Aşa se făcu, că era odată la vorbă moş Ion - cu Vasile, un băiat tânăr, îmbrăcat modest. Vasile ăsta, de vreun an şi jumătate o întrat la baptişti, şi după ce o grăit oleacă cu moş Ion despre varza care trebuie pusă, despre vremea de afară, despre apa din fântână, Vasile o început a trece cu vorba şi la credinţă… Şi începe el aşa vorba: „Moş Ion, dacă ai să mori, unde crez că ai să ajungi, în rai sau în iad?”. Moş Ion cugetă un pic, apoi răspunde: „Nu ştiu, măi Vasile, că-s păcătos rău, şi tare mă tem să ajung în fundu iadului…”. Vasile face o faţă zâmbitoare şi îi spune: „Dar eu am să ajung în rai!” „Da?” „Da, şi ştii de ce? Pentru că m-am pocăit.” „Şi, vreai să spui că eşti atât de drept?” „Da, nu am făcut niciun păcat după asta. Eu amu, cu baptiştii, trăiesc după Biblie, şi de aceea voi ajunge în Rai…”.

Numa asta o prins Moş Ion să audă de la neamul său… Cugetă, cugetă, cu amărăciune, apoi când îi dă o palmă din fundul grădinii, drept în obrazul stâng al lui Vasile, că acela tocmai cade pe jos. Vasile repede se scoală, se năpusteşte la moş Ion, dar nu îndrăzneşte să-i facă nimic, căci îl priveau oamenii dimprejur. Apoi Vasile se porneşte spre casă, iar moş Ion îi replică din urmă: „Ei, nu mai trăieşti tu după Biblie, Vasile… Te-am lovit în obrazul stâng, şi nu mi l-ai dat pe cel drept… Aşa că n-ai ce amăgi nici pe oameni, nici pe tine!”. Vasile se întoarce: „Moş Ion, da ce, matale mi-ai fi dat obrazul drept, dacă ţi-l loveam pe cel stâng?”, la care aude răspuns: „Măi Vasile, neam din neamul meu nu a spus că este drept şi că trăieşte aşa cum trebuie, ci întotdeauna am spus: „Sunt păcătos, Doamne, învaţă-mă să umblu după legea Ta…” şi am depus străduinţa să mergem creştineşte. Ne bazăm pe credinţa noastră, dar uităm şi de necredinţa noastră. Nu avem credinţă nici cât un bob de muştar, dar ne vrem mântuiţi. Să ne bucurăm cu lacrimi, şi să plângem în bucurie!”.

Putem învăţa câte ceva din povestioara aceasta. Noi foarte des uităm de pilda vameşului şi a fariseului… Iată, o punem aici:

„Către unii care se credeau că sunt drepţi şi priveau cu dispreţ pe ceilalţi, a zis pilda aceasta: Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş. Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.” (Luca 18 9:14)

Foarte des, neoprotestanţii se aseamănă cu fariseii care, numărându-şi virtuţile „m-am pocăit, trăiesc după Biblie etc.” – se consideră drepţi, iar mulţi ortodocşi se aseamănă cu vameşii care îşi recunosc păcatele. Desigur că sunt şi ortodocşi care pot fi în locul fariseului, sau al lui Vasile. Mulţi adaugă aici: “Hristos vorbea de Legea Veche, nu de timpurile când El a înviat”, şi consideră că ea nu e valabilă… Dar, să fim serioşi - toate pildele Lui Hristos sunt predicate în perioada Legii Vechi! Tâlcul lor este înnălţarea şi coborârea, mândria şi smerenia, care sunt valabile în toate planurile, de ce nu şi în cel al mânuirii?

De asemenea, ne mai putem smeri şi citind aceste cuvinte:

„Aţi auzit că s-a zis celor de demult: “Să nu ucizi”; iar cine va ucide, vrednic va fi de osândă. Eu însă vă spun vouă: Că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă; şi cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului.” (Matei 5 : 21-22)

„Aţi auzit că s-a zis celor de demult: “Să nu săvârşeşti adulter”. Eu însă vă spun vouă: Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui.” (Matei 5 : 27-2 8)

Oare asta nu ne arată nivelul nostru? Nu suntem majoritatea curvari şi ucigaşi, vrednici de iad? Aceasta e diferenţa cea mare dintre Ortodoxie şi neoprotestantism: însăşi atitudinea faţă de mântuire, faţă de Dumnezeu.

Sursa: Despre Ortodoxie

Stareţul: Înşelarea este vătămarea firii omeneşti prin minciună. Înşelarea este starea în care se află toţi oamenii, pâna la unul, stare născută din căderea protopărinţilor noştri. Cu toţii suntem în înşelare (Începutul celui de-al treilea Cuvânt al Preacuviosului Simeon Noul Teolog, ed. Pustiei Optina, 1852). Conştiinţa acestui fapt este cea mai de nădejde pavăză împotriva înşelării.

Cea mai mare înşelare este a te crede liber de înşelare. Cu toţii suntem înşelaţi, cu toţii suntem amăgiţi, cu toţii ne aflăm într-o stare mincinoasă, având nevoie să fim sloboziţi de către adevăr; iar Adevărul este Domnul nostru Iisus Hristos (Ioan 8, 14-32). Să ne facem ai acestui Adevăr prin credinţa în El; să strigăm prin rugăciune către acest Adevăr - şi El ne va scoate din prăpastia amăgirii de sine şi a amăgirii de către demoni.

Jalnică este starea noastră. Ea este temniţa din care ne rugăm să fie scos sufletul nostru, "ca să se mărturisească numelui" Domnului (Ps. 141, 7). Ea este acel pământ întunecat în care a fost surpată viaţa noastră de către vrăjmaşul care ne pizmuieşte şi ne prigoneste (Ps. 142, 3). Ea este cugetarea trupească (Rom. 8, 6) şi ştiinţa cea cu nume mincinos (1Tim. 6, 20), de care a fost molipsită întreaga lume, care nu-şi recunoaşte boala, numind-o sus şi tare sănătate înfloritoare. Ea este "trupul şi sângele", care "nu pot să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu" (1 Cor. 15, 50). Ea este moartea veşnică, tămăduită şi nimicită de Domnul Iisus, Care este "învierea şi Viaţa" (Ioan 11, 25). Astfel este starea noastră. Priveliştea ei este o nouă pricină de plâns.

Cu plângere să strigăm către Domnul Iisus ca să ne scoată din închisoare, să ne tragă din prăpăstiile pământului, să ne smulgă din fălcile morţii. "Domnul nostru Iisus Hristos", spune Preacuviosul Simeon, Noul Teolog, "de aceea S-a şi pogorât la noi, pentru că a vrut să ne scoată din robie şi din cea mai amarnică înşelare" (Începutul Cuvântului al 3-lea).

Ucenicul: Această lămurire nu este destul de lesnicioasă pentru înţelegerea mea: am nevoie de o lămurire mai simplă, mai apropiată de priceperea mea.

Stareţul: Drept mijloc de pierzanie a neamului omenesc a fost întrebuinţată de către îngerul căzut, minciuna (Fac. 3, 13). Din această pricină, Domnul l-a numit pe diavol "mincinos, tatăl minciunii şi ucigaş de oameni dintru început" (Ioan 8, 44). Domnul a unit strâns noţiunea de minciună cu cea de ucidere de oameni, întrucât cea din urmă este urmarea nemijlocită a celei dintâi.

Cuvântul "dintru început" arată faptul că minciuna a slujit diavolului, chiar de la început, ca armă pentru uciderea de oameni, şi îi slujeşte în chip statornic ca armă pentru uciderea de oameni, spre pierzarea oamenilor.

Începutul răutăţilor este gândul mincinos. Izvorul amăgirii de sine şi al amăgirii demonice este gândul mincinos! Prin mijlocirea minciunii, diavolul a lovit omenirea cu moarte veşnică chiar în rădăcina ei - protopărinţii! Protopărinţii nostri "s-au amagit", adica au recunoscut minciuna drept adevăr şi, primind minciuna ascunsă sub chipul adevărului, s-au vătămat pe sine, fără putinţă de tămăduire, cu păcatul aducător de moarte, lucru mărturisit şi de strămoaşa noastră:

"Şarpele m-a amăgit", a zis ea, "şi am mâncat" (Fac. 3, 13). De atunci, firea noastră pătrunsă de otrava răului tinde "cu voie şi fără voie" spre răul care se înfăţişează voinţei pervertite, înţelegerii schimonosite, simţirii pervertite a inimii, în chipul binelui şi al desfătării. "Cu voie" pentru că în noi mai este încă o rămăşiţă de libertate şi de alegere între bine şi rău. "Fără voie" - pentru că această rămăşiţă de libertate nu lucrează ca o libertate deplină; ea lucrează sub înrâurirea de neînlăturat a stricăciunii făcute de păcat. Ne-am născut aşa; şi nu putem să nu fim aşa; şi de aceea ne găsim cu toţii, până la unul, în stare de amăgire de sine şi de înşelare demonică. Din acest fel de a privi starea oamenilor în legătură cu binele şi răul, starea în care se află, în mod obligat, fiecare om, reiese următoarea definiţie a înşelării, care o lămureşte în chip cu totul mulţumitor: înşelarea este însuşirea de către oameni a minciunii luate de ei drept adevăr.

Înşelarea lucrează mai întâi asupra felului de a gândi; după ce a fost primită şi a corupt felul de a gândi, ea nu întârzie să se împărtşească inimii, corupând simţirile inimii; luând stăpânire asupra fiinţei omului, ea se revarsă în toată activitatea lui, otrăvindu-i şi trupul ca pe unul care a fost legat în chip nedespărţit cu sufletul de către Ziditor. Starea de înşelare este starea de pierzanie sau de moarte veşnică.

Începând din clipa căderii omului, diavolul a primit cale liberă către el (Citat din Preacuviosul Simeon, Noul Teolog, în cuvântul lui Nichifor din Singurătate, Filocalia; Preacuviosul Macarie cel Mare, Omilia 7, cap. 2). Diavolul are dreptul la aceasta: supunându-i-se, omul a intrat sub puterea lui de bunăvoie, lepădând ascultarea faţă de Dumnezeu. Dumnezeu l-a răscumpărat pe om.

Omului răscumpărat i s-a lăsat libertatea de a supune fie lui Dumnezeu, fie diavolului; şi ca această libertate să se arate nesiluită, diavolului i s-a lăsat cale liberă spre om. Fireşte că diavolul întrebuinţează toate sforţările ca să-l ţină pe om în legătura de mai înainte cu sine, sau chiar să îl aducă într-o şi mai mare înrobire. Pentru aceasta, el întrebuinţează arma sa de mai inainte şi de totdeauna - minciuna. El se străduie să ne amăgească şi să ne înşele, sprijinindu-se pe starea noastră de amăgire de sine; patimile noastre - aceste înrâuriri bolnăvicioase - el le pune în mişcare; cuvintele lor pierzătoare le înveşmântează într-o haină plăcută străduindu-se să ne plece spre săturarea patimilor.

Cel credincios Cuvântului lui Dumnezeu nu-şi îngăduie aceasta, ci îşi înfrânează patimile, împotrivindu-se năvălirilor vrăjmaşului (Iacov 4, 7), lucrând, sub călăuzirea Evangheliei, împotriva propriei amăgiri de sine, ostoind patimile. Nimicind prin aceasta, puţin către puţin, înrâurirea duhurilor căzute asupra sa, el iese, încetul cu încetul, din starea de înşelare, în ţinutul adevărului şi al libertăţii (Ioan 8, 32), a căror plinătate o aduce adumbrirea harului Dumnezeiesc.

Cel necredincios învăţăturii lui Hristos, care urmează propriei sale voi şi înţelegeri, se supune vrăjmaşului, şi trece din starea de amăgire de sine în starea de amăgire demonică, îşi pierde şi rămăşiţa de libertate pe care o avea, ajunge la o supunere deplină faţă de diavol.

Starea oamenilor aflaţi în înşelare demonică e foarte felurită, potrivit cu patima de care a fost omul amăgit şi înrobit şi potrivit cu măsura în care omul a fost înrobit de patimă. Toţi, însă, care au căzut în înşelare demonică, adică au intrat, prin dezvoltarea amăgirii de sine, în comuniune cu diavolul şi în robie faţă de el, se află în înşelare, sunt temple şi unelte ale demonilor, jertfe sortite morţii veşnice, petrecerii în închisorile iadului.

Ucenicul: Înşiră-mi felurile amăgirii drăceşti care se nasc din îndeletnicirea nepotrivită cu rugăciunea în chip necuvenit.

Stareţul: Toate felurile de înşelare demonică la care se supune cel ce se nevoieşte în rugăciune apar ca urmare a faptului că la temelia rugăciunii nu este pusă pocăinţa, că pocăinţa nu s-a făcut izvorul, sufletul, scopul rugăciunii. "Dacă cineva - spune Preacuviosul Grigore Sinaitul - în încrederea în sine întemeiată pe părerea de sine, (în original se spune: "dacă visează cineva să ajungă prin părere la cele înalte". Am întrebuinţat aici o expresie lămuritoare, ca să arăt mai limpede înţelesul cuvântului părere), visează să ajungă la stări înalte de rugăciune şi a dobândit râvna nu adevărată, ci satanicească: pe acela, diavolul îl prinde repede în laturile sale, ca pe un slujitor al său".

Oricine se sileste să intre la nunta Fiului lui Dumnezeu nu în veşminte curate şi luminate, puse în rânduială prin pocăinţă, ci de-a dreptul în zdrenţele sale, în starea omului vechi, de păcătoşenie şi amăgire de sine este aruncat în întunericul dinafară: în înşelarea drăcească.

"Te sfătuiesc - spunea Mantuitorul celui chemat la preoţia cea de taină - sa cumperi de la Mine aur lamurit in foc, ca sa te imbogatesti, si vesminte albe, ca sa te imbraci si sa nu se dea pe fata rusinea goliciunii tale, si unge cu alifia lacrimilor "ochii tai" cei simtiti si ochii "mintii" ca sa vezi. Eu pe cati ii iubesc, ii mustru si ii pedepsesc: sarguieste, dar, si te pocaieste" (Apoc. 3, 18-19).

Pocainta si toate cele ce o alcatuiesc, cum ar fi: strapungerea sau indurerarea duhului, plansul inimii, lacrimile, osandirea de sine, pomenirea si simtirea din vreme a mortii, a judecatii lui Dumnezeu si a muncilor celor vesnice, simtirea ca Dumnezeu este de fata, frica de Dumnezeu - toate acestea sunt daruri Dumnezeiesti, daruri de mare pret, daruri care sunt inceputul si temelia oricarei sporiri, chezasia darurilor mai inalte si vesnice. Fara a le fi primit pe acestea mai inainte, nu este cu putinta sa ni se incredinteze darurile cele din urma.

"Oricat de inalte ar fi nevointele noastre - a spus Sfantul Ioan Scararul - daca nu am dobandit inima indurerata, atunci nevointele noastre sunt si mincinoase si desarte" (Scara, Cuvantul al 7-lea).

Pocăinţa, duhul înfrânt, plânsul, sunt semne care dau marturie despre nevointa cu buna cuviinta in rugaciune; lipsa lor este un semn al abaterii spre o directie gresita, semn al amagirii sau al sterpiciunii. Una sau cealalta, adica inselarea sau ster-piciunea (lipsa de roade), alcatuiesc o urmare cu neputinta de ocolit a indeletnicirii cu rugaciunea intr-un chip nepotrivit, iar indeletnicirea cu rugaciunea in chip nepotrivit este nedespartita de amagirea de sine.

Cel mai primejdios dintre felurile de rugaciune nepotrivita este atunci cand cel care se roaga alcatuieste prin puterea inchipuirii sale nazariri sau himere, luandu-le, la aratare din Sfanta Scriptura, iar de fapt - din propria lui stare, din caderea sa, din pacatosenia sa; prin aceste inchipuiri isi maguleste parerea de sine, slava desarta, cugetarea semeata, trufia, se amageste pe sine insusi.

