Cred ca am fost invidioasa pentru prima oara in viata mea sau cel putin cred ca asta e ceea ce simt: invidie. Mi-a dat cineva, asa cum va spuneam ieri, o notita lipita la avizierul blocului in care locuieste. Eram exact Antonio Salieri tremurand de invidie in fata partiturilor lui Mozart, ma uitam la foaie si nu imi venea sa cred. “Ne aflam, fara indoiala, in fata unei opere de arta”, ca sa o citez pe profesoara mea de romana din liceu.

Asta scria pe foaie:

“Stimati locatari ai apartamentelor care au vedere la terasa de la etajul 1 (54, 55, 59, 60, 64, 65, 69, 70, 74, 75, 79, 80, 84, 85, 89, 90),

Va informam ca in data de 26 iunie terasa de la etajul 1 a fost curatata de toate gunoaiele aruncate (cutii de conserve, paine, coji de oua, sosete, brazi, tigari, rosii, ciunga, reviste, pahare, sticle de plastic).

La o zi dupa curatenie au aparut bucati de paine (altele proaspete) si o punga cu gunoi inchisa bine sa nu curga mizeria. Indraznim sa credem ca si acestea au fost aruncate.

Rugam insistent ca toate deseurile menajere sa fie aruncate la tomberon si nu pe terasa, in fata ferestrelor locatarilor.

NB. Luni, 30 iunie 2008, au mai aparut pe terasa felii de salam de sibiu si frunze de palmier.

Va multumim”

Am vrut sa parasim Romania de mai multe ori.

Acum 5 ani cu furie…textul de mai jos a ramas de-atunci :

« M-am hotarat sa plec la capatul lumii. Vorbesc serios.

Imi iau doi oameni dragi, geamantanele aferente, amintirile si …gata.

Bancul cu viermisorul care traia in balega doar pentru ca acolo era tara lui m-a pus serios pe ganduri.

Eu sunt personajul ? Da, mi-am spus si mi s-a facut rusine... de mine si de copilul meu.

« Ai grija, acolo nu umbla cainii cu covrigi in coada ! » mi-au dat de stire oameni care imi vor numai binele.

Nuuuu ? Ce nasol!

« O sa fii printre straini, n-o sa ai cui cere un pahar de zahar, apa, ulei, etc. » m-au avertizat altii

Da, imi vor lipsi vecinii care fac gratar chiar sub geamul meu in fiecare duminica, pustoaica nesimtita de la 4 care fumeaza pe balcon si-mi scutura scrumul in casa, dar nu ma saluta, vecinele in privirea carora simt invidia si nedumerirea – inca nu le seman,nu am sunci pe burta, permanent maruntel si miros a altceva decat a ceapa prajita.

Or sa-mi lipseasca multii verisori pe care nu i-am vazut de 20 de ani sau cei pe care nu i-am cunoscut niciodata.

Am deja lacrimi in ochi.

Cat despre paharul cu pricina nu l-am cerut niciodata nimanui.

“De ce pleci atat de departe?” m-au intrebat curiosii

« De ce nu ? » le-am  raspuns simplu.

Despre dragoste de tara si patriotism …

Nu sunt aroganta, nu dispretuiesc, dar nici nu iubesc poporul asta « brav si ospitalier », e o notiune prea abstracta sa-mi starneasca vreun sentiment. Imi sunt dragi doar niste oameni pe care am apucat sa-i cunosc, in rest…nu conteaza.

 Multumesc lui Dumnezeu ca m-am nascut aici, locul in care daca esti bolnav scapi numai pentru ca ai avut zile, unde trebuie sa furi mult ca sa nu faci puscarie, unde grosolania, prostia si tupeul te duc departe…

Multumesc statului ca ia pielea de pe mine oferindu-mi in schimb perspectiva unei batraneti mizerabile, vanzatoarelor ca-mi vorbesc urat, hotilor ca mi-au taiat gentile, oamenilor din autobuz care nu stiu de descoperirea deodorantului.

Ce poate sa ma mai mire cand aici am vazut totul ? Sunt temeinic pregatita pentru viata si am ajuns sa o pretuiesc profund din groapa disperarii mele.

Imi iau nostalgia slava, lenea orientala, tresarirea latina, originile bucovinene, complexele de cetatean extraeuropean si plec pana nu e prea tarziu. Cum v-am spus, tocmai la capatul lumii.”

Din pacate n-am putut pleca atunci. A urmat o perioada complicata in care s-au intamplat si bune si rele. Revolta s-a stins. Diverse proiecte pe termen scurt au trecut-o in planul doi. Mai tarziu au aparut lehamintea, oboseala. Intrasem intre timp in  categoria numita middle class cu tot confortul si plictiseala aferente. Putea fi o alternativa pentru multi ani, poate pentru toata viata. Bine ca nu putem sta locului, si ne  gandim mereu la cum ar fi daca…

Cum ar fi daca n-as mai simti povara tuturor lucrurilor de care m-am inconjurat?

Daca lehamitea ma facea sa refuz orice contact cu relitatea socio-politica romaneasca, inrebarea “cum ar fi daca” sapa tot mai adanc.

Cum ar fi daca am vinde casa noastra mult-visata din complexul rezidential X, cum ar fi daca am marita-o pe Mini, la care tanjisem atatia ani si care devenise doar o masina obisnuita imediat ce a fost a mea, cum ar fi sa nu mai dam o gramada de bani unei scoli private de doi lei care nu ne invata copilul decat sa fie ipocrit ?

Cum ar fi sa traim ceea ce doar visam?

Am renuntat la tot, la mormane de haine si pantofi, la obiectele cumparate compulsiv, pe care nici macar nu mai aveam chef sa le scot din ambalaje, la casa, masina, asigurari, serviciu.

Ce era atat de complicat si apasator s-a transformat intr-un simplu cont bancar. Atat.

Va doresc sa traiti macar o data in viata senzatia asta de profunda libertate.

In ziua in care totul se limpezise scriam:

“Sunt doar eu.

Goală pe sub hainele astea neutre.

În metrou, la fel cu oricare(poate mă trădează încă pantofii).

Sunt doar eu

alunecând ca un peşte.

Eliberată, năucă, neliniştită.

Sunt buzunar plin cu lozuri

si bilet mototolit de o fată blondă,

frunză sau ploaie picurând peste ea.

Sunt pas obosit.

Sunt liniştea unuia care nu mai are ce pierde.”

Asa am plecat in lumea larga.

Dusi de intamplari, fara o destinatie clar stabilita, doar stiind ca exista un loc la malul unei mari.

Din aproape in aproape am ajuns unde trebuia, asistand la jocul hazardului, primind semne bizare (ar spune unii), pornind in miez de noapte spre necunoscut.

Am gasit locul si rostul si linistea acum cand nu mai avem decat lucrurile esentiale. 

Cum arata totul cand te simti ca un acord gresit in simfonia firii? Heh.. voi pune cele mai incomode intrebari doar pentru ca nu mai am batiste pentru a lacrima ca o domnisoara in fata cadoului mult visat dar mereu amanat. Viata este mult mai calma atunci cand esti tractorist. Imi voi da doctoratul in aceasta meserie..

