Cateheza aceluiaşi despre faptul că moaştele sfinţilor mucenici sunt prilej de mare folos pentru noi. Că trebuie să dispreţuim toate ale vieţii de acum şi să ne alipim de cele duhovniceşti; că mare bine este rugăciunea şi milostenia. Către neofiţi

1. Arătând iubitorul de oameni, Dumnezeu, întru tot deosebită purtare de grijă (1) faţă de neamul omenesc, nu a plăsmuit numai toată zidirea, nici n-a întins doar cerul şi marea, ori a aprins soarele şi a făcut să strălucească luna, nici doar a dăruit pământul spre locuire şi ne-a pus la îndemână toate ale pământului spre hrănirea şi vierea trupurilor noastre, ci ne-a dăruit şi moaştele sfinţilor mucenici. Iar El, primindu-le sufletele - căci zice [Scriptura]: „sufletele drepţilor sunt în mâna lui Dumnenzeu” (Inţ. Sol. 3, 1) - ne-a lăsat nouă până acum, ca mângâiere şi încurajare, trupurile lor, încât noi, venind la mormintele acestor sfinţi, să ne ridicăm spre râvna şi imitarea [lor] şi văzându-le (2), să ne aducem aminte de faptele lor şi de răsplătirile puse deoparte pentru aceste fapte.2. Mare folos avem de aici pentru sufletele noastre, dacă suntem treji (3). Căci nici un cuvânt nu poate să ne înveţe, nici să ne ducă spre înţelepciune şi spre dispreţuirea celor din viaţa aceasta, cum pot pătimirile mucenicilor, vestind cu glas mai strălucitor decât al trâmbiţei şi arătând tuturor prin fapte mărimea răsplătirii pentru ostenelile de aici şi covârşirea darurilor primite (4). Pe cât păleşte cuvântul înaintea faptei, pe atât şi cele spuse de noi pălesc în faţa învăţăturii acestor sfinţi.

1 Termenul teologic, derivat din cel grec, este pronie.
2 Experienţa lucrurilor duhovniceşti, primite prin simţuri, ne poate transforma lăuntric. Dar condiţia esenţială a acestei transformări este dată de dispoziţia interioară cu care ne raportăm la cele duhovniceşti. Întreaga cateheză accentuează necesitatea şi importanţa dispoziţiei lăuntrice cu care ne raportăm la cele sfinte. De atenţia cu care stăm la slujbe şi ne facem rugăciunile în particular, şi, simplu spus, de orice faptă şi cugetare, depinde creşterea noastră duhovnicească.
3 Eficacitatea harului dumnezeiesc depinde de trezvia noastră, altfel ne putem împărtăşi şi frecventa Biserica de mii de ori, putem merge de zeci de ori în pelerinaje la moaştele sfinţilor, fără să realizăm nici un progres.
4 În sfintele moaşte se vădesc realitatea şi adevărul cuvintelor lui Hristos.

3. Când vii aici, iubite, şi cugeti cu mintea că tot poporul acesta se avântă să alerge cu atâta râvnă ca să sărute pulberea [de pe mormânt] şi să primească binecuvântarea (5) de aici, cum nu-ţi vei înălţa mintea şi nu vei râvni să arăţi acelaşi zel cu al mucenicului, încât şi tu însuţi să fii învrednicit de aceleaşi răsplătiri? Ia gândeşte-te, dacă se bucură aici de atâta cinste din partea noastră, a celor împreună robi cu ei, de câtă îndrăzneală se vor bucura din partea Stăpânului în Ziua cea înfricoşată, când vor lumina mai strălucitor decât razele soarelui?! „Căci atunci - zice - vor lumina drepţii ca soarele” (Mt 13, 43).

5 Dăm un text paralel din Omilia despre mucenici, oferit de editorul francez, în legătură cu practicile de la mormintele martirilor. Acelaşi editor crede că această binecuvântare se referă la uleiul binemirositor ce ieşea din trupurile sfinte: „nu numai osemintele mucenicilor, ci şi mormintele lor şi raclele revarsă multă binecuvântare. Ia ulei sfânt şi unge-ţi tot trupul, limba, buzele, gâtul, ochii, şi niciodată nu vei cădea în pierzarea beţiei. Căci uleiul, prin buna lui mireasmă, îţi aminteşte de luptele mucenicilor… şi este bine venit pentru bolile sufletului” (P. G. 50, 664). Observăm că materia se poate personaliza, făcându-se mijlocitoare între credincios şi persoana sfântului.

4. Ştiind marea lor îndrăzneală, către ei să alergăm pururea şi sa le primim ajutorul (6). Căci dacă oamenii care au îndrăzneală la împăratul pământesc pot să-i folosească cu multe pe cei ce aleargă la ei, cu mult mai mult sfinţii aceştia care au dobândit îndrăzneală înaintea Împăratului ceresc, prin pătimirile lor, ne ajută nespus, numai să aducem şi noi ceva din partea noastră. Şi atunci poate să ne fie de folos mai cu seamă ajutorul lor, când nu suntem delăsători, ci ne preocupăm şi noi cu căldură, prin perseverenţă şi prin grija faţă de modul de viaţă, să atragem asupra-ne iubirea de oameni a Stăpânului.

6 A se vedea nota 33 din cateheza a II-a.

5. Ca la nişte doctori duhovniceşti să alergăm fără încetare la aceştia. Căci pentru aceasta ne-a lăsat bunul Stăpân trupurile lor: ca, venind aici cu o bună dispoziţie a sufletului şi sărutându-le, să primim vindecarea deplină şi a neputinţelor sufleteşti şi a celor trupeşti. Căci dacă venim cu credinţă, fie de avem vreo patimă sufletească, fie trupească, ne întoarcem înapoi, după ce-am primit o vindecare pe măsură (7).

7 Gradul de tămăduire depinde de credinţă şi dispoziţia sufletească cu care venim.

6. În cazul pătimirilor trupeşti, adesea, poate că ne ducem departe ca să dăm de vreun medic şi cheltuim bani şi născocim multe altele care ar putea să-l convingă să-şi pună în joc toată ştiinţa şi să ne găsească alinare suferinţei. Aici, însă, nu avem nevoie de nimic din toate acestea: nu tu călătorii lungi, nu tu osteneală, nici consultaţii repetate, nici cheltuială a banilor, ci ajunge să aducem o credinţă sinceră, să vărsăm lacrimi fierbinţi împreunate cu trezvia sufletului (8) şi pe dată găsim vindecare sufletului şi dobândim tămăduire trupului.

8 Condiţie esenţială a oricărui act creştinesc.

7. Ai văzut putere a doctorilor? Ai văzut nobleţe? Ai văzut meşteşug neînvins de boli? Căci, adeseori, în cazul pătimirilor trupeşti, îndărătnicia bolii a biruit meşteşugul doctorului. Aici, însă, nu se poate vedea vreodată aşa ceva, ci, dacă ne apropiem cu credinţă, îndată şi culegem folosul. Şi nu te minuna, iubite! Căci iubitorul de oameni Stăpân - fiindcă au răbdat toate pentru El şi pentru mărturisirea Lui, şi goi fiind, s-au împotrivit păcatului până la sânge - vrând şi prin aceasta să-i arate mai strălucitori şi să sporească mai mult cinstea lor, chiar în viaţa aceasta stricăcioasă, spre a lor cinstire împarte daruri cu prisosinţă celor ce se apropie cu credinţă.

8. Şi că nu sunt doar vorbe cele spuse de noi, stă mărturie cercarea faptelor. Şi ştiu că înşivă le veţi spune şi le veţi mărturisi. Căci ce femeie, fiindu-i soţul plecat şi necăjind-o suferinţa despărţirii, dacă a venit aici şi a adus prin sfinţii mucenici implorare Stăpânului tuturor, nu l-a întors mai repede din îndelungata călătorie? Iar alta, văzându-şi copilul în ghearele unei cumplite boli şi rupându-i-se inima, dacă a venit rugătoare aici şi, vărsând lacrimi fierbinţi, i-a îmboldit pe sfinţii aceştia, pe încununaţii lui Hristos, să mijlocească pentru ea, cum nu a încetat pe dată boala şi nu s-a însănătoşit cel aflat în neputinţă (9)?

9 Sfântul Ioan transformă cazuri concrete, binecunoscute credincioşilor de atunci, în paradigme comportamentale (n. ed. fr). Importante nu sunt persoanele care au avut parte de binecuvântarea mucenicilor, ci cum ne raportăm noi la sfinţi, având modelele acelor persoane.

9. Şi mulţi, încurcându-se în situaţii fără ieşire şi văzând primejdii grele atârnând asupra lor, au venit aici rugători, şi printr-o rugăciune încordată (10) au scăpat de ispita tuturor acelor grozăvii. Dar ce vorbesc eu de boli trupeşti şi de situaţii fără ieşire? Mulţi posedaţi de diavol şi stăpâniţi de patimi sufleteşti, venind la aceşti doctori duhovniceşti, aducându-şi aminte de greşelile proprii şi dezvăluindu-şi prin cuvânt rănile lor, au primit de aici atâta mângâiere, că îndată şi-au venit în simţiri şi şi-au uşurat conştiinţa şi s-au întors acasă plini de totala încredinţare [a iertării lor].
10 Nu crispată, ci tensionată; o rugăciune în care toate puterile sufletului şi toată atenţia era îndreptată spre mucenic, fără a da loc vreunei alte preocupări.

