cu slava Domnul si de aici Si-a raspandit Lumina in lume. Apostolul Ioan scrie in primul capitol al Evangheliei sale ca lisus este Lumina lumii. Ingenunchind in fata acestui loc unde El a inviat din morti, suntem adusi in imediata apropiere a Invierii Sale slavite. Catolicii si protestantii numesc biserica aceasta, Biserica Sfantului Mormant. Noi o numim Biserica Invierii.

Invierea este pentru crestinii ortodocsi centrul credintei. Prin Invierea Lui, Hristos a castigat victoria finala asupra mortii, nu doar asupra mortii Sale ci si asupra mortii celor ce sunt aproape de el. Nu cred ca este o intamplare ca Focul Sfant apare exact pe locul acesta. La Matei 28:3 se spune ca atunci cand Domnul a inviat din morti, a venit un inger imbracat intr-o lumina infricosatoare. Cred ca lumina care a invaluit ingerul Ia invierea Domnului este aceeasi cu lumina care apare miraculos in fiecare Sambata de Paste. Hristos vrea sa ne reaminteasca, ca Invierea Sa este o realitate nu doar un mit. El a venit cu adevarat in lume pentru a aduce sacrificiul necesar ca prin moartea si invierea Sa sa se poata reuni omul cu Creatorul sau.

Imi gasesc drumul prin intuneric in camera interioara unde cad in genunchi. Aici spun anumite rugaciuni care ne-au fost transmise de-a lungul secolelor si dupa aceea astept. Cateodata astept cateva minute, dar in mod obisnuit minunea se intampla imediat dupa ce am spus rugaciunile. Din mijlocul pietrei pe care a fost culcat Iisus se revarsa o lumina nedefinita, in mod normal cu o tenta albastrie dar culoarea se poate schimba si lua multe nuante. Nu poate fi descrisa in cuvinte omenesti. Lumina rasare din piatra ca si ceata care se ridica deasupra unui lac, piatra pare fi acoperita de un nor, dar este lumina. Lumina se comporta diferit in fiecare an. Uneori acopera doar piatra, alteori lumineaza tot Mormantul, asa incat oamenii de afara vad Mormantul plin de lumina. Lumina nu arde! - niciodata nu mi-am ars barba in toti cei 16 ani de cand sunt Patriarh al Ierusalimului si am primit Focul Sfant. Lumina are alta consistenta, diferita de lumina focului care arde in candela. La un moment dat, Lumina se inalta si formeaza o coloana in care focul este de natura diferita, asa ca pot aprinde lumanarile mele de la ea. Dupa ce am primit flacara, ies si dau Focul intai Patriarhului Bisericii Ortodoxe Armene, apoi Patriarhului Copt si dupa aceea tuturor celor prezenti in Biserica."

Alte filmulete cu Sfanta Lumina 2008 Ierusalim

Ştefan e mare pentru că-a fost smerit
Pe cât de mic se micşora întruna
De Dumnezeu să poată fi zărit
Una cu neamul pentru totdeauna.

Să intri-n inima unui popor
Cea mai strâmtă poatră dintre toate
De nu eşti jertfă-n lacrimile lor
Nu-i cum pătrunde în eternitate.

(Ioan Alexandru – Testamentul lui Ştefan cel Mare)

Pentru a înţelege motivaţiile generale care au dus la trecerea în rândul sfinţilor a acestui „domn mai presus de orice laudă”, cum îl caracteriza Dimitrie Cantemir pe dreptcredinciosul voievod Ştefan cel Mare, este necesar să cunoaştem principiile care stau la baza oricărei canonizări. Pentru a fi trecută în rândul sfinţilor o persoană, Biserica Ortodoxă verifică împlinirea următoarelor condiţii:

1. Ortodoxia neîndoielnică a credinţei,

2. Proslăvirea ei de către Domnul cel puţin printr-unul din următoarele daruri sau puteri:
a) puterea de a suferi moartea martirică pentru dreapta credinţă,
b) puterea de a înfrunta orice primejdii sau chinuri pentru mărturisirea dreptei credinţe, până la moarte,
c) puterea de a-şi închina viaţa celei mai desăvârşite trăiri morale şi religioase,
d) puterea de a săvârşi minuni în viaţă sau după moarte,
e) puterea de a apăra şi de a sluji cu un devotament eroic credinţa în Biserica Ortodoxă.

3. Răspândirea miresmei de sfinţenie după moartea acesteia şi confirmarea ei prin cultul spontan pe care i-l acordă poporul credincios, numărându-l în rând cu sfinţii.

În cazul sfântului Ştefan cel Mare se împlinesc aceste condiţii. Trebuie subliniat că iniţiativa pentru aşezarea eroilor credinţei creştine în rândul sfinţilor a avut-o întotdeauna poporul dreptcredincios prin evlavia sa curată şi prin împreună încuviinţarea clerului.