Se poate vedea lesne ca toate alcatuirile inchipuirii firii noastre cazute, schimonosite de cadere, nu sunt adevarate - ele sunt nascocire si minciuna, atat de iubite, atat de in firea ingerului cazut. Visatorul, odata cu primul pas facut pe calea rugaciunii, iese din taramul adevarului, paseste pe taramul minciunii, pe taramul satanei, se supune de bunavoie inrauririi satanei.

Sfantul Simeon, Noul Teolog, zugraveste astfel rugaciunea visatorului si roadele ei: "El ridica spre cer mainile, ochii si mintea, isi inchipuie in mintea sa - asemenea lui Klopstock si lui Milton - sfaturile Dumnezeiesti, bunatatile cele ceresti, cinurile sfintilor ingeri, locasurile ingerilor; pe scurt, aduna in inchipuirea sa toate cele auzite din Dumnezeiasca Scriptura, le cerceteaza in vremea rugaciunii, cauta la cer; prin toate acestea isi starneste sufletul sau catre Dumnezeiasca dorire si dragoste; cateodata varsa lacrimi si plange. In acest chip, inima lui se trufeste incetul cu incetul, fara a pricepe el aceasta cu inima; i se pare ca cele savarsite de el sunt rodul harului Dumnezeiesc spre mangaierea lui, si roaga pe Dumnezeu ca sa-l invredniceasca a petrece pururea in aceasta lucrare. Acesta este semnul inselarii. Un asemenea om de s-ar si linisti cu linistire desavarsita, nu poate sa scape de nebunie si sminteala. Iar daca totusi nu se intampla cu el aceasta, oricum nu va ajunge niciodata la cinul duhovnicesc al priceperii si virtutii sau despatimirii. Intr-acest chip, s-au inselat cei care au vazut lumina si stralucire cu ochii acestia trupesti, au mirosit buna-mireasma cu mirosul lor, au auzit glasuri cu urechile lor. Unii din ei s-au indracit, stramutandu-se, cu mintea vatamata, dintr-un loc intr-altul; altii au primit un demon in chip de inger luminos, s-au inselat si au trait neindreptati pana la sfarsit, fara a primi sfat de la nici unul dintre frati; altii, indemnati fiind de diavol, si-au pus capat zilelor; unii s-au aruncat in prapastie; altii s-au spanzurat. Si cine poate a socoti feluritele amagiri ale diavolului, cu care amageste el, si care sunt cu neputinta de asternut in cuvinte? Totusi, din cele spuse de noi, orice om cu capul pe umeri poate sa afle vatamarea care ia nastere din acest fel de rugaciune. Iar daca vreunul din cei care il intrebuinteaza nu va patimi nici una din nenorocirile aratate mai sus, din pricina ca traieste in obste - caci in aceste nenorociri cad mai mult pustnicii, care traiesc in singuratate - insa unul ca acesta isi va petrece intreaga viata fara sa izbandeasca nimic" (Despre primul chip al luarii aminte si rugaciunii, Filocalia vol.1).

Toti Sfintii Parinti care au descris nevointa rugaciunii mintii ne opresc nu numai a alcatui de la sine inchipuiri, ci si a ne pleca, prin voia si incuviintarea noastra, spre inchipuirile si nalucirile care ni se pot infatisa pe neasteptate, fara a atarna de voia noastra. Si aceasta se intampla in timpul nevointei la rugaciune, mai cu seama in linistire. "Nu primi nicicum - spune Preacuviosul Grigorie Sinaitul - daca vei vedea ceva cu ochii cei simtiti ori cu mintea, in afara sau inlauntrul tau, de-ar fi chipul lui Hristos, sau chip de inger, sau al vreunui sfant, sau daca ti se va arata lumina. Fii cu luare-aminte si paza! Nu-ti ingadui a te increde in ceva, nu arata invoire cu gandul si cu glasul la nimic, nu te increde in graba vreunei aratari, de-ar fi ea adevarata si buna; fii rece catre ea si instrainat, pazind statornic mintea ta lipsita de inchipuiri, fara a alcatui in sine vreun chip si fara a fi intiparita de nici un chip. Cel ce a vazut oarece cu mintea sau cu simturile, de-ar fi vedenia si de la Dumnezeu, si o primeste cu grabire, lesne cade in inselare - cel putin, isi descopera inclinarea spre inselare, primind vedenia cu graba si usuratate. Noul incepator trebuie sa-si intoarca toata luarea-aminte spre singura lucrarea inimii si doar pe aceasta s-o recunoasca neamagitoare - iar altceva nimic sa nu primeasca pana ce nu va fi intrat in despatimire. Dumnezeu nu se manie pe cel ce se teme de inselare si vegheaza asupra sa cu cea mai mare luare-aminte, chiar daca acesta nu va primi ceva trimis de Dumnezeu, necercetand aceea cu toata osardia; dimpotriva, Dumnezeu il va lauda pe unul ca acesta pentru buna sa intelegere" (Despre primul chip al luarii-aminte si rugaciunii).

Sfantul Amfilohie, care era intrat in calugarie din tinerete, s-a invrednicit la varsta barbatiei si a batranetii sa duca viata sihastreasca in pustie. Inchizandu-se intr-o pestera, el se indeletnicea cu linistirea, si a atins o mare sporire. Atunci cand s-au implinit patruzeci de ani de cand ducea viata pustniceasca, i s-a aratat noaptea un inger si i-a zis: "Amfilohie! mergi in oras si paste oile cele duhovnicesti". Amfilohie petrecea luand-aminte la sine si n-a bagat deloc in seama porunca ingerului. In noaptea urmatoare ingerul s-a aratat din nou, innoind porunca si adaugand ca el vine de la Dumnezeu. Si iarasi Amfilohie nu a aratat supunere ingerului, temandu-se ca nu cumva sa fie amagit si aducandu-si aminte de vorbele Apostolului, ca si satana ia chip de inger de lumina (2.Cor. 11,14). In ce-a de-a treia noapte, ingerul s-a aratat din nou si incredintandu-l pe Amfilohie asupra sa printr-o slavoslovie a Dumnezeirii pe care duhurile cele lepadate nu o pot suferi, l-a luat pe batran de mana, l-a scos din chilie si l-a dus intr-o biserica ce se gasea in apropiere. Usile bisericii s-au deschis singure. Biserica s-a umplut de lumina cereasca; in ea se aflau multime de barbati sfinti in vesminte albe, cu fetele stralucind ca soarele. Acestia l-au hirotonit pe Amfilohie episcop al orasului Iconium." (Vietile Sfintilor, 23 noiembrie).

Purtandu-se intocmai pe dos, Preacuviosii Isaachie si Nichita ai Lavrei Pecerska, noi si necercati in viata pustniceasca, au suferit cumplita nenorocire, increzandu-se cu nechibzuinta in vedeniile ce li se aratasera. Celui dintai i s-a aratat o multime de demoni intru stralucire: unul dintre demoni a luat chipul lui Hristos, iar ceilalti chip de sfinti ingeri. Pe cel de-al doilea l-a amagit demonul mai intai prin buna-mireasma si glas, pasamite Dumnezeiesc, iar apoi a statut inaintea ochilor lui in chip de inger (Patericul Lavrei Pecerska).

Monahii incercati in viata calugareasca, monahii cu adevarat sfinti se tem de inselare si nu au incredere in sine cu mult mai mult decat incepatorii, si mai cu seama decat aceia care sunt cuprinsi de infierbantare catre nevointa.

Cu dragoste fierbinte, Preacuviosul Grigorie Sinaitul il preintampina asupra inselarii pe isihastul pentru care a fost scrisa cartea lui. "Voiesc sa ai intru cunostinta cele despre inselare; voiesc aceasta cu scopul de a te putea pazi pe tine insuti de inselare, ca prin cuvantul neluminat de smerenia cuviincioasa, nu cumva sa-ti pncmuiesti o mare vatamare, nu cumva sa-ti pierzi sufletul tau. Libera voie a omului inclina lesne spre partasia cu potrivnicii nostri, si mai cu seama voia celor neincercati, fragezi in nevointa, ca a unora ce sunt inca stapaniti de demoni" (Patericul Lavrei Pecerska).

Cat de adevarat este cuvantul! Se pleaca, se lasa trasa libera noastra voie spre inselare: pentru ca orice inselare linguseste parerea noastra de sine, slava desarta, trufia noastra. "Demonii se afla in apropierea incepatorilor si a celor aflati in randuiala de sine (idioritmici), pe care ii inconjura, intinzandu-si laturile cugetelor si inchipuirilor vatamatoare, pregatind prapastii spre cadere.

Cetatea incepatorilor - intreaga fiinta a fiecaruia dintre ei - se afla inca sub stapanirea balaurilor. Nu te lasa, din usuratate, in seama celor ce ti se infatiseaza, ci sa petreci intru buna intemeiere, pastrand cele bune cu multa chibzuinta, si lepadand cele viclene. Sa-ti fie stiut ca lucrarile harului sunt lamurite; demonul nu le poate invata: nu poate invata nici blandetea, nici seninatatea, nici smerenia, nici ura fata de lume; el nu imblanzeste patimile si iubirea de desfatare, asa cum o face harul. Lucrarile acestuia sunt: ingamfarea, cugetarea semeata, incredere in sine; intr-un cuvant, toate chipurile rautatii. Dupa lucrarea ei poti sa cunosti lumina care rasare in sufletul tau - daca este Dumnezeiasca sau de la satana".

Se cuvine a sti ca aceasta deosebire este la masura monahilor sporiti si nicidecum a incepatorilor. Desi Preacuviosul Sinait vorbeste cu un incepator - insa cu un incepator in ale linistirii, dar care dupa anii petrecuti in manastire si dupa varsta trupeasca era batran, dupa cum se poate vedea din carte.

Ucenicul: Nu ţi s-a întâmplat vreodată să vezi pe cineva venit în stare de înşelare drăcească din pricina zburdării închipuirii în vremea rugăciunii?

Stareţul: Ba mi s-a intamplat. Un oarecare functionar care traia in Petrersburg, se nevoia cu asprime la rugaciune, fapt pentru care a ajuns intr-o stare neobisnuita. Despre nevointa lui si urmarile sale el i-a facut cunoscut protoiereului bisericii cu hramul Acoperamantul Macii Domnului, care este in Kolomno. Protoiereul, vizitand o oarecare manastire din eparhia Sankt-Petersburg, l-a rugat pe unul din monahii acelei manastiri sa stea de vorba cu functionarul.

"Starea ciudată în care a ajuns funcţionarul din pricina nevoinţei - a spus cu mult bun-simţ protoiereul - ar putea fi lămurită mai lesne de nişte trăitori în mănăstire, ca unii ce sunt mai deprinşi cu amănuntele şi întâmplările neprevăzute ale nevoinţei ascetice".

Monahul s-a învoit. După oarecare vreme, funcţionarul a venit în mănăstire. La convorbirea dintre el şi monah am fost şi eu de faţă. Funcţionarul a început îndată să povestească despre vedeniile sale - că vede mereu la rugăciune lumină venind din icoane, simte bună-mireasmă, iar în gură o dulceaţă neobişnuită şi aşa mai departe. Monahul, ascultând această istorisire, l-a întrebat pe funcţionar: "Nu v-a trecut prin gând să vă puneţi capăt zilelor?". "Cum să nu!" a răspuns funcţionarul: "m-am aruncat, deja, odată în Fontanka (un pârâu mare), dar m-au scos". S-a arătat că funcţionarul întrebuinţa acel fel de rugăciune, descris de Sfântul Simeon, care aprinde închipuirea şi sângele, omul căpătând, între timp, o putere nemaipomenită de postire aspră şi priveghere.

La starea de amagire de sine pe care omul si-o alege de buna-voie, diavolul si-a adaugat lucrarea sa, inrudita cu aceasta stare, iar amagirea de sine omeneasca a trecut in vadita inselare diavoleasca. Functionarul vedea lumina cu ochii cei trupesti: buna-mireasma si dulceata pe care le simtea atarnau de simturile trupesti.

Dimpotriva, vedeniile sfintilor si starile lor cele mai presus de fire sunt pe de-a-ntregul duhovnicesti (Sfantul Isaac Sirul, Cuvantul 55): nevoitorul devine in stare sa le primeasca abia dupa deschiderea ochilor sufletului sau de catre harul Dumnezeiesc, inviind deopotriva si celelalte simturi ale sufletului, care pana atunci petreceau in nelucrare (Preacuviosul Simeon, Noul Teolog, Cuvantul despre credinta); la vedenia daruita de har iau parte si simturile cele trupesti ale sfintilor, dar numai atunci cand trupul trece din starea patimasa, in cea despatimita.

Monahul a inceput sa-l induplece pe functionar sa paraseasca felul de rugaciune intrebuintat de el, lamurindu-i cat de gresit este acest fel de rugaciune si cat de gresita este starea la care se ajunge prin el. Functionarul s-a impotrivit sfatului cu incapatanare. "Cum sa ma lepad de un har vadit!" - a răspuns el împotrivă.

Luand aminte la purtarea functionarului, am simtit fata de el o negraita mila, si deopotriva mi s-a parut oarecum caraghios. De pilda, i-a pus monahului urmatoarea intrebare: "Atunci cand din imbelsugarea dulcetii mi se umple gura de scuipat, acesta incepe sa curga pe podea: e pacat, oare?" Intocmai: cei care se afla in inselare draceasca starnesc mila, ca unii care nu se mai stapanesc pe sine si se afla, cu mintea si inima, in robia celui viclean, a duhului celui lepadat. Ei alcatuiesc, totodata, si o priveliste caraghioasa: spre batjocura sunt dati de catre duhul cel viclean care-i stapaneste, care i-a adus in starea de injosire, amagindu-i prin slava desarta si semeata cugetare. Cei inselati nu pricep nici robia in care se afla, nici ciudatenia purtarii lor, oricat de batatoare la ochi ar fi aceasta robie, aceasta ciudatenie a purtarii.

Iarna lui 1828 spre 1829 am petrecut-o in Pustia Ploscensk (Eparhia Orlov). In vremea aceea, traia acolo un batran aflat in inselare. Acesta si-a retezat mana, presupunand ca implineste prin aceasta porunca evanghelica si povestea oricui avea placerea sa-l asculte ca mana retezata s-a facut sfinte moaste, fiind pastrata si cinstita cu evlavie in Manastirea moscovita Simonov; ca el, batranul, aflandu-se la cinci sute de verste departare de Simonov, simte cand arhimandritul de acolo saruta mana dimpreuna cu obstea. Staretul era apucat de tremurici, totodata incepea sa suiere foarte tare: el socotea aceasta ca o roada a rugaciunii; privitorilor, insa, li se parea o schimonoseala vrednica doar de mila ori de ras.

Copiii orfani care traiau pe langa manastire, se amuzau pe seama batranului, maimutarindu-l inaintea ochilor lui. Batranul se mania, se arunca ba asupra unuia, ba asupra altuia, ii tragea de par. Nimeni dintre monahii vrednici de cinstire ai manastirii nu a putut sa-l incredinteze pe cel inselat ca se afla intr-o stare de amagire, in neorinduiala sufleteasca.

Dupa ce functionarul a plecat, l-am intrebat pe monah: "De unde v-a trecut prin gand sa-l intrebati pe functionar despre incercarea de a-si lua viata?".

Monahul a răspuns: "Asa cum in timpul plansului celui dupa Dumnezeu vin clipe de neobisnuita impacare a constiintei, lucru care alcatuieste mangaierea celor ce plang, si in timpul desfatarii celei mincinoase, aduse de inselarea draceasca, vin clipe in care inselarea isi leapada, cum ar veni, haina, si se lasa gustata asa cum este ea de fapt. Aceste clipe sunt cumplite!

Amaraciunea lor si deznadejdea pricinuita de aceasta amaraciune sunt de nesuferit. In aceasta stare in care il aduce inselarea i-ar fi mai usor celui inselat s-o recunoasca pe aceasta si sa ia masuri spre a se vindeca. Vai! inceputul inselarii este trufia - iar roada ei, trufia cea peste masura. Cel inselat, socotindu-se vas al harului Dumnezeiesc, dispretuieste mantuitoarele preintampinari ale celor apropiati, precum a bagat de seama Sfantul Simeon. Intre timp, accesele de deznadejde devin din ce in ce mai puternice: in cele din urma, deznadejdea aduce la iesirea din minti si incununeaza prin sinucidere.