"Vorba dulce.. mult aduce" - este, poate, zicala cel mai prost inteleasa dintre multele pe care poporul asta le repeta la nesfarsit, de la coada sapei pana la cravata din Casa Poporului. Dar ce inteleg ei? Ce inteleg? Ca bunul simt si limbajul adecvat, politicos, direct, calm, neinsistent reprezinta caile catre raspunsul problemelor care ii macina? Nicidecum!

Vorba dulce aduce mai mult a instigare la servilism, urari de sanatate penibile, strangeri de mana indraznete, imbratisari constrictoare, zambete in exces, umilinte necesare, maini intinse, insistenta indarjita, reveniri, zgomot, ingrijirea epoletilor, prestarea de servicii. "Zambeste in stransoare, accepta mana, primeste sarutul, priveste, Iuda!" - ziceau neuronii cautand in groapa de gunoi a mintii.

Si care este raspunsul lor? "Pai daca esti prost si nu te bagi in fata! Pune mana, intinde, cere, urla, cere, zambeste, cere, baga-te in seama, cere, prefa-te, cere.." Intr-o astfel de tara, devii retardat daca ceea ce tu numesti bun-simt este catalogat drept lipsa de curaj, atitudine de fraier.. Romania - tara "VREAU - IAU!".

Romania.. tara in care trebuie sa te faci remarcat folosind procedeele de mai sus. Tara in care trebuie sa stralucesti mai mult ca soarele pentru a fi remarcat. Tara in care un licurici bine plasat poate constitui lumina viitorului. Tot ce trebuie sa faca este sa ceara sa fie privit ca sursa de lumina.

Romania.. ramai in ea?

Romania.. mori in ea..

Romania.. nu inseamna romani! Romania este pura, superba.. NEAMUL este cuibul de viermi.

Romania.. ce faci daca iti ascunzi lacrimile si zambesti atunci cand ti se cer explicatii?

De ce aprecierea se obtine in Romania doar daca o ceri? De ce aprecierea nu vine de la sine? A spune "vreau sa fiu apreciat" nu este acelasi lucru cu "cer sa fiu apreciat". De multe ori, "a vrea" inseamna ca trebuie sa faci de milioane de ori mai multe eforturi decat daca ai "cere" sa fii apreciat. Si cum altcumva sa traiesti daca nu esti apreciat de cele cateva persoane care conteaza...

Privirea e asa de grea si atintita inspre incertitudine incat nu mai poate fi vorba de nimic altceva: "jena de a ridica ochii pentru ca nu cumva sa se citeasca vreo dorinta in ei".

Multumesc, Romania, pentru ca existi... cimitir al tuturor dorintelor crescute in intuneric, peste care nu s-a pus nici un licurici. Dorinte si zbateri poate titanice.. poate ca omul e prea mic, prea incapabil, prea lipsit de energie pentru a modifica relieful social..

Cunoaşterea corpului uman presupune efectuarea de disecţii. Superstiţiile şi prejudecăţile religioase au îngreunat "aprovizionarea" universităţilor cu cadavre. Nu se cunosc nici acum împrejurările în care Leonardo da Vinci a participat sau chiar a efectuat el însuşi disecţii. Se ştie despre un număr de 30 de condamnaţi la moarte care au ajuns sub bisturiul ilustrului renascentist. Unele dintre desenele sale sunt înfricoşătoare, bunăoară cel cu uterul secţionat şi fătul înăuntru.

Primele cadavre furnizate legal laboratoarelor universitare erau cele ale condamnaţilor la moarte. Familia condamnatului nu avea niciun drept asupra cadavrului celui executat. Doar autoritatea, reprezentată de monarh. Situaţia era similară şi în cazul decedaţilor din cauze naturale sau altele decât execuţia dispusă de un tribunal: mortul nu mai era proprietatea nimănui.

Sărăcia din Scoţia atinsese un nivel insuportabil în secolul al XIX-lea. Mizeria, foametea, bolile, molimele măcinau populaţia oraşelor industriale. Perioadele de recesiune şi sărăcia generează o categorie de sub-oameni, bestii, speculanţi, jefuitori. Personaje îndoielnice, dispuse să comită orice fel de acte pentru a se îmbogăţi rapid. Cei mai cunoscuţi sunt doi pierde-vară, care-şi înecau necazul şi-şi plângeau sărăcia în faţa cănilor cu alcool, prin hanuri şi cârciumi insalubre: William Burke şi William Hare. Principala lor ocupaţie era înşelătoria. Se ocupau de mici găinării şi detestau munca onestă, care nu le aducea niciun beneficiu.

Am vazut o parte din trailer si finalul emisiuni (in care totul era deja curat), insa e suficient ca sa iti dai seama de probleme grave ale femeii (o babuta pe la 60 de ani).

Baba la fiecare cateva cuvinte zicea ca vine intunericul si cutremurul si ca trebuie sa fim pregatiti.

Ba CHIAR credea ca aghiasma si alte obiecte de cult sunt ceea ce merita salvat in caz de "cutremur si intuneric". Poate chiar sa te ascunzi sub ele doar doar n-oi muri strivit de tot blocul ce pica peste tine.

Fata ei (altfel o gagica muncitoare) tragea de ea sa puna mana pe mizeria de prin casa, cand asta se ruga incontinuu.

Singura ei dorinta era sa mearga la biserica toata ziua (asta era si explicatia pentru faptul ca traia intr-o cocina).

Si inca ceva foarte tare: avea o vitrina intreaga (d-aia in care tin bosorogii vesela buna) plina ochi cu icoane.

Si pe toti peretii cruci de fum ca sa goneasca demonii.

Here comes the rant:

Ba popa/pastor/circar ce esti, ce o ai pe toanta asta in parohie. Sunt convins ca tu esti ala care i-ai bagat toate mizeriile astea in cap si adunate cu scranteala ei a ajuns in asa hal incat bietul nepot (cam de 5 ani) putea oricand sa faca vreo hepatita sau altceva mai grav.

Pune naibii mana si invat-o ce-i aia igiena, spune-i ca vine cutremurul si intunericul peste 20 de ani ca asa ai auzit tu, dar pana atunci toata lumea trebuie sa invete sa dea cu matura.

De ce sunt ofticat pe popa? Pai daca esti prost nu e vina ta, nu poti mai mult. Dar cand altcineva profita de faptul ca esti prost si genereaza o gramada de probleme manipulandu-te atunci da, meriti ce-i mai rau.

Vroiam sa zic ceva si de biata copila ce trebuie sa fuga prin alte tari ca sa avorteze dar in afara de "mori nenorocitule" pentru unchiul ei, nu-mi iese.

Tractoristul ara pamantul. Cutele solului atrag viata iar soarele se arunca scarbit de amintirea primei inventii care l-a facut sa fie uitat noaptea: lumina artificiala. Tractoristul ara la lumina proiectorului, ridica tirantul, potriveste adancimea, regleaza discul de faramitat, acceleareaza si traieste impasibil. Nu exista nici un Van Gogh sa-i murdareasca imaginea printr-o dinamica sordida a staticii.  In acest pamant si-au gasit destinul atatea generatii si atatea inca par a mai chema viata sa se ingroape fara regrete sub brazde. Asteptam farfuriile zburatoare care sa are cu nano-pluguri inteligente..

