Daca inainte de a pleca, mi-am zis, presar putin sub talpici...ca oriunde as fi sa calc mereu pe pamant romanesc, ma opresc la fiecare pas sa ma scutur de el ca de un nisip incomod.

Nici harta nu mi-e de folos, nici pozele n-ajung sa port tara cu mine; nici renumele de imprumut pe care cu dezonoare il inalta unii plecati de acasa, tocmai pentru ca nu te iubesc Romanie !

Sunt strain intr-o tara straina, si mi-e ciuda ca poti fi altfel si nu esti, ca m-ai fortat sa ma despart de tine pentru o vreme, si ca desi esti asa de frumoasa iti tarfalesti frumusetea-n nimicuri, tara pe care te port in mine.

Si pentru ca te iubesc, te si urasc, si oricum ai fi, esti a mea, Romanie !

la gandul că voi întalni brusc o aşchie, sărită chiar atunci din buştean, am lăsat pădurea în pace, am înrudit securea-n rugină, iar zilele le-am transformat în an...

la gandul că se va toci fierul, n-am rupt eticheta din şnur;

citisem candva povestea puterii-ndoite

şi m-am oprit făr' a afla că nu puterea-ndoită-i soluţia

o  ascuţire scurtă-i ajungea ...

(continuarea poveştii citite o scriu acum, încercand sa nu repet greşelile...)

cine nu a spus o minciuna nevinovata ca sa iasa cu "fata curata" dintr/o situatie oarecare, banala?

cine nu a furat cativa banuti din pantalonii tatalui (eu da!), sau de acolo de unde stia ca ii pune, uitand sa faca de cunoscut "imprumutul"? :)

cine nu a categorisit pacatele in "grave" si "nevinovate"?

acum sa ne legam asa, chiar de toate "boabele"? n/am putea ignora pur si simplu "necesarele" maruntele minciuni, sa nu fim chiar atat de seriosi cu ele, mai bine cautam un banc, zicem o gluma si inchidem ochii la intregul lor proces de "crestere" 

E noapte. La o masă, plecat peste hâtie,
cu-abecedaru-n faţă stă un copil şi scrie.
Dar lângă el, vicleană, din luciul filei roze,
Zâmbeşte o şopârlă din cartea lui cu poze.
Acum copilu-şi pune creionul între dinţi.
“…Şopârlele-s frumoase …şi-s repezi… şi-s cuminţi”.
Uşor el dă o foaie. Şi alta …Şi-ncă una .
Apare papagalul…păunul şi păuna…
Şi un cocoş cum scurmă, hrănind o găinuşă,
şi un … Dar stai… afară… cine a scâncit la uşă?
Băiatul stă şi-ascultă. E-un glas sau o părere?
Se duce-n prag şi strigă : “ E cineva ?” Tăcere.
Ba nu. E-un glas subţire. Auzi ?— Mi-e frig…îngheţ…
Copilule , deschide pentr- un sărman drumeţ !
-Dar cine eşti? Mi-e frică.-Sunt mic…-Să-ntreb pe tata !
-Nu-l întreba ! Deschide că plouă cu găleata !
Şi-apoi ştiu basme multe şi ghicitori un sac!
-Dar cine eşti ?-Un vierme…-O , viermii nu prea-mi plac.
-Dar eu sunt mic…o scamă… Şi , când mă fac covrig,
abia mă vezi. Hai, trage zăvorul că mi-e frig !
Şi i-a deschis băiatul: -Noroc şi seară bună !
-Noroc… Dar unde-i ploaia ?- A stat … Nu vezi că-i lună?
Hi-hi! …A fost o glumă ca să mă laşi pe prag…
Dar stai, nu-nchide uşa, că după mine trag
un vechi şi bun prieten, un şoricel din pod…
-Sunt eu ! Dar cartea unde-i ? Ia dă-mi-o să ţi-o rod !
Apoi o să dau fuga pe mese şi prin blide
să facem mii de pozne. Dar stai, mă rog, nu-nchide uşa,
că trag şi eu cu coada o burfniţă flămândă !
-O bufniţă ? Mi-e frică! -Dar bufniţa e blândă …
-Sunt bufniţa ! Priveşte în ochii mei rotunzi.
De-acum să umblii noaptea şi ziua să te-ascuzi !
Să fii ascuns de mama , de tata… Stai puţin.
Ia mai lărgeşte uşa să intre şi-alt vecin…
-Eu … Mă cunoşti .Sunt vulpea. Şi cred că mă iubeşti…
-Eu ştiu că vulpea strică … -Ce ? -Viile …-Poveşti !
Dacă asculţi de mine am să te-nvăţ să furi !
-Dar e păcat …-N-ai teamă ! Nu spune în Scripturi
că apele furate mai dulci sunt, mai plăcute…
Şi-acum …deschide-n lături, că vine… vine iute…
o zână fără seamăn ! Zâmbind să-i ieşi în cale
slăvitei caracatiţe ! … încolăcimii sale !
-Nu , n-o primesc ! Mi-e frică ! Afară ! … Prea târziu …
Căci bufniţa şi vulpea şi şoarecul suriu
Dau uşa de perete. Şi umede ventuze
se prind în rotocoale pe umeri, peste buze…
Ce rece-mbrăţişare ! Cum i se frânge trupul !…
-Aşaa ! Sunt deznădejdea ! Acum… apare lupul !
Vai ! În chenarul uşii doi ochi de foc se-arată…
E lupul ce rânjeşte… şi vine… vine… “Tată!”
Ca trăznetul loveşte o flacără pe lup.
Iar umedele braţe de copil se rup.
-Tu dormi ? îi spuse tata. Şi lecţia n-ai scris !
Ce bine-i lângă tata ! Ce bine c-a fost… vis…