La inceputul veacului nostru se nevoia in pustia Sofroniev (Eparhia Kursk) schimonahul Teodosie, care-si atrasese cinstirea obstii si a mirenilor prin viata sa aspra, inalta. O data, i s-a parut ca a fost rapit la rai. Dupa terminarea vedeniei, a mers la intaistatator, a povestit minunea in amanunt, si si-a facut cunoscuta parerea de rau pentru faptul ca s-a vazut in rai numai pe sine, iar din obste pe nimeni altcineva. Faptul nu a atras intaistatatorului luarea-aminte cuvenita: acesta, a strans obstea si cu duh infrant le-a povestit despre vedenia schimonahului si i-a indemnat a vietui mai cu ravna si intr-un chip mai placut lui Dumnezeu. Dupa trecerea a oarecare vreme, au inceput sa apara ciudatenii in purtarea schimonahului. Totul s-a sfarsit atunci cand l-au gasit spanzurat in chilia sa".

Am avut si eu parte de urmatorea intamplare vrednica de luare-aminte. M-a cercetat, odata, un ieroschimonah atonit, venit in Rusia pentru colecta. Ne-am asezat in chilia mea de oaspeti, si a inceput sa-mi zica: "Roaga-te pentru mine, parinte: dorm mult, mananc mult!". In vreme ce-mi spunea acestea, simteam dragostea care iesea din el, fapt pentru care i-am si raspuns: "Nu mananci mult si nu bei mult: oare nu este in tine ceva deosebit?" si l-am rugat sa intre in chilia dinlauntru.

Mergand inaintea lui si deschizand usa chiliei dinlauntru, ma rugam in gandul meu lui Dumnezeu ca sa daruiasca folos sufletului meu flamand din partea acelui ieroschimonah atonit, daca el va fi fiind cu adevarat rob al lui Dumnezeu. Intocmai: bagasem de seama la el ceva deosebit. In chilia dinlauntru ne-am asezat iarasi ca sa stam de vorba, si am inceput sa-l rog: "Fa milostenie, invata-ma sa ma rog. Tu traiesti in cel dintai loc monahicesc de pe pamant, printre mii de monahi: intr-un asemenea loc si in mijlocul unei adunari atat de numeroase de monahi numaidecat trebuie sa se gaseasca mari rugatori, care cunosc lucrarea cea de taina a rugaciunii si ii calauzesc la ea si pe cei apropiati, dupa pilda lui Grigore Sinaitul si Grigore Palama, dupa pilda multor altor luminatori atoniti".

Ieroschimonahul s-a invoit numaidecat sa-mi fie povatuitor - si o, groaza! Cu cea mai mare infierbantare a inceput sa-mi arate metoda mai sus aratata de rugaciune extatica, intemeiata pe inchipuire. Ma uit la el - era intr-o infierbantare grozava! Avea infierbantate si sangele si inchipuirea! Era in multumire de sine, in extaz, in amagire de sine, in inselare! Lasandu-l sa se descarce, am inceput, putin cate putin, jucandu-mi in continuare rolul de povatuit, sa ii infatisez invatatura Sfintilor Parinti despre rugaciune, aratandu-i-o in Filocalie si cerandu-i sa mi-o lamureasca.

Atonitul a cazut intr-o nedumerire desavarsita. Am vazut ca nu are cunostinta nicidecum despre invatatura Parintilor cu privire la rugaciune! In continuarea discutiei noastre, i-am zis: "Uite ce e, starete! Vei locui in Petersburg - sa nu stai defel la catul de sus; sa-ti iei odaie numaidecat la cel de jos!". "De ce asa?" a intors cuvantul atonitul. "Pentru ca - am spus eu - daca le trece prin cap ingerilor ca, rapindu-te pe neasteptate, sa te duca din Petersburg la Athos, si luandu-te de la catul de sus, te vor scapa, ai sa te strivesti de moarte; iar daca te vor lua de la cel de jos si te vor scapa, ai sa te alegi doar cu lovituri usoare".

"Inchipuie-ti - mi-a raspuns atonitul - de cate ori, deja, stand la rugaciune, mi-a venit cu putere gandul ca ingerii ma vor rapi si ma vor lasa in Athos!" S-a vadit ca ieroschimonahul purta lanturi, nu dormea mai deloc, manca foarte putin si simtea in trup asemenea fierbinteala, ca iarna nu avea nevoie de imbracaminte groasa.

Spre sfarsitul convorbirii noastre, mi-a venit in gand sa fac precum urmeaza: am inceput sa-l rog pe atonit ca el, postitor si nevoitor fiind, sa puna la incercare asupra sa metoda Sfintilor Parinti, care cere ca mintea sa fie la vremea rugaciunii cu desavarsire libera de orice inchipuire, cufundandu-se toata in luarea-aminte fata de cuvintele rugaciunii, inchizandu-se si cuprinzand-o, potrivit spuselor Sfantului Ioan Scararul, in cuvintele rugaciunii. (Scara, Cuvantul 28, cap. 17).

In timpul acestei lucrari, inima se face, de obicei, impreuna-lucratoare mintii printr-un simtamant mantuitor de intristare pentru pacate, precum a spus Preacuviosul Marcu Ascetul: "Mintea care se roaga fara imprastiere stramtoreaza inima: iar "inima infranta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi" (Ps. 50, 19. Cuvantul despre cei ce socot a se indreptati din fapte, cap. 34, Filocalia, vol.1).

"Dupa ce faci pe tine incercarea - i-am spus atonitului - adu-mi si mie la cunostinta despre roada ei; caci aceasta incercare este anevoioasa pentru mine insumi, datorita vietii imprastiate pe care o duc". Atonitul s-a invoit cu bucurie la imbierea mea. Dupa cateva zile vine la mine si imi spune: "Ce mi-ai facut?". "Dar ce s-a intamplat?". "Pai cum am inceput sa ma rog cu luare-aminte, inchizand mintea in cuvintele rugaciunii, toate vedeniile mele s-au dus, si deja nu mai pot sa ma intorc la ele".

Vorbind mai departe cu atonitul, nu am mai vazut la el acea incredere in sine si indrazneala care sareau in ochi la prima intalnire si care se fac, de obicei, vazute la oamenii aflati in amagire de sine, carora li se pare ca sunt sfinti, sau care se afla in inselare duhovniceasca. Atonitul si-a aratat chiar dorinta de a asculta sarmanele mele sfaturi. Atunci cand l-am povatuit sa nu se deosebeasca prin felul vazut de vietuire fata de ceilalti monahi, intrucat aceasta duce la cugetare semeata (Scara, Cuvantul 4, cap. 82, 83. Preacuviosul Varsanufie cel Mare, raspunsul 275. Viata si invataturile Preacuviosului Apollo, Pateric), si-a scos lanturile de pe el si mi le-a dat.

Dupa o luna a venit iarasi la mine si mi-a spus ca a incetat fierbinteala din trupul lui, ca are nevoie de imbracaminte calduroasa si doarme cu mult mai mult. Totodata, povestea ca in Muntele Athos sunt multi, unii bucurandu-se de faima sfinteniei, care intrebuinteaza acea metoda de rugaciune pe care o intrebuinta el, deprinzandu-i cu ea si pe altii. Nu-i de mirare! Sfantul Simeon Noul Teolog, care a trait cu opt sute de ani inaintea vremurilor noastre, spunea ca foarte putini se indeletnicesc cu rugaciunea intru luare-aminte (Despre cel de-al treilea chip al rugaciunii).

Preacuviosul Grigore Sinaitul, traitor in veacul al patrusprecelea dupa nasterea lui Hristos, atunci cand a mers in Muntele Athos, a aflat ca numerosii calugari de acolo nu aveau nici o idee despre rugaciunea mintii; se indeletniceau doar cu nevointele trupesti, savarsind rugaciunile doar cu buzele si cu glasul (Viata Preacuviosului Grigorie Sinaitul).

Preacuviosul Nil Sorski, traitor la sfarsitul veacului al cincisprezecelea si inceputul celui de al saisprezecelea, cercetand si el Muntele Athos, spune ca in vremea sa numarul celor care se rugau cu luare-aminte se imputinase peste masura (Inainte-cuvantare la Predania sau Tipicul Schitului).

Staretul arhimandrit Paisie Velicikovski s-a stramutat in Muntele Athos, din Moldova, in anul 1747. In scurta vreme, a cercetat toate manastirile si schiturile, a stat de vorba cu numerosi batrani pe care parerea obsteasca a Sfantului Munte ii tinea de monahi foarte incercati si sfinti. Atunci, insa, cand a inceput sa-i intrebe pe acesti monahi despre cartile Sfintilor Parinti care au scris despre rugaciunea mintii, s-a aratat nu doar ca nu aveau habar ca vor fi fost pe lume asemenea carti, ci si ca nu stiau nici macar numele sfintilor Scriitori; Filocalia nu fusese, inca, tiparita in greceste (Din scrisoarea staretului Paisie catre staretul Teodosie. Scrierile lui Paisie, ed. Pustiei Optina).

Rugaciunea cu luare-aminte cere lepadare de sine, si putini se hotarasc sa se lepede de sine. Cel inchis in sine prin luarea-aminte, care se afla in stare de uimire din pricina vederii pacatoseniei sale nu este in stare de vorbire multa si, indeobste, de scene de efect si actorie - unul ca acesta apare inaintea celor ce nu cunosc nevointa lui tainica oarecum ciudat, curios, "neispravit" in toate privintele.

Usor este, oare, sa te deosebesti de parerea lumii? Iar lumea, cum sa-l cunoasca pe nevoitorul adevaratei rugaciuni, cand nevointa aceasta este ea insasi cu totul necunoscuta lumii? Altfel stau lucrurile cu cel aflat in amagire de sine! Nu mananca, nu bea, nu doarme, iarna umbla doar in rasa, poarta lanturi, vede vedenii, pe toti ii invata si ii mustra cu o nerusinare plina de indrazneala, fara nici o dreptate, fara rost, cu infierbantare a sangelui, infierbantare trupeasca, patimasa, si indemnat de aceasta infierbantrare nenorocita si pierzatoare. Sfant si gata! De multa vreme s-au facut bagate de seama gustul si inclinarea pe care le are societatea omeneasca spre asemenea lucruri: "rabdati", scrie Apostolul Pavel catre Corinteni, "de va robeste cineva, de va mananca cineva, de va ia ce e al vostru, de va priveste cineva cu mandrie, de va loveste cineva peste obraz" (2 Cor. 11, 20).

In continuare, Sfantul Apostol spune ca el, fiind in Corint, nu a putut sa se poarte cu indrazneala si obraznicie: purtarea lui a purtat pecetea smereniei, a "blandetii si ingaduintei lui Hristos" (2 Cor. 10, 1). O mare parte dintre nevoitorii Bisericii Apusene, socotiti in sanul acesteia ca foarte mari sfinti - aceasta dupa caderea ei de la Biserica Rasariteana si indepartarea Sfantului Duh de la ea - s-au rugat si au ajuns la vedenii, bineinteles mincinoase, prin metoda pe care am amintit-o.

Acesti păruţi sfinţi se aflau in cea mai cumplita inselare draceasca. Inselarea isi ridica, deja, in chip firesc capul pe temeiul hulirii impotriva lui Dumnezeu prin care este schimonosita la eretici credinta dogmatica.

Purtarea nevoitorilor latinilor, cuprinsi fiind de inselare, a fost intotdeauna "extatica" din pricina neobisnuitei lor infierbantari trupesti si patimase. intr-o asemenea stare se afla Ignatiu de Loyola, intemeietorul Ordinului iezuitilor, inchipuirea lui era atat de aprinsa si de atatata, incat, precum el insusi spunea, avea nevoie doar sa o voiasca si sa intrebuinteze oarecare sfortare ca sa-i apara inainte, dupa bunul sau plac, iadul sau raiul.

Aparitia raiului si iadului se savarsea nu doar prin lucrarea inchipuirii omenesti; lucrarea inchipuirii omenesti, de una singura, este neindestulatoare pentru aceasta: faptul se savarsea prin lucrarea demonilor, care isi uneau prisositoarea lor lucrare cu lucrarea neindestulatoare omeneasca, adaugand lucrare la lucrare, plinind o lucrare prin cealalta, pe temelia liberei vointe a omului care si-a ales si si-a insusit o indreptare mincinoasa.

Se stie ca adevaratilor sfinti ai lui Dumnezeu vedeniile li se daruiesc numai si numai prin bunavointa si lucrarea lui Dumnezeu, iar nu dupa voia omului si nu prin propriile lui sfortari - se daruiesc pe neasteptate, foarte arareori, cand este neaparata nevoie, potrivit minunatei iconomii a lui Dumnezeu, iar nu la intamplare (Sfantul Isaac Sirul, Cuvantul al 36-lea).

Nevointa aspra a celor aflati in inselare se insoteste, de obicei, de o adanca stricaciune sufleteasca. Dupa aceasta se poate masura vapaia care ii mistuie pe cei inselati. in sprijinul celor spuse stau povestirile din istorie si marturia Parintilor. "Cel ce vede duhul amagirii - in vedeniile care-i sunt infatisate - a spus Preacuviosul Maxim Capsocalivitul - foarte adesea este supus iutimii si maniei; buna-mireasma a smereniei ori rugaciunii, ori lacrimii adevarate nu incape intr-ansul. Dimpotriva, unul ca acesta se lauda mereu cu virtutile sale, este plin de slava desarta si se deda intruna, fara frica, patimilor viclene (Convorbirea Preacuviosului Maxim Capsocalivitul cu Preacuviosul Grigore Sinaitul, Filoc. rom., vol. 7).

Ucenicul: Faptul ca aceasta metoda de rugaciune este gresita si legatura ei cu amagirea de sine si inselarea imi sunt acum limpezi; fa-ma prevazator acum si cu privire la celelalte feluri de rugaciune nepotrivita si la starea amagitoare care este legata de ele.

Staretul: Precum duce la amagire de sine si inselare lucrarea gresita a mintii, tot asa duce la ele si lucrarea gresita a inimii. Sunt pline de trufie nechibzuita dorinta si nazuinta de a vedea vederi duhovnicesti cu o minte necuratita de patimi, neinnoita si nerezidita de catre dreapta Sfantului Duh: pline sunt de aceeasi trufie si nechibzuinta, dorinta si nazuinta inimii de a se indulci de simtiri sfinte, duhovnicesti, dumnezeiesti, atunci cand ea nu este inca in stare de asemenea indulciri.

Precum mintea necurata care, dorind a vedea vedenii Dumnezeiesti si neavind putinta de a le vedea, alcatuieste pentru sine vedenii din sine insasi, amagindu-se si inselandu-se cu ele - tot asa si inima, silindu-se a gusta dulceata dumnezeiasca si alte simtiri dumnezeiesti, si neaflindu-le in sine, se linguseste cu ele pe sine, se amageste, se inseala, se pierde pe sine, intrand pe taramul minciunii, in partasie cu demonii, supunandu-se inrauririi lor, lasandu-se inrobita de stapanirea lor.

O singura simtire dintre toate simtirile inimii aflate in starea cazuta poate fi intrebuintata la nevazuta slujire a lui Dumnezeu: intristarea pentru pacate, pentru pacatosenie, pentru cadere, pentru pierzania sufletului - acesta se numeste plans, pocainta, strapungere a duhului. Pentru aceasta da marturie Sfanta Scriptura. "Daca ai fi voit jertfa, Ti-as fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi" (Ps. 50, 18, 19): fiecare simtire a inimii in parte precum si toate impreuna nu iti sunt bineplacute, pangarite fiind de pacat si schimonosite prin cadere. "Jertfa lui Dumnezeu - duhul umilit; inima infranta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi" (Ps. 50, 18,19).