Afara e frig. Mai frig decat in sufletul tractoristului. Sau doar in iluzia unui taciune care este tinut la piept pentru a se incalzi, pentru a nu se stinge. Tractoristul asteapta pe prietenul sau de pe excavator sa bea. Zapada pare sa zadarniceasca orice efort. Viscolul - o arma analgezica. Vodka nu mai vine. Tractoristul este acum asediat de frigul demonic din ochii proprii din geam. Sau.. nu sunt ochii lui? Tractoristul asteapta si incepe sa inghete. Este mai rece decat frigul de care se temea, incepe sa se topeasca la auzul primelor acorduri ale crivatului. Tractoristul nu are speranta nici cat sa aprinda opaitul pentru a-si toci creionul scriind ineptiile pe care le scriu eu acum. Tractoristul merita o oda.

Intai este cucerit subconstientul. Usa e larg deschisa. Renuntarea e prea nimicitoare, dorinta este inspaimantata, tremura dezolata intr-un colt intunecat. Zapada intra si calmeaza, acoperind amintirile pentru a le transporta peste prezent in viitor, acolo unde dorinta va creste, se va dezvolta intr-o adevarata padure a promsiunilor unui univers care nu are nevoie de oameni. Fantasma este luata de pe colina unde moartea o invata sa forjeze razele lunii cu un arcus si o vioara veche de cand iadul. Iluzia neagra este atat de cald si coborarea in viata este de nesuportat intr-un viitor in care realul este singura optiune. Fantasma se teme doar de ceea ce inseamna senzatia fara Iluzia Neagra. O floare nu poate sta doar la soare..

Si cu asta inchei sirul ineptiilor pentru ca mi-am batut joc ca un tractorist beat in brazda.

In orice caz, nu pot sa dau un titlu acestui cvasi-eseu pentru ca nu pot sa-l echilibrez, sa-i realizez vreo armonie cu macar una dintre directiile sus amintite. Si este important de notat faptul ca nu am innebunit, chiar daca titlurile de mai sus par foarte siropoase, spalacite si folosite. Este cu atat mai mult adevarat cu cat nu pot pretinde ca acestea ar fi domeniile mele de activitate spirituala (ceea ce incep sa tagaduiesc ca am..).

Voi incepe prin a reanaliza idei intalnite la diversi ganditori (printre ei s-ar numara Nietzsche, Noica, Cioran.. si multi altii pe care nu mi-i amintesc momentan).

Doresc sa-mi exprim scepticismul (doar este un anti-blog) in ceea ce ii priveste pe poeti. Pe cei de duzina. Pe cei care scriu randuri avand o aceeasi tema: iubirea. Socot ca nu exista jignire mai mare decat aceea de a fi acuzat ca ai scris o poezie de dragoste. De ce? Simplu, in zilele actuale, aceasta este reteta care vinde. Exploateaza o slabiciune a poporului. Iubirea devine sinonima cu hartia igienica. Raul necesar. Va avertizez ca nu veti avea rabdare sa cititi tot ce voi scrie. Imi doresc sa epuizez toate gandurile adunate intr-o calatorie recenta. Din cauza angoasei care ma invaluie atunci cand trebuie sa fac apel la memorie, voi scrie fara a lega clar ideile intre ele. Incerc sa imi amintesc toate nucleele de idei care mi-au plesnit cortexul bolnavicios.

Singuratatea: niciodata nu m-am simtit mai singur decat intre oameni. Multe se pot comenta pe marginea acestei afirmatii clasice, pe care o sustin si eu. In primul rand, oamenii iti pot dovedi cat de singur esti tu si cat de capabili de a forma turme sunt ei. Turme intru spirit si intru stomac. Sau poti fi intr-o alta latura a figurii sociale: sa nu-i intelegi. Sa nu intelegi, sa nu crezi, sa fii prea angrenat intr-o stare de apatie. Mai exista si posibilitatea ca starea sa fie indusa de umanitate: esti o vacuitate care atrage ametitor senzatiile de singuratate pe care le detecteaza in adancul semenilor. (Ultmiul caz e pur teoretic si experimental).

Iubirea: o dovada de egoism. Nu poti iubi fara egoism. Te iubesti, de fapt. Si oricat ai rafina..

Iubesti starea pe care ti-o formeaza proximitatea fizica si, mai ales.. mai ales.. imateriala a unei alte persoane. Tu. Tu nu poti concepe o existenta fara aceste senzatii. Esti marsav. Te complaci in situatia victoriosului care reuseste sa reverbereze de aceleasi sentimente de implinire care il incearca si pe seamanul tau (adica tinta iubirii tale). Este o stare de vanitate suprema: tu esti fericit (in modul josnic, din pacate) si esti capabil sa fericesti. Ce poate fi mai inaltator - este fraza care vine in mintea oricarei gospodine calite in fata telenovelelor. Si totul poate deveni tragic.. realmente: renuntarea. Sa iubesti atat de mult incat sa fii capabil sa renunti la fericirea personala pentru a nu face rau tintei sentimentelor tale. Tot o dovada de orgoliu, chiar daca este ascunsa dupa o trena atat de nobila. Este cea mai puternica dovada de orgoliu.. Esti invins, dar pleci cu mandria ca ai fost capabil sa faci un sacrificiu atat de mare.. in numele iubirii. Atunci cum mai poate reprezenta iubirea ceva frumos? Avem modalitati de a-i reabilita imaginea de lacheu al "eu"-lui? Nu stiu. Mecanismul nostru este clar: percepem totul prin noi. Prin eu. O perspectiva asupra iubirii pare imposibila. Incercand sa o construim in sfera abstractului, putem doar sa remarcam radacina adanc infipta in inima binelui universal. E un bine universal pentru ca seva ei distruge, in cele din urma, "eu"-l. DA, iubirea este un parazit al firii. Este normal sa o consideri o slabiciune, sa nu o doresti. Modalitatea secundara prin care poti obtine aceeasi finalitate (doar daca atingi straturi mitice de transcendentalism - fapt valabil si pentru prima varianta): sa lasi ura inchisa in "eu", incat sa-l dizolve, sa clocoteasca, sa zgarie boilerul interior pana totul va fi doar un tablou al uitarii si al ataraxiei. Pentru a ma exprima patetic, pot spune ca sentimentele astea "nobile" sunt ca un potop de lava: cad peste un oras intern, construit dupa personalitatea individului, il pustiest doar pentru a lasa in urma lor o coloana indestructibila, ce in jurul careia se formeaza mugurii plantelor avide de cunoastere. Este vorba despre un turn imaginar, o piesa din cel mai dur metal, inconjurata de cele mai rezistente caramizi. Daca acest turn nu cade, atunci satisfactia de a privi ruinele devine melancolica. Este cumva o senzatie de mit al mesterului Manole inversat. Vrei sa distrugi si, din ruine rasare ceva persistent, imuabil. Unde sa pui noile temelii? Sa construiesti in jurul relicvei? Trebuie curaj si rabdare.. relicva este cea care atrage norii haosului despre care aminteam mai devreme.