10. Ca pe nişte izvoare duhovniceşti ce pot revărsa bogăţie de ape, aşa ne-a dăruit Dumnezeu mormintele sfinţilor mucenici. Şi precum izvoarele naturale dau din belşug apă tuturor celor care vor să scoată, şi cât este de mare găleata celui ce vrea [s-o umple], atâta şi scoate, la fel se întâmplă şi cu aceste izvoare duhovniceşti. Căci şi aceste izvoare sunt deschise tuturor şi nu fac nici o deosebire între persoane, ci fie de este bogat, fie sărac, fie rob, fie liber, fie bărbat, fie femeie atât primeşte din aceste ape dumnezeieşti, câtă ardoare se preocupă să aducă (11).

11 Câtă credinţă, nădejde şi dragoste este dispus să investească în relaţia cu Dumnezeu.

11. Ceea ce este acolo găleata pentru a scoate apă sunt aici mintea şi ardoarea aprinsă şi ruga cu trezvie. Cel ce se apropie astfel, îndată dobândeşte mii de bunătăţi: harul lui Dumnezeu în chip nevăzut îi uşurează conştiinţa, îi dă multă încredinţare (12) şi îl pregăteşte să se desprindă de pământ şi să se avânte spre cer. Căci se poate, ca şi în trup fiind, să nu aibă nimic comun cu pământul, ci să-şi îndrepte dorinţa spre (13) toate cele din cer şi să scruteze neîncetat cele de acolo.

12 O stare de încredere, de certitudine, de siguranţă, stare simţită de un astfel de om, nu înţeleasă intelectual.
13 Literal: să-şi imagineze toate cele din cer. Toate dorinţele noastre pământeşti ne sunt induse prin simţuri. Apoi, având o oarecare experienţă a lucrurilor dorite, ne aprindem şi mai tare pofta către ele, preocupându-ne neîncetat mintea cu întipăririle lor ce s-au impregnat în imaginaţia noastră. Un proces analog (nu identic!) este şi în acest caz (a se vedea şi nota 5 din cateheza a II-a). Că acesta este înţelesul lui „a imagina” (şi nu cel peiorativ, analizat în Filocalie), dau mărturie următoarele paragrafe.

12. De aceea şi Pavel a zis oamenilor legaţi de trup şi care-şi duceau viaţa în mijlocul lumii, îngrijindu-se de femei şi copii: „cele de sus cugetaţi-le” (Col 3, 1). Apoi, ca să învăţăm ce vrea să spună acest îndemn şi ce înseamnă „a cugeta la cele de sus”, a adăugat: „unde Hristos şade de-a dreapta Tatălui” (Col 3, 2). Acelea - zice - vreau să le cugetaţi, care pot să vă mute gândul acolo, care vă înalţă din lucrurile pământeşti. „Căci şi cetatea voastră este în ceruri” (Fil 3, 20). Acolo v-aţi înscris - zice -acolo sârguiţi-vă să vă mutaţi toată mintea, şi acelea sfătuiţi-vă (14) să le faceţi, care vor putea să vă facă vrednici de acea cetăţenie.

14 Fiecare se poate sfătui cu Dumnezeu fie prin rugăciune, în conştiinţa sa, fie prin discuţii cu alţii.

13. Şi ca să nu socotim că el a rânduit ceva cu neputinţă şi care să depăşească firea noastră, repetă îndemnul şi zice: „Cele de sus cugetaţi-le, nu cele de pe pământ” (Col 3, 2). Ce vrea să ne înveţe? Nu pe acestea le cugetaţi - zice - care sunt vrednice de pământ! Dar care sunt cele vrednice de pământ? Cele care nu au nimic statornic, cele care mai înainte de a se arăta se risipesc, cele care nu au nici o temelie, nici ceva nemişcat, cele care se sfârşesc o dată cu viaţa aceasta, cele care mai înainte de a înflori se ofilesc, cele supuse stricăciunii. De acest fel sunt toate cele omeneşti, că-i spui bogăţie, putere, slavă, frumuseţe a trupului sau orice bunăstare în viaţa aceasta.

14. De aceea se şi folosesc de astfel de cuvinte, când zice „nu cele de pe pământ”, prin substantivul „pământ” vrând să ne arate nimicnicia lor. Aşadar, nu cugetaţi acestea - zice -, ci cele de sus. În locul celor de pe pământ, în locul celor ieftine şi trecătoare, cugetaţi cele de sus, cele din ceruri, cele nemişcate, cele care dăinuie în veac, cele ce se văd cu ochii credinţei, cele ce nu au sfârşit, cele care nu cunosc succesiunea (15), cele care nu au hotar. Către acelea vreau să vă întoarceţi gândul pururea. Căci meditarea la acestea vă desprinde de pământ şi vă mută la cer.

15 Perpetuarea existenţei prin forme derivate din ele şi care le poartă bagajul informaţional mai departe.

15. De aceea şi Hristos a zis: „Unde este comoara omului, acolo este şi inima lui” (Mt 6, 21). Căci sufletul, când primeşte să cugete înlăuntrul minţii sale la acele negrăite bunătăţi, ca de nişte lanţuri se dezleagă de trup şi se înalţă, în fiecare zi zugrăvindu-şi (16) bucuria acelora. Şi nu mai poate primi în gândul lui cele de pe pământ, ci pe toate ca pe vis şi umbră le trece cu vederea şi tot gândul lui tinde neîncetat într-acolo, numai pe acelea socotind să le vadă prin ochii credinţei şi în fiecare clipă arzând de nerăbdare să se împărtăşească de ele.

16 Literal, „închipuindu-şi”. A se vedea nota 13.

16. Să ascultăm de îndemnul acestui fericit şi minunat dascăl al lumii, de educatorul cel bun, de grădinarul sufletelor noastre, şi să cugetăm cele ce ne-a sfătuit. Căci astfel vom putea să ne bucurăm şi de cele de aici şi de cele din viaţa viitoare (17). Dacă le căutăm pe acelea mai întâi, şi acestea ni se vor adăuga. Căci zice: „Căutaţi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Mt. 6, 33). Dumnezeu ne-a făgăduit că ne dă cu spor cele de aici. Aşadar, să nu le căutăm pe acestea mai întâi, ca nu cumva făcând împotriva îndemnului Stăpânului, să ne lipsim de amândouă. Căci Stăpânul nu aşteaptă undeva sus, ca noi să-I aducem aminte şi doar atunci să ne dea darurile din partea Lui. Ştie El de ce avem nevoie, mai înainte să-I cerem noi. Deci, dacă vede că ne sârguim pentru acelea, ne dăruieşte şi bucuria acelora şi ne oferă cu multă prisosinţă şi pe acestea [de aici], pe care a făgăduit să ni le reverse cu adaos. Să căutăm dar, vă rog, mai întâi cele duhovniceşti şi să cugetăm cele de sus, iar nu cele de pe pământ, ca să avem parte şi de acelea şi să ne bucurăm şi de acestea.

17 Lumea de aici nu este rea, dar de ea ne putem împărtăşi cu folos doar prin harul lui Dumnezeu.

17. Fiindcă şi aceşti sfinţi mucenici - deoarece au cugetat cele de sus şi au dispreţuit cele de pe pământ şi le-au căutat pe acelea - au avut parte şi de acelea şi se bucură în fiecare zi şi de cinstea de aici, chiar dacă nu au nevoie de aceasta (18), o dată ce au dispreţuit-o. Dar pentru folosul nostru primesc ei cinstea din partea noastră, chiar neavând nevoie de ea, pentru ca noi să putem primi rodul binecuvântării lor.

18 De cinstirea din lumea aceasta.

18. Şi ca să vezi cât au dispreţuit toate cele din viaţa aceasta ca să poată avea parte de acele bunătăţi nemuritoare, ia gândeşte-mi-te, iubite, că priveau cu ochii trupeşti pe tiran aprinzând focul şi ascuţindu-şi colţii mai cumplit decât un leu furios, încingând flacăra şi tigăile de prăjit şi căldările de fiert şi făcând orice ca să învăluie şi să biruie gândul lor. Dar aceştia, lepădând toate cele pământeşti, priveau cu ochii credinţei împărăţia cerurilor şi pe îngerii ce stăteau de faţă şi îşi aduceau în minte (19) acele negrăite bunătăţi.

19 Literal, „îşi închipuiau” (a se vedea nota 13).

19. Şi, mutându-şi cugetul acolo, nu s-au mai întors către nimic din cele văzute. Şi privind la mâinile călăilor sfâşiindu-le trupurile, şi la focul acesta material, şi la cărbunii fremătând aprinşi, ei îşi zugrăveau focul gheenei, şi aşa întărindu-şi gândul, se avântau spre acele grozăvii, neluând în seamă durerea de aici ce se cuibăreşte în trup, ci râvnind doar veşnica odihnă. Şi cugetând cele de sus, după îndemnul fericitului acestuia, au străbătut până unde Hristos şade de-a dreapta lui Dumnezeu. Şi nu s-au încurcat cu nimic din cele văzute, ci pe toate le-au trecut cu vederea, socotindu-le ca pe un vis şi umbră, din pricină că gândul lor era întraripat de dorirea celor ce vor veni.

20. De aceea şi fericitul acesta, ştiind tăria unui asemenea sfat, a zis: „Cele de sus cugetaţi-le, unde Hristos şade de-a dreap¬ta lui Dumnezeu” (Col 3, 1). Ai văzut priceperea dascălului, unde i-a înălţat deodată pe cei care se încred în el? Căci pătrun¬zând dincolo de Îngeri, Arhangheli, Scaune, Domnii, Începătorii, Stăpânii, de toate acele Puteri nevăzute, de Heruvimi şi Serafimi (20), a dus chiar lângă tronul Împăratului cugetele celor cre¬dincioşi. Şi pe cei ce umblă pe pământ i-a înduplecat, prin învă¬ţătura sa, să se desprindă de lanţurile trupului şi să zboare până îşi vor opri mintea lângă Însuşi Stăpânul tuturor.