Aceasta jertfa indeparteaza in chip firesc aducerea celorlalte jertfe: simtamantul de pocainta face sa amuteasca toate celelalte simtaminte. Pentru ca jertfele celorlalte simtaminte sa se faca bineplacute lui Dumnezeu, trebuie ca mai inainte sa se reverse buna-voirea lui Dumnezeu peste Sionul nostru, trebuie ca mai inainte sa se recladeasca zidurile Ierusalimului nostru daramat.

Domnul este Drept si Atotsfant: numai jertfele drepte, curate, pe care e in stare sa le aduca firea omeneasca abia dupa innoirea sa, sunt bineplacute Domnului Celui Drept si Atotsfant. Jertfele si arderile de tot pangarite El nu le va binevoi. Sa ne ingrijim a ne curati prin pocainta! "Atunci vei binevoi jertfa dreptatii, prinosul si arderile de tot; atunci vor pune pe altarul Tau vitei" (Ps. 50, 21): simtirile renascute ale omului innoit prin Sfantul Duh.

Cea dintai porunca data de Mantuitorul lumii tuturor oamenilor, fara deosebire, este porunca despre pocainta: "a inceput Iisus a propavadui si a spune: pocaiti-va, ca s-a apropiat imparatia cerurilor" (Matei 4, 17). Porunca aceasta cuprinde, inmanuncheaza in sine toate celelalte porunci. Acelor oameni care nu pricepeau insemnatatea si puterea pocaintei, Mantuitorul le-a zis nu o data: "Mergand, invatati-va ce inseamna: Mila voiesc, iar nu jertfa" (Matei 9, 13).

Aceasta inseamna ca Domnul, milostivindu-Se de oamenii cazuti si pieriti, le-a daruit tuturor pocainta, ca singur mijloc de mantuire, intrucat toti sunt cuprinsi de cadere si de pieire. El nu cere, nici nu doreste de la ei jertfe de care nu sunt in stare, ci voieste ca sa se milostiveasca de ei insisi, sa-si recunoasca nenorocirea, slobozindu-se din ghearele ei prin pocainta.

La cuvintele sus-pomenite, Domnul a adaugat aceste vorbe grozave: "Nu am venit", a zis El, "sa chem pe cei drepti, ci pe cei pacatosi la pocainta". Pe cine numeste drepti? Pe acei pacatosi nefericiti si orbiti, care, amagiti fiind de catre parerea de sine, nu socot ca au trebuinta in chip firesc de pocainta, si, de aceea, fie ca se leapada de ea, fie ca nu-i duc grija. Ce nefericire! Prin aceasta ei se leapada de Mantuitorul si pierd comoara mantuirii. "Vai sufletului - spune Preacuviosul Macarie cel Mare - care nu-si simte ranile sale si i se pare, din pricina marii, nemasuratei vatamari pe care i-a adus-o raul, ca este pe de-a-ntregul strain de aceasta vatamare. Un asemenea suflet nu mai este deja cercetat si doftoricit de catre Doctorul Cel Bun, ca unul care de bunavoie si-a lasat ranile neingrijite si se socoate sanatos si neprihanit. "Nu au nevoie de doctor - zice El - cei sanatosi, ci cei bolnavi" (Mat. 9, 12; Cuvantul al 6-lea despre dragoste, cap. 16).

Cumplita cruzime fata de sine este lepadarea de pocainta! Cumplita raceala, neiubire de sine este nepasarea fata de pocainta! Cel care este crud cu sine nu poate sa nu fie crud si cu ceilalti. Cel ce s-a milostivit de sine imbratisand pocainta se face, totodata, milostiv si fata de aproapele.

De aici se vede intreaga insemnatate a greselii: a lua inimii simtamantul de pocainta poruncit ei de catre Dumnezeu insusi, care ii este, in chip firesc si logic, neaparat trebuincios, si a te stradui sa descoperi in inima, in pofida randuielii, in pofida asezamintelor Dumnezeiesti, acele simtiri care trebuie sa se iveasca in ea de la sine dupa curatirea prin pocainta, insa avand un cu totul alt caracter. (Sfantul Isaac Sirul, Cuvantul 55).

Despre acest caracter duhovnicesc, omul trupesc nu poate sa-si faca nici o inchipuire, intrucat simtirile plasmuite se intemeiaza intotdeauna pe simtiri deja cunoscute inimii, iar simtirile duhovnicesti sunt pe de-a-ntregul straine inimii care nu cunoaste decat simtirile trupesti. Asemenea inima nici nu stie macar ca exista simtiri duhovnicesti.

Toata lumea stie ce nenorocire sufleteasca a cazut peste carturarii si fariseii iudei din pricina gresitei lor intocmiri sufletesti; ei s-au facut nu numai straini de Dumnezeu, ci si vrajmasi pe fata ai Lui, ucigasi de Dumnezeu. intr-o asemenea nenorocire cad si cei ce se nevoiesc la rugaciune, dar leapada pocainta din nevointa lor, incercand sa atate in inima iubirea de Dumnezeu, sa simta desfatare si extaz; acestia dau singuri apa la moara caderii lor, se fac straini de Dumnezeu, se fac partasi cu satana, se molipsesc de ura fata de Sfantul Duh.

Acest fel de amagire este inspaimantatoare; el este la fel de pierzator de suflet ca si primul, dar mai putin vadit; arareori duce la nebunie si sinucidere, dar strica, fara umbra de indoiala, si mintea si inima. Pe acesta, Parintii l-au numit, din pricina acelei stari a mintii careia ii da nastere, "parere". (Preacuviosul Grigore Sinaitul, cuv.108, 128, Sfantul Ioan Carpatiul, cap. 49, Filocalia, vol.4).

La acest fel de inselare se refera Sfantul Apostol Pavel, atunci cand spune: "Nimeni, dar, sa nu va insele printr-o prefacuta smerenie si printr-o fatarnica inchinare la ingeri, incercand sa patrunda in cele ce n-a vazut, si ingamfandu-se zadarnic cu inchipuirea lui trupeasca". (Col. 2, 18).

Cel tinut de aceasta inselare nutreste "parere" despre sine, alcatuieste despre sine "parerea" ca ar avea numeroase virtuti si merite, chiar si ca ar fi plin din belsug de darurile Sfantului Duh. "Parerea" este alcatuita din socotinte mincinoase si simtiri mincinoase; potrivit cu aceasta insusire a ei, se afla pe de-a-ntregul in partea tatalui si intruchiparii minciunii - diavolul. Cel ce se roaga silindu-se sa descopere in inima simtirile omului nou, neavand putinta de face aceasta, le inlocuieste cu simtiri nascocite de el, nesabuite, la care nu intarzie a adauga lucarea duhurilor cazute.

Socotind adevarate si izvorate din har simtirile gresite, atat ale sale cat si cele rele de la demoni, el capata niste pareri pe potriva acelor simtiri care, necontenit insusindu-si-le inimii si intarindu-se in ea, ele hranesc si inmultesc parerile mincinoase; fireste ca dintr-o asemenea nevointa gresita iau nastere amagirea de sine si inselarea diavoleasca - "parerea".

"Parerea nu ingaduie celor parute sa ia cu adevarat fiinta" - a spus Sfantul Simeon, Noul Teolog. Cel caruia i se pare ca este despatimit nu se va curata niciodata de patimi; cel caruia i se pare ca este plin de har nu va primi niciodata har; cel caruia i se pare ca este sfant nu va ajunge niciodata la sfintenie.

Sa fie limpede: cel ce socoate ca are lucrari duhovnicesti, virtuti, merite, daruri harice, care se maguleste si se desfata cu "parerea", prin aceasta "parere" ingradeste lucrarilor duhovnicesti, virtutilor crestine si harului Dumnezeiesc intrarea in el si deschide larg poarta pentru imbolnavirea de pacat si pentru demoni.

Pentru cei molipsiti de "parere", deja nu se mai afla nici o putinta de sporire duhovniceasca: ei au nimicit aceasta putinta jertfind pe altarul minciunii insesi principiile pe care se intemeiaza lucrarea omului, lucrarea mantuirii sale, si anume felul in care el priveste adevarul. In cei ce bolesc de aceasta inselare apare o ingamfare neobisnuita: parca ar fi beti de sine, de starea lor de amagire de sine, vazand in ea o stare harica. Ei sunt patrunsi, plini peste masura de cugetare semeata si trufie, parand, totusi, smeriti in ochii multora care judeca dupa aratare si nu pot sa pretuiasca lucrurile dupa roadele lor, precum a poruncit Mantuitorul (Mat.7,16; 12, 33), si cu atat mai putin dupa simtul duhovnicesc de care amintea Apostolul (Evr. 5, 14).

Proorocul Isaia a zugravit in culori vii felul in care lucrarea inselarii prin "parere" s-a petrecut in arhanghelul cazut, lucrare care l-a amagit si l-a pierdut pe acest arhanghel. "Tu", ii graieste satanei proorocul, "zis-ai in cugetul tau: ridica-ma-voi in cer si mai presus de stelele cerului voi aseza scaunul meu, sedea-voi in magura inalta peste muntii cei inalti, cei dinspre miazanoapte; suima-voi deasupra norilor, fi-voi deopotriva cu Cel Prea inalt. Si acum la iad te vei pogora si la temeliile pamantului". (Isaia 14, 13-15).

Pe cel molipsit de "parere", Domnul il mustra in felul urmator: "Tu zici: sunt bogat si m-am imbogatit, si de nimic nu am nevoie! Si nu stii ca tu esti ticalos si sarman si orb si gol". (Apoc. 3, 17).

Domnul il sfatuieste pe cel inselat sa se pocaiasca; il imbie sa cumpere, de la nimeni altcineva decat de la Domnul insusi, cele ce sunt de neaparata trebuinta, din care se alcatuieste pocainta (Apoc. 3, 18). Aceste "cumparaturi" sunt cu adevarat trebuincioase: fara de ele nu este mantuire. Nu este mantuire fara de pocainta, iar pocainta primesc de la Dumnezeu doar aceia care pentru primirea ei, isi vor vinde toata averea lor, adica se vor lepada de tot ce si-au insusit prin "parere".

Ucenicul: Nu ti s-a intamplat, oare, sa ai de-a face cu vreunii oameni molipsiti de acest soi de inselare?

Staretul: Cei molipsiti de inselare prin "parere" pot fi intalniti foarte adesea. Oricine nu are duh infrant, cel care isi recunoaste vreun fel oarecare de vrednicie si de merite, oricine nu tine neabatut invatatura Bisericii Ortodoxe, ci judeca in ce priveste oarecare dogma sau predanie dupa cum il taie pe el capul sau dupa invataturile celor de alta lege, se afla in aceasta inselare. Cat este de mare inselarea cuiva se poate vedea dupa marimea ratacirii si a staruintei sale in ratacire.

Neputincios este omul! Tot timpul se furiseaza in noi "parerea" intr-unul din chipurile sale si, dand innta "eu-ului" nostru, alunga de la noi harul Dumnezeiesc. Precum nu este om, asa cum bine a bagat de seama Sfantul Macarie cel Mare, care se fie liber de trufie, tot asa, nu este om care sa fie cu desavarsire liber de lucrarea asupra lui a acestei patimi subtiri, numite "parere". Ea a fost data in vileag de catre Sfantul Apostol Pavel si doftoricita prin grele incercari venite cu ingaduinta lui Dumnezeu.

"Nu voim, fratilor", scrie Apostolul catre Corinteni, "ca voi sa nu stiti de necazul nostru care ni s-a facut in Asia, ca peste masura si peste puteri am fost ingreuiati, incat nu mai nadajduiam sa mai scapam cu viata. Ci noi, in noi insine, ne-am socotit ca osanditi la moarte, ca sa nu ne punem increderea in noi, ci in Dumnezeu, Cel Ce inviaza pe cei morti" (2 Cor. 8, 9).

Din aceasta pricina, trebuie sa veghem cu luare-aminte la noi insine, ca sa nu socotim ca avem prin noi insine vreo fapta buna, vreo insusire vrednica de lauda sau inzestrare fireasca deosebita, si chiar stare harica; pe scurt, sa nu socotim ca avem prin noi insine ceva bun. "Ce ai tu", spune Apostolul, "pe care sa nu-l fi primit" (1 Cor. 4, 7) de la Dumnezeu?

De la Dumnezeu avem si viata, si cea de-a doua nastere, si toate insusirile firesti, toate darurile, atat sufletesti cat si trupesti. Noi suntem datornicii lui Dumnezeu! Datoria noastra este cu neputinta de platit! Cugetand astfel cu privire la noi insine, in sufletul nostru ia nastere de la sine starea potrivnica "parerii", stare pe care Domnul a numit-o "saracie cu duhul", pe care a fericit-o. (Mat.5, 3).

Mare nenorocire este a ne abate de la invatatura dogmatica si morala a Bisericii; de la invatatura Sfantului Duh, printr-o filozofare oarecare! Aceasta este "inaltarea care se ridica impotriva intelegerii Dumnezeiesti". Trebuie sa rasturnam aceasta intelegere si sa o supunem "ascultarii lui Hristos" (2 Cor. 10, 4,'5).

- Ucenicul: Este vreo legatura intre primul fel de inselare si cel de-al doilea?

Staretul: intre aceste doua feluri de inselare intotdeauna este o legatura. Primul fel de inselare este intotdeauna unit cu cel de-al doilea, cu "parerea". Celui care alcatuieste chipuri amagitoare, prin mijlocirea puterii firesti de inchipuire si imbina aceste chipuri prin mijlocirea fanteziei, intr-o priveliste care-l vrajeste, celui care isi supune intreaga fiinta inrauririi amagitoare si puternice a acestei privelisti, totdeauna i se "pare", din nefericire, ca aceasta priveliste ia nastere prin lucrarea harului Dumnezeiesc, ca simtirile inimii pe care le starneste ea sunt simtiri venite prin har.

Cel de-al doilea fel de inselare, adevarata "parere", lucreaza fara a alcatui privelisti amagitoare: el se multumeste cu alcatuirea unor simtiri si stari harice masluite, din care se naste o parere mincinoasa, stramba, despre orisice fel de nevointa duhovniceasca. Cel care se afla in inselarea prin "parere" capata o intelegere mincinoasa a tot ceea ce il inconjoara. El este inselat si inlauntrul sau, si din afara.

Inchipuirea lucreaza cu multa putere in cei amagiti prin "parere", insa lucreaza numai si numai pe taramul imaginarului. Ea nu se indeletniceste defel (sau se indeletniceste foarte rar) cu zugravirea in inchipuire a raiului, a salaşuirilor şi camarilor de sus, a luminii si bunei-miresme ceresti, a lui Hristos, a ingerilor si a sfintilor; ea alcatuieste intotdeauna parute stari duhovnicesti, stransa prietenie cu Iisus ("Urmarea lui Hristos" a lui Thoma de Kempis, cartea 2, cap.8), launtrica impreuna-vorbire cu El ("Urmarea", cartea 3, cap.1), descoperiri tainice ("Urmarea", cartea 3, cap. 13), glasuri, desfatari; zideste pe temelia lor o intelegere mincinoasa despre sine si despre nevointa crestina, zideşte îndeobşte, un fel mincinos de a gândi şi o întocmire mincinoasă a inimii, duce la beţia de sine, ba la înfierbântare şi extaz.

Aceste simtiri felurite apar prin lucrarea subtire a slavei desarte si a patimii dulcetii: in urma acestei lucrari, sangele capata o miscare pacatoasa, amagitoare, ce se infatiseaza ca desfatare a harului, iar slava desarta si patima dulcetii sunt starnite de cugetarea semeata, acest tovaras nedespartit al "parerii".

O trufie grozava, asemenea trufiei demonilor, alcatuieste insusirea de capetenie a celor ce si-au insusit unul din aceste doua feluri de inselare. Pe cei amagiti de primul soi de inselare, trufia ii aduce intr-o stare de nebunie vadita; in cei amagiti de cel de-al doilea soi, aceasta, pricinuindu-le si lor o anume vatamare a mintii, mai putin vadita, numita in Scriptura "stricare a mintii" (2 Tim. 3, 8) - ei bine, aceasta ia chipul smereniei, evlaviei, intelepciunii, dar poate fi cunoscuta dupa roadele sale amare.