Ce se mai poate spune despre iubire? In mainile neavizatilor este o trusa de cosmetice. Aici ma refer la poeti. Pentru a dezvolta o idee precedenta, pot spune cu tarie ca acestia se numara printre persoanele cel mai putin demne de mila. (daca mila poate comporta o reflexie de demnitate. oximoronul este, totusi, binevenit in context). De ce sa ornezi atat de mult creatia ta, invocand tocmai iubirea? Liricul a presupus dintotdeauna maxime ale egocentrismului. De ce il incurajam? Dar, mai ales, de ce il lasam atat de needucat, atat de vulgar? Nu este suficient sa porti o bijuterie daca ochii tai nu radiaza noblete. Iar, cand ochii tai vor emana undele sentimentelor nobile, atunci nu mai poti suporta bijuteriile.

O alta idee, pe care urmeaza sa o expun, graviteaza in jurul subiectului "senzatii placute". Senzatiile de sublim, trairile inaltatoare nu par a fi posibile fara o suferinta complementara. Fara durere, e imposibil sa simti o mare placere. Pur si simplu, totul e o falsitate, un surogat, o senzatie sintetica.. daca nu se foloseste suferinta pentru a ajunge pe culmile cele mai ascutite ale extazului spiritual. Iarasi, poetii sunt cei care vor cu orice pret sa anunte acest proces, ca si cum ar fi ceva special, specific doar lor (ma refer, repet, la poetii ieftini, de sant). Cine este atat de inchis incat sa nu inteleaga si sa auda fara a vedea scris undeva urmatoarea idee:

"Sentimentul incepe ca un cutremur, simt ca ma prabusesc. De fapt, lumea se intoarce, norii ajung jos, iar eu incep sa cad in gol. Sunt atras de greutatea norilor, de setea lor pentru lacrimile neplanse, adunate in stalagtite pe boltile sufletului. Norii tanjesc dupa mai multa apa, dupa licoarea zidita in interior. Atunci ajungi sa nu mai stii daca zbori sau cazi. Te indrepti vertiginos catre cer, si, totusi, cazi. Cazi in abisul cosmic. Zbori precum o raza de lumina care fuge de amintirea inceputului. Apogeu al simturilor, o lume zdruncinata in care notiunea de aripi este o fateta a initiativelor ludice, deci nimic profund intr-o densitate de senzatii acetice."

Si, totusi, sunt atatia poeti care lustruiesc cuvintele, care fac ceva atat de josnic precum vanzarea iubirii. Si pretind apreciere pentru asta. Tragic este ca o primesc. Pot afirma cu tarie ca nu inteleg de ce. Probabil ca nu inteleg iubirea. Si nu fac din asta un edificiu pentru vreun complex psihic. Poate nu inteleg ce inteleg altii prin iubire.. poate nu.

Parerile despre singuratate sunt impartite. Mai pretind ca exista un tip ascuns de singuratate: cea absoluta, dar plina de valente interminabile ale proiectiilor senzoriale. Suprema dovada de egocentrism dar si de iubire consumatoare, efuziva: iubirea propriei singuratati. Ce poti iubi in singuratate? Tocmai absenta obiectului. Este suprema dovada de iubire: fara interes, fara obiect. Este poate singura iubire sincera in sensul unei decantari a fluidelor psihice. Impuritatile ajung in abis, sufletul incearca sa se mentina la suprafata, golit de srapnelele razboiului cunoasterii de sine si de lume inconjuratoare. Acolo pot spune ca are sens nobletea iubirii. Probabil ca toti dorim sa admiram destramati de consternare sincera o imagine imateriala, care a ramas impresionata in interiorul ramei singuratatii. Acolo totul ne-ar consuma numai deschizand pentru o microsecunda ochii. Imi doresc poeti care sa poata inrama in versurile lor macar o bucata din panza mai sus amintita. Cred ca este posibil.. regret ca nu pot face eu asta. Poate se vor trezi cetele de poeti abandonati luxului oferit de metafore ce contin flori, trandafiri, pauni, porumbei, pitici, ingeri, zane, diavoli, zei, substante chimice..

Memoria ma lasa si nu mai pot intelege ceea ce ar fi putut ramane intiparit mai mult timp pe zidul pustiului interior. Da, e un pustiu ingradit. Referitor la acest lucru, limitarea nu e o tragedie.. daca marea poetilor ar putea vorbi, cred ca si-ar exprima dorinta ardenta de a-si cladi un astfel de zid, de a se izola pentru a-si iubi fiecare imagine a apusului din apele sale involburate. De ce nu inteleg asta si marii poeti care isi tot fabrica scuze pentru a-si arata lipsa de profunzime?

Este evident faptul ca si eu am dat dovada de superficialitate criticandu-i. Cum altfel poti critica pe cineva josnic decat coborandu-te (sau urcand, poate) la acel nivel? Nu poti avea pretentii daca nu esti capabil sa faci un lucru cel putin la fel de bine ca si tinta dezgustului tau. Am certitudinea ca nu m-am ridica la nivelul multor poeti pe care i-am murdarit acum, dar esenta mea de jigodie nu m-a lasat sa tac.

Inchei continuand poemul epic:

".. si unde invizibile alcatuiesc turle si acoperisuri, strazi si pomi, agitatie, muzica si miresme.. un intreg oras in care speranta este destinata sa traiasca si sa moara."

Afara, ne intampina o placuta care ne spune – in mod incorect si ilegal - ca ne aflam pe str. Radu Enescu, numele cu care decana dorea sa inlocuiasca rusinosul cuvant „Abatorului”.

Intrand pe poarta facultatii, vizitatorii se pot intoarce in timp cu cel putin 50 de ani, cand incalzirea cladirilor se facea – ei da, dragi tovarashi shi prieteni! – cu lemne!

Cele patru sali de curs (ce-i drept, 3 dintre ele dotate cu banci moderne) te intampina cu un aer intunecat de la fumul semi-toxic care si-a lasat amprenta adanc intiparita in tencuiala.

Demn de mentionat este faptul ca in cea mai mare sala din toata facultatea nu incap toti elevii dintr-un an, astfel ca daca vreti sa prindeti loc la examen (sic!), n-ar fi rau sa va aduceti de acasa un scaun si o masa pliabile.

Altfel, curtea este destul de primitoare, ne intampina si cu niste trandafirasi, iar daca aveti chef de fructe, mica livada va poate oferi cate ceva. Nimic legat de conditii optime si demne unei facultati, dar macar dispunem de o sursa naturala de vitamine!

Poate, citind aceste randuri, i se va inmuia inima vreunui bogatas sau vreunui Gigi Becali si ne vor ajuta si pe noi cu un sediu decent. Sau poate ne ajuta cei de la demolari, sa il vedem praf si la propriu, nu doar la figurat.

Start! Undeva printre blocuri răsună un cânt de jale si durere: "Şi pentru cel mai mare barosaaan, Waşington! Fărăăă număăăăr ca să moară toţi duşmanii!" etc.

-> Merg câţiva metri şi observ că cineva şi-a lăsat casetofonul în maşină. Mare greşeală, mâine o să-i pară rău!