.............................................

“Minciuna nu-i o crimă” , se spune câteodată.
“E-un vierme mic, ce trece . Şi floarea-i tot curată…”
Nu , floarea nu-i curată ! Un vierme nu-i ca roua.
Întâia ta minciună aduce pe a doua .
Întâi e o verigă, apoi un lanţ : robia.
Visarea trage lenea şi lenea lăcomia.
Apare băutura, desfrâul, furtişagul.
Şi-apoi când desnădejdea, trecând în grabă pragul,
Te face să-ţi curmi viaţa sau să te-mbete crima,
cine-a deschis zăvorul ? Doar o minciună …Prima.
Minciuna e o crimă ! E-o crimă orice pată!
Când vine micul vierme ! Tu strigă-n grabă : “Tata!”
Prin sângele salvării loveşte-l pe duşman !
Alungă primul oaspe , căci ultimu-i Satan! 

Un vierme mic - Costache Ioanid

îşi suspina pierdutul viitor

fără să ştie ce e-o floare-n glastră

şi nici că poate fi ce n-a mai fost

pierdută-n tina ca de-nmormantare

în negrul şi adancul ei lăcaş

a tresărit sub razele de soare

confuză de coşmarul spulberat

 Pe drum de toamnă,
dintr-un car cu boi,
se auzea un vuiet de butoi:

-Eu sunt... bum!... bum!... butoiul
care bubui pe drum!
Sunt bucuros că am volum!
Că doar nu-s buburuz
sau bolovan
să tac buştean
ca ăst butoi
ce zace-alături bobotit
ca un buboi!...

Şi-ai casei au sărit năboi
cu păhărelele,
zicând glumeţ:
-Hai, dă-ne-o probă, maistre vorbăreţ.
-Bum!... Bucuros!
Vă dau!
Dar... mai domol!...
Căci, să vedeţi...
pentru moment,
sunt gol...
-Dar tu? i-au zis butoiului vecin.
Nu spui nimic?
-Nu pot
Sunt plin.

Şi s-au umplut paharele de vin!...

Şi-acum
MORALA-şi dă tributul:
Atunci când e Cristos în noi,
nu mai vorbeşte doaga de butoi,
ci conţinutul...

Costache Ioanid, adaptare după Alex. Donici

"Un deget arată spre tine şi trei arată spre El;

în trinitatea Lui neînţeleasă, unul pentru fiecare din Ei!"

Afişuri lipite cu aracet împotriva Celui ce este

ca stalpii sub soare: continuu şi drept.

Un semn mare de întrebare a rămas suspendat

de tăcere...

- Cine va merge pentru Noi?