Cei molipsiti de "parerea" despre virtutile lor, si mai cu seama despre sfintenia lor, sunt in stare si gata de orice uneltire, de orice fatarnicie, viclenie si amagire, de orice fapta rea. Ei sufla cu vrajba neimpacata impotriva slujitorilor adevarului, napustindu-se asupra lor cu ura incrancenata, atunci cand acestia nu recunosc in cei inselati starea pe care "parerea" ii face sa creada ca o au si o arata in vazul lumi oarbe cu duhul.

Ucenicul: Sunt, oare, si stari duhovnicesti, care vin din harul Dumnezeiesc - de pilda, acea stare in care se gusta dulceata si bucuria duhovniceasca, starea in care se descopera tainele crestinatatii, starea in care se face simtita in inima salasuirea Sfantului Duh, starea in care nevoitorul lui Hristos se invredniceste de vederi duhovnicesti?

Staretul: Fara indoiala ca sunt, dar numai in crestinii care au atins desavarsirea crestina, care mai inainte s-au curatit si pregatit prin pocainta. Lucrarea treptata a pocaintei se face aratata indeobste, prin toate felurile smereniei, si indeosebi prin rugaciunea adusa din saracia duhului, din plans; ea slabeste in om, treptat, lucrarea pacatului.

Pentru aceasta este nevoie de nu putina vreme, si se da numai nevoitorilor adevarati, cu buna-hotarare, prin Dumnezeiasa Pronie, care vegheaza neadormit asupra noastra. Lupta cu patimile este nespus de folositoare: ea duce, mai presus de orice, la saracia cu duhul.

Avand scopul de a ne folosi cu adevarat, Judecatorul si Dumnezeul nostru "rabda indelung" pentru noi, si nu degraba "va rasplati potrivnicului" (Luca 18, 7) nostru - pacatul. Atunci cand patimile slabesc - aceasta se intampla cel mai adesea spre sfarsitul vietii (Viata lui Teofil, a lui Pimen cel Bolnav, a lui Ioan Mult-patimitorul (Patericul Lavrei Pecerska) - atunci incep sa apara, putin cate putin, starile duhovnicesti, care se deosebesc cu nespusa osebire de starile alcatuite de catre "parere".

Mai intai, intra in casa sufletului plansul cel din har, o curateste si o albeste pentru primirea darurilor care urmeaza plansului, potrivit asezamintelor legii duhovnicesti. Omul trupesc nu poate nicicum, prin nici un mijloc, sa isi inchipuie starile duhovnicesti, si nici din plansul cel din har nu poate sa inteleaga nimic: cunoasterea acestor stari nu se deosebeste altfel decat prin cercare (Sfantul Isaac Sirul, cuvantul 55).

Darurile duhovniceşti sunt împărţite cu Dumnezeiască înţelepciune, care veghează ca vasul cel cuvântator ce trebuie sa primeasca in sine darul sa poata primi in sine fara vatamare puterea darului. Vinul nou strica burdufurile vechi (Mat. 9,7). E vrednic de luare-aminte faptul ca in vremea de acum, darurile duhovnicesti sunt impartite cu cea mai mare economie, potrivit slabanogirii de care este cuprinsa, indeobste crestinatatea. Darurile acestea slujesc aproape numai spre a indestula trebuintele mantuirii. Dimpotriva, "parerea" isi cheltuieste darurile sale cu o risipa neistovita si cu cea mai mare grabire.

Semnul de obste al starilor duhovnicesti este adanca smerenie si smerita cugetare, unita cu gandul omului ca este mai prejos decat toti, cu dragostea evanghelica fata de oricare semen, cu nazuinta de a fi in insingurare.

Aici nu prea este loc pentru "parere", intrucat smerenia sta in lepadarea oricarei destoinicii proprii, in adevărata mărturisire a Răscumpărătorului, în a-şi pune în El toată nădejdea şi reazimul: iar "parerea" sta in socotinta ca insusirile bune daruite de Dumnezeu le are omul de la sine, si in nascocirea pentru sine a unor insusiri bune care nu sunt de fapt. Ea este unita cu nadajduirea in sine, cu marturisirea rece si numai la aratare a Rascumparatorului.

Dumnezeu este proslavit de înşelat doar cu scopul de a se proslavi pe sine, asa cum a facut Fariseul. Cei tinuti de "parere" sunt dedati in cea mai mare parte, patimii dulcetii, chiar daca se falesc cu cele mai inalte stari duhovnicesti, nemaipomenite in adevarata nevointa ortodoxa; unii dintre ei se infraneaza de la inrobirea grosolana fata de patima dulcetii, dar asta numai pentru ca in ei precumpaneste pacatul pacatelor - trufia.

Ucenicul: Din inselarea numita "parere" pot, oare, sa se traga oarecare urmari nefericite simtite şi văzute?

Staretul: Din acest fel de inselare au aparut urmari pierzatoare: ereziile, schismele, necredinta, hula. Nefericita urmare vazuta a acestora este lucrarea gresita si vatamatoare pentru sine si pentru aproapele - un rau care, oricat ar fi de limpede si de intins, este putin bagat de seama si putin inteles. Cu acei lucratori ai rugaciunii care sunt molipsiti de "parere" se intampla si nenorociri vadite inaintea tuturor: arareori, insa, pentru ca "parerea", aducand mintea in cea mai cumplita ratacire, nu o aduce totusi, la nebunie, asa cum o face inchipuirea zdruncinata. Pe ostrovul Valaam, intr-o indepartata coliba pustniceasca, traia schimonahul Porfirie, pe care l-am vazut si eu. El se indeletnicea cu nevointa rugaciunii. Ce fel de nevointa era aceea, nu stiu prea bine.

Despre faptul ca aceasta nevointa era gresita da marturie lectura indragita a schimonahului: el pretuia mult cartea scriitorului apusean Toma de Kempis, despre "Urmarea lui Hristos", si se calauzea dupa ea. Aceasta carte este scrisa din "parere".

Odata, toamna, Porfirie i-a cercetat pe batranii schitului, de care "pustia" lui nu se afla departe. Luandu-si ramas bun de la batrani, acestia l-au preintampinat, zicandu-i: "Nu cumva sa-ti vina in gand sa treci pe gheata: gheata de-abia ce s-a facut, si e tare subtire". "Pustia" lui Porfirie era despartita de schit printr-un intrand adanc al lacului Ladoga, ce trebuia ocolit. Schimonahul a raspuns cu glas linistit si cu parută umilinţă: "Deja am devenit uşor". A plecat. Nu dupa multa vreme s-a auzit un tipat deznădăjduit. Bătrânii schitului s-au tulburat, au alergat afară. Era întuneric: locul în care se întâmplase nefericirea n-a fost găsit degrabă; nu au găsit degrabă nici mijloacele de a-l găsi pe înnecat: când trupul a fost scos afară, era deja neînsufleţit.

Ucenicul: Spui că lucrarea "Urmarea lui Hristos" a fost scrisă din amăgire de sine; totuşi, ea are o mulţime de admiratori chiar printre fiii Bisericii Ortodoxe!

Stareţul: Tocmai că aceştia, fiind extaziati de valoarea ei, isi dau cu parerea despre aceasta valoare fara să aibă nici o pricepere. In inainte-cuvantarea traducatorului rus la cartea "Urmarea lui Hristos" - editia din anul 1834, tiparita la Moscova - se spune: "Un foarte luminat barbat - rus, ortodox - obisnuia sa spuna: "Daca mi s-ar cere parerea as indrazni sa asez scrierea lui Kempis indata dupa Sfanta Scriptura".

Aceasta sentinta atat de hotarata da unui scriitor de alta lege deplina intaietate asupra tuturor Sfintilor Parinti ai Bisericii Ortodoxe, iar cel ce se rosteste, pune parerea sa mai presus de asezamintele intregii Biserici, care, la Sfintele Sinoade, a recunoscut scrierile Sfintilor Parinti ca fiind de Dumnezeu insuflate, randuind citirea lor nu numai spre zidirea sufleteasca a tuturor fiilor sai, ci si ca indreptar pentru dezlegarea problemelor bisericesti.

In scrierile Parintilor se afla pastrata o mare comoara duhovniceasca, crestina si bisericeasca: predania dogmatica si morala a Sfintei Biserici. Este vadit ca "Urmarea lui Hristos" este cea care l-a adus pe sus-pomenitul barbat intr-o asemenea stare care sa-l faca a se rosti intr-un fel atat de indraznet, atat de gresit, atat de trist.

("Urmarea" atunci cand a aparut pentru prima oara, a fost osandita chiar de Biserica sa latina, fiind pusa sub urmarirea Inchizitiei. Urmarirea a incetat, mai apoi, si s-a prefacut in protectie, atunci cand s-a vazut ca aceasta carte este o buna unealta de propaganda in randul oamenilor care si-au pierdut adevarata intelegere a crestinismului si au pastrat fata de el doar o legatura de suprafata. Sub numele de propaganda papista, se intelege aici acea parere despre Papa, pe care Papa vrea sa o insufle despre sine omenirii, adica parerea despre puterea suprema, autocratica, nemarginita pe care Papa ar fi avand-o asupra lumii. Propaganda, avand acest tel, prea putin ia seama la calitatea invataturii pe care o propune; ei ii convine orice contribuie la implinirea telului sau - chiar si credinta in Hristos fara parasirea credintei in idoli).

Aceasta este amagirea de sine! Aceasta este inselare! Ea a luat fiinta din pareri mincinoase; parerile mincinoase au luat nastere din simtirile gresite impartasite de cartea cu pricina. In aceasta carte traieste si din aceasta carte rasufla ungerea duhului celui viclean, care ii linguseste pe cititorii ei, imbatandu-i cu otrava minciunii, otrava indulcita cu mirodeniile subtiri ale semetei cugetari, slavei desarte si patimii dulcetii.

Cartea ii poarta pe cititorii sai drept spre partasia cu Dumnezeu, fara a-i curati, mai inainte, prin pocainta: de aceea si starneste o deosebita aplecare spre ea in oamenii patimasi, care nu au batut cararea pocaintei, care nu au fost preveniti cu privire la amagirea de sine si la inselare, care nu au luat povata din invatatura Sfintilor Parinti ai Bisericii Ortodoxe, cum sa vietuiasca dupa legea duhovniceasca.

Cartea lucreaza cu putere asupra sangelui si nervilor, ii atata - si de aceea ea place cu osebire oamenilor robiti simturilor: de aceasta carte poti sa te indulcesti fara a te lepada de despartirile grosolane ale simturilor. Cugetarea semeata, subtirea patima a dulcetii si slava desarta sunt infatisate de aceasta carte ca lucrare a harului Dumnezeiesc. Adulmecandu-si dezmatul in forma subtire a lucrarii sale, oamenii trupesti cad in extaz de atata betie, de desfatarea capatata fara de osteneala, fara lepadare de sine, fara pocainta, fara "rastignirea trupului cu patimile si poftele" (1 Galat. 5, 24), prin lingusirea starii de cadere.

Manati de orbirea si de trufia lor, ei trec cu veselie din patul iubirii dobitocesti in patul unei iubiri si mai nelegiuite, care domneste in casa de desfranare a duhurilor lepadate. O oarecare persoana, apartinand, dupa starea ei pamanteasca, societatii inalte si cultivate, iar la aratare - Bisericii Ortodoxe, s-a rostit in urmatorul fel despre o luterana raposata, socotita ca sfanta de catre aceasta persoana: "il iubea pe Dumnezeu cu patima; se gandea numai la Dumnezeu; il vedea numai pe Dumnezeu; citea numai Evanghelia si "Urmarea", care este o a doua Evanghelie". In aceste cuvinte a fost infatisata tocmai acea stare in care sunt adusi cititorii si cinstitorii "Urmarii".

Întocmai, în duhul său, cu această fraza este sentinta vestitei scriitoare frantuzoaice, d-na de Sévigné, în legătură cu vestitul poet francez, Racine cel bătrân. "Il iubeşte pe Dumnezeu - şi-a îngăduit să spună d-na de Sévigné - asa cum isi iubea mai inainte amantele". Vestitul critic La Garpe, fost mai inainte ateu si care a trecut mai apoi, la un crestinism prost inteles si schimonosit de catre el, incuviintand rostirea d-nei de Sévigné, a spus: "Cu aceeaşi inimă este iubit Creatorul cu care este iubită şi creatura, deşi urmările acestor iubiri se deosebesc la fel de mult între ele pe cât se deosebesc şi obiectele lor".

Racine a trecut de la desfrâu la înşelarea numită părere. Această înşelare se vădeşte cât se poate limpede în cele din urmă două tragedii ale poetului: în "Esthera" şi în "Gotholia". "Înaltele" cugetări şi simţiri creştine ale lui Racine şi-au găsit un loc larg în templul Muzelor şi al lui Apollo; în teatru - au stârnit entuziasm, aplauze. "Gotholia", socotită drept cea mai reuşită lucrare a lui Racine, s-a jucat de patruzeci de ori la rând. Duhul acestei tragedii este unul şi acelaşi cu duhul "Urmării".

Noi credem că în inima omenească se află o poftă dobitocească, semănată în ea de cădere, şi care se afla in legatura cu poftele duhurilor căzute; noi credem ca se afla in inima si o dorire duhovniceasca, dorire cu care am fost ziditi si prin care iubim in chip firesc şi legiuit pe Dumnezeu şi pe aproapele, care se afla in potrivire cu dorirea sfintilor ingeri.

Pentru a-l iubi pe Dumnezeu, si pe aproapele in Dumnezeu, trebuie numaidecat sa ne curatim de pofta dobitoceasca. Aceasta curatire o savarseste Sfantul Duh in omul care arata prin vietuirea sa ca o voieste pe ea. De fapt, in intelesul duhovnicesc, inima se cheama pofta dimpreuna cu celelalte puteri sufletesti, iar nu inima ca parte din trup. Aceste puteri sunt stranse in inima trupeasca, iar numele a trecut, prin intrebuintarea obsteasca, de la partea trupului la suma puterilor sufletesti.

Fata de oamenii trupesti, barbatii duhovnicesti socot cu totul dimpotriva cu privire la aceasta carte: adulmecand miasma raului care se da drept bine, ei sunt cuprinsi, neintarziat de dezgust fata de cartea care raspandeste o asemenea miasma.

Stareţului Isaia monahul, care se linistea in Pustia Nikiforovsk (Eparhia Olonetk ori Petrozavodsk), barbat foarte sporit in rugaciunea mintii si invrednicit de adumbrirea harului, i s-a citit o bucata din "Urmarea lui Hristos". Staretul a patruns de indata miezul cartii. El a inceput sa rada si a glasuit: "O! Acestea au fost scrise din "parere". Nu-i nimic adevarat aici! Totul este nascocit! Toma a descris starile duhovnicesti asa cum i s-au nazarit si asa cum i s-au parut lui, nestiindu-le din cercare", inselarea infatiseaza, ca nefericire, o priveliste dureroasa; iar ca prostie, o priveliste caraghioasa. Arhimandritul manastirii Kirilo-Novoieversk (Eparhia Novgorod), barbat vestit pentru asprimea vietii sale si care se indeletnicea, din simplitatea inimii sale, numai cu nevointa trupeasca, iar despre nevointa sufleteasca stia cat se poate de putin - ei bine, la inceput el ii povatuia pe cei ce se sfatuiau cu el si se aflau sub calauzirea sa sa citeasca "Urmarea"; cu cativa ani, insa inainte de a trece la cele vesnice, a inceput a opri cu strasnicie citirea ei, zicand cu sfanta simplitate: "Mai inainte socoteam ca aceasta carte este folositoare de suflet, insa Dumnezeu mi-a descoperit ca ea este vatamatoare de suflet".