-> Când ajung la farmacie, ca (aproape) în fiecare seară, mă întâlnesc cu "doamna sfioasă fără adăpost", aşa îi spun eu. E mereu îmbrăcată în negru şi nu e chiar jerpelită, evită contactul cu alte fiinţe umane şi stă cu capul plecat. Are la gât coliere si bucaţi de aluminiu, iar la mâna dreaptă poartă multe mătănii, brăţări şi alte obiecte din metal. Stă mereu, fie iarna, fie vară, la întrarea în farmacie. Nu ştiu de ce, dar eu mi-am închipuit întotdeauna că a fost profesoară cândva.

-> Lângă benzinărie sunt adunaţi urmaşii băieţilor de cartier, nişte agarici pe care îi văd de ani buni stând adunaţi în faţa unui obiectiv strategic. Stau pur şi simplu în picioare şi mănâncă seminţe până se face covor pe asfalt. Aceşte specimene îmbrăcate stil cocalar.com s-au adunat la început pe la colţuri de bloc, apoi au apărut înternet cafe-urile şi s-au adunat acolo. După ce au dispărut "interneturile" s-au adunat la casa de pariuri, iar recent s-au mutat lângă benzinărie. E viaţa lor!

-> După benzinărie urmează curtea cu ţigani. În mijlocul civilizaţie mai există câteva cocioabe strânse ciorchine într-o curte mică, în Sălăjan. Activitatea e diversă. Ori ies în pijama să fumeze "la poartă" , ori îşi scot sistemul 5.1 cu tot cu dvdplayer şi ascultă manele în timp ce joacă table. Când sunt cu adevărat binedispuşi îşi parchează maşinile cu spatele la stradă, dau muzica la maxim şi beau bere din sticle de plastic. Azi erau doar doi care fumau în linişte.

-> Urmează apoi părculeţul făcut recent de Negoiţă. Eeeee dragii mei, acest parculeţ e un tărâm magic! Multe năzdrăvanii se întâmplă aici. Câteodată găseşti emokizi, câteodată găseşti muncitori care beau o bere după muncă, altădată găseşti pitzipoance de cartier care o ard aiurea cu cocalarii de serviciu. În seara asta era nebunul beţiv care vorbeşte singur. Stătea pe o bancă şi rostea în neant: - Amore mio, spune tu! [pauză] - De ce nu vobeşti fă cu mine, da ce io vorbesc singur!?!?! întotdeauna are o sticlă mică de bere Neumarkt în mână, dar fac pariu ca n-are bere în ea :D.

-> Traversez strada Ilioara ajung în faţa blocului meu. La prima scară, pe bancă, stă Ilie. Ilie e un personaj simpatic în sinea lui şi cred că are un ficat beton. Ilie n-a mai fost treaz de prin '93 dar e încă în viaţă. Ilie face multe pentru câteva "sute" de tărie. Spală maşini, vinde flori sau lemne pe care le găseşte la gunoi, îţi deschide uşa la scară şi cred ca uneori mai face şi pipi în lift.

-> Trec barbatul cu ficat de fier şi ajung la scara mea. Ne-au furat caloriferul de la intrare joia trecută. Pe mine nu mă deranjează dar e nasol pentru Ilie, el acolo se încălzeşte iarna. Urc la etajul cinci unde miroase a pipi de câine. Cineva îşi usucă unul sau mai multe covoare "botezate" de patruped. Intru repede în casă. Finish!

Stiu, e lung şi plictisotor, dar în câţiva ani va deveni document istoric.

Foto 1

Foto 2

Sa incepem: pagina se vrea un avertisment pentru potentialii imigranti romani, care sa ii determine sa ramana in Romania. Are forma unui tabel in care vedem fotografii demoralizante, care (daca le clickaim), ne duc la pagini in care autorul ne povesteste cat de murdar, insalubru, periculos si injositor este sa traiesti in Montreal.

Vedem poze cu masini ruginite, cu drumuri cu gropi, case construite din carton, metrouri murdare, intruniri electorale si pe autor muncind ca gunoier. Scriind intr-un stil ce se vrea ironic, dumnealui ne transmite pretioase cunostinte adunate prin propria-i experienta:

"ajutorul social este pina la urma o forma de finantare a proprietarilor de imobile. Intre 60 si 90% din banii primiti de la stat ii returnezi prin chirie".

Daaaaa? Sa ridice mana cine a mai auzit de o tara in care ajutorul de somaj este mai mare decat chiria cu pana la 1.5 ori (asta daca dai pe chirie 60% din ajutor). Cum vi s-ar parea un ajutor de somaj de 375 de euro? Am luat ca referinta o chirie de Sibiu, la Bucuresti e si mai mult, cred.

Mai mult decat atat, provincia Quebec este singurul loc de pe Pământ unde un om (sau familie) poate trai o viata intreaga numai din ajutor social. Acest lucru este posibil deoarece Quebec e singura provincie canadiana care primeste de la bugetul federal mai mult decat contribuie - fapt care intretine antipatia vorbitorilor de limba engleza la adresa francofonilor.

Am auzit la radio, in perioada in care se discuta noul buget, ca guvernul Quebec-ului a initiat un proiect (de propaganda in mass-media) care sa ii determine pe locuitorii care stau "pe social" sa isi caute de munca. Adica ii roaga frumos sa mearga la munca, sa nu mai cerseasca de la guvern. Din ce am auzit (tot la radio, caci ascult Radio Canada in limba franceza pe drum spre servici), cei mai multi someri sunt magrebienii. Acestia sunt imigrantii din Africa de Nord, care vorbesc franceza, dar vin de la un nivel de trai extrem de redus. Cand ajung in Montreal, ei realizeaza ca saracia din Canada (ajutorul social iti permite sa traiesti, dar fara prea mult lux) este mult mai mult decat nivelul mediu de trai de la ei. Cine ar simti nevoia sa munceasca, cand poate sta acasa in conditii mai bune decat avea in tara lui, unde mai si muncea?

"Multa lume mi-a zis, sa nu mai fac poze sa-mi iau un job de supravietuire. Altii, probabil mai umblati prin lume, m-au sfatuit ca este prostie sa te incurci cu asa ceva atita vreme cit poti trai si fara."

Nou-venit intr-o tara straina, omul fotografia norii si nu era sigur daca are sau nu nevoie de servici. Atitudinea spune totul, cred eu.

In pagina despre masini ne arata poze cu masini ruginite, uitand ca in celelalte fotografii ne arata masini cum nu multi dintre noi sperau sa aiba in Romania.

In incheiere o sa imi spun parerea: mie imi suna a vacarul suparat pe sat. Satul asta strain (Montreal) nu ii da casa, nu ii da job de 80 000$CAD/an pentru 2 ore pe zi, 3 zile pe saptamana, are case din carton, are drumuri proaste (nu ca omul nostru ar avea masina sa mearga pe ele). Nu spune nimic despre curatenia din downtown, nici despre nivelul de trai al celor care au un job nomal. Probabil nu stie cum e... Imi amintesc interviul pentru imigrare: functionarul quebecos mi-a spus sa nu sper sa imi gasesc de munca in domeniu mai devreme de 3 (trei) ani. Eu as numi asta comportament responsabil si, astfel prevenit, nu vad cum m-as fi putut supara ca nu am servici de birou si nu ma imbrac in costum pentru a merge la munca...