"Mă duc Eu" ai zis, "să-mi lipesc cu aracetul ruginit al cuielor

palmele de stalpul acuzării plin se afişe.

Mă duc Eu pentru Noi! Pană în varful degetului întins către Mine

să plang degetele ce-s întinse-napoi!"

Curajul nu-i deloc absenţa fricii. E încăpăţânarea de-a’nainta!”

Dai de-un loc, apuci o lopată

Din picioare, foame şi fier

Tot ce ştii

Faci o groapă.

Mormânt pentru aşteptările tale 

Cuib de bolovani

Setea arde

În tine ţi-e fruntea sudoare

Băltoacă

Pământ plin de gropi

Ele lipsă de tine

Trudă deşartă

Coli de ţărână

Nu mă sperie volumele voastre

Locul în care vă odihniţi praful 

 mi-e mână.

O să vă sap, o să vă sap, 

o să vă sap

Să fie fântână!

am vazut într-o librărie o carte intitulată "Feel the Fear and Do it Anyway!"

înţeleptul Solomon a constatat că "frica de oameni este o cursă..." pe cand "frica de Domnul este începutul înţelepciunii."

am observat că sunt situaţii în viaţă în care frica mă împiedică să fac ce e bine, ce ar trebui sau trebuie să fac, mă paralizeză, mă pride în cursa ei şi mă ţine acolo...

însă sunt alte situaţii în care frica mă împiedică să fac ce e rău. conştient de teama lăuntrică sunt mai precaut, mai atent, mai calculat...
nu-mi place să-mi fie frică, însă nu-mi place nici să nu-mi fie.

cum să păstrez echilibrul?

cum e mai bine?

Frank Herbert scrie în Dune că "Frica ucide mintea. Frica este moartea măruntă, purtătoarea desfiinţării totale."

Paulo Coelho scrie în Al Cincilea Munte că "A-ţi fi frică înseamnă că iubeşti viaţa."

Jean Toomer zice că "Frica este un laţ care se strânge până sugrumă."

pentru voi ce e frica?

vă e frică de momentele în care vă e frică,

sau vă temeţi mai tare de momentele în care nu vă e????

A-ncercat să-l convingă

i-a zis de atâtea ori

dar nimic

cu clătinări din cap paşii au mers

şi s-au întors şi iar nimic

ce încăpăţânat!

i-a zis să-l lase-n pace

să nu-i mai bată capu’

în zile rotocol

unul pleca ciudos şi supărat

altul contrariat, nemulţumit

niciunul nu cedează

niciunul nu se lasă

unul de calea sa

altul de vorba lui

şi fiecare crede-n sinea  ce o are

că celălalt tare mai e

’ncăpăţânat.

1. în urma mulţumirii vizitatorul răspunde: o, nu e nevoie să-mi mulţumeşti, e datoria mea de prieten, aşa se cade, aşa e frumos...şi-atunci cel vizitat zambeşte puţin forţat, evident nemulţumit de raspuns. deci nu a venit pentru mine, e venit pentru că trebuia să vină, aşa ca să-şi facă datoria, din obligaţie...

2. în urma mulţumirii vizitatorul răspunde: o, a fost plăcerea mea! de data asta poate că celui vizitat îi trece prin cap..."atunci a venit pentru plăcerea lui sau pentru plăcerea mea?" sau pentru plăcerea noastră reciprocă? (John Piper- Let the Nations be Glad)

cat de asemănătoare e viaţa în multele ei situaţii. mă căsătoresc pentru fericirea mea sau pentru fericirea soţiei mele? aş tinde să zic că primul interes pe care-l caut e al meu, fiind în felul acesta cat se poate de egoist. mai există pe lume altruism, sau e doar o manifestare subtilă a egoismului? atunci cand cautarea interesului meu împlineşte şi interesul tău, egoismul meu e unul etic :)

daca urmăresc binele oraşului în care locuiesc, ştiind că de fericirea lui atarnă şi fericirea mea, oare nu-mi urmăresc în primul rand propriul interes fără să fac un lucru rău...

oare Pastorul nu îşi paşte oile în păşuni verzi şi le duce la ape de odihnă "din pricina Numelui Său" prima dată şi doar mai apoi pentru odihna şi satisfacţia oilor? cu cat mai interesat e ca reputaţia lui să fie mai bună, cu atat nevoile oilor sunt mai satisfăcute!