Ieroschimonahul Leonid, vestit prin cercarea sa in lucrarea monahiceasca, cel ce a pus inceputul infloririi duhovnicesti in Pustia Optinei (Eparhia Kaluga) avea aceeasi parere despre "Urmarea lui Hristos". Pe toti nevoitorii mai sus-pomeniti i-am cunoscut fata catre fata. Un oarecare mosier, crescut in duhul Ortodoxiei, si care cunoscuse pentru o scurta vreme asa numita "lume mare", adica lumea din paturile sale inalte, a vazut, odata, in mainile fiicei sale cartea "Urmarea lui Hristos". El i-a interzis acesteia citirea cartii, zicand: "Nu vreau ca tu sa urmezi modei si sa cochetezi inaintea lui Dumnezeu". Iata cea mai buna judecata facuta asupra cartii.

Ucenicul: Mai sunt si alte feluri de inselare?

Staretul: Toate felurile, in parte ale amagirii de sine, si amagirii de catre demoni se leaga de cele doua feluri de capetenie pe care le-am pomenit mai sus, si vin fie din lucrarea gresita a mintii, fie din lucrarea gresita a inimii. Raspandita este mai ales lucrarea "parerii". Nu fara temei s-a facut de catre unii legatura intre starea de amagire de sine si inselare, si intocmirea sufleteasca a acelor monahi care, lepadand deprinderea rugaciunii lui Iisus si indeobste lucrarea mintii, se multumesc doar cu rugaciunea cea din afara, adica doar cu a lua parte nelipsit la slujbele bisericesti si a plini fara stirbire pravila de chilie, care este alcatuita doar din cantari de psalmi si rugaciuni facute cu gura si cu glasul.

Acestia nu pot scapa de "parere", dupa cum lamureste staretul Vasile de la Poiana Marului in inainte-cuvantarea la cartea Sfantului Grigorie Sinaitul, intemeindu-se cu precadere pe scrierile Preacuviosilor Grigore (cel pomenit mai sus) si Simeon, Noul Teolog.

Semnul ca "parerea" s-a furisat in nevoitori se face aratat atunci cand acestia incep sa creada despre sine ca vietuiesc intru luare-aminte si adesea ii dispretuiesc pe ceilalti din trufie, vorbind lucruri urate despre ei; se socotesc vrednici, dupa parerea lor, de a fi pastori ai oilor si calauzitori ai lor, asemanandu-se prin aceasta orbului care se apuca sa arate calea altor orbi (Despre cel de-al doilea fel al luarii-aminte si rugaciunii)

Rugaciunea facuta cu buzele si cu glasul este rodnica doar atunci cand este impreunata cu luarea-aminte, lucru foarte rar intalnit, pentru ca luarea-aminte se invata, mai inainte de toate prin lucrarea rugaciunii lui Iisus (Predoslovia schimonahului Vasile).

Sfantul Ignatie Briancianinov

,,Rezervişti” ai Serviciilor Secrete israeliene – MOSSAD şi AMAN –, care conduc mari reţele internaţionale de trafic de armament (o permanentă şi importantă sursă de prosperitate a Israelului) dau tunuri după tunuri Ministerului Apărării Naţionale din România, ale cărui departamente de înzestrare sînt înţesate de corupţi şi trădători.

Niciuna dintre achiziţiile de tehnică militară după aderarea României la NATO nu s-a dovedit validă, potrivit normelor de performanţă şi siguranţă ale Alianţei Nord-Atlantice.

CSAT-ul a fost sistematic dezinformat şi indus în eroare, de fiecare dată cînd i s-au supus aprobării planurile şi cheltuielile pentru înzestrare.

Secretarul de Stat de la MApN, Dobriţoiu, minte, mai exact dezinformează atunci cînd spune că transportoarele PIRANHA livrate de MOWAG au doar ,,mici probleme tehnice”. În ziarele ,,Ziua”, nr. 4232, din 15 mai 2008, ,,Curierul Naţional” şi altele, nişte diversionişti au încercat, pe bani grei, să ascundă eşecurile testelor efectuate la Capul Midia şi în tunelul de încercări al MApN. Dintre ,,micile probleme tehnice” pe care secretarul de Stat ori le ascunde, ori nu le cunoaşte, sînt de observat:

• Softul e programat să permită furnizorului inducerea de imprecizii, defecţiuni ori blocaje în funcţionare. Recent, s-a demonstrat că tehnica militară de apărare antiaeriană a Siriei are încorporate microprocesoare, prin care s-a intervenit atît în bruierea (paralizarea) sistemelor de radare, cît şi în cea a celor de ochire.
• Cablajul turelei depăşeşte de cîteva ori nivelul de radiaţii admis, implicînd riscuri majore.
• Sistemul de ochire şi precizia loviturilor prezintă abateri foarte mari, cu o rază de împrăştiere care s-a accentuat pe măsură ce s-a încercat reglarea, ceea ce a confirmat şi inoperabilitatea dispozitivelor de reglare. Fiecare încercare nereuşită de reglaj a durat peste 5 ore.
• Din proiectare, turela nu permite deschiderea completă a trapei mecanicului conductor, iar trapa nu îngăduie rotirea turelei. Dacă s-ar remedia această eroare de proiectare, atunci ar apărea un alt neajuns: obturarea vizetei, a lunetelor de zi şi de noapte din cauza gazelor evacuate, fapt ce ar conduce la lipsa vizibilităţii pentru mecanicul conductor.
• Blindajul turelei este de proastă calitate şi cu unghiurile de ricoşeu greşit calculate şi deformate la turnare. Captează, nu respinge loviturile.
• Flotabilitatea nu este controlabilă. Nici un mecanic nu a acceptat să intre, cu transportorul în apă.
• Stabilitatea ţevii în momentul tragerii s-a asigurat cu nişte chingi improvizate.
• Luneta Elbit a sistemu lui de ochire nu a permis luarea ţintei de la distanţă, fiind înlocuită, la efectuarea testelor, cu o lunetă sovietică din vechea dotare, care s-a dovedit fiabilă.
• Pentru a se obţine punctajul minim admis (numărul de cartuşe în ţinte) s-au efectuat trageri în ţinte de 5-6 ori mai mari (?!), iar distanţa pînă la ţinte a fost şi ea redusă pînă la 4-5 ori (?!). Prin această înşelătorie şi prin alte manopere dolosive, ministrul Apărării a fost indus în eroare şi convins că se face o afacere bună.

Nota Bene: Industria autohtonă are capacitatea de a realiza transportoare performante, fără astfel de probleme, după cum are şi soluţii la toate nereuşitele modelului PIRANHA de la MOWAG. Nu poate, însă, rezolva problema comisioanelor care trebuie să ajungă în multe buzunare. Reprezentantul MOWAG a anexat pliculeţe cu sume între 10.000 şi 30.000 de dolari SUA cărţilor sale de vizită, trimise ca antemergătoare la prezentare (n.n. – MOSSAD nu prea agreează euro, ori are încă mari stocuri de dolari falşi). Pentru unu pînă la cel mult trei destinatari, sumele de prezentare sînt de 40.000, iar pentru o uşă greu accesibilă la Palatul din Bulevardul Geniului (Palatul Cotroceni – nota red.), Mossadelul, pensionat şi reprofilat pe afaceri cu armament, oferă, fără negocieri, conform tarifului practicat de zeci de ani suma de 50.000.

După aceste ,,aperitive” se atacă fondul afacerii. Nimeni nu este uitat: Comisii parlamentare, Agenţia de Importuri-Exporturi Strategice, consilieri din Departamentele de Securitate şi Apărare, cei care, în Serviciile Secrete, ar trebui să prevină… presa, care nu trebuie să fie curioasă etc. În altă ordine de idei, Compania Martin Lockheed, aleasă, fără licitaţie, pentru a i se face cadou 4,5 miliarde de euro în schimbul a 48 de avioane F-16, pe care piloţii militari germani le-au rebotezat ,,sicrie zburătoare”, din care jumătate ,,second hand”, este renumită pe plan mondial nu numai ca fiind cea mai mare şi mai puternică în domeniu, dar şi cea mai implicată în mari scandaluri politico-financiare de corupţie, care au prăbuşit guverne şi pecetluit, pentru totdeauna, cariere şi destine politice.

Cazul Japoniei este unul ,,şcoală”, asemenea celebrului scandal ,,Skoda”, care a lăsat dezarmată Armata Română înaintea celui de-al II-lea război mondial. Piloţii aviaţiei militare nu agreează, nici pe departe, alegerea MApN. Preferinţele lor sînt pentru unul din avioanele Multirol, produse în Europa. Cel mai dorit este, însă, un model din afara spaţiului NATO: Suhoi 37! După cele două testări, la presiunea părţii israeliene, cei implicaţi din MApN au încercat, cu o săptămînă înainte de miercuri, 21 mai a.c., remedierea unei părţi a defecţiunilor, pe cheltuiala părţii române, fără însă ca aşa ceva să fie posibil. Cu toate acestea, firma israeliană face presiuni puternice pentru semnarea contractului. Dată fiind implicarea lui Liviu Mihaiu (care, nu întîmplător, poartă uniformă militară de camuflaj) în susţinerea intereselor firmei MOSSAD-ului, patronii de presă corupţi au blocat publicarea investigaţiilor jurnalistice care demască această nouă ,,Afacere Skoda”.

Autor : ADEVĂRATUL SERVICIU ROMÂN DE INFORMAŢII, din ziarul Tricolorul din 04.Iun.2008

Despre ceilalţi enoriaşi prezenţi, la prima vedere, ce să spunem... Păreau oameni normali. Ce ne-a surprins neplăcut a fost prezenţa multor tineri. Toţi erau tăcuţi. În încăpere domnea o linişte apăsătoare. Peste două sute de oameni luam parte la ceremonia, desfăşurată în fiecare după-masă în „templul” de pe str. Porumbiţei, la intrarea în care există o plăcuţă cu inscripţiile unui PF. Se face linişte. Nimeni nu mai rosteşte un cuvânt. O voce, ne îndeamnă să închidem ochii, pentru a primi... lumina. Sentimente contradictorii ne cuprind: curiozitate, teamă şi chiar milă faţă de cei cărora poate nu le-a fost dat să-L cunoască pe adevăratul Dumnezeu. O lume atât de... normală, la prima vedere, închinându-se la... nimic. Oameni care cred cu tărie, pe faţa cărora se prelingeau lacrimi în timpul rugăciunilor către Desanca ne-au primit în rândurile lor, mulţumiţi că au parte de noi adepţi.

Cum decurge o slujbă?

După ce se încuie uşa, apare o blondă care ne pune o muzică banală şi prost interpretată pe versurile scrise de Desanca. Cu ochii „larg închişi“ asculţi vocea ţipătoare şi destul de enervantă a celei care „ne umple“ de lumină. Întreaga asistenţă stătea încremenită, ascultând „mesajul divin”. Mai reuşim să ne deschidem ochii, însă suntem repede ameninţaţi cu evacuarea de către pază. După ce reuşim să rezistăm o oră, la pauză ni se atrage atenţia că dacă mai deschidem ochii, vom fi mutaţi la copii. La început ne amuzăm de situaţie, dar realizăm pe urmă gravitatea acestui caz. Sărmanii copilaşi sunt educaţi de nişte oameni „cu probleme serioase“, viitorul lor fiind destul de incert în urma unei astfel de experienţe. Şi cum să nu fie sărmanii derutaţi, când părinţii lor o consideră pe Desanca un fel de Maică Sfântă, iar pe fiul ei Isus. Ei cred că acesta nu s-a născut din bărbat, ci prin putere divină. Va uni toate religiile pământului şi vor începe cei o mie de ani de pace, aşa cum scrie în Biblie. Alţii susţin că Desanca ar fi o parte a Sfintei Treimi şi că ar fi întruchiparea Sfântului Duh care s-a pogorât pe pământ să vindece oamenii. Despre vindecările pe care le-a realizat Desanca în timpul vieţii, se pare că într-adevăr acestea ar fi fost reale. Ea a absolvit cursul de terapie Reiki, fapt care a ajutat-o la aceste vindecări. Unii adepţi ai acestei practici orientale susţin că termenul „Ki“ ar fi echivalentul Duhului Sfânt. Ei spun că prin ajutorul mâinilor pot conduce energia pe care o primesc de sus. Biserica nu contestă veridicitatea acestei puteri, însă sursa puterii vine de la diavol, aceste vindecări fiind doar de scurtă durată. De asemenea Biserica are Canoane foarte dure pentru cei care „frecventează“ aceste forţe.

Ne-am deplasat şi la mormântul ei de la Eternitatea, unde am aflat de la administraţie că „vin oameni zilnic cu autobuzele din toată ţara în pelerinaj la mormântul ei. Mulţi îşi părăsesc familiile şi se mută la Arad“. La mormânt era o femeie venită tocmai de la Sibiu împreună cu nepoţica ei. „Vin aici pentru că doamna ne dă lumina. Numai la Templu mai găsim lumină. Isus ne-a părăsit acum 2000 de ani iar acum a venit doamna. În Biblie scrie despre ea, dar preoţii nu vor să recunoască“. Se ruga la mormânt şi îl săruta, în timp ce fetiţa de vreo şase anişori îngenunchea şi săruta la rândul ei mormântul, spre admiraţia bunicii.

Aceasta este o parte a lumii în care trăim, nevăzută însă de mulţi dintre noi. O lume care trăieşte şi îşi cheltuie întreaga avere în numele unei femei şi a fiului său. O lume care crede în puterea miraculoasă a unei ape… a Doamnei, care, de ce să nu recunoşatem, este o afacere destul de profitabilă, având în vedere „efectele” sale. Cutremurător şi trist!

„Dezavuăm aceste tentative de escrocare a omului, pentru că aici includem aceste practici atât de cunoscute. Demersul lor implică sentimente religioase, mai ales în momente în care omul are probleme. Aceştia, prin practicile lor, îi determină pe bieţii oameni să creadă că astfel de specimene precum Mudava, care se dădea Sf Ioan Botezătorul, iar Desanca, Fecioara Maria şi pe băiatul său, Iisus. În special în perioade de tranziţie, cum e cea pe care o traversăm noi, aceşti şarlatani înnoată ca peştele în apă, pentru că e foarte uşor de a-şi bate joc de oamenii care se agaţă de astfel de practici. Aceştia au apărut ca ciupercile după ploaie. Biserica se delimitează de practicile lor. Nu poate lua măsuri împotriva lor însă se declară clar împotriva acestora”, susţine părintele Vasile Pop, consilier episcopal al Bisericii Ortodoxe.

din AradCity, 08/02/2008

Să luăm aminte! "... multi prooroci mincinosi se vor scula si vor amăgi pe multi" (Matei 24.11).

Cuvintele Mîntuitorului nostru Iisus Hristos avertizează întreaga omenire despre pericolul căderii în amăgirea spirituală pe care diavolul, de la-nceput, a urmărit s-o realizeze pe pămînt. Cu atît mai actuale sunt aceste cuvinte în zilele noastre cu cît diavolul si-a înmultit metodele satanice de amăgire, căci "diavolul umblă, răcnind ca un leu, căutînd pe cine să înghită" (1 Petru 5.8).

În confuzia generală a lumii de azi, cînd valorile sunt amestecate si răsturnate în fel de fel de sincretisme filosofic-spiritiste, aparitia unei cărti trece aproape neobservată de lumea oficială a culturii si spiritualitătii românesti. Fără să aibă binecuvîntarea Bisericii "Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a adevărului" (1Timotei 3.15), si deci acreditarea cea mai autorizată în fata publicului cititor, cartea "Icoane făcătoare de minuni si vindecători din Romînia", apărută la Total Press în 1997, este o veritabilă capcană pentru crestinul ortodox, care mai caută uneori "semne si minuni" pentru întărirea sa în credintă.

Cu toate că multi români se declară crestini ortodocsi, care tin la traditia si cultura noastră strămosească, evlavia majoritătii dintre ei este deviată spre false forme de credintă. Mai mult, există amestecată în motivatia lor religioasă o anumită obsesie terorizantă a farmecelor si a făcăturilor necurate, care deseori îi paralizează în demersul lor rational si constient către Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu, liberă si constientă, astfel, este dispretuită si chiar înlocuită cu o relatie contractuală cu El, relatie marcată pregnant de o frică de natură ocultă.