A ales imaginile cele mai compromitatoare sperand sa se razbune pe orasul care nu i-a aratat respectul cuvenit unui imigrant din Romania. Eu am condus prin Montreal mai bine de 4 ore, de la periferie spre centru si inapoi. Nu am vazut mizerie, nici homeless, nici darapanaturile pe care le-a cautat domnul nostru. De fapt, in afara de crapaturile din asfalt, nu am regasit nimic din ce am vazut in pozele lui; mai ca as crede ca eu am fost in alt Montreal.

Pe scurt, mostra de comportament balcanic: eu nu am fost destul de bun pentru voi, hai sa va fac de ras! Pacat ca astfel de oameni isi spun romani si ne construiesc o imagine de cersetori si capsunari.

Noi am jucat in opt jucatori . Cocis , Banel si Dica au jucat pentru ei . Ei ne-au jucat in picioare . Asta e .

Lobont si-a aratat iar clasa . Daca nu era el , plecam cu un sac de goluri si de la italieni si de la olandezi . Rat si Contra au parut obositi . Chivu s-a zbatut mult dar degeaba . Mutu cred ca a cedat psihic , dupa acel penalty . A se observa ca marii jucatori nu cad psihic . Eu nu insinuez nimic , credeti ce vreti dar Mutu nu a aratat absolut nimic la acest European . Ma rog , faptul e deja consumat . . .

Sa va aud acum p-astia care il laudati pe marele , imperialul , unicul . . . Pitzi . Deci la 1-0 pentru ei , noi ( care nu mai aveam ABSOLUT NIMIC de pierdut ) , nu atacam gram . Ei nu mai aveau ABSOLUT NIMIC de castigat . In atac nu am contat . Nu tu pressing , nu tu presiune , nu tu nimic . Patetic . Voi ati vazut cum s-au aruncat italienii peste noi , in ultimele minute ? Oare Pitzi stie de existenta termenului " Forcing de final " ? Asta e mod de a juca un meci decisiv ? ! ? ! ? ! ? !

In conditiile in care olandezii au jucat cu echipa a 2a , erau deja calificati prin urmare nu au dat 100% , noi trebuia sa-i haituim , sa-i presam , sa-i exasperam si sa-i alergam pe tot terenul . Dar ce sa-i alergam pe tot terenul cand noi nu avem conditie fizica ? Dar hai sa nu dezgropam mortii :-j

Deja stiu declaratiile oficialilor . Nu va mai uitati la televizor , va spun eu de acum : " Asta este , plecam cu fruntea sus de la acest european , atat s-a putut " ; " Am jucat bine " ; " Jucatorii au facut tot ce au putut , insa adversarii au fost prea buni " , etc . Lista asta de stereotipuri poate continua la infinit .

Pana data viitoare ,

Nu uitati ,

There is no spoon !

Insa asta nu e ceea ce promovez eu.

Ca si elevi, am fost mereu batjocoriti de catre profesori si minister; ca si viitor profesor, voi fi probabil batjocorita de minister si asta se intampla pentru ca noi romanii nu avem coloana vertebrala. Nu suntem capabili sa ne folosim de drepturile noastre. Dar sa va explic ceea ce ma deranjeaza pe mine. Ca invatam aiurea prostii care nu ne vor ajuta la nimic in viata? Am inteles. Ca suntem o mana de generatii ratate care au iesit ratate din cauza unor dascali ratati si frustrati? Am inteles. Ca dam un examen care nu exprima absolut deloc nivelul nostru de cunostinte (avand in vedere ca se copiaza, se aranjeaza, etc) si ca avem de invatat mult mai mult decat este normal si uman posibil? Am inteles si asta. Ca suntem niste ignoranti care de fapt nu stim nimic si acest lucru va ajunge sa aiba un impact nefast socio-economic si socio-uman? Am inteles. Ca nu promovam educatia permanenta? Am inteles si asta. Ca nu suntem capabili sa ne ridicam impotriva batailor de joc pe care trebuie sa le suportam cu fiecare ministru care ajunge la putere in Ministerul Educatiei si Cercetarii si Invatamantului si rahatului? Ei bin, asta NU mai pot sa inteleg. Ce se intampla, oameni buni? Cum este posibil ca la examenul oral de LIMBA SI LITERATURA ROMANA, toti clasicii sa fie eliminati din programa scolara pentru inlocuirea lor cu raportul lui Tismaneanu? Cum se poate ca acest lucru sa se intample cu cateva luni inainte de bac? Si mai ales, cum se poate ca nimeni sa nu faca nimic? Pai dragi membrii ai Academiei Romane, voi ce Dumnezeu paziti? Pentru ce exista aceasta Academie Romana? Cum se poate ca voi sa fi alcatuit un raport manifest referitor la aceasta situatie doar acum doua, trei zile? De ce nu iese nici un profesor in strada, de ce nu iese nici un elev care sa spuna ca el refuza sa dea bacul? Dragilor, daca sunteti mii, ce va pot face? Credeti ca va vor impiedica pe toti sa mai dati bacul sau ca va vor exmatricula pe toti din examen? De ce nu ganditi, de ce nu va folositi de numarul mare in care sunteti pentru a schimba ceva negativ in ceva folositor voua? Eu nu pot sa inteleg, ma depaseste kktul asta in care suntem. Daca ii spui unui om ca tu ai face manifest pe chestia asta, iti raspunde "pentru ce? oricum nu rezolvi nimic". Nu exista asa ceva. Daca nici un profesor si nici un elev nu se va prezenta la bac, ce credeti ca vor face cei de la minister? Credeti ca va vor putea sanctiona pe toti? E dreptul vostru sa aveti parte de o educatie buna, sa aveti parte de aceleasi sanse si mai ales, e dreptul vostru sa cereti o schimbare. Dumnezeule, nu va pot intelege! Preferati sa va scaldati in mizeria asta gandindu-va ca poate trece. Personal, am sa ma interesez cum sta treaba cu demonstratiile si am sa incerc sa pun cap la cap un mars pe tema asta, eu una m-am saturat sa fim bataia de joc a tuturor. La mine la facultate e aceeasi problema: tot acelasi stil de dascali incompetenti, tot aceleasi metode de predare invechite, tot aceleasi monologuri, tot aceleasi pretentii de toceala, tot aceleasi dogme si tot acelasi sistem viciat. Deja m-am saturat! Trebuie sa putem face ceva in privinta asta.

A propos, daca aveti idei/pareri/sugestii in legatura cu asta sau daca ati vrea sa participati, astept comentarii sau mailuri pe adresa verde.deparis@yahoo.com.

In alta ordine de idei, una dintre cele mai bune prietene ale mele da bac-ul peste cateva zile, Lolo, asa ca ii doresc multa bafta si inspiratie! Te pup, papusa :)

Marti , 10 iunie , pe drum spre liceu :

El ( dragastos ) : " - Hai sa ajungem mai repede , ca trebuie sa te asculte aia , sa-ti dea nota . . . "

Ea ( la fel de dragastoasa ) : " -  Da-o in p**a mea de tzaranca proasta "

Sublim .

Pana data viitoare ,

Nu uitati ,

There is no spoon !