Se poate verifica faptul că de la moartea voievodului până în zilele noastre a existat un cult faţă de sfântul Ştefan, privit nu numai ca un erou naţional, ci şi ca un sfânt. Iată numai două mărturii:

- În secolul XVI arhidiaconul catolic din Polonia, Maciej Staryjcowski, trecând prin Moldova, notează că „Ştefan a bătut pe turci, a bătut pe tătari, a bătut pe unguri”, iar moldovenii „din cauza nespusei sale vitejii, îl socotesc ca sfânt” (în Călători străini despre Ţările Române, vol. II).

- În secolul XVII cronicarul Grigore Ureche notează: „iară pre Ştefan vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire în Putna, care era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toţi, ca după un părinte al său, că cunoştiia toţi că s-au scăpatu de mult bine şi de multă apărătură. Ce după moartea lui, până astăzi, îi zic Sveti (Sfântul) Ştefan vodă, nu pentru sufletu, ce ieste în mâna lui Dumnezeu, că el încă au fostu om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejeşti, carile niminea din domni, nici mai nainte, nici după aceia, l-au ajunsu”.

În zilele de acum, noi, călugării de la Putna, putem da o mărturie foarte limpede a cultului pe care-l au credincioşii faţă de voievodul Ştefan cel Mare şi pe care l-au avut încă dinainte de canonizarea oficială a acestuia. Dacă acest cult faţă de o persoană se continuă de-a lungul mai multor generaţii, acest lucru este o dovadă indiscutabilă a sfinţeniei persoanei respective.

Foarte multe lucruri se pot spune din punct de vedere istoric, pentru a vedea cum lucrează Dumnezeu printr-un voievod sfânt. De exemplu, Ştefan cel Mare a fost domnitorul român care a reuşit să le impună turcilor o condiţie salvatoare pentru existenţa neamului nostru: chiar dacă românii erau obligaţi să plătească tribut, turcii nu aveau voie să se amestece în problemele de credinţă, nu aveau voie să încerce să treacă cu forţa populaţia la mahomedanism. O asemenea condiţie statornicită prin luptă şi diplomaţie de Ştefan cel Mare, a rămas valabilă până la 1877. Acest statut al Ţărilor Române a fost diferit de cel aplicat creştinilor din Orient, Imperiul Bizantin sau Bulgaria (a se vedea în acest sens articolul foarte frumos al domnului academician Virgil Cândea „Ştefan cel Mare şi Sfânt în Europa timpului său”).

Să nu uităm de asemenea că este o adevărată minune faptul că o ţară atât de mică precum Moldova din secolul XV a reuşit să supravieţuiască în faţa colosului otoman, păstrându-şi dreapta credinţă şi devenind un centru al lumii ortodoxe. De unde-i venea voievodului moldav această putere de a apăra şi de a nu părăsi dreapta credinţă, când era evident că o trecere la catolicism sau o unire mai mult sau mai puţin formală cu latinii, ar fi sporit substanţial şansele unor ajutoare militare din apus? Să ne gândim că Ştefan cel Mare era aproape contemporan cu cedările religioase ale ultimilor împăraţi bizantini, cedări justificate tot de pericolul uriaşei desfăşurări de forţe a turcilor.

Ca om politic, Sfântul Ştefan nu se ruşina să se spovedească, avea sfătuitori călugări rugători cu inima, marele izbânzi i le atribuia lui Dumnezeu, iar după înfrângeri (cum a fost cea de la Valea Albă) nu dădea vina nici pe moştenirea grea, nici pe situaţia internaţională, ci spunea simplu: „pentru păcatele mele am fost înfrânt de turci şi lăudat să fie numele Domnului”. Dar toate acestea sunt caracteristicile pocăinţei şi ale smereniei, virtuţi fundamentale care duc la dobândirea sfinţeniei şi pe care atât de greu le pot dobândi conducătorii de ţară. Sfântul Ştefan cel Mare este voievodul român cu cele mai multe victorii (34 din 36), cea mai lungă domnie (47 de ani într-o adevărată „bătălie pentru creştinătate”, cum se exprima voievodul) şi cele mai multe biserici ridicate. Toate aceste lucruri precum şi faptul că este conducătorul nostru a cărui amintire vie se păstrează cel mai bine în sufletul neamului românesc, nu ne arată că sfântul Ştefan a fost omul lui Dumnezeu?

Prin urmare, canonizarea Sfântului Ştefan cel Mare a avut foarte puternice temeiuri în evlavia populară şi în mărturia istoriei. Nu ne rămâne decât să spunem: „Sfinte Ştefane Voievod, roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi!”

Ieromonah Teofan, Sfânta Mănăstire Putna

Înainte vreme, când încă nu se ştia puterea celor 40 de Liturghii, lumea făcea pentru cei răposaţi câte 20, alţii câte 30 de Liturghii. Dar s-a descoperit că sunt mai puternice 40 de Liturghii decât 30. Si cum a fost?