20 Demnă de remarcat este nota editorului francez, care observă că cele nouă cete îngereşti nu sunt o invenţie a Sfântului Dionisie Areopagitul, ci sunt un loc comun în Biserica veche.

21. Şi ca să nu socotească iarăşi cei ce aud acestea, că sfatul îi depăşeşte şi că nu pot fi cu putinţă cele poruncite şi că este peste puterea omenească să dobândeşti un asemenea cuget, după ce zice „cele de sus cugetaţi-le, nu cele de pe pământ”, a adăugat: „căci aţi murit”. O, ce suflet înflăcărat? Ce dor către Dumnezeu? Când zice „căci aţi murit” este ca şi cum ar spune: Ce mai aveţi de acum în comun cu viaţa aceasta? Pentru ce căscaţi gura la lucrurile pământeşti? Aţi murit, adică sunteţi morţi faţă de păcat, v-aţi lepădat o dată de viaţa (21) aceasta!

21 În text e folosit acelaşi cuvântul ca în versetul citat în continuare: „şi viaţa voastră este ascunsă împreună cu Hristos în Dumnezeu”. Prin urmare, ne-am lepădat de viaţa spirituală oferită de lumea păcătoasă, pentru că viaţa noastră spirituală este cu Hristos în Dumnezeu.

22. Apoi, ca să nu fie tulburaţi cei ce aud „aţi murit”, a adăugat îndată: „şi viata voastră este ascunsă împreună cu Hristos în Dumnezeu”. Viaţa voastră -zice-acum nu se arată, căci este ascunsă. Aşadar, în treburile vieţii de acum să nu lucraţi ca nişte vii, ci fiţi ca nişte morţi. Ia spune-mi, unul care s-a dus din viaţa aceasta mai lucrează el ceva în cele de aici? Nicidecum! Tot astfel - zice - şi voi morţi să fiţi, ca unii ce prin botez aţi murit o dată păcatului. Şi de aici urmează că nu mai aveţi nimic comun cu patimile trupului şi cu lucrurile pământeşti! Căci „omul nostru cel vechi a fost răstignit şi îngropat prin botez” (Rom 6, 6). Nimic din cele de pe pământ să nu mai faceţi, nici să nu vă purtaţi ca nişte vii în lucrurile de acum. Fiindcă viaţa voastră acum este ascunsă şi nearătată [ochilor] necredincioşilor, dar va fi o vreme când se va arăta. Acum nu este vremea voastră! Deci, o dată ce sunteţi morţi, să nu mai vreţi să cugetaţi cele de pe pământ. Căci mărimea virtuţii voastre se va arăta mai ales atunci când, biruind cugetul trupului, vă faceţi morţi faţă de lume (22) şi rămâneţi aşa faţă de toate cele lumeşti (23).

22 Sensul este deci: morţi pentru toate obiceiurile şi exigenţele vieţii biologice, pătimaşe, lumeşti.
23 Important nu este că am murit o dată faţă de lume prin botez, ci să rămânem neîncetat morţi fată de păcat.

23. Să audă acestea şi cei ce au fost învredniciţi de curând de darul botezului şi noi toţi, care ne-am împărtăşit de acest har mai demult, şi să primim sfatul dascălului lumii şi să luăm aminte, cum vrea el să fie cei ce s-au împărtăşit o dată de Sfintele Taine, cât de înstrăinaţi să fie de viaţa aceasta! Aceasta nu înseamnă că trebuie] să locuiască undeva în afară şi departe de lumea aceasta (24), ci, vieţuind în mijlocul ei, să nu se deosebească cu nimic de cei ce sunt departe, ci să lumineze precum stelele şi să arate, prin fapte, necredincioşilor că ei s-au mutat în altă cetate şi nu au nimic comun cu pământul şi cu lucrurile pământeşti.

24 Între pustnici şi cei din lume n-ar trebui să existe nici o diferenţă.

24. Şi după cum prin hainele strălucitoare atrageţi acum privirile tuturor spre voi, şi covârşitoarea curăţie a sufletelor voastre este exprimată şi prin strălucirea veşmintelor, aşa şi de acum încolo - şi voi, care aţi fost învredniciţi acum de dar, şi noi, toţi care ne-am împărtăşit deja de aceeaşi cinste ca şi voi - drept este ca să ne arătăm înaintea tuturor prin cea mai înaltă vieţuire şi să luminăm ca o lumină pe toţi care ne privesc. Căci haina aceasta duhovnicească, dacă am vrea să-i păstrăm strălucirea, pe măsură ce trece timpul, mai strălucitoare îşi trimite lumina şi devine mai orbitoare, ceea ce nu se poate întâmpla niciodată cu hainele materiale. Căci şi dacă ne îngrijim în fel şi chip de ele, se uzează în timp şi se învechesc, ori sunt mâncate de molii şi multe altele strică hainele acestea materiale. Dar haina virtuţii, dacă ne sârguim şi noi să facem cele din partea noastră, nici pată nu primeşte vreodată, nici nu se învecheşte, ci pe cât trece vremea, pe atât frumuseţea mai mult îi sporeşte şi se face mai strălucitoare şi împrăştie mai multă lumină.

(întreaga omilie pe linkul de mai jos)

SURSA (îi mulţumim cu plecăciuni)

Mama unui prieten are cancer. Metastaze peste tot, traieste, probabil, ultimele saptamani. Nimeni nu i-a spus clar ca are cancer ci a trebuit sa priveasca vesnica eschivare, vesnicele ocolisuri, vesnica lipsa de sinceritate si curaj a doctorilor romani care sustin ca “vor sa protejeze pacientul” nespunandu-i adevarul. Semne ridicole prin cabinetele medicale, fraze fara noima, evitarea subiectului si prescrierea unor tratamente care sa te ajute sa te tarasti prin viata si nu sa te vindeci. O treaba familiara mie. Nimeni nu te priveste in ochi si iti spune ca ai cancer, nimeni nu iti spune in ce faza e, care-ti sunt sansele si cat mai ai de trait asa incat sa poti hotari cum sau daca vrei sa-ti mai petreci timpul ramas. Te trimit la chimoterapie si atat. Intelegi tu ca nu ai doar o simpla gripa sau indigestie. Nimeni nu discuta despre asta, nici macar in familie. Nu se pronunta cuvantul “cancer”. Suna lumea, intreaba ce se intampla, familia spune ca e “un necaz”, lumea care tocmai a sunat se prinde, isi ia repede “la revedere” si nu mai suna. Daca un bolnav vrea sa spuna sau sa strige ca are cancer, daca vrea sa discute despre asta, sa se confrunte cu asta, va fi greu sau imposibil. Si nu cred ca este o dovada de consideratie la adresa bolnavului ci mai degraba un spirit macabru de conservare al celor care nu il asculta si prefera sa spuna incurajari false si cretine. Daca nu discuti despre ceva, nu exista. Daca nu constientizezi si nu discuti faptul ca cineva poate sa moara langa tine, moartea nu te va atinge niciodata.

Si ar fi bine sa ne oprim aici dar nu despre ce am scris mai sus voiam sa vorbesc astazi. Mai sus este doar introducerea. Peste toata aceasta minciuna care pluteste in jurul momentului in care un om se imbolnaveste de cancer sau este pe moarte la capatul unui cancer teribil apare ceva si mai oribil decat refuzul de a te confrunta cu adevarul: oameni ca sotia contabilului prietenului meu. Ii da baiatului doua carticele. Doua chestii mici si urate. Si ii spune sa i le duca mamei lui iar mama lui va trebui sa le citeasca de 40 de ori. De 3 ori la biserica. In gand sau cu voce tare, e mai bine cu voce tare, “are mai multa putere”.  Incepe sa-i mai zica si despre nu stiu ce biserici pitite pe strazile Bucurestiului si despre nu stiu ce moaste care sunt mai multe decat de obicei in nu stiu ce biserica pentru ca se renoveaza Mitropolia. Baiatul o asculta scarbit, obosit, ea ii spune ca “stie ca tineretul nu crede in chestiile astea dar ele chiar functioneaza”. Spune ca a avut si ea “un necaz” la vezica dar ca a citit cartuliile astea de cate ori a trebuit si a pupat moastele corespunzatoare iar acum e bine.  “Trebuie, desigur, sa creada si doctorul pe care-l ai in toate astea, trebuie sa fie un bun crestin”. Baiatul imi povesteste ca zambea catre ea, ca sa nu pufneasca intr-un ras isteric. Carticelele (nu ma pot abtine sa nu descriu oroarea si nebunia in intregime) se cheama “Acatistul Sfantului Nectarie Taumaturgul izbavitor de cancer” si “Acatistul Maicii Domnului vindecatoare de cancer Pantanassa". P-astea doua trebuie sa le citesti de 40 de ori si ai scapat, esti sanatos tun. Primul impuls cand vad cartile este le arunc imediat la gunoi, asa cum fac cu toate expresiile astea ale dementei noastre nationale cand vine vorba despre ce cred romanii ca este credinta. Dar asa cum nu iti poti desprinde imediat privirea de pe un accident cumplit de masina, asa fac si eu cu aceste carti. Deschid doar una la intamplare, la a doua nu am mai ajuns. Asta pe care o deschid e ceva cu “condac” si cu “icos”. Asa se cheama capitolele.  Condacul 1, Icosul 1 si asa mai departe. Nu ma pricep, sa zicem ca e vina mea dar de ce ar spune cineva bolnav chestiile astea? Ce legatura au boala, tristetea unui om, gandurile pe care si le face, etapele psihologice prin care trece fiecare om odata ce intelege ca are o boala terminala cu condacul si icosul? Lasam titlurile si citim ce ar trebui sa le spui doamnelor si domnilor astora specializati in vindecarea cancerului cand ii rogi sa te ajute: “Pe nedrept ai fost prigonit in Alexandria din pricina urzelilor diavolesti”. Eu zic sa incercam la alta pagina, poate se mai potoleste si limpezeste treaba. “Bucura-te, pavaza a mirenilor care duc o viata jertfelnica”. Am inteles, nu se limpezeste. Abia acum pot sa le arunc.