P . S . : Probabil cel mai aiurea articol de pana acum :-j

Personal, oricate prostii as zice, raman intr-o postura cruda prin simplitate: lamentarea asupra conditiei umane in ipostaza incarnarii mele. Nu pot fi obiectiv, dar incerc s-o fac exuberand de subiectivism. Evident, nici un fel de intentie clara a semenilor de a culege dintr-o mare de ineptii ganduri similare. Care ar fi scopul? Sa ne consolam ca nu suntem singuri? Multi se consoleaza astfel, isi petrec restul zilelor crezand in ceea ce pot sa admita.

Ar trebui ca apusul sa vina neconditionat.. insa el vine ca un fel de tristete a maselor.. Optiunile sunt: resemnarea sau renuntarea. Niciodata indiferenta sincera, crescuta in oceanul ratiunii. Toti pomii care ard in ceata prefacandu-se in cenusa lichida nu sunt decat imagini ale dorintelor, iar intreg peisajul e haosul cosmic. Problema se afla in seva bruta: de ce senzatia de regret? De aici parca ar creste numeroase alte ramuri.. sa fie oare tot un vis al vietii? Un vis macabru, caci viata vesnica e de neimaginat pana la capat, de nepatruns.. De asta ne luptam cu "variante reduse", creem false impresii si solutii la o problema pe care nu suntem capabili s-o intelegem. Poate ca nici nu exista consistenta in sens rational si, prin urmare, nici macar nu se poate vorbi despre o chestiune cu atributele unei probleme.

Apusul vine in gandire, in ratiune fie ca il dorim, fie ca nu. De ce sa mai aprindem focuri, sa cantam ca niste triburi de nomazi sperand in revelatii care, analizate la rece, sunt incapabile de a vindeca rupturile interne.

Nimic frumos, nimic care să te facă să spui: aaa, ce mişto! sau să exclami ceva, pozitiv, în orice caz.

Pe măsură ce cresc, conştientizez că lumea majorităţii românilor e foarte sumbră, haotică, fără niciun fel de coloană vertebrală sau repere (hai să zicem, nu morale, dar cel puţin afective sau intelectuale); deschid ochii în jurul meu şi-mi dau seama cât de prost trăiesc unii oamenii - şi nu e vorba despre lipsa de bani, ci despre faptul că n-au nici cea mai vagă idee despre, efectiv, cum să trăiască. La joie de vivre. Work hard, play hard. Chestii făcute până la capăt. No more piţipoance (btw, îmi place de mor site-ul ăla :D). Vacanţe frumoase, binemeritate, după ce ai muncit şi ai dat tot ce e mai bun, după ce ţi-ai împins limitele până la mama naibii. Nu există viaţă mişto altfel decât cu muncă. Asta e o treabă super tough, dar şi super rewarding. Nu există senzaţie mai mişto decât să priveşti o panoramă, pentru câteva secunde, din locul în care ai visat să ajungi, apoi să-ţi iei iar rucsacul în spate şi să-ţi continui urcuşul.

Majoritatea românilor nu gândesc aşa - ei preferă un sinistru dolce far niente, o leneveală absurdă şi o plângere continuă. Majoritatea românilor îşi hrănesc trupurile şi, mai ales, spiritele, cu resturi, cu frânturi de viaţă, cu picături murdare de informaţie. Pe bune, trebuie să vă treziţi, să vedeţi cum sunt lucrurile în afară (fără a cerşi mila altora, fără a fi stupizi şi supuşi); uitaţi-vă şi voi cum se duc francezii la tot felul de cafenele, la orice colţ de stradă, chiar şi în cartierele îndepărtate de agitaţia central-turistică, în fiecare seară, după job; sunt şi chestii care nu costă nimic şi umanizează, civilizează (oricât de idiot sună) oamenii - cum sunt plimbările printr-un parc, la amurg, după 9-10 ore de muncă, evident, răsplătită.

Da, că de aici începusem. Toată mizeria asta pe care încep s-o conştientizez în timp ce trăiesc (în particular, cu plăcere) în Bucureşti, apare parcă din ce în ce mai pregnant şi în blogosferă. Acum ceva vreme parcă mai găseam câte-un goodie bun de citit şi rumegat, dar acum... vid. Serios, aştept ceva bun de citit! Şi nu, nu pot eu să produc acel goodie, cel puţin nu acum. :D

"Ar fi bună o nouă naţionalizare, nu credeţi? Ca să putem edifica o societate nouă, mai dreaptă…", scrie individul. Si mai face tot felul de glumite sinistre cu Teohari Georgescu si Hitler. Sa'i uram si noi lui o viata noua, o pozitie mai dreapta, langa autorii nationalizarii?

Nu ma mai mira demult mizeria celor ce se revendica ideologic de la "batranul edec". Ma mira nesimtirea cu care pot sa glumeasca despre episoade tragice ale istoriei. Ma mira prostia si ipocrizia care'i fac pe profitorii unui regim sa'si doreasca "reformarea" lui.

Cavaliere Berlusconi lasa operatiile estetice si vezi-ti de frumoasa tara.

Nea Frattini ce zici : gunoaiele alea-s acolo din motive de coruptie , mafie, mizerie, saracie sau alte motive ?

de retinut ca raportul este realizat pe baza unor teste care depisteaza prezenta in apa a bacteriilor fecale, a reziduurilor petroliere, a salmonellei si a altor chestii la fel de dragute. ce raspunde guvernul romaniei? iata:

„Străinii pun mai mult preţ pe astfel de rapoarte, iar noi ne adresăm celor din ţară“ (Lucia Morariu, secretar de stat în cadrul Ministerului pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii, Turism, Comerţ şi Profesii Liberale - pentru evenimentul zilei)

ceea ce ne conduce spre o inevitabila concluzie: potrivit guvernului tariceanu, romanii merita fix un rahat. in apa in care se zbenguie veseli.

vacanta placuta!

Nu e destul că Filarmonica din Iaşi oricum arată jalnic, fiind lăsată în paragină de ani buni, că în aceeaşi staţie era locul de întâlnire al unor dezorientaţi în urmă cu câţiva ani, acum s-au mai trezit nişte magnifici să arate în mod public ce-i taie capul. Poate vor să lucreze în folosul comunităţii şi le este jenă s-o ceară pe altă cale.

În altă ordine de idei, aceasta nu este singura manifestare de acest gen din oraşul Iaşi. Se poate observa în altă imagine cât de luminate sunt minţile altora. Oare ce-ar vrea respectivii? Să ne vindem ruşilor? Sau mai bine să ne oferim pe tavă, eventual să le dăm şi vreo recompensă, bonus, în conformitate cu inscripţia de la Filarmonică? Cred că am putea crea tot felul de colonii serioase în Iaşi, având în vedere coloristica tot mai diversă din ultima perioadă.

Mai bine citez ce a scris Mihai Eminescu în urmă cu nu mai puţin de 130 de ani: „Noi avem credinţa că nu vom pierde Basarabia [...], pământul de care e vorba nu e rupt din trupul Rusiei, precum le place a susţine, ci al nostru de pe la începutul veacului al patrusprezecilea [...]. Putem dovedi oricui cu documente şi cu istoria în mână că n-a fost nici cucerit cu sabia de ruşi. Prin influenţă engleză, turcii au cedat un drum ruşilor, pe care drum ruşii, prin „mituirea” comisarilor turci, l-au prefăcut într-o ţară. E aceeaşi istorie ca şi în Bucovina, numai sub alte împrejurări. Că comisarii turceşti au vândut pe ruble un pământ ce nu era al lor nu e motiv ca românii să-şi vânză pe ruble pământul patriei lor străveche.”