Un preot bătrân dintr-un sat avea peste 80 de ani. El, săracul, nu mai putea sluji. A măritat o fată a lui, iar ginerele rămăsese în locul lui la parohie. Poporul avea evlavie la preotul bătrân, dacă l-a cunoscut, pentru că pe atâţia i-a botezat şi i-a şi cununat şi pe alţii i-a şi înmormântat; îl ştiau drept părintele satului, că era de mult timp acolo. Oamenii aveau evlavie la bătrân. Se mai duceau la spovedit, la citit, să le mai spună un cuvânt, şi tânărul era bucuros că bătrânul mai poate face ceva, de-l ajută pe el.

Dar pe preotul bătrân îl dureau picioarele, căci era bolnav de reumatism. Acum la bătrâneţe reumatismul îşi arată puterea, pe măsură ce slăbeşte omul tot mai tare. Şi i se umflaseră picioarele. Acolo în satul acela era un feredeu, o baie, care avea apă sărată, ce făcea bine la reumatism, la diferite boli.

Baia aceasta era într-o grădină mare, cu o livadă frumoasă.

Şi preotul ducându-se acolo să facă baie, se ducea cu nădejdea în Dumnezeu, că aşa-i datoria preotului şi a călugărului şi a creştinului când călătoreşte, mai ales singur, să zică rugăciuni pe drum. Zicea rugăciuni de acasă până ajungea în grădină.

Când ajungea acolo în grădină, întâlnea un tânăr plângând şi văitându-se foarte tare, dar care nu vorbea. Si mergea tânărul acesta cu preotul la baie şi arăta multă dragoste să-l ajute pe preot. Preotul bătrân, cât stătea în baie zicea rugăciuni, că el ştia rugăciuni multe pe de rost.

Când ieşea din baie, tânărul acela iar venea plângând. Plângea într-una. Ştergea picioarele preotului, îl încălţa, îi dădea haina şi-l petrecea plângând. Acuma bietul preot, văzând pe tânărul acesta că plânge, îl întreabă: "Tinere, de ce plângi?" Iar el nu grăia nimic. Atunci preotul s-a gândit să-i dea bani. Dar acela plângea şi n-a vrut să primească banii. De câte ori venea preotul, găsea pe tânărul ăsta care ieşea de undeva din livadă, că era livadă deasă cu pomi, plângând tare, şi mergea cu el la baie şi îl ajuta până ieşea preotul din grădină, iar el rămânea în grădina aceea.

Atunci, ce s-a gândit preotul? A pus nişte prescuri şi o sticlă de vin curat într-un şervet frumos şi a zis: "Eu am să-i dau prescurile acestea şi o sticlă de vin, poate acestea le va primi, că tare mult bine îmi face omul acesta".

Când a ajuns preotul, l-a întâlnit iar plângând. A mers la baie, acela iar l-a ajutat, şi când să iasă pe poartă, preotul zice:

- Ia legătura asta cu prescuri şi o sticlă de vin, să le mănânci, că le-am blagoslovit eu.

Atunci a vorbit tânărul acela:

- Oh, părinte, oh! Dacă ai şti cine sunt eu, nu mi-ai da prescuri să mănânc. Vai şi amar de mine!

Si atunci s-a speriat preotul:

- Dar cine eşti tu, fiule? De ce n-ai vorbit până acum, că de atâtea ori am venit eu în grădina asta şi tare mult m-ai ajutat?

- Oh, părinte sfinte, dacă ai sta sfinţia ta în grădina asta şi în baia asta toată viaţa, mare bine mi-ai face mie!

- Dar de ce?

- Că numai sfinţia ta când vii în grădina asta şi cât stai în baie zici rugăciuni, şi numai atât pot sta şi eu în grădina asta a mea.

Bătrânul când făcea baie se ruga şi zicea: "Doamne, pomeneşte şi iartă păcatele aceluia care a făcut baia aceasta", fiindcă era gratuită şi avea toate cele de nevoie.

- Dar unde eşti tu?

- Eu sunt în iad!

- Dar cine eşti tu?

- Eu sunt proprietarul acestei grădini. Grădina aceasta cu pomi a fost a mea şi baia aceasta am zidit-o pe cheltuiala mea şi am lăsat-o în folosul comunei, dar am murit în floarea vârstei, cu păcate grele şi m-am dus în iad. M-am mărturisit eu, dar degeaba, că n-am avut vreme când face canon. Si iată, părinte sfinte, sunt 80 de ani de când mă muncesc în iad. Si când intri tu, părinte sfinte, în grădina asta şi te rogi, îngerul Domnului vine si mă scoate din foc. Si toţi care stau în baie, numai răutăţi fac, si nu se gândesc la Dumnezeu. Iar dumneata şi când stai în baie şi când intri în grădină, intri cu rugăciunea. Asta dreptate mi-a făcut Dumnezeu, că trimite pe îngerul Domnului şi mă ia din foc, "cât va sta preotul în baie şi în grădină, pentru rugăciunile lui, fiindcă se foloseşte şi preotul, tu să stai în grădina ta". De aceea am spus, părinte sfinte, dacă ai sta mata în grădina asta până la sfârşitul vieţii, atâta stau eu afară din iad. Cum pleci mata, mă răpeşte îngerul Domnului si mă duce înapoi la munci.