Draga Nectarie, draga Maica Domnului despre care am mai auzit sau aia care e doar responsabila cu vindecarea cancerului, eu zic sa faceti ceva ca romanii sa inteleaga ca atunci cand ai cancer trebuie sa tii o dieta ca lumea, sa faci un tratament ca lumea, sa te duci la un grup de sprijin, sa te duci la un psiholog, sa cauti suplimente alimentare facute pentru a sprijini pierderea in greutate a unui om bolnav de cancer. Sau macar va rog sa le spuneti romanilor sa gandeasca frumos, sa se straduiasca sa aiba o energie buna, sa se gandeasca la o forta superioara pe care o respecta atunci cand sunt bolnavi. Sa nu mai fie milogi si prosti facand astfel imposibila orice legatura adevarata cu cineva. Ma rog, cu altcineva pe langa Sfantul Nectarie.

Scurta concluzie: nu e “un necaz”. E cancer. Nu e cu pupat de moaste ci cu lupta inteligenta si constienta. Nu e bine sa citesti ca prostul un text plin de arhaisme si sa te tarasti pe la tot felul de manastiri si biserici in timp ce ar trebui sa te odihnesti. E mai bine sa citesti carti ale supravietuitorilor de cancer sau carti care sa te incante, care sa te linisteasca. E mai bine sa petreci timp cu familia ta si sa discuti despre tot ce a fost si este frumos, despre ce simti. De fapt, s-ar putea sa fie o problema cu asta: romanii nu discuta nici cand sunt sanatosi, nu prea au ce sa-si spuna, in general. Mai bine alergi dupa moaste si citesti un text tampit, ca sa ai o scuza pentru incapacitatea de a comunica si de a evolua cumva pana si atunci cand esti pe moarte.

Ctitorie a domnitorului Moldovei, Alexandru Lapusneanu. Construita intre
1554-1558 ca necropola domneasca a familiei. Are aspectul unei adevarate
fortarete remarcandu-se printr-o deosebita valoare arhitectonica si artistica, ce
reinvie si continua traditiile epocii lui Stefan cel Mare si Petru Rares.

"Mai apoi domnind Alexandru-voda tara, intru lauda lui Dumnezeu au zidit
manastirea Slatina cu multa cheltuiala si osardie, si au sfintit Grigorie mitropolitul.
La sfintenie zic sa fi fost preoti cu diaconi 116. Aceasta s-au lucrat in anul 7066
(1558), si au sfintit octombrie 14. Zic unii ca si moartea lui Alexandru-voda au fost
cu inselaciune, ca el mai inainte de moarte, vazundu-se in boala grea ce cazuse si
neavand nadejde de a mai fi viu, au lasat cuvant episcopilor, de vor vedea ca-i
spre moarte, iara ei sa-l calugareasca. Deci, vazandu-l ei lesinand si, mai mult
mort decat viu, dupa cuvantul lui l-au calugarit, si i-au pus numele de calugarie
Pahomie. Mai apoi daca s-au trezit si s-au vazut calugar, zic sa fi zis ca, de se va
scula, va popi si el pre unii. Mai apoi, episcopii si boierii, intelegand acel cuvant, si
mai cu deadinsul Roxanda doamna-sa temandu-se de un cuvant ca acela, carele
era de a-l si credere, stiind cata groaza si moarte facuse mai nainte intre boierii
sai temandu-se doamna sa sa nu pata mai rau decat altii, l-au otravit si au murit,
si l-au ingropat in manastire la Slatina". (Grigore Ureche)

La intervenţia Sfântului Sinod şi a Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, racla cu moaştele Sfântului Grigorie Teologul (328-389) a fost readusă la 12 februarie curent la mânăstirea “Schimbarea la Faţă” - Slatina, din judeţul Suceava, după mai bine de 55 de ani, timp în care s-a aflat la Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti.

Oasele descarnate sau mumificate, imbracamintea pe care a purtat-o, obiecte care au apartinut sau au intrat in contact cu o persoana beatificata/ sanctificata sunt o atractie inepuizabila si morbida pentru un crestin habotnic. Calcandu-se in picioare sa atinga sau macar sa vada o racla, sa o sarute (dezgustator!) si sa se roage in fata ei, habotnicii practica un fetisism smintit. Nu de putine ori, inventandu-se relicve ca sa atraga prostimea la rugaciune, s-a ajuns in situatia in care un sfant sau o sfanta avea 3 maini, 4 picioare, 2 capete, raspandite pe la diverse biserici si manastiri.

Cadavrul neinhumat al lui Ilie, zis si Marturisitorul

Desi superstitia e condamnata oficial de crestinism, in fapt ea este incurajata prin inducerea ideii ca o rugaciune rostita in prezenta unui femur, a unui metacarpian sau a unui craniu cu aspect sinistru atrag bunavointa divina si pogoara harul asupra credinciosului. Un ritual grotesc si o profanare oribila!

Am fost in monumentul frumos numit Catedrala San Pietro si in muzeul Vaticanului. Ambele sunt pline de lucrari de arta religioase dar arta e arta si ar fi stupid sa zic ceva urat mai ales ca mi-au placut.

Ce m-a uimit insa referitor la oameni:

1. Italienii nu erau mai stralucitori, mai educati sau mai speciali decat restul lumii. Oricum am intalnit destul de multi romani, cateva afise cu Gutza, japonezi, francezi si cersetori. Nimic uimitor la oameni, iar orasul in sine, exceptandu-i obiectivele turistice si istoria grandioasa e chiar... destul de banal. M-au dezamagit blocurile mazgalite cu grafiti (am vazut creatii mai bune in Brasov, aici erau doar semnaturi stupide), din fiecare zona mai indepartata de centru, mi-a placut ca ma verificau de bagaje periculoase la fiecare monument si ma lasau sa trec chiar daca bipaiam - ghetele mele bipaie ca-s de munte). Pizza nu-i buna si hainele sunt scumpe.

2. Toate monumentele sunt enorme! Fucking WOW!

3. Altarul cetral din San Pietro are 43 de metri, biserica are cred ca inca o data pe atat pana in varf iar papii nu cred ca au depasit 1.80 ca toti erau batranei garboviti. Credeti ca incercau sa compenseze? Da' oricum tot respectul pentru ei ca se abtin de la gagici. Ceea ce trebuie sa fie greu intr-o tara ce a creat-o pe Monica Belluci.

4. Sub altarul din San Pietro e inmormantat, teoretic, Petru aposlolul lui Isus. Si langa el au fost inmormantati zeci de papi de-a lungul timpului. Unii sunt ceruiti prin biserica. Ma intreb: a) biserica de deasupra mormantului lui Isus e mai mare decat San Pietro? (raspunsul e nu) Si daca nu, de ce? b) daca Petru a cerut sa fie rastignit pe cruce in sens invers din modestie nu era mai normal sa se construiasca o groapa foarte extinsa in loc de biserca ca sa se pastreze orientarea inversa fata de Isus?

5. Erau credinciosi in rugaciune la doua pietre de mormant in catacombele de sub San Pietro: la Petru (normal, ca e superstar), si la Ioan Paul al 2-lea ca e recent... Desi imi placea de om ca l-am auzit vorbind in romana cand eram mic in '99 nu reusesc sa inteleg de ce e nevoie de conexiunile astea lumesti cu Dumnezeu cat timp Isus spune sa il primesti in inima lui doar pe el si sa nu folosesti intermediari. Ce i se cere lui IP? Sanatate? E mort, e clar ca nu mai e sanatos. Bani? N-are nevoie! Pace interioara? Usor, dau si eu d-asta, si eu sunt viu. Si atunci?

De ce au nevoie crestinii de ceva material pe care sa-si fixeze privirea si careia sa-i declare diverse chestii. Cultele protestante nu fac asta si cinste lor!

Eu cand eram mic si ma rugam la Big Guy in the Sky sa nu ma prinda mama ca am dat foc lingurilor (incercati, si apoi picurati apa, e fascinant) ii promiteam ca daca ma ajuta o sa cred in el. Bitchy, aren't I? Mama se prindea, dar nu asta e important, ideea e ca nu ma rugam la icoane ci in drum de la scoala ma uitam catre nori si imi imaginam ca e ceva acolo. Presupun ca nu sunt singurul copil care face asta, de ce atunci cand devi adult ai nevoie de siguranta unei bucati de piatra, bucata de cap de mort, bucata de sticla pictata pentru a te ruga? Nu e mai "directa" comunicarea cu norii? *rasete infundate*

Poate aveti raspunsuri...

P.S. Roma e frumoasa per total dar stati macar o saptamana sa vedeti cat mai mult.

Eram la Iasi (chiar in oras) in perioada pelerinajului Paraschivei + Ioan Gura de Aur. Anul trecut in 2007. Scopul meu acolo era de acordare de prim ajutor oamenilor care stateau la coada si care infruntau pentru a pupa niste mortaciuni urmatoarele:

Ziua 1: frig

Ziua 2: frig + ploaie

Ziua 3: frig + ploaie + stat pe loc 3 ore pentru ca venisera politicieni.