Şi, ca să nu fie nimeni greşit înţeles, cu atât mai puţin eu, mai menţionez faptul că aceste lucruri nu sunt chiar o noutate în vechea capitală a Moldovei. Iată o altă „inscripţie”, veche de foarte mulţi ani, care străjuie eroic asupra caselor de „minoritari” din zonă.

„Nu ma luaţi la dumneavoastră ?”

Îmi aşteptam microbuzul să merg spre casă.  „Îmi spuneţi şi mie, vă rog, câţi bani am aici ?” O figură de copil, ochii blânzi căprui umbriţi de gene lungi îmi cereau ajutorul. Mă uit la el şi nu îi dau mai mult de 12 ani. Tricoul murdar ce purta pe spate scris  numele vreunui fotbalist cunoscut era mult prea subţire pentru vremea rece de afară iar pantalonii negri parcă erau prea mari pentru trupul micuţ.
Am aprobat din cap şi s-a asezat lângă mine. Pe trotuar a împrăştiat o grămăjoară de monede. Am început să număr. 5 lei şi 10 bani. Atât avea. „Ce pot să fac cu ei, doamnă?” I-am spus că îi ajung să-şi cumpere o pâine sau un sandviş. „Eu vreau să mă duc cu ei la o casă. La cineva să mă ţină şi pe mine.”
Băiatul se aşezase pe bordura rece şi murdară a trotuarului din gară. „Nu mă luaţi la dumneavoastră?” Întrebarea mă surprinsese poate nu tocmai prin semnificaţia-i în sine, cât prin speranţa cu care îmi fusese adresată. I-am răspuns că nu pot, că nu sunt din oraş, că plec acasă şi că ar trebui să am un venit ca să îl pot adopta. A plecat capul şi a privit preţ de câteva secunde asfaltul gri, presărat cu mucuri de ţigări şi coji de seminţe. „Dar eu vreau să vin cu dumneavoastră. Să mă luaţi în microbuz şi să mă duceţi la dumneavoastră acasă. Să mă duc şi eu la şcoală…”

Copilărie între tunele de canal

Nu am putut să mă abţin să-l întreb cum îl cheamă şi câţi ani are. „Alexe”, mi-a răspuns. Are 16 ani. Trupul mic şi murdar nu-i trăda vârsta. Avea mâinile lovite şi  unghiile pline de praf şi sânge. Nu l-am întrebat ce păţise. Părea destul de obişnuit cu viaţa pe care o avea. Plecase la 12 ani din satul natal, undeva pe lângă Sighişoara, din cauza părinţilor. „Părinţii mei erau beţivi. De patru ani sunt aici în gară. Stau în canal.”
L-am întrebat dacă nu vrea să meargă la un adăpost. „Adică la centru? La centrul pentru minori?” Începea să devină agitat. „Nu mai vreau la centru. Acolo mă bate. Am fost de doua ori şi m-au bătut! Dar luaţi-mă cu dumneavoastră!” I-am explicat că nu e vorba despre centru. Nu avea prieteni. „Nu mai e nimeni în canal. Nu am pe nimeni.” „Şi tu nu ştii pe nimeni aici?” l-am întrebat. „Nu” a mormăit privind pierdut înspre trotuar.            I-am explicat drumul către o biserică ce l-ar putea ajuta. „Nu cunosc drumul. Eu nu am plecat niciodată din gară. Eu vreau cu banii ăştia să mă duc la o familie.”
„De ce nu te duci acasă?” „Nu ştiu cum arată mama şi nici tata. Biletul e scump. Nu îmi ajung banii.” L-am întrebat ce are de gând să facă. „Mă duc la canal”, a îngăimat aşteptând poate până în ultima clipă un răspuns salvator din partea mea. Răspunsul nu a venit.

Speranţa moare…

Era speriat de ideea de a fi instituţionalizat. Nu vroia să audă de orfelinat. Soluţia i se părea provizorie. În plus peste doi ani avea să devină major şi să fie dat afară şi de acolo.
Îşi adunase banii de pe trotuar şi îşi frământa mâinile pe măsură ce conversaţia noastră avansa şi eu aminteam tot mai des cuvintele adăpost şi orfelinat. „Acum vorbiţi cu ei?” Nu. Nu vorbeam cu ei, cu cei de la orfelinat. Nu vorbeam de fapt cu nimeni. În primul rând pentru că Alexe nu vroia şi apoi nici nu ştiam exact ce să spun.
O maşină de poliţie a trecut pe lângă noi. Băiatul s-a ridicat şi a început să se îndepărteze uşor, păstrându-şi privirea aţintită spre mine. I-am strigat că totuşi ar trebui să încerce  la un orfelinat. „Nu! Nu! Mă duc la canal! Mă duc înapoi la canal.”
Am rămas privind în gol. Dispăruse într-unul dintre pasajele gării. M-am urcat, între timp, în microbuzul care întârziind mi-a dat ocazia să sorb din băutura amară şi mizeră a vieţii de pe stradă. Privind pe geam, l-am zărit pe Alexe dând târcoale microbuzului. Probabil mă căuta…

Azi am invitat cativa tovarasi / tovarase pe la mine , dupa scoala . Era cald , nu aveai ce sa faci iar perspectiva unei dupa-amiezi jucand carti si rummy cu prietenii era imbietoare . Ne organizam noi , luam vreo doua sticle de suc , niste biscuiti d-aia sarati si o luam spre " crib-ul " meu :D .

Pe undeva prin parc , drumul ne e taiat de doua specimene . Specimenele astea cred ca ne observau inca de la intrarea in parc . Au vazut ei ca aveam 2 sticle de suc si au spus sa-si incerce norocul .

Cand ajungem pe langa ei , se aude un politicos " - Ia vino mah incoa' " . Prima oara nici nu am banuit ca vorbeste cu mine . Asa ca trec mai departe . " - Vino mah incoa ' , n-auzi ? " . Ma intorc , il masor din cap pana-n picioare pe asta care vorbea . Nu-l cunosteam . Nici macar din vedere . Purta Conversi . Dupa fata , era genu' care , dupa al doilea pahar de vin o dadea pe guta si salam , incepand sa planga ( DA , am scris intentionat cu litere mici numele lor ) . M-a luat cu nervi . Genu' de nervi care ma cuprind mereu cand dau nas in nas cu astfel de mostre de imbecilitate . In ciuda aparentelor , nu sunt un tip ( prea ) impulsiv . " - Hai lasa mah , poate altadata " am raspuns eu , usor zeflemitor , si continuand sa merg . ( Imi dadusem seama ca " lipitoarea " din fata mea vroia suc ) . Replica nu s-a lasat asteptata . " - Sa vezi ce capace iti dau cand te prind in oras ! " . Mi-a venit sa rad . Cu spume . D-abea m-am abtinut . Vorba celor de la Parazitii : " Nu scoateti pistolu ' / Nu fiti duri / Ca ma pufneshte rasu' " .

Concluzia : " N-ai cu cine mah , niste tarani . . . "

Pana data viitoare ,

Nu uitati ,

There is no spoon !