Şi s-a speriat preotul. Şi a întrebat:

- Cum te cheamă, frate?

- Ioan mă cheamă.

- Da? Frate Ioane, şi cum pot eu să te ajut?

- O, părinte, mare putere au preoţii de la Dumnezeu! Multe suflete scot preoţii din iad.

- Dar cu ce?

- Dacă vrei, părinte sfinte, nu-mi da prescuri să mănânc, că eu sunt duh, eu mă arăt ţie aşa, dar eu nu-s cu tot cu trupul aici. Eu nu pot mânca şi bea acuma. Dacă vrei, ia prescurile şi vinul şi să faci pentru mine, părinte sfmte, 40 de Liturghii să mă scoţi din foc, că dacă mă ajuţi, mare plată ai să ai în ziua judecăţii, în ziua cea mare.

Şi cum a zis aşa, cum era cu preotul de vorbă în grădină, n-a mai văzut nimic preotul. I-au ţiuit preotului urechile, s-a speriat, a rămas în grădină şi a început a plânge: "Doamne, Doamne, cum mi-ai adus un suflet din iad ca să vorbească cu mine şi să-mi arate puterea celor 40 de Liturghii!” Până atunci se făceau 30 de Liturghii, cum am spus.

Atunci preotul a venit acasă plângând. Şi l-a văzut ginerele şi fiică-sa, şi l-a întrebat:

- Ce ai, tată, că eşti mâhnit?

Ştii, omul se cunoaşte.

- Dragul tatii, ce să am? Sunt supărat. Mă cam dor picioarele; de-acum văd că mi se apropie sfârşitul meu. Uite, măi băiete, ce vreau să fac. Eu, fiindcă am fost preot 60 de ani în comuna asta, vreau să mă duc pregătit din lumea asta. Să-mi dai voie să slujesc 40 de zile Sfânta Liturghie.

- Cine?

- Eu.

- N-ai să poţi, tată! Vezi, mata de-abia te duci.

- Cum va vrea Dumnezeu.

- El a vrut să slujească; să se ostenească el.

Şi atunci s-a minunat.

- Dacă ai să poţi, tată! Am să te mai ajut şi eu. Dar dacă poţi mata, noi te lăsăm să faci.

- Dar nu aşa cum slujiţi voi, numai duminica şi în sărbători, eu fac ca la mănăstiri.

Dar nu le-a spus taina ce a grăit acela şi ce-a văzut în grădină. Şi s-a apucat preotul, s-a. pregătit, s-a schimbat, s-a spălat, s-a mărturisit la cel tânăr, că nu poate sluji până nu se mărturiseşte. Si s-au minunat oamenii în satul acela: "Aţi auzit o veste? Preotul cel bătrân a zis că înainte de moarte vrea să facă 40 de zile slujbă".

Si trăgeau clopotul la biserică în fiecare zi dascălul şi cântăreţul. Oamenii, când auzeau, ziceau: "Hai, măi, că slujeşte preotul bătrân! Asta-i o minune mare!" Dar se minunau toţi cât de uşor făcea slujba. Toată rânduiala, şi în fiecare zi Liturghie, că el dacă se împărtăşea cu Preacuratele Taine în fiecare zi, Sfintele îl întăreau. Sfintele Taine sunt şi pentru întărirea trupului, iar preotul slujitor se împărtăşeşte în fiecare zi, când slujeşte. Şi se minunau toţi: "Preotul cel bătrân a întinerit! Hai să-l vedeţi cum slujeşte, cum cădeşte şi la urmă ţine predică si face panahidă si toate". Si oamenii, bucuria lor că a început preotul în fiecare zi să slujească. Aşa se slujea înainte în sat. Mergeau şi ei la biserică.

Si atunci a slujit preotul acesta bătrân vreo 20 de zile. La 20 de zile săracul a venit de la biserică foarte obosit. Si s-a dus în camera lui: "Eu mă odihnesc oleacă. Voi mânca când m-oi scula. Acum nu mi-e foame. M-am împărtăşit cu Sfintele Taine".