O sa va povestesc doar esentialul. Am intalnit o gramada de oameni care nu ar fi trebuit sa fie acolo. Am carat (cu colegii) cel putin 7 epileptici. Cei mai multi nu aveau medicamente de baza la ei. Media de varsta este de 60 de ani. Mamele isi obliga copii sa stea la coada respectiva ore intregi (drumul dureaza intre 18 si 24 de ore, uneori mai mult), de multe ori copii dorm la aceeasi coada pentru ca nimeni nu ia cazare. Singura sursa de mancare sunt vreo 3 dughene cu ceai si nu exista o farmacie un restaurant sau un bar in zona.

Un copil devenise isteric de oboseala, nu putea dormi, tipa ca vrea acasa, nu il puteam linisti nicicum, am implorat-o pe ma-sa sa se duca acasa si ea face "eh, daca am ajuns pana aici acuma nu ne oprim". L-a plimbat si amagit ca merg acasa si s-a intors la coada. Am injurat-o in gand ca eu nu imi fac griji de pacate. Facuse cam 60% din coada. Mai avea vreo 12 ore de stat acolo (era o zi inceata).

Momentul suprem:

Eram chiar langa moaste ajutam un nevazator sa ajunga in fata. El avea si insotitor insa biata femeie era la fel de lucida ca o maimuta lovita cu parul, a apucat-o extazul religios langa mine in loc sa puna mana sa-l ajute pe sotul/fratele/whatever. I-am ghidat mana omului pe moaste, l-am ajutat sa-i explic ce si cum (nu parea sa stie nici macar ritualul).

Toate bune, el s-a dus fericit mai incolo, eu cu o stare de greata incercam sa ma indepartez cand un popa un pune un copil de 5-6 ani in brate si zice :

Popa: Pune si tu copilul ala acolo!

Eu (ingrozit de perspectiva) :"Nu fac asta

Popa (incruntat, privind la gradul meu de acces): Da' ce crezi ca ai venit aicea sa faci ce vrei?

Eu: Am venit sa ajut nu sa popesc copii.

Plec, temandu-ma ca o sa arunce cu bucati de mort dupa mine.

Mama copilului era fericita intr-o parte ca o sa i se puna plodul langa un cadavru.

Copilul nu intelegea nimic. I-am urat sa inteleaga cat mai multe cat mai repede.

The End.

Aceste particele cu sfinte moaşte sunt ale cuvioşilor părinţi din or.Kiev (Свято-Успенская Киево-Печерская Лаврв) şi sunt aduse în 1996 de stareţul mănăstirii, arhimandritul Tobie cu binecuvîntarea preasfinţitului episopul Anatolie.

Credincioşii creştini, venind la Mănăstirea Zloţi  au posibilitatea de a se închina sfintelor moaşte şi a primi un ajuor duhovnicesc şi trupesc de la sfinţii cuvioşi, care se roagă la Dumnezeu pentru noi.

1. Adam a fost facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu (Fac. 1, 26-27)

2. Iisus Hristos, ca om, este chipul lui Dumnezeu (II Cor. 4, 4; Col. 1, 15).

3. Iisus Hristos este "chipul fiintei lui Dumnezeu" (Evrei 1, 3).

4. In lisus Hristos, Dumnezeu S-a aratat in Trup (I Tim. 3, 16) si cu chip de om (Filip. 2, 7-8).

5. Sfantul Duh S-a aratat la Iordan in chip de porumbel (Matei 3, 16-23).

6. Sfantul Duh la Sfanta Cincizecime S-a aratat in chip de limbi ca de foc (Fapte 2, 3). Si toate acestea sunt chipuri fara sa fie idolatrie.

7. In Testamentul Vechi icoanele au fost facute chiar cu porunca lui Dumnezeu (vezi Ies. 25, 18-22; 26, 31 s.a.).

8. Dumnezeu Insusi - Care a poruncit categoric prin porunca I a Decalogului a nu ne inchina la idoli - a poruncit a se face chipurile de heruvimi, ceea ce inseamna ca acesti heruvimi lucrati de mana de om sunt icoane si nu idoli.

9. Aceste icoane ale Vechiului Testament se chemau "heruvimii slavei" (Evrei 9, 5).

10. Perdelele, covoarele si alte obiecte din biserica veche au fost facute cu chipuri de heruvimi, la porunca lui Dumnezeu (Ies. 36, 8 si 37, 7-9; II Parai. 3, 10-14; III Regi 6, 23-28).

11. Inaintea icoanelor din Vechiul Testament se aduceau jertfe (III Regi 3, 15).

12. Inaintea acestor icoane ale heruvimilor se cantau lui Dumnezeu cantari de lauda si de preamarire (Ps. 137, 1).

13. Inaintea icoanelor din Vechiul Testament se aprindeau candele, preotii le tamaiau cu mare cinste, dupa porunca lui Dumnezeu si iudeii le venerau si se inchinau la ele (vezi Ies. 30, 6-8; 27, 20-21, Iosua 7, 6).

14. Cinstirea acestor chipuri de heruvimi - ce erau in templu - niciodata nu a fost dezaprobata de Hristos sau de Sfintii Apostoli.

15. Atat Mantuitorul cat si Sfintii Apostoli au cinstit si s-au inchinat in templu inaintea acestor chipuri facute de maini omenesti (Marcu 11,7; Fapte 24, 11 s.a.).

16. In Testamentul Nou inchinarea la idoli este oprita cu anatema, iar inchinarea la sfintele icoane nicidecum, nefiind totuna icoana cu idolul; idolii se socoteau a fi zei sau dumnezei, pe cand icoana este numai o inchipuire, a carei cinste trece la chipul cel dintai, adica la cel zugravit pe ea: fie a lui Dumnezeu, fie al Maicii Domnului sau al vreunui sfant.

17. Istoria Sfintei Traditii si practica dintotdeauna a Bisericii si pana azi, sfintele icoane au fost cinstite si venerate.

18. Icoanelor si sfintilor se aduce venerare iar nu adorare, care se cuvine numai lui Dumnezeu.

19. In fata icoanelor ceri mijlocire si ajutor duhovnicesc, nicidecum nu le rostesti: "Miluieste-ma, caci tu esti dumnezeul meu."

CINSTIREA SFINTILOR

1. Si în Vechiul Testament trupurilor celor drepti si sfinti li se dadea deosebita cinste (Vezi: Fac. 50, 1-14; les. 13, 19, IV Regi 23, 18; Sir. 49, 11 s.a.).

2. Trupurile sfintilor sunt biserici si lacasuri ale Duhului Sfânt (I Cor. 3, 16-17).

3. Dumnezeu se proslaveste si în trupul si în sufletul celor sfinti, care sunt ale lui Dumnezeu (I Cor. 6, 19-20).

4. Trupurile celor sfinti sunt vase de cinste ale lui Dumnezeu, sfintite, potrivite pentru tot lucrul bun (II Tim 2, 21).

5. Trupurile unor sfinti, dupa moarte, sunt înzestrate de Dumnezeu cu puteri minunate, precum: fac minuni, vindeca boli, nu putrezesc, raspândesc buna mireasma s.a. (Matei 27, 52-53)

6. Trupurile sfintilor, uneori, înca fiind ei în viata, faceau minuni (Fapte 19, 11-12; 5, 15).

7. Trupul Sfântului Prooroc Elisei, la un an de zile dupa moartea sa, a înviat un mort (IV Regi 13, 20-21; Sir. 48, 14-15).

8. In Testamentul Nou, trupurile crestinilor morti nu mai sunt spurcate, caci ele sunt biserici si lacasuri ale Duhului (I Cor. 6, 19-20; 3, 16-17 s.a.).

9. In multe biserici crestine si azi se gasesc sfinte moaste ale sfintilor, care se pastreaza neputrezite de sute sau chiar mii de ani si prin care Dumnezeu lucreaza nenumarate minuni cu cei credinciosi.

10. Practica Bisericii - de la început si pâna azi - a pastrat aceasta traditie sfânta de a ne închina la sfintele moastele sfintilor.

11. Si îngerii cinstesc trupurile oamenilor sfinti (Iuda 1, 5-9).

12. Chiar si hainele oamenilor sfinti - care au acoperit trupurile lor - au facut minuni, cum au fost, de pilda, cojocul lui Ilie Proorocul (IV Regi 2, 14) sau mahramele Apostolului Pavel (Fapte 19, 11-13).

Parintele Ilie Cleopa, Calauza in credinta ortodoxa, editura Arhiepiscopiei Romanului, 2002

Nu nu, nu este vreo poveste duhovniceasca despre Sf. Ioan Gura de Aur care a spus vreo povata vreunei femei desfranate ca mai apoi ea, la randul ei, sa ajunga Sfanta. Vorbesc despre ziua de azi, zi in care moastele Sfantului Ioan Gura de Aur au ajuns, de pe dealul palatului patriarhal la Biserica Sf. Ecaterina, paraclisul Facultatii de Teologie din catrul Universitatii Bucuresti. Mare tam-tam s-a facut pe tema asta desi, dezamagitoar, Patriarhul Romaniei, cel care a initiat aceasta mutare sub forma unui pelerinaj, nu a fost de fata pentru a purta moastele Sfantului, impreuna cu somptuoasa racla, pe drumul cel scurt dar anevoios (racla aia cantarea 50-100 de kile).

Nu vreau sa intru in vesnica polemica "De ce se cinstesc moastele unui Sfant?" pentru ca sincer... pe mine ma cam plictiseste tema. Daca vrei, si chiar te intereseaza, treci dincolo de ignoranta si preconceptii si apuca o carte de-a vrunui parinte mai rasarit ca-ti explica el exact ce si cum. Daca nu, Ursula Le Guin inventase in cea mai premiata carte a sa "Mana stanga a intunericului" o religie al carei cel mai inalt grad de desavarsire era ignoranta. Asa ca, dupa religia respectiva, esti cel mai tare (dac-am fost prea dur, imi cer scuze, dar ce sa-i fac?).