oare dacă vreau să învăţ să-mi iubesc aproapele, nu trebuie mai întai să mă iubesc pe mine? sau ştiu să mă iubesc în mod instinctiv?

am fost oarecum furios cand am citit si inteles ca Dumnezeu nu mă iubeşte cel mai mult pe mine, ci se iubeşte cel mai mult pe El. El nu e idolatru. El nu calcă prima şi cea mai mare poruncă din Lege. iubindu-se pe El cel mai mult, in valoarea net superioară ce o are, El mă iubeşte pe mine. urmărindu-şi reputaţia îmi urmăreşte binele suprem pentru că cu cat sunt mai implinit şi mai bucuros datorită Lui cu atat îl voi lăuda mai mult, deci scopul Lui prim e împlinit.

tot ce face El deci, (nu) pentru mine face!

deşi la starea vremii se zice că e soare, simt împrejur o pală de vant ce mă-nconjoară; zambind mi-am zis: iară s-au înşelat în spusă, nici de înmormantare nici de nuntă, vorbirea e un zgomot nu undă de vioară.

gandul meu se îndreaptă de data asta nu spre orice fel de zicere ci spre poezie şi nu spre orice fel de poezie, ci spre poezia ce poartă cu sine încărcătură metafizică, conţinut "creştin", modul în care valorile aduse de sus, Logosul ce s-a întrupat şi Logosul ce ni l-a lăsat se impleteşte cu trăirile mele/noastre şi din 3 fire de vorba iese o sfoară.

intrebarea mea e: cat de important e felul în care arată sfoara asta atunci cand o creionez în scris? o las să curgă aşa cum vine, sau e foarte important să o construiesc frumos? are ceva dacă e "îmbarligată" sau e important să fie cat mai simplă? e grav dacă nu se inţelege nimic (cel puţin la prima citire) sau trebuie să fie simplă în formă şi complicată în conţinut? zambind mă gandesc ca de cele mai multe ori e invers, complicată în formă şi simplă în conţinut :) zicea cineva pe vremuri, gata fiind să scrie: "ca pana unui scriitor iscusit să-mi fie limba..." în ce constă aceea iscusinţă???

pentru ca un împărat evreu să îşi înteleagă fapta, prietenul lui i-a spus o poveste, a îmbrăcat în altă formă acelaşi conţinut pentru a se face înţeles. şi despre Cel ce a împărţit istoria în două s-a scris că atunci cand vorbea oamenilor nu le vorbea deloc fără pildă după cum erau ei în stare să înţeleagă, clar fiind scopul: întelegerea. dar aceleaşi pide aveau şi scopul de a ascunde, de a împiedica înţelegerea unora din ei: "de aceea le vorbesc în pilde, pentru ca ei macar ca vad nu vad şi măcar că aud nu aud nici nu ÎNŢELEG..."

e clar că poezia nu e parabolă, nici eseu nici predică, nu i se poate aplica vorbele marelui apostol ce zicea ca mai bine zice 5 cuvinte intelese (ca sa invete si pe altii) decat 10 000 în altă limbă (neînţeleasă)....

trebuie sau nu prea trebuie să aibă poezia religioasă claritate, să facă accesibil ceva ce în mod normal e undeva departe, nevăzut, intangibil, sau nu e deloc necesar? sau totul se învarte şi de data asta în jurul lui "depinde". depinde de situaţie, de autor, de intenţie, de chef, de dibăcie, de iscusinţă...

imi plac aşa de mult reclamele care folosind imagini, iţi transmit aşa de clar un mesaj simplu, fără prea multe vorbe, unele chiar fără nici o vorbă. mi se par slabuţe şi obositoare reclamele în care cineva încearcă să imi bage pe gat un anumit produs laudandu-l cu patos ca fiind cel mai bun...nu pot să nu mă întreb, comparand poezia mea cu o reclamă, oare cu care din cele 2 se aseamănă?

ce formă i s-ar potrivi cel mai bine?