Şi preotul bătrân cum era încălţat cu ciubotele, a pus capul să se odihnească. Şi nici n-a adormit bine şi vede un râu mare de foc, de n-avea margine lăţimea lui. O mare de flăcări. Şi auzea fel de fel de vaiete şi ţipete şi scrâşniri din dinţi şi răcnete de disperare şi vedea cum ard oamenii şi cum îi întorc dracii cu furci în flăcări, şi cât de mare e chinul. Si s-a speriat preotul. Când aproape de malul acelui râu de foc, iaca vede pe Ioan al lui. Jumătate era ieşit din flăcări. Şi a început a striga, bătând din palme: "Părinte, părinte, nu mă lăsa. Eu sunt Ioan din grădină! Iată cu Sfintele tale Liturghii, jumătate am ieşit din foc". El făcuse jumătate din slujbe. "Nu mă lăsa, părinte sfinte, fă înainte şi mă scoate, că mare plată ai să ai în ziua judecăţii!"

Si preotul s-a trezit si n-a mai văzut râul de foc, şi s-a speriat. S-a sculat, şi mai tare s-a îmbărbătat. "Chiar de-oi muri, dar mai fac 20 de Liturghii", a zis bătrânul. A întinerit. Nici nu simţea că-i bătrân. "Ia uite, domnule, ce putere la el!"

Vezi, omul când ia contact cu lumea de dincolo, cât curaj are? Si a făcut bătrânul încă 20 de slujbe; 20 de Sfinte Liturghii. Şi se minunau oamenii: "Măi, să-l întărească Dumnezeu pe părintele nostru, săracul! La 80 si atâţia de ani face zi de zi!" - cum a făcut stareţu1 meu Liturghii aici până la 82 de ani. Stareţul care m-a călugărit pe mine, Ioanichie. Aici se vede şi credinţa! Credinţa îl întăreşte pe om.

Şi a făcut încă 20 de liturghii. Si când a ajuns la 40 de zile, la ultima Liturghie, pe când era cu sfântul pocrovăţ în mână şi cu sfânta linguriţă ca să consume Sfintele, după ce s-au împărtăşit credincioşii, preotul vede deodată intrând în sfântul altar un vultur frumos, cu pene în mii şi mii de culori. Lumea plecase din biserică, pentru că se dăduse anafura. Paracliserul era prin biserică. Şi preotul a strigat:

- Măi, Vasile, ia vino repede încoace! Când a intrat paracliserul şi a văzut vulturul aşa de frumos, grozav s-a minunat. A căzut cu faţa la pământ şi a zis:

- Vai, părinte, de unde-i pasărea asta aşa de frumoasă? N-am mai văzut o aşa pasăre!

Si atunci vulturul a început a vorbi:

- Părinte sfinte, eu sunt Ioan. Iată cu Sfintele şi dumnezeieştile tale Liturghii, 40 de Liturghii, m-ai scos din munca iadului. Eu zbor si mă duc la raiul desfătării. Şi să-ţi dea ţie Dumnezeu plată în ziua cea mare a judecăţii, că ai scos un suflet din muncile iadului. Să ştii aceasta, că prin mâinile preoţilor şi prin Sfânta Liturghie multe mii şi mii de suflete în fiecare zi ies din iad, cum am ieşit şi eu. Deci mare este puterea Sfintei Liturghii, dar de acum înainte să nu mai faci 30 de Liturghii, ci 40 de Liturghii.

Şi zicând aceasta, nu l-a mai văzut. Si apoi preotul le-a spus:

- Iată azi am terminat 40 de Liturghii. De acum să vă spun taina de ce am slujit.

Şi le-a spus la ai lui si au scris, că avem în prolog scris. "Scrieţi istoria asta, că am văzut-o cu ochii şi am auzit-o cu urechile. Iată cum s-a întâmplat cu mine ... ". Le-a spus de când mergea la baie. Si n-a mai făcut preotul baie la picioare pe urmă, l-a întărit Sfântul Duh. Si a mai trăit preotul trei ani de zile şi după trei ani s-a dus la Domnul.

Şi s-a făcut întâmplarea aceasta în Constantinopol, pe timpul împăratului grecesc Heraclie, împărat foarte credincios, acela ce a scos Sfânta Cruce de la Ierusalim, care a fost robită de perşi. Şi v-am spus aceasta ca să cunoaşteţi puterea celor 40 de Liturghii.

*

Dar să vă mai spun o istorioară. Până la anul 1054 Franţa era ortodoxă, şi Italia; toate ţările din lume eram o singură Biserică. Atunci catolicii s-au despărţit de noi. Marea schismă papală când s-au rupt de Biserica noastră pentru anumite reforme pe care le-au făcut.

Franţa fiind ortodoxă, un preot din Franţa avea un frate militar. Si au avut francezii război cu mauritanii. Mauritanii erau unde este Africa Franceză azi, dincolo de Gibraltar imediat, către Liberia. împărăţia maurilor de pe vremuri. Si s-a dus armata franceză să se bată cu maurii dincolo de Gibraltar, în Africa.

Fratele preotului acesta din Franţa a mers şi el, era militar într-un regiment. Atunci nu erau tunuri ca acuma şi mitraliere şi avioane şi bombe atomice, atunci se băteau cu săbiile, ca pe vremea lui Ştefan cel Mare, cu suliţa, cu arcul, cum era.