Ma rog, nici nu am de gand sa vorbesc despre Sfantul Ioan Gura de Aur sau despre Sfanta Ecaterina. Au vorbit multi poate chiar multe prea multe despre cele doua personalitati ale Bisericii Ortodoxe asa ca nu consider ca ar trebui sa reiau eu, in nestiinta mea, date generale si fade. Ca si referitor la subiectul de mai sus, exista carti, multe carti, care pot sa-ti spuna cate ceva, sau poate mult mai multe (depinde de preocupari) despre cei doi Sfinti.

Despre ce vroiam eu sa vorbesc... ei bine. Despre ce mi s-a intamplat azi. De dimineata m-am trezit tarziu (logic). Am ratat primele doua cursuri (logic) si-am ajuns la Facultate pe la ora 12. Pe drum am reusit sa-mi repar ceasul (ceas de care sunt foarte mandru) desi m-a costat destul de mult, avand in vedere ca doar a trebuit sa-i schimbe bateria. Adevarul adevarat este ca exista din ce in ce mai putine ceasornicarii prin Bucuresti, nu de alta dar foarte putina lume mai are un ceas bun si fara garantie iar cei care au ceasuri proaste, ei bine, prefera sa-si cumpere altul. Asta-i viata, asa-i economia de piata.

Ajuns la facultate am stat la cursul de Bizant, interesant de altfel dar foarte lung, iar apoi, am asteptat seminarul de Practica Liturgica ce nu s-a mai tinut. De ce? Nimeni nu stie, nimanui nu-i pasa asa ca eu mi-am luat catrafusele (adica geaca si mapa) si mi-am mutat locasul de cugetare din fata bisericii Sf. Ecaterina, ce fusese imbrobodita fastuos pentru venirea moastelor Sf. Ioan Gura de Aur, in sala de lectura a bibleotecii facultatii. Acolo se tinea un curs pt. incepatori de Lb. Engleza si domnisoara profesoara ma tot bruia din citit asa c-am zis sa pun cateva ganduri pe foaie. De la cateva ganduri am ajuns la primele trei pagini dintr-o povestire S.F. nu de alta dar e cazul sa revina si Tezeu in lumea scriitorilor mediocri de S.F.uri ca doar n-o lipsi Martie din post (apropo de post, maine-i prima zi de post. COOL!).

Dupa vreo ora de plictis si cugetare si varsare de idei si imagini pe niste coli albe, virgine, de care eu, spre nesimtirea mea, am abuzat pentru a-mi insira ineptiile, am zis sa-mi misc fundul plictisit pe-afara, poate-poate oi mai da de cineva cu care sa schimb o vorba, o gluma, ceva. Afara am dat de al meu pr'eten Mariusica, ce ma saluta, se uita la mine zambind si-mi spuse. "Fi atent, e unul mai incolo, coleg de an cu noi. Daca vine si te intreaba daca ai iubita, spune si tu ca da." Eu m-am uitat ciudat la el si i-am raspuns "Da' n-am..." "Lasa, lasa, ca vezi tu." si inainte sa mai intreb ceva apare colegu' de an, pe care sigur il mai vazusem prin Facultate, dar a carui prezenta n-o remarcasem ca fiind una demna de luat la socoteala (sunt 230 de oameni si eu si asa-mi fac prieteni greu... nu pot sa-i stiu pe toti, ce Dumnezeu?). Ideea este ca eu fac parte din grupul seminaristilor de la Bucuresti asa ca nu mi-am facut atat de multe cunostinte noi prin facultate pentru ca nu am avut ocazia sa iau contact cu multa lume noua. Putini sunt cei cu care vorbesc regulat si cu care ma inteleg bine (cred ca-i pot numara pe 2-3 degete) dar care n-au facut parte din clasa mea, 5 ani de zile.

Si apare respectivul coleg in fata mea, zambeste asa, dealtfel foarte tamp, dam noroc si se uita ca un copil prostut la mine intrebandu-ma "Auzi, tu ai prietena?". Am ramas surprins de cat de bine isi facuse Mariusica temele si imi zic "Ia sa vedem ce se intampla..." asa ca-i raspund cu un "Da..." mai spasit. Se uita el si mai vesel la mine si incepe "Auzi, vreau si eu sa te rog ceva..." eu de acolo, fiind un om dragut din fire, care sare in ajutorul chiar si a unui necunoscut "Sigur, orice." "Auzi, poti sa o rogi pe prietena ta sa vorbeasca c-o prietena de-a ei sa o cunosc si eu?". Am ramas blocat. As fi vrut sa rad dar am nevoie de cat mai multe cunostinte prin Facultate ca sa am de la cine lua cursurile asa ca am ramas crispat si am sperat ca intrebarea va disparea de acolo de unde venise. Baiatul insa a insistat cu privirea asa c-a trebuit sa raspund "Aaa nu stiu, nu cred..." am spus balmajindu-ma iar apoi rapid "Marius, hai cu mine pana la bibleoteca." Si asa ma scapat.

Ajuns in holul facultatii am inceput sa rad. Nu tare dar am tot chicotit pentru ca ideea m-a surprins. Adica cate de singur si de dispertat trebuie sa fi, daca poti sa mergi la o persoana pe care practic n-o cunosti decat din priviri si s-o rogi sa faca pe Cupidon cu tine. Sau poate eu am ajuns intr-un stadiu atat de inalt al nepasaryii incat nu ma mai chinui deloc? Nu stiu, e foarte ciudat, dar acum cand ma gandesc la situatie parca ma vad pe mine ca fiind cel mai sarac, lipsit de iubire si aspiratii, nicidecum pe baiatul ce e in stare sa-si calce peste mandrie si sa mearga la necunoscuti sa-i intrebe daca stiu pe cineva care sa stie pe cineva care sa vrea sa aiba o relatie. Desi, adevarul este ca mai toti colegii mei au pe cate cineva. Fiecare trateaza relatia in felul lui dar mai toti au ganduri de maritis si de popie. Ceea ce ma duce la o alta dilema, si anume "Ce naiba caut eu la Teologie?". Adica da, ador sa intru in polemici dogmatice, morale sau de interpretare a istoriei dar toti cei 230 de baieti care fac parte din sectia mea vor sa se faca popi iar eu nici macar nu stiu ce culoare vreau sa aiba paltonul pe care trebuie sa mi-l cumpar. Si ASTA! trebuia sa fie o situatie amuzanta. Din pacate, si acest eveniment a trebuit disecat pana la atingerea aceleasi vesnice si irevocabile concluzii: sunt patetic, singur, plictisit si pe deasupra fara viitor. E clar. THAT is funny.

Mai tarziu in timpul aceleasi zile, dupa discutii insignifiante despre masini, profesori, motociclete si mai stiu eu ce alte prostii care sincer pe mine nu prea ma intereseaza, am ajuns in Biserica, asteptand racla cu moastele Sf. Ioan Gura de Aur. Desigur ca racla a ajuns la 17.30 cand ea era anuntata pentru cel tarziu ora 16.30 dar asa-i in Biserica Ortodoxa asa ca problema cu timpul nu e tocmai impresionanta pentru mine. Dar, odata cu racla au intrat, in paraclisul destul de ingust al Facultatii de Teologie si mici dar signifiante relicve ale trecutului meu seminaristic. Directorul Seminarului si Episcopul care se ocupa de Seminar. DECI! atatea sentimente coagulate in materie de cateva secunde n-am mai intalnit pana in acel moment (cel putin nu din cate-mi aduc aminte). Ura, dezgust, lipsa de respect, indiferenta si toate trairile negative ce mi-au fost gravate de-a lungul a 5 ani de Seminar in suflet, in cuget, in gand, mi-au iesit la suprafata, toate odata, imediat ce-am dat cu ochii de cele doua (ne)luminate feţe bisericesti. Aici chiar nu vreau sa intru in detalii pentru ca nu merita persoanele mai sus mentionate atatea cuvinte, cate deja am insiruit, dapai altele cateva.

Oricum, ideea este ca azi am avut o zi plina. Plina de bine, plina de rau, si maine nu cred c-o sa fie mai bine de-atat. Deci... sa vedem ce va fi maine.

P.S. Am scris mult si e scris prost dar mi-e lene sa ma apuc acum de stilizarea textului desi era esential sa zic ce mi-a ramas pe suflet dupa ziua de azi. Poate nu citesti. Poate-asa-i mai bine :D Pace.

Nu se putea scrie un articol pe aceasta tema fara a se pomeni de faptele reprobabile ale unor fete bisericesti si fara a insira lunga lista de lacune si defecte ale BOR. Iar colaborarea cu politicul este un subiect la moda, cum putea fi el omis?

Iar ultima fraza "Sper să mă ierte Dumnezeu, dar moaştele Cuvioasei Parascheva au fost detronate de tot sensul credincios tocmai de aceste manifestări care iau amploare." pe langa faptul ca este exprimata bizar este si sofista: de unde stie dumneaei ca moastele au fost detronate de tot sensul credincios de vreme ce dumneaei nu pricepe religia, per ansamblu, mai ales Teologia Ortodoxa?

IATA ARTICOLUL DIN CURENTUL

Cică poporul român este un popor creştin. Păi şi dacă este aşa atunci de ce s-o fi dus acea campanie aprigă de interzicere a icoanelor în şcoli, nici acum nu pricep, însă asta este deja o altă chestiune pe care am abordat-o la momentul cu pricina. Recunosc faptul că atunci când eram copil îmi mai puneam aşa câte o dorinţă şi îl rugam pe Doamne-Doamne să pună o vorbă bună pentru mine. Până la urmă cred că este şi asta o formă de ritual creştin cu care am crescut. Poate că tratez eu superficial aceste ritualuri pe care alţii le marchează într-un mod cu totul religios. Şi fără să vreau îmi pun o întrebare, cred că firească. Ce este de fapt creştinismul? Nu cred că suntem mai puţin creştini dacă nu mergem la biserică din principiu sau nu am avut timp ori răbdare să citim Biblia.