Exemplificare

Precum stim, diavolul, în setea lui neostoită de a amăgi pe toti oamenii, îsi întinde mereu răutătile sub masca binelui, încercînd prin această stratagemă să-i abată de la calea Adevărului si a Vietii, pe căile multe ale minciunii si ale pierzării. Exact asa se petrec lucrurile si cu cartea sus numită. Cu o copertă atrăgătoare, ce prezintă 16 frumoase iconite ortodoxe, care fură ochiul (precum Evei în rai) omului neatent si la ceea ce e dincolo de aparente, cartea pare la exterior unicul ghid (apărut pînă acum) al bisericilor si mănăstirilor "mai făcătoare de minuni" din tară. În realitate însă, cartea cuprinde "Ghidul moastelor, icoanelor, vindecătorilor si ocultistilor din Romînia"(vezi pag.1). Ne-am întrebat firesc, ca orice crestin ortodox sănătos: "ce însotire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăsire are lumina cu întunericul? Şi ce învoire este între Hristos si Veliar sau ce parte are un credincios cu un necredincios? Sau ce întelegere este între templul lui Dumnezeu si idoli?" (2 Corinteni 6.14-16).

Desi nu este prima carte în care diavolul încearcă răstălmăcirea unor învătături dumnezeiesti din Biserică, ne miră totusi obrăznicia cu care autorii (care în prefată vorbesc la plural, iar în final semnează sub un singur nume " lucru prin care îsi arată iresponsabilitatea lor publică) se erijează în autorităti spirituale care validează si promovează minuni si "făcători de minuni", autorităti considerate de ei mai presus de Biserica însăsi. Întrucît sunt amestecati printre "vindecători", alături de alti paranormali (insuflati nu de Duhul lui Dumnezeu), si cîtiva Părinti duhovnicesti ai Ortodoxiei contemporane, ne simtim obligati să demascăm aceste grave ofense aduse Bisericii si credintei noastre ortodoxe. Pornind de la cîteva exemple flagrante de viclenii demonice folosite de autori, prezente în carte, dincolo de suprafata ei aparentă, vom aborda mai pe larg tema falsilor vindecători ai zilelor noastre:

1. De la bun început trebuie să semnalăm prezenta unei intentii necurate în chiar titlul lucrării ("Icoane făcătoare de minuni si vindecători din Romînia"): punerea laolaltă a minunilor săvîrsite în Biserică si a celor săvîrsite în afara Bisericii. Adică (diavolul) vrea să sugereze ideea că minunile ar avea aceeasi provenientă - "Miracolele le face Cerul." (pag.6) - , certificînd valabilitatea minunilor mincinoase prin amestecarea lor cu cele dumnezeiesti. Bineînteles, nu toate minunile petrecute la Biserică, date ca exemplu de autori în carte, sunt propriu-zis minuni. Unele sunt lucruri firesti petrecute cu oameni care au avut impresia unei interventii supranaturale speciale în viata lor. Altele, sunt chiar interventii diavolesti de-a dreptul (cînd cei ce le săvîrsesc sau le primesc folosesc niste practici neortodoxe). Ori, în realitate, miracolele nu le face acelasi autor, nu sunt manifestări ale aceluiasi duh. Lucrul este limpede sesizabil, căci minunile pe care le face Duhul Sfînt în Biserică nu sunt produsul automat al vreunei vrednicii si metode omenesti, ci sunt interventii în dar ale lui Dumnezeu; ele solicită din partea omului (si îl conduc pe acesta la) dreapta credintă, la smerenie si iubire crestină. Falsele minuni sunt expresii ale ereziei, mîndriei si egoismului. Intentia diabolică pune în comun sfintelor moaste, icoane si rînduieli bisericesti, pe de o parte, si vindecătorilor, ocultistilor si metodelor lor spiritiste, pe de altă parte, efectuarea de minuni sensibile la nivel fizic, ca si cum s-ar zice că minunile vin de la acelasi dumnezeu.

2. Apoi, în prefata "Oamenii si energiile subtile", "redactia", sub aceeasi inspiratie demonică, elogiază aparitia si la noi în tară a "terapiilor complementare", aparitie care "sunt o probă că omenirea a intrat într-o nouă eră" (!New Age, nu?) (pag.5). Bolile pe care le au oamenii în acest timp modern nu ar mai fi cauzate de păcatele lor (cum învată Biserica), care cu ochiul liber se vede că s-au înmultit peste măsură, ci ar fi doar niste dezechilibre ale "energiilor care ne alcătuiesc, (iar) reechilibrarea energiilor o pot face cei înzestrati cu har vindecător. Miracolele le face Cerul." (pag.6) Sfintele moaste, icoanele si vindecătorii paranormali n-ar mai fi atunci decît "canale prin care comunicăm cu Cerul, canale prin care ne adaptăm legilor Universului." (pag.6) Valoarea infinită si libertatea persoanei umane este strivită asadar (în conceptia confuză panteistă a autorilor acestei cărti) de legile si energiile impersonale ale omului si ale cosmosului idolatrizat. Omul n-ar mai fi persoană - creatia minunată ("după chipul Lui") a lui Dumnezeu cel Personal si iubitor de oameni, ci un produs "energetic" al "evolutiei karmice" (ca-n păgînismele antice orientale), care nu se poate ridica deasupra legilor fixe ale universului.

3. Autorii recunosc că, desi unii paranormali afirmă că "nu-si transformă în afacere harul dăruit de Divinitate" (pag.114), tratînd gratis pacientii, altii tratînd "indiferent de plată" (pag.144), iar altii afirmînd că "pentru someri, handicapati, pensionari, studenti si elevi practică o reducere de 20% din costul tratamentelor" (pag.142), există totusi si vindecători "neaveniti si impostori", "avizi de bani (si) avizi să-i stăpînească pe altii", cărora însă "Cerul le ia pînă la urmă harul." (pag.5) Din cauză că acestia nu pot fi reperati usor (de ei), autorii avertizează pe cititori că "nu ne asumăm răspunderea în ceea ce priveste reusita tratamentului (, si) ne declinăm orice responsabilitate fată de preturile practicate" (pag.6) de cei popularizati în carte. Cu alte cuvinte, autorii îi popularizează pe acesti vindecători (credibili), dar se disculpă din start de orice eventuală acuză că ar fi în complicitate cu ei si că ar induce lumea în eroare. Totusi, sunt mii de oameni care ne mărturisesc faptul că unii din acesti vindecători i-au înselat, si nu doar de încredere ci încă de multi bani. Falsii vindecători spun că tratamentul lor nu poate avea efect decît dacă mergi cel putin 10 sedinte la ei. Vă dati seama ce înseamnă 10x200.000 lei (cel putin!), si asta de la un singur client...

Sunt enumerate cîteva din cele mai cunoscute biserici si mănăstiri ortodoxe, în care s-ar face minuni mai multe decît în celelalte, într-un mod care nu face deloc cinste Ortodoxiei însăsi. Perspectiva prin care sunt privite Sfintele moaste, icoane si rînduieli ale Bisericii este una strict antropocentrică si juridică, ca si cum Dumnezeu nu ar mai avea loc în ele, ca si cum Dumnezeu nu ar lucra totdeauna si pretutindeni cu aceeasi putere, în deplină libertate, ci ar fi constrîns să răspundă automat cu minuni cînd omul respectă un anumit ritual fixist (neortodox prin definitie). Astfel, în prezentarea unor biserici sunt afirmate unele inovatii liturgice (străine de Ortodoxie, si care îsi au mai degrabă originea în magie si vrăjitorie) precum: "slujbe de dezlegare a cununiilor, exorcizări speciale, ritualuri pentru întoarcerea lucrurilor furate, deschiderea Sfintei Evanghelii, folosirea de talismane de binefacere", s.a..

Unora dintre Preotii Bisericii, prin lingusire, li se acordă faima de "om cu mare har, sfătuitor exceptional, specialist în demonologie, duhovnic vestit, cu darul clarviziunii...". Este pus asadar în centru nu Dumnezeu care lucrează prin slujitorii Săi, ci omul. Nici un slujitor al lui Dumnezeu nu se bucură cînd i se face o reclamă mincinoasă, si încă de oameni nu limpede definiti dogmatic. Cum au îndrăznit să-i bage pe Părintii Bisericii "într-o aceeasi oală" cu proorocii lui Antihrist? Pe cine au întrebat înainte de a-i trece într-o listă cu toti înselatii veacului pe Părintii Teofil, Sofian, Arsenie si Cleopa? Doar este binecunoscută pozitia lor fermă pe temelia si în hotarele Ortodoxiei, fără nici o tolerantă în materie de dogmă si de practică religioasă. La unison Părintii Bisericii au respins orice analogie (, orice amestec, si orice adăugare) din păgânism (vrăjitorie, parapsihologie, bioenergie) la învătătura si cultul Ortodoxiei. Este totusi regretabil faptul că unii "popi" mai amestecă Evanghelia cu ocultismul, primind în biserică pe unii care fac radiestezie, yoga si alte practici demonice, sau participînd la actiuni "de binefacere" alături de ei.

6. La capitolul "Societăti, fundatii si organizatii care au ca obiect de studiu si ca activitate parapsihologia", autorii aduc o altă ofensă Bisericii. Pe lîngă grupuri clar definite pe linia ocultismului si a filosofiilor sincretiste, este prezentată, fără a avea absolut nici o legătură cu parapsihologia, cu sugestia, cu tehnica radiantă, cu bioenergia si cu psihotronica (ce denumiri pompoase!), "Asociatia medicilor si farmacistilor crestini ortodocsi Sfîntul Pantelimon", asociatie care functionează pe lîngă Mitropolia Iasi. Apoi, în cadrul prezentării Fundatiei Casa Sperantei, care se ocupă de recuperarea copiilor cu handicap neuro-psiho-motor, stă scris că "la realizarea acestor tratamente participă voluntar medici, bioenergoterapeuti, preoti" (pag.170). Iată o altă dovadă de viclenie drăcească ce atacă cinstea si sfintenia Ortodoxiei. Este ca si cum ai zice că ce nu poate face Biserica si medicina face parapsihologia. Ba, sunt promovate printre metodele de medicină complementară si "urinoterapia, cristaloterapia" (pag.168), lucruri clar degradante pentru orice om rational.

7. În capitolele "Vindecători" si "Ocultisti", sunt efectiv ridicati în slăvi impostorii si practicile demonice pe care ei le promovează. Astfel, enumerăm si noi cîteva din denumirile metodelor oculte folosite de acestia, în speranta că cine le va retine (cît de cît) va sti pe viitor să se ferească pe sine si să-i ferească si pe altii de asemenea forme moderne de înselare satanică: divinatia, meditatia crestină multi- si extra-dimensională, teosofia (iată cum e luat numele lui Dumnezeu în desert), antroposofia, magia (albă sau neagră), vrăjitoria, bioenergia, radiestezia, parapsihologia, astrologia (horoscopul), yoga, ocultismul, spiritismul, ghicitul (în: palmă, cafea, bobi, cărti, rhune, stele, orice), geomantia, necromantia, hipnoza, autoscopia, visele si vedeniile în transă, clarviziunea, vederea viitorului (în sănătate, în familie, în afaceri chiar), telepatia, telekinezia, dezlegarea de cvantoprograme-? (deochi, vrăji, blesteme, etc.), comunicarea codificată cu "fiinte de aer" (sau cu fiinte din Shambala sau din alte lumi astrale-?), dialogul cu OZN-uri, metoda Silva, tratamentul la distantă (pe baza fotografiei, a vreunui obiect, sau a glasului prin telefon), s.a. (din nefericire încă multe).

În capitolul "Cum puteti recunoaste răul si cum puteti lupta împotriva lui", din nou autorii fac elogiul demonismului. Astfel, răul din viata unui om este pus aproape total pe seama farmecelor, si nu a păcatelor proprii pentru care mustră Dumnezeu ca omul să revină prin pocăintă la calea dreptătii. De aceea, solutia propusă este "stabilirea diagnosticului si acest lucru îl poate face cel mai bine un ocultist. Odată ce v-ati lămurit care este natura răului care vă atacă, nu mai aveti de făcut decît să mergeti la tămăduitorul cel mai potrivit" (pag. 175). Adică Biserica nu ar avea nici o treabă în eliberarea omului din robia răutătii. Vina si responsabilitatea răului n-o mai are omul, care prin păcate s-a despărtit de Dumnezeu, de a Lui voie si sfintire, ci altceva din afara lui, "atacul psihic, actiunea spiritelor malefice, legile karmice-?, (ba chiar) tranzitele planetelor" (pag.177). Solutia aceasta se vede limpede că nu este deloc crestină, întrucît nu face deloc apel la învătătura si practica Bisericii - Trupul lui Hristos. Sunt promovate reîncarnarea si fatalismul predestinationist al astrologiei, conceptii clar anticrestine. Oricum cartea recunoaste că, totusi, pentru unele probleme (exorcisme, blesteme de neam si false legături de rudenie-?) "cele mai eficiente metode sunt slujbele la biserică, dezlegările etc." (pag.186).

9. Multi ocultisti îsi oferă serviciile zilnic, însă, printre ei mai este cîte unul "foarte credincios, (care) nu ghiceste niciodată în zilele de post si de sărbători religioase" (pag.149). Se vede clar, deci, cu ce viclenie îsi afisează "credinta", ca să-i păcălească pe cei neinstruiti, inoculîndu-le ideea diabolică că ghicitoria ar fi de la Dumnezeu. Gama de servicii oferite este foarte mare: de la izgonirea durerilor si a bolilor, pînă la prezicerea viitorului, de la găsitul obiectelor furate sau pierdute pînă la ascensiune profesională si prosperitate financiară. Cu asemenea oferte de succes diavolul încearcă să-i atragă pe oameni în apostazie, în neascultarea fată de Dumnezeu Cel Viu si de Biserica Lui dreptmăritoare. Noi, însă, să nu uităm că diavolul l-a ispitit pe Mîntuitorul Hristos zicîndu-i "acestea toate (împărătiile lumii si slava lor) Ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea înaintea mea si Te vei închina mie. Atunci Iisus i-a zis: Piei, satano, căci scris este: "Domnului Dumnezeului tău să te închini si Lui singur să-I slujesti"." (Matei 4.9-10) "Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va cîstiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?" (Matei 16.26). Cu aceleasi ispite, asadar, diavolul vrea să fure ochii si mintile oamenilor azi prin tot felul de viclesuguri satanice, deviindu-i atentia de la comoara infinită a sufletului (mîntuirea vesnică în împărătia lui Dumnezeu) spre trup si spre lumea exterioară pămîntească.

Învătătura ortodoxă

Omul nu este nici doar trup, nici doar suflet, si nici doar juxtapunerea lor, ci este o fiintă unitară psiho-somatică, o fiintă personală frumoasă, zidită de Dumnezeu "după chipul Său" (Facere 1.27) cel vesnic viu; datorită acestei "negrăite legături dintre suflet si trup", stările sufletesti se manifestă în trup si reciproc. Dumnezeu doreste cu mare dor ca omul să fie si "după asemănarea Sa" (Facere 1.26), adică să trăiască viata lui Dumnezeu, viata vesnică si fericită a comuniunii dumnezeiesti; iar această desăvîrsire omul n-o poate trăi departe de Dumnezeu, în afara Dumnezeului Celui Viu si iubitor de oameni. Omul nu-si este luisi izvor al vietii, ci a primit viata ca dar infinit de la Dumnezeu Cel Viu si de viată dătător, de aceea starea vietii lui (de plinătate sau de împutinare) este dată de relatia lui cu Dumnezeu. Cu cît omul se uneste mai mult prin iubire (ca sinteză a tuturor virtutilor) cu Ziditorul Său, cu atît unitatea fiintei sale se întăreste prin prezenta harului divin, cu atît trăieste mai intens viata dumnezeiască, cu atît devine mai mult "părtas dumnezeiestii firi" (2 Petru 1.4). Asadar, si trupul devenind "templu al Duhului Sfînt" (1 Corinteni 6.19), se înduhovniceste, se umple de har, ridicîndu-se peste limitările firii create.