Si trecând armata franceză în Mauritania să se lupte, a fost mare război între armatele europene şi cele din Africa. Şi i-au bătut francezii pe mauri, dar au luat maurii mulţi prizonieri francezi, pe care i-au dus în ţara lor, printre care au luat şi pe fratele acestui preot. Preotul era din Marsilia, portul Franţei, care este port la Oceanul Atlantic. Preotul n-a ştiut că fratele său a căzut prizonier, dar a văzut că n-a mai venit şi a întrebat pe ceilalţi soldaţi, când s-a terminat războiul:

- Măi, dar pe fratele meu nu l-aţi văzut?

- Părinte, cred că a murit, că a fost mare măcel. Stăteau trupurile pe jos cum stau butucii, aşa luptă a fost, şi cred că a murit şi el, săracul.

Preotul, ca frate al lui, a început să-i facă 40 de Liturghii. Fratele preotului nu era mort, dar era prizonier şi-l ţineau în lanţuri într-o temniţă, şi erau mai mulţi legaţi acolo.

Preotul făcând Liturghia aici, când era pe la ora 10 din zi, toate lanţurile cădeau de pe fratele preotului, şi rămânea dezlegat. Şi ziceau ceilalţi:

- Ce este cu tine? De ce cad lanţurile de pe tine? Faci farmece?

Acela a zis:

- Eu nu ştiu farmece.

- Ei, nu ştii farmece!

Toate lanţurile se rupeau şi cădeau jos în fiecare zi la ora zece, aceia îl legau cu alte lanţuri. A doua zi şi acelea, praf jos. Puneau altele. Praf.

- Măi, mare fermecător!

- Eu sunt creştin. Cred în Hristos. Eu farmece nu ştiu, dar eu cred altceva. Fratele meu este preot în ţara mea, în Franţa, şi eu cred că el face Liturghii acuma şi scoate părticele pentru mine, crezând că am murit. Şi, că dacă aş fi în iad, şi acolo aş fi dezlegat, nu numai de la voi. Si eu asta cred că se întâmplă, că numai asta închipuie. Dar nici eu nu ştiu de ce.

- Şi cât timp are să se întâmple aşa cu tine?

- Ştiu că la noi se fac 40 de Liturghii. Şi o să vedeţi că până la 40 de zile cad lanţurile de pe mine.

- Dar atunci ce-o să se întâmple?

- Nici eu nu ştiu ce-o să se întâmple, dar ştiu că o să scap din mâinile voastre.

- Cum? Nu scapi tu din mâna noastră!

- Eu cred că Dumnezeu mă scotea şi din iad, dacă aş fi fost în iad, pentru cele 40 de Liturghii, cu atât mai mult o să mă scoată din mâna voastră de aici.

- Ai să vezi că te punem noi sub pază atunci!

Şi au numărat aceia şi n-au mai pus lanţuri pe el.

- Degeaba le punem, că la 40 de zile pică toate.

La 40 de zile erau atenţi cu toţii. Au pus santinele duble la porţi şi au pus lanţuri pe el şi pază. „Păziţi-l, măi, că auzi că acesta la 40 de zile pleacă de aici!”

Şi cum erau ei în pază deodată au văzut că s-a desfăcut acoperişul temniţei în două şi o mână l-a luat de perii capului şi nu l-au mai văzut. Şi unde l-a dus? L-a pus pe prispa casei, la Marsilia, într-o clipă de vreme.

Şi atunci aceia s-au întrebat:

- Ce s-a întâmplat, măi?

- A venit Hristos al lui, căci am văzut o mână. (Ei nu ştiau că era îngerul Domnului). L-a luat dintre noi. Toţi am căzut tremurând. Nu putea nimeni să se ţină pe picioare.

- Şi pe unde?

- Prin acoperişul temniţei, şi temniţa s-a închis apoi.

Acela a spus:

- Vedeţi voi cât de mare-i credinţa creştină? Vezi ce putere are Hristos al lor? Iaca, măi cât l-aţi păzit voi şi l-a luat când a vrut!

Şi preotul când l-a văzut i-a zis:

- Măi, frate, măi, ai venit? Mie mi s-a spus că ai murit. Chiar astăzi am terminat 40 de Liturghii pentru tine şi am scos ultima părticică pentru sufletul tău.

Şi atunci cel scăpat i-a zis:

- Bine ai făcut, frate, că dacă eram în iad, mă scoteai şi de acolo. Dacă am fost pe pământ m-ai scos din temniţă. Să-ţi dea Dumnezeu ţie plată, dar uite cum a fost cu mine.

Şi i-a spus istoria cu lanţurile şi s-a scris şi asta. Aceasta despre puterea celor 40 de Liturghii.