O spun cu tot riscul. Multe din manifestările Bisericii lasă de dorit, iar comportamentul unora dintre preoţi este la limita moralei oricărei religii. Este deja cunoscut faptul că evenimentul religios de la Iaşi, vrednic de dumnezeire, adună în fiecare an multă lume. Aşa că moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva vor fi strâns laolaltă şi în acest an, mânate de credinţa în Dumnezeu şi de speranţa vindecării sau izbăvirii, mii de suflete. Dar până la a vorbi de evenimentul de la Iaşi, îmi îngădui să fac unele aprecieri.

Mama mea nu este un om bisericos, însă are frică de Dumnezeu. Asta este un lucru clar. Ţine, de când o ştiu, posturile atât cât poate ea, iar uneori rosteşte, în şoaptă, câteva rugăcini şi nu uită ca atunci când merge la culcare să îşi mai îndrepte câteva gânduri spre Cel de Sus. Deşi nu am vorbit în mod expres despre asta niciodată, convingerea mamei mele este că Dumnezeu se uită măcar din când în când şi spre ea şi îi acordă atenţia cuvenită pentru că este o credincioasă. Poate mult prea credincioasă în comparaţie cu mine care nu pricep rostul mătăniilor şi crucilor pe care şi le fac semenii mei dimineaţa când aleargă disperaţi către locurile de muncă şi le iese în drum câte o Biserică. Nu zic nu atunci când este de mers la Biserică de Paşti sau de Crăciun, dar de aici şi până la ceea ce fac mulţi creştini de ani buni încoace atunci când vine vorba de vreo raclă, mi se pare deja habotnicie. Mi se face şi milă de sutele de enoriaşi pe care îi văd la televizor că îndură drumurile lungi, frigul, dorm pe iarbă, doar pentru a atinge în fugă racla Sfintei sau a Sfântului. Apoi nu pot să văd legătura cu faptul că sutele şi poate chiar miile de oameni care se adună an de an la Iaşi şi în alte părţi ale ţării unde se organizează astfel de pomeni electorale se îmbulzesc şi se calcă în picioare pentru a atinge chiar şi hainele prezidenţiale sau cele ale aleşilor care deja şi-au început campania pentru europarlamentare şi vor profita de acum înainte de orice Sfânt. În fiecare an, când creştinii ortodocşi sărbătoresc Sf. Parascheva, la Mitropolia Iaşilor se adună mii de pelerini, care se înghesuie, se calcă în picioare, îşi dau coate în speranţa că vor ajunge la locul unde este expusă racla cu moaştele sfintei. Nu pot să înţeleg actul de pioşenie, de rugă amestecat cu înghesuiala exasperantă, cu vorbele grele aruncate unii altora. Ce se petrece în aceste zile ale anului la Iaşi nu este nici pe departe o manifestare a credinţei. Mai degrabă este un act comercial, practicat de biserică la vedere. Şi spun asta deoarece de fiecare dată, mai-marii statului intră pe uşa din dos să atingă moaştele, că de, ei au o agendă încărcată, iar gloata se calcă în picioare. Şi atunci nu mă pot abţine să mă întreb, de ce şi feţele bisericeşti fac politică. Pentru că, să-mi fie cu iertare, dar nu mi se pare firesc şi credincios să se aplice un tratament diferenţiat chiar şi în faţa lui Dumnezeu. Cred că s-ar putea găsi o altă formă de organizare ca toţi cei ce doresc să se roage moaştelor s-o poată face în linişte sufletească şi nu în zbucium fizic şi psihic.

Sper să mă ierte Dumnezeu, dar moaştele Cuvioasei Parascheva au fost detronate de tot sensul credincios tocmai de aceste manifestări care iau amploare.