te enervează da’ nu faci nimic şi când îl cresc eşti lângă mine şi te uiţi iar p'ormă mă acuzi că sunt mai mulţi şi nu doar unul cum ai vrea să fiu

da’i greu însă la fel de greu va fi al vieţii cost e greu să mori însă şi să trăieşti e greu abia-s în stare să mă cresc pe mine şi ştiu de ce mi-e greu, de ce nu pot, ciudată milă port în suflet... mă cresc pe noi şi când destul de greu e să creşti unul de ce mă mir că e la fel sau poate chiar cu mult mai greu ca să creşti doi...??

dirijorul de cor a trăit o experienţă mai puţin plăcută. asta fost scanteia. pastorul secund a fost de o parere (mai poţi conduce oamenii în inchinare cand eşti certat cu cineva? iţi poti duce darul la altar oricum?). pastorul senior a fost şi el de o parere însă a rămas cu dirijorul şi cu toate sentimentele lui/ei, însă păstorul secund a plecat. sunt şi alte clădiri şi alte stiluri şi alţi oameni.

ce fel de îmbinări produce dezbinarea?

la început încantare şi entuziasm. o discuţie într-o seara cu intenţii bune face ca fiecare mană să ţină cu putere ce are, pana cand la mijloc apare ruptura. cateva zile tăcere, însă scanteile din acea seara au aprins alte focuri. bucata de jar s-a dus în altă parte pentru a aprinde alte lemne

dezbinarea a produs îmbinare!

şi totuşi, a ceat o lipsa cel puţin într-un loc. o tăcere. o aşteptare şi o speranţă că "cineva" va observa golul şi va constata că e exact pe măsura măsurilor ce le are.

speranţa e îmbinarea dezbinării....

Şi suportăm,

Pentru că dacă schimbăm canalul

Ne vine mai greu să înghiţim prunele din gurile 

unora,

Ca să nu mai zicem nimic despre Perlele 

Cu care unii cred că promovează Statul. 

Lucru ce se întâmplă de drept, 

Până acolo că alţii ajung să râvnească la el.

Şi măcar de ar râvni un lucru bun!

Dar aceste 

Sclipiri ale perlelor lor

Sunt flash-uri a tot felul de camere:

Camera de comerţ,

Sau alte camere în care n-avem noi acces.

Fiecare încearcă să imortalizeze imaginea 

Dar ea nu poate fi imortalizată.

Ea aparţine tuturor.

Este imaginea noastră publică

Pe care respectivele sclipiri o scot şi mai mult 

în evidenţă

Imagine ce creşte cot lângă cot

Datorită obişnuinţei cu înghesuiala

Şi implicit a datului din coate.

Cât de Uşurat mă simt uneori – 

Dar mă tem că alţii au obiceiul de a se uşura acolo 

şi atunci când nu se cade,

Lucru ce-i o adevărată povară pentru mine.

Vă spun sincer- duhneşte şi devine insuportabil

Statul acesta îmi provoacă tristeţe.

E nevoie de capace noi.

Gurile trebuie astupate,

Canalele curăţate de broaşte 

Clanţele făcute să nu mai scârţâie

Până când imaginea statului va fi alta, diferită de 

Statul la soare şi statul degeaba. 

_____________________________

               cânta muzica îmbârligat

cumva amestecarea aceea de note  şi vorbe forma o melodie între ele când s-a spălat pe dinţi şi pe faţă a avut grijă şi de ochi şi de urechi, ca să audă şi să vadă clar de atâtea ori a cântat muzica pe acolo încât şi de data asta a trecut pe lângă la început de anotimp proaspăt când văd ochii cum curg streaşinile se iau după şi ca un motor ce nu vrea să pornească ţinut de iarnă bate pieptul tusea atunci se duce în vizită gazda îşi îmbracă halatul şi lasă printr-o conductă subţire să curgă în el boala acum că-i înăuntru s-a aşezat cu spatele la uşă şi nu se mai deschide de afară ce-a lipsită, veşnic fecundă, îşi caută lipsa degeaba! nu poate să intre vizitatorul pe-acelaşi drum se-ntoarce fără s-audă muzica ce curge imunitatea

 

drumuri sub drumuri pietre cu colţi de calci te răneşti de nu mergi nu ajungi rana din tălpi se vindecă mai încolo dacă nu stai pe loc