*

S-a mai întâmplat încă şi o altă minune în legătură cu cele 40 de Liturghii. Un stareţ bătrân, ieromonah, avea un ucenic. Dar ucenicul acela nu prea asculta de el. Şi de multe ori îi spunea bătrânul: "Ascultă, fiule, ai să te munceşti veşnic". Şi s-a întâmplat că a murit ucenicul cel neascultător şi l-a văzut bătrânul în iad. Si i-a spus: "Părinte, te rog, fă pentru mine 40 de Liturghii, fiindcă am fost neascultător si rău si te-am amărât. Şi după ce a făcut bătrânul 40 de Liturghii, a venit ucenicul cu un veşmânt îmbrăcat ca soarele şi i-a zis: "Cu sfintele tale rugăciuni, prin mijlocirea pe care ai făcut-o pentru mine, m-am uşurat şi m-am mântuit".

*

Pomenirea morţilor o făceau creştinii demult, la Liturghia Sfântului Iacov: întâia Liturghie care se întocmise încă din vremea celui dintâi episcop al Ierusalimului. În timpul ei se rânduise slujbă specială pentru morţi. Dar mai târziu, rânduindu-se alte slujbe pentru morţi, s-a văzut cât de mare folos aduc cele 40 de panahizi (parastase) pentru răposaţi. S-au descoperit multe taine. Acum să vă mai spun o istorioară despre puterea celor 40 de panahizi.

Pe timpul împăratului Nichifor Focas, pe la anul 963, când s-a făcut Marea Lavră a Sfântului Anastasie în Muntele Athos, acest împărat creştin a avut război cu perşii. Totdeauna imperiul Bizantin cu perşii au avut război, pentru că sunt în graniţă.

Şi a fost mare luptă. Două împărăţii puternice. Şi atunci perşii, deşi nu i-au biruit pe greci, au luat mulţime de prizonieri şi au făcut cele mai grele munci cu ei. Ca să-i piardă, i-au pus să facă un tunel. Pe atunci nu erau trenuri, dar în tuneluri făceau depozite. Au pus să sape într-un munte să facă tunel, ca să ţină ei acolo multe. La tunel au pus mai mulţi prizonieri, că dacă va cădea tunelul peste ei, acolo să le fie mormântul. Că atunci nu era meşteşug să lege bine tunelul, aşa cum se leagă acum.

Bieţii greci credincioşi lucrau săracii, că aveau santinele lângă dânşii. Si când au ajuns la o distanţă oarecare sub tunel, lucrând, într-o bună zi, vrrrum! A căzut tunelul peste ei. Au murit toţi. Dar prin iconomia lui Dumnezeu, tocmai în fundul tunelului, două pietre mari au căzut vârf la vârf şi dedesubt a rămas un loc liber. Şi acolo în coliba aceea puteau să trăiască mai mulţi, că era larg, dar numai un om a rămas. El când a văzut că pietrele se reazemă, a intrat dedesubt şi nu l-a omorât. Dar ce folos? A rămas în întuneric beznă, că era în pântecele muntelui, întuneric şi rece. Şi se gândea el: "Au să ne mai scoată pe noi păgânii ăştia?" Că dacă ar fi fost vorba de cineva de-ai lor, s-ar fi silit să-i scoată, dar aşa, nu s-a mai gândit nimeni la asta, ci i-a lăsat morţi acolo pe toţi.

Şi se gândea el: "Ei, am rămas cu mila lui Dumnezeu, dar tot voi muri aici de foame, de frig şi de urât". Şi a început să se roage straşnic.

Când s-a terminat războiul, venind curând după înfrângere la satul lor unul din tovarăşii lui de arme, femeia l-a întrebat:

- Pe bărbatul meu nu l-ai văzut?

El zise:

- Bărbatul tău a fost prins de perşi împreună cu alţii şi am auzit că i-au pus să sape un tunel şi a căzut tunelul peste ei şi au murit toţi. Atunci a murit şi al dumitale.

Femeia credincioasă ştia rânduiala care se făcea cu parastasele (ştiţi în Postul Mare, că duce colive la biserică). Ce s-a gândit ea? "Să-i port eu parastasele, dacă a murit, şi pe urmă îi voi face eu şi praznic la 40 de zile!" Dar ce s-a întâmplat? Dumnezeu voia să descopere puterea celor 40 de parastase (panahizi).

Atunci în vechime, Sfânta Liturghie se slujea la sate aşa cum se slujeşte la noi în mănăstire, adică zilnic. Dar în vremea aceea, veneau toţi creştinii la biserică, cum se spune în Faptele Apostolilor, că „erau pururea zăbovind în biserică şi întru frângerea pâinii”.

Şi ce a făcut biata femeie? De când a auzit că a murit, a început să ducă la biserică o prescură, un sfert de vin şi câteva lumânărele, să-i poarte parastasele. Aşa era tradiţia. Preotul scotea la Liturghie şi o părticică pentru robul lui Dumnezeu care murise, după cum i-a spus femeia.