Capitolul 7

DESPRE

CINSTIREA SFINTELOR MOAŞTE

Sfintele moaşte sunt rămăşiţele pământeşti făcătoare de minuni, ale unora dintre sfinţi. Noi le cinstim ca pe nişte obiecte în care Dumnezeu îşi arată puterea minunată a harului Său. Cât au fost pe pământ, sfinţii au avut în ei harul Duhului Sfânt într-o măsură foarte mare, făcând – prin el – adeseori minuni, harul acesta avându-l în sufletele lor şi în viaţa cerească la care s-au dus, într-o măsură mai mare. Dar precum sfântul poate sta în legătură cu oamenii care se roagă lui, ajutându-i în chip minunat, cu atât mai mult păstrează el însuşi o anumită legătură cu trupul său, care a fost şi el lăcaşul Duhului Sfânt, precum spune Apostolul: Au nu ştiţi că trupul vostru este lăcaşul Duhului Sfânt care locuieşte în voi? (I Cor. 6, 19). Sfânta Scriptură ne spune despre minuni făcute prin trupurile sfinţilor în vremea vieţuirii lor pământeşti, mărturisind despre puterea ce era în ele. O femeie s-a vindecat de curgerea sângelui ei numai prin atingere de haina Mântuitorului (Matei 9, 21; Marcu 5, 28; Luca 8, 43–44; Matei 14, 36), şi mulţi oameni se vindecau numai atingându-se de ştergarele şi de trupul Apostolului Pavel (Fapte 19, 11–12), iar alţii, numai prin trecerea umbrei trupului Apostolului Petru peste ei (Fapte 5, 15).
Sectarul: Dar trupurile sfinţilor şi al Mântuitorului au făcut minuni cât erau în viaţă, fiindcă erau în ele sufletele care aveau credinţă; dar după moarte, ce putere are un trup mort ca să facă minuni?
Preotul: Ţi-am arătat că trupurile oamenilor credincioşi sunt lăcaşuri ale Duhului Sfânt care locuieşte în ele, apoi că acelaşi Duh Sfânt prin trupurile sfinţilor face minuni, atât cât sfinţii sunt în viaţă, cât şi după moarte. O dovadă că trupurile sfinţilor şi după moarte au putere de la Dumnezeu de a face minuni ne-o dă Sfânta Scriptură, arătându-ne că oasele Proorocului Elisei învie un mort (IV Regi 13, 21).
Sectarul: Închinarea la moaşte înseamnă idolatrie, iar aceasta este oprită răspicat de porunca I şi a II-a din Decalog. Aceste porunci sunt categorice: Eu sunt Domnul Dumnezeul tău... să nu ai alţi dumnezei afară de Mine. Să nu-ţi faci ţie chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt sus în Cer şi jos pe pământ... Să nu te închini lor şi nici să le slujeşti (Ieş. 20, 2–5; Deut. 5, 6–9). Trupurile venerate sunt tocmai «asemănări» din cele oprite în aceste porunci.
Preotul: Nici sfintele moaşte nu sunt idoli sau zei ori asemănări ale lui Dumnezeu, şi nici închinarea la ele nu este idolatrie. Căci dacă Însuşi Dumnezeu le proslăveşte prin puterea minunată ce le-o dă, şi noi trebuie să le cinstim, deoarece prin aceasta cinstim pe Dumnezeu, Care le-a dat putere, şi suntem datori să cinstim puterea dumnezeiască din ele, iar nu pe ele însele ca atare. Noi nu le ridicăm sfintelor moaşte biserici, cum făceau păgânii zeilor şi idolilor lor, ci pe locul descoperirii lor ridicăm biserici lui Dumnezeu şi proslăvim pe Dumnezeu prin ele. Porunca I şi a II-a înlătură cinstirea idolilor, dar nu şi pe a sfintelor moaşte, căci prin sfintele moaşte noi nu înlocuim pe Dumnezeu, aşa cum Îl înlocuiesc păgânii idolatri, prin idolii lor.
Sectarul: Cei ce se ating de cadavre devin necuraţi timp de şapte zile. Deci atingerea de moaşte, sărutarea lor, nu aduce sfinţire, întărire etc., ci necurăţie, prin care – chiar şi indirect – cineva poate să necurăţească însăşi Biserica. Aşa ni se spune şi în Sfânta Scriptură: Cel ce se atinge de trupul mort al unui om, necurat să fie şapte zile. Acesta să se cureţe cu această apă în ziua a treia şi în ziua a şaptea şi va fi curat; iar de nu se va curăţi... nu va fi curat... Tot cel ce se va atinge de trupul mort al unui om şi nu se va curăţi, acela va întina lăcaşul Domnului... (Num. 19, 11–13; Lev. 21, 10–11; Num. 9, 6–11).
Preotul: Numai cadavrele din Vechiul Testament spurcau pe cei ce se atingeau de ele, pentru că erau sub păcat şi sub blestem. Totuşi, nici chiar acelea nu erau toate spurcate; căci trupul mort al lui Iosif n-a spurcat pe Moise când acela l-a luat la sine în Egipt (Ieş. 13, 19); cadavrul lui Elisei proorocul n-a spurcat pe cel care a fost aşezat în mormânt peste el, ci l-a înviat (IV Regi 13, 20–21 ş.a.). În Noul Testament, trupurile (cadavrele) creştinilor nu mai sunt spurcate, pentru că ele sunt biserici sau lăcaşuri ale Sfântului Duh (I Cor. 6, 19–20; 3, 16–17) şi astfel ele sunt curăţite de blestemul care era asupra lor. Prin urmare, ele nu mai spurcă pe cei ce se ating de ele.
Dar să ştii că toate cazurile de neatingere a anumitor lucruri socotite ca spurcate, au alcătuit o învăţătură aparţinând numai Vechiului Testament, care în Testamentul Nou nu mai are valoare. Apostolul scrie: Dacă deci aţi murit împreună cu Hristos pentru stihiile lumii, pentru ce atunci, ca şi cum aţi fi vieţuind în lume, răbdaţi porunci ca acestea: Nu lua! Nu gusta! Nu te atinge! – Toate lucruri menite să piară prin întrebuinţare – potrivit unor rânduieli şi învăţături omeneşti? (Col. 2, 20–22). În Vechiul Testament erau şi alte lucruri «necurate» care necurăţeau pe om prin atingerea de ele. Aşa erau, de pildă, hainele şi patul celor care aveau curgere de sânge (Lev. cap. 15) sau animalele socotite în Vechiul Testament ca necurate (Lev. 11, 24–25 ş.a.). Sectarii voştri însăşi se ating adesea de ele, dar niciodată nu se socotesc spurcaţi şi nu se curăţesc după prescrierile Vechiului Testament.
Sectarul: Menirea trupurilor moarte este de a fi îngropate şi de a se preface, prin putrezire, în pământul din care au fost luate, iar nu de a fi sustrase acestei legi a naturii. Căci scris este: Întru sudoarea feţei tale vei mânca pâinea ta, până când te vei întoarce în pământul din care ai fost luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce (Fac. 3, 19). Pulberea să se întoarcă în pământ precum a fost, iar sufletul să se întoarcă la Dumnezeu, Care l-a dat (Eccl. 12, 7). Atunci, de ce tocmai trupurile sfinţilor să le sustragem de la această menire a lor şi de la legile naturii care le privesc şi pe ele ca şi pe orice altă materie?
Preotul: Într-adevăr, legea stricăciunii trupurilor moarte este o lege generală, dar, ca orice lege, ea este în primul rând pentru cei păcătoşi (I Tim. 1, 9). Neputrezirea trupurilor sfinţilor este o dovadă că şi legea aceasta – prin excepţiile ce le face – priveşte mai mult pe cei păcătoşi. De altfel, însăşi Biblia ne mărturiseşte că excepţii de la această lege au mai fost şi că Dumnezeu, în anumite cazuri, ridică puterea ei. Aşa, de pildă, prin voia şi puterea lui Dumnezeu, trupul lui Enoh şi al lui Ilie n-au fost îngropate în pământ spre a putrezi, ci au fost luate la cer, căci zice Cartea Sfântă: Şi a bineplăcut Enoh lui Dumnezeu, apoi nu s-a mai aflat, pentru că l-a mutat Dumnezeu (Fac. 5, 24) şi iarăşi: Nici unul nu s-a făcut ca Enoh pe pământ, pentru că şi el a fost răpit de pe pământ (Sir. 49, 16).
Şi Apostolul Pavel grăieşte, de asemenea: Prin credinţă, Enoh a fost luat de pe pământ ca să nu vadă moartea, şi nu s-a mai aflat, pentru că Dumnezeu îl strămutase – dar mai înainte de a-l strămuta, el a avut mărturie că a bineplăcut lui Dumnezeu (Evrei 11, 5). Tot aşa şi despre Ilie ni se spune: Pe când mergeau ei (Ilie şi Elisei) aşa pe drum şi grăiau, deodată s-a ivit o căruţă de foc şi cai de foc şi despărţindu-i pe ei unul de altul, şi s-a înălţat Ilie în vifor mare la cer (IV Regi 2, 11; Sir. 48, 12). Despre Melchisedec, apoi, nu avem nici un indiciu în Biblie că ar fi fost îngropat vreodată, căci era fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavând nici început zilelor, nici sfârşit al vieţii (Evrei 7, 3; Fac. 14, 18). Dar peste toate, însuşi trupul Mântuitorului, care a fost întru totul asemenea trupurilor noastre, în afară de păcat (Evrei 2, 17; 4, 15 ş.a.), n-a suferit putrezire în pământ şi totuşi s-a înălţat la cer. Prin urmare, Dumnezeu a făcut şi face, cu trupurile sfinţilor, excepţie de la legea generală – pe care tot El a dat-o – a îngropării şi a putrezirii în pământ. Istoria creştinismului încă e bogată în mărturii asemănătoare celor din Biblie în această privinţă.
Sectarul: Trupurile moarte, dacă nu putrezesc mai întâi în pământ, nu vor putea învia. De aceea, împiedicând procesul descompunerii lor, se înlătură posibilitatea învierii lor, căci zice Sfântul Apostol: Dar va zice cineva: Cum înviază morţii? Şi cu ce trup au să vină? Nebun ce eşti! Tu ce semeni nu dă viaţă, dacă nu va fi murit. Şi ceea ce semeni, nu este trupul ce va să fie, ci grăunte gol, poate de grâu, sau de altceva din celelalte; iar Dumnezeu îi dă un trup, precum a voit, şi fiecărei seminţe, un trup al său... Aşa este şi învierea morţilor: se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; se seamănă întru necinste, înviază întru slavă; se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc (I Cor. 15, 35–44; Ioan 12, 24). Deci este absolut necesar ca trupurile să putrezească în pământ spre a putea învia. Atunci, dar, de ce să oprim de la putrezire, şi deci de la înviere, tocmai trupurile sfinţilor?
Preotul: În citatul acesta este vorba de schimbarea pe care trebuie să o sufere toate trupurile pentru a putea trece, din timp, în eternitate, adică pentru a putea fi adaptate eternităţii. Schimbarea aceasta se face de obicei prin moarte. Totuşi, sunt şi excepţii de la această regulă (Enoh şi Ilie), după cum ţi-am spus mai sus, şi aceştia sunt schimbaţi la trup, fără să fi trecut prin moarte, precum apostolul zice: Iată, taină vă spun vouă: Nu toţi vom muri, dar toţi vom fi schimbaţi, deodată, într-o clipeală de ochi, la trâmbiţa de apoi (I Cor. 15, 51–52; I Tes. 4, 15–17). Astfel se vede că Dumnezeu poate găsi şi alte căi şi mijloace pentru schimbarea trupurilor noastre, fără ca să le treacă numaidecât prin moarte şi putrezire.
Sectarul: Toate trupurile moarte trebuie înmormântate, căci şi în Testamentul Vechi, toţi drepţii au fost înmormântaţi, iar uneori trupurile lor au fost chiar ascunse, tocmai pentru a nu fi venerate. Aşa de pildă, despre trupul lui Moise aflăm următoarele: Şi a murit Moise, robul lui Dumnezeu, acolo, în pământul Moabului, după cuvântul Domnului; şi a fost îngropat în vale în pământul Moabului, în faţa Bet-Peorului, dar nimeni nu ştie mormântul lui nici până în ziua de astăzi (Deut. 34, 5–6). Pe atunci iudeii erau înclinaţi spre idolatrie şi uşor ar fi putut cădea în această idolatrie a venerării trupului lui Moise, ştiut fiind cât de apreciat a fost Moise înaintea poporului. Deci, dacă i-au ascuns trupul, este tocmai ca nu cumva, avându-l înaintea ochilor, să-l venereze.
Preotul: Şi după Testamentul Nou, trupurile sfinţilor sunt îngropate, ca şi ale tuturor creştinilor, şi numai acelea din ele care fac minuni sunt dezgropate şi li se dă o cinste deosebită, dar nu adorare, ca lui Dumnezeu. Prin această cinstire ele nu sunt idolatrizate, căci a venera nu este acelaşi lucru cu a idolatriza. În Testamentul Vechi au fost ascunse moaştele lui Moise şi poate şi ale altor drepţi, pentru că iudeii, într-adevăr – fiind înclinaţi spre idolatrie –, avându-l, l-ar fi zeificat ca pe viţelul de aur (Ieş. 32, 1–35, Deut. 9, 16), sau ca pe şarpele de aramă (IV Regi 18, 4). Pentru evitarea acestor rătăciri, era bine să rămână ascunse trupurile unor bărbaţi sfinţi şi drepţi, ca Moise, despre care, de altfel, ştim că însuşi Arhanghelul Mihail căuta să nu-l lase în stăpânirea diavolului (Iuda 1, 9). Pe atunci trupul mort era socotit ca necurat, căci încă nu sosise Hristos cu harul Său sfinţitor şi deci trupul omenesc era încă nerăscumpărat de sub stăpânirea diavolului. Totuşi, iudeii cinsteau şi trupurile morţilor, fiindcă le îngrijeau mormintele (Matei 23, 29).
Încă să ştii şi aceasta, că Biserica a cinstit din primele veacuri osemintele mucenicilor, adunându-le cu mare evlavie şi grijă şi zidind altarele bisericilor peste ele, iar mai târziu, îngrijindu-se ca în altarul fiecărei biserici, ca şi în sfântul antimis de pe altar, să se pună o părticică din sfintele moaşte, ceea ce se face până azi.
Epistola Bisericii din Smirna despre martiriul Sfântului Policarp, episcopul acelei cetăţi († 166), spune: „Noi am strâns oasele lui ca pe un odor mai scump decât aurul şi decât pietrele scumpe şi le-am aşezat unde se cuvine; aici ne vom aduna cu bucurie şi Domnul ne va da nouă să sărbătorim ziua naşterii sale muceniceşti, spre cinstirea biruinţei şi spre întărirea altor luptători”. Se înţelege că cinstirea sfintelor moaşte se îndreaptă tot spre Dumnezeu, a Cărui putere sălăşluieşte în ele. „Cinstim moaştele mucenicilor ca să adorăm dumnezeieşte pe Acela, ai Cărui ucenici sunt, şi cinstim pe slujitori în aşa fel, ca cinstea lor să treacă asupra Stăpânului Care a zis: Cel ce vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte”.