El săracul, până a ajuns vestea la femeie, până nu ştiu ce, el a postit acolo vreo săptămână, mai mult; era gata-gata să moară de foame. Era ultima suflare acolo în întunericul acela, dar se ruga: "Doamne, vreau să mă rog Ţie, dacă Tu ai rânduit ca eu să trăiesc sub aceste pietre, Tu poţi să mă scoţi si de aici, sau dacă nu, mor, şi să mor rugându-mă, că n-am altă nădejde". Se ruga săracul cu toată inima, că era singur în acel întuneric şi beznă de munte şi ştia că va muri.

Rugându-se el, deodată numai vede că a intrat un tânăr, dar nu ştia pe unde, şi avea în mână o sticluţă de vin, nişte lumânări aprinse şi o prescură.

El era aproape leşinat. Stătea cu pântecele la pământ, că nu mai putea să se scoale. Era mort de foame.

- Scoală, frate, şi ia şi mănâncă prescura asta şi bea vinul ăsta, că numai bine ai şi lumină! Că i-a adus toate lumânările aprinse.

Şi el s-a speriat când a văzut pe tânărul acela.

- Doamne, Tu eşti Mântuitorul Hristos?

- Nu. Eu sunt îngerul, păzitorul vieţii tale, şi acestea ţi le-a trimis soţia ta astăzi la biserică şi Dumnezeu mi-a poruncit, fiindcă eşti în viată, să ţi le aduc, că dacă erai mort, pentru acestea aveai să primeşti lumina cea veşnică; dar fiindcă eşti în viaţă Dumnezeu m-a trimis, fiindcă ai trup aici, să te întăreşti cu hrana aceasta.

El însă nu îndrăznea să se atingă de ea. Şi acela a spus:

- Uite, te rog, ia şi te întăreşte, că dacă nu, mori.

El a prins curaj şi a început să mănânce prescura, după aceea a băut câte oleacă de vin, iar mânca oleacă de prescură, şi aşa, încet-încet, a mâncat prescura, a băut vinul si numai bine a avut si lumânări. Şi atunci a spus îngerul:

- Eu îţi voi aduce în fiecare zi, dacă soţia ta va duce la biserică această jertfă. Iar dacă nu, nu.

Şi se gândea el în mintea lui: "Femeia îmi face parastasele. Dar ce are să se întâmple mai târziu? Ştiu că până la 40 de zile are să-mi aducă acestea aici îngerul Domnului. Dar după 40 de zile ce are să se întâmple cu mine?"

Şi nu l-a mai văzut. Şi acuma el aştepta. A doua zi pe la vremea aceea, vine iarăşi îngerul, şi-i aduce iarăşi aşa. I-a adus 20 de zile.

La 20 de zile, soţia lui, grăbită săraca acasă, că avea şi copii, s-a dus să ducă vaca la cireadă. Şi ducând vaca dimineaţa, cireada plecase din sat, şi ea s-a dus tocmai pe câmp unde era. A pus deoparte tot ce să ducă, dar întârziind şi-a zis: "Las' că oi duce mâine, că azi nu mai am timp". Şi în ziua aceea, nu i-a adus lui îngerul prescura, vinul şi lumânările.

Şi el a început a plânge, zicând: "Vai de mine, mi se pare că soţia mea numai 20 de panahizi mi-a făcut. Azi n-a mai venit îngerul Domnului să-mi aducă prescura, vinul şi lumânările. De acum voi muri iar de foame!"

Dar ea, biata femeie, dacă n-a adus în ziua aceea coliva, a dus a doua zi două, ca să fie colivele 40. Şi a doua zi a venit îngerul Domnului şi i-a adus mai multe lumânări, două sticle cu vin şi două prescuri. Şi i-a zis:

- Soţia ta, a fost ieri cu vaca la cireadă, şi n-a avut timp să aducă panahida, dar azi a dus la biserică două şi eu ţi le-am adus pe amândouă. Şi s-a bucurat el tare, când a văzut că femeia are de gând să-i facă 40 de panahizi. Şi a făcut rugăciunea şi a mâncat. Şi nu l-a mai văzut pe înger, că s-a dus.

Şi se gândea el: "Doamne, Dumnezeule, dacă atâta milă şi îndurare ai făcut cu mine aicea sub pământ, încât sub muntele acesta îmi porţi de grijă, cu ce să-ţi răsplătesc eu? Ce pot eu, om păcătos, să fac pentru tine, spre a-Ţi mulţumi?" Şi acum se gândea el: "Hai că soţia săraca până la 40 de zile o să-mi aducă aşa, dar la 40 de zile ce are să fie cu mine? Am să mor!" Aşa se gândea el, că nu ştia ce are să se întâmple la 40 de zile.

Şi se plângea din adâncul inimii şi mulţumea lui Dumnezeu pentru mila Lui cea negrăită, că-i poart