Sănătatea reprezintă, astfel, starea naturală de viată spirituală si organică, în care toate puterile sufletesti si trupesti ale omului lucrează potrivit poruncii si scopului lui dat de Dumnezeu în firea lui, cînd l-a creat. Sănătatea este cresterea continuă a vietii omenesti în harul dumnezeiesc, în viata vesnică. Dacă omul respectă legea lui Dumnezeu, si în plan spiritual si în plan organic, viata lui rămîne unitară si în armonie interioară. Atunci sufletul si trupul sunt în starea lor firească de sănătate, de armonie cu Dumnezeu si cu lumea exterioară.

Păcatul, ca răzvrătire voită fată de Dumnezeu, înseamnă depărtarea de la Izvorul vietii, si deci o împutinare a vietii, o moarte (întîi spirituală si morală apoi chiar si fizică). Stricarea relatiei cu Dumnezeu prin păcate dereglează întreaga fiintă umană: vointa slăbeste, ratiunea se întunecă, afectivitatea se murdăreste cu senzatiile plăcerilor păcătoase, instinctele naturale se pervertesc, simturile îsi pierd claritatea, iar trupul îsi modifică comportamentul metabolic. Urmările păcatului, dezechilibrele sufletesti si fizice, se derulează apoi în timp, uneori mai scurt, alteori mai lung. Asa se instalează în fiinta umană boala si moartea, ca urmare a păcatului. Patimile sufletului si bolile trupului, ca tulburări ale stării firesti de sănătate, însă, nu pot fi tratate separat si unilateral, prin metode mecaniciste, cum ai repara un ceas umblînd la rotita care nu mai merge bine, ci la vindecarea întregii lui fiinte omul trebuie să participe constient, să conlucreze cu harul divin dacă vrea să se vindece deplin si nu doar pentru viata aceasta pămîntească. Restaurarea firii umane a săvîrsit-o obiectiv Mîntuitorul Iisus Hristos, Fiul si Cuvîntul lui Dumnezeu întrupat, iar subiectiv, fiecare credincios si-o poate împropria prin credinta întru El, prin unirea tainică prin har cu El, Care ne-a spus: "Eu sunt vita, voi sunteti mlăditele. Cel ce rămîne întru Mine si Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteti face nimic." (Ioan 15.5). După căderea în păcat a protopărintilor, întreg neamul omenesc suferă consecintele îndepărtării de Dumnezeu: boala si moartea. De aceea, bolile (si sufletesti si trupesti) au între cauzele si conditiile lor provocante si favorizante o importantă componentă dată de păcate. Noi, oamenii, si chiar lumea întreagă, astăzi suferim mai mult ca oricînd în istorie de pe urma păcatelor noastre si ale înaintasilor nostri, dar, aproape totdeauna, nu vrem să recunoastem că "noi primim cele cuvenite după faptele noastre" (Luca 23.41). Ca si atunci la început, în rai, omul, în mîndria sa, nu-si recunoaste păcatul său, si încearcă sa dea vina doar pe cauze exterioare lui (Adam a dat vina pe Eva, Eva pe diavol, azi omul zice că se simte rău că altii i-au făcut farmece, etc.), nevrînd să-si asume responsabilitatea si urmările propriilor fapte păcătoase. Dumnezeu, însă, infinit iubitor de oameni, Care nu vrea "moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa si să fie viu" (Iezechiel 33.11), îl caută pe omul căzut în păcat ("Adame, unde esti?" " Facere 3.9) si-l cheamă la pocăintă, la îndreptare, la învierea din moartea păcatului. De aceea, Dumnezeu mai si mustră, mai si mîngîie pe oameni, prin încercări ca să-i aducă la calea mîntuirii. Recunoasterea păcatelor si asumarea luptei (cu păcatul, cu urmările lui, cu diavolul cel ucigas de oameni) pentru mîntuire, prin răbdarea încercărilor si prin rugăciunea către Dumnezeu, reprezintă din partea omului primul lui pas spre vindecare. Căci suferinta trupului o dă Dumnezeu oamenilor (cu îngăduintă nu cu răzbunare) tocmai ca un prilej de pocăintă, ca măcar răbdîndu-o cu "duh umilit" (Psalmul 50.18), să primească mîntuirea si cununa biruintei. Dacă păcatul este o pornire iratională de plăcere (omul caută plăcerea de dragul ei), revenirea din păcat se face prin asumarea durerii, prin cruce, prin lupta cu ispita hipnotică a plăcerii, printr-o asceză si sufletească si trupească.

"De nu te vei sili să împlinesti toate cuvintele legii acesteia, care sunt scrise în cartea aceasta si nu te vei teme de acest nume slăvit si înfricosător al Domnului Dumnezeului tău, atunci Domnul te va bate pe tine si pe urmasii tăi cu plăgi nemaiauzite, cu plăgi mari si nesfîrsite si cu boli rele si necurmate; va aduce asupra ta toate plăgile cele rele ale Egiptului, de care te-ai temut si se vor lipi acelea de tine. Toată boala, toată plaga scrisă si toată cea nescrisă în cartea legii acesteia, o va aduce Domnul asupra ta, pînă vei fi stîrpit." (Deuteronom 28.58-61)

"Vezi că Dumnezeu vorbeste cînd într-un fel, cînd într-alt fel, dar omul nu ia aminte. Şi anume, El vorbeste în vis, în vedeniile noptii, atunci cînd somnul se lasă peste oameni si cînd ei dorm în asternutul lor. Atunci El dă înstiintări oamenilor si-i cutremură cu arătările Sale ca să întoarcă pe om de la cele rele si să-l ferească de mîndrie, ca să-i ferească sufletul de prăpastie si viata lui de calea mormîntului; de aceea, prin durere, omul este mustrat în patul lui si oasele lui sunt zguduite de un cutremur neîntrerupt. Pofta lui este dezgustată de mîncare si inima lui nu mai pofteste nici cele mai bune bucate. Carnea de pe el se prăpădeste si piere si oasele lui, pînă acum nevăzute, îi ies prin piele. Sufletul lui vine încet, încet spre prăpastie si viata lui spre împărătia mortilor. Dacă atunci se află un înger lîngă el, un mijlocitor între vii, care să-i arate omului calea datoriei, Dumnezeu Se milostiveste de el si zice îngerului: "Izbăveste-l ca să nu cadă în prăpastie; am găsit pentru sufletul lui pretul de răscumpărare!". Atunci trupul lui înfloreste ca în tinerete si el vine înapoi la zilele de la începutul vietii sale. El se roagă lui Dumnezeu si Dumnezeu îi arată bunătatea Sa si-i îngăduie să vadă fata Sa cu mare bucurie si astfel îi dă omului iertarea Sa. Atunci omul priveste peste semenii săi si zice: "Păcătuisem si călcasem dreptatea, dar n-am fost pedepsit după faptele mele. Căci El a izbăvit sufletul meu ca să nu treacă prin strîmtorile mortii si ochii mei văd încă lumina". Iată toate acestea le face Dumnezeu de două ori, de trei ori cu omul, ca să-i scoată sufletul din pieire si ca să-l lumineze cu lumina celor vii." (Iov 33.14-30)

"Dar Tu ierti tuturor, că toate ale Tale sunt, Stăpîne, iubitorule de suflete. Duhul Tău cel fără stricăciune este întru toate. Pentru aceea pedepsesti cu măsură pe cei care cad si, cînd păcătuiesc, le deschizi ochii si-i dojenesti, ca să se lase de răutatea lor si să creadă întru Tine, Doamne." (Sirah 11.26-12.2)

Vindecarea autentică, sufletească si trupească deopotrivă, asadar, o dă numai Dumnezeu cînd voieste El, "Cel ce curăteste toate fărădelegile tale, Cel ce vindecă toate bolile tale, Cel ce izbăveste din stricăciune viata ta, Cel ce te încununează cu milă si cu îndurări" (Psalmul 102.3-4). Restabilirea sănătătii, dincolo de suprafata ei trupească, înseamnă, deci, restabilirea legăturii iubitoare cu Dumnezeu "Doctorul si tămăduitorul sufletelor si al trupurilor noastre", înseamnă restaurarea prin har a firii umane căzute în robia păcatului si a mortii. Nu putem obtine vindecarea fără Dumnezeu Care stie toate si Care cîrmuieste toate cum este mai bine spre desăvîrsirea lor. Orice încercare de vindecare fără harul lui Dumnezeu cel iubitor de oameni este un esec din start, o iluzie desartă. Dumnezeu, cînd vindecă un om, îi cere însă conlucrarea iubitoare prin pocăintă si nevointă (asceză). Întîi îi curătă păcatele (cauzele bolii), apoi îi tămăduieste rănile (efectele ei), înlăturînd si consecintele lor (vezi Ps.102, mai sus) prin dăruirea harului Său.

"Doamne, prin îndurarea Ta se bucură omul de viată, prin ea mai am si eu suflare; Tu mă tămăduiesti si-mi dai iarăsi viată! Iată că boala mea se schimbă în sănătate. Tu ai păzit viata mea de adîncul mistuitor! Tu ai aruncat înapoia Ta toate păcatele mele!" (Rugăciunea regelui Iezechia - Isaia 38.16-17)

"Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre si zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mîntuirea noastră si prin rănile Lui noi toti ne-am vindecat." (Isaia 53.5)

"Veniti să ne întoarcem către Domnul, căci numai El, după ce ne-a rănit, ne tămăduieste, iar după ce ne-a bătut, ne leagă rănile noastre." (Osea 6.1)

"Nu fii întelept în ochii tăi; teme-te de Dumnezeu si fugi de rău; aceasta va fi sănătate pentru trupul tău si o înviorare pentru oasele tale." (Pilde 3.7-8)

"Cununa întelepciunii este temerea de Domnul, care odrăsleste pace si sănătate nevătămată; dar si una si alta sunt daruri de la Dumnezeu, Care revarsă cinste peste cei care Îl iubesc pe Dînsul." (Sirah 1.17)

"Fiule! În boala ta nu fi nebăgător de seamă; ci te roagă Domnului si El te va tămădui. Depărtează păcatul si întinde mîinile spre faptele drepte si de tot păcatul curăteste inima ta." (Sirah 38.9-10)

"Şi Iisus străbătea toate cetătile si satele, învătînd în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărătiei si vindecînd toată boala si toată neputinta în popor." (Matei 9.35)

Mîntuitorul Iisus Hristos, ca Dumnezeu adevărat, ne-a adus împăcarea cu Dumnezeu, si prin aceasta, vindecarea deplină. Ne-a adus înfierea divină prin har si învierea din moartea păcatelor. "Dumnezeu S-a făcut om, ca omul să se îndumnezeiască prin har." (Sfîntul Atanasie cel Mare) Biserica este tocmai Trupul Său mistic, divino-uman, comunitatea tuturor celor ce-l iubesc pe El, în care El Însusi continuă să lucreze la mîntuirea, vindecarea si sfintirea oamenilor. El e prezent în Biserică "în toate zilele, pînă la sfîrsitul veacului" (Matei 28.20).

"Chemând la Sine pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat lor putere asupra duhurilor celor necurate, ca să le scoată si să tămăduiască orice boală si orice neputintă." (Matei 10.1)

Toată puterea Lui de vindecare (si sufletească si trupească) a oamenilor Mîntuitorul Hristos a lăsat-o Apostolilor Săi trimitîndu-le lor Duhul Sfînt si prin aceasta investindu-i cu misiunea de a propovădui Evanghelia si Calea mîntuirii: pocăinta si credinta ("cea lucrătoare prin iubire" - Galateni 5.6) în Iisus Hristos. Vestirea Evangheliei si vindecarea sufletească si trupească sunt nedespărtite, asadar, în Ortodoxie, aceasta fiind misiunea trimisilor lui Dumnezeu în lume, a Preotiei sacramentale a Bisericii. Vestitorii Evangheliei, clericii, sunt (si trebuie să fie) oameni vindecati, sunt (si trebuie să fie) oameni sfintiti prin prezenta harului divin în ei, care iradiază si celorlalti, prin prezenta, viata, cuvintele si faptele lor, harul, vindecarea si mîntuirea aduse de Mîntuitorul Hristos.

Dumnezeu lucrează si acum cu putere în Biserica Lui sfîntă, sobornicească si apostolică. Sfintii Părinti asemuiesc Biserica Dreptmăritoare a lui Hristos cu scăldătoarea Vitezda în care nu doar primii, ci toti cei ce intrăm în ea (constientizînd unirea lor cu Mîntuitorul Hristos), primesc vindecarea deplină (prin curătirea de patimi). Harul Său vindecător, Dumnezeu ni-l dă nouă oamenilor, nu pe baza unui contract, ci ni-l dă pe măsura intensificării unirii noastre iubitoare cu Mîntuitorul Hristos " Dătătorul harului, căci "din plinătatea Lui noi toti am luat, si har peste har" (Ioan 1.16). Harul divin nu poate fi despărtit de Persoana iubitoare a lui Iisus Hristos - Logosul divin (Creatorul si Mîntuitorul lumii) prin care toate s-au făcut, si deci nu poate fi (atentie!) obiect impersonal de speculă, cum pretind vindecătorii extrabisericesti de astăzi. Harul divin nu se obtine în mod magic sau mecanic de aiurea (prin vreo retetă "spirituală", metodă sau tehnică automată, cum propun toti impostorii), ci de la Mîntuitorul Hristos în mod iubitor-sacramental, precum Însusi Mîntuitorul Hristos a lăsat această rînduială Bisericii.

Vindecarea omului prin purificare (înlăturarea a ceea ce e rău) si spiritualizare (dezvoltarea a ceea ce bun) vine asadar ca un dar de la Dumnezeu Cel personal si iubitor, ca rod al iubirii si ca stimulent al ei. Demersul vindecării în Ortodoxie necesită un progres moral din partea omului, o constientizare a prezentei si a lucrării lui Hristos în noi si între noi. Întrucît actul întîlnirii si al unirii omului cu Hristos prin har este un act de sfintire a vietii umane, clericul, cel ce înlesneste si cheamă oamenii la această unire cu Hristos în Biserică trebuie să fie un trimis al lui Hristos si al Bisericii, un om sfintit de Dumnezeu si confirmat public de Biserică. Biserica este Trupul mistic al lui Hristos si mădularele ei sunt în bună rînduială si pace. Clerul sau Ierarhia Bisericii formează tocmai mădularele ei conducătoare care miscă întreg Trupul în ascultare de Mîntuitorul Hristos " Capul Bisericii. Dacă un om al Bisericii primeste un dar, o harismă, de la Dumnezeu totdeauna pentru folosul întregii Biserici, Biserica, prin Ierarhia ei, confirmă si afirmă public aceasta printr-o slujbă de binecuvîntare (sau hirotesie). Ştim că "pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică: întîi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învătători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cîrmuirile, felurile limbilor" (1 Corinteni 12.28). Aceste harisme le-a dat Dumnezeu anumitor oameni din Biserică, nu la întîmplare si în neorînduială, asa încît ei ar putea face orice de capul lor, ci într-o bună rînduială si ascultare ierarhică, "pentru că Dumnezeu nu este al neorînduielii, ci al păcii" (1 Corinteni 14.33). În Biserică, întotdeauna si "fără de nici o îndoială, cel mai mic ia binecuvîntare de la cel mai mare" (Evrei 7.7), deci cei cu harismele minunilor si vindecărilor sunt datori să asculte si să fie sub binecuvîntarea celor cu misiunea si cu harisma învătăturii credintei, adică a Episcopilor. Ori Sfintii Părinti, Învătătorii Bisericii, au lămurit credinta ortodoxă ca grîul de toate neghinele ereziilor care sunt reactivate si recapitulate în doctrinele falsilor vindecători de astăzi. Harul lui Dumnezeu, cel tămăduitor si sfintitor, nu vine prin oameni care au regretabile confuzii dogmatice si morale (chiar dacă ei se declară ortodocsi, chiar dacă au Biblia si Crucea pe masă si icoane pe pereti, chiar dacă spun "Tatăl nostru" si alte rugăciuni la începutul sedintei terapeutice), ci prin oameni sfintiti de Dumnezeu si de Biserică. De aceea orice terapie sufletească din afara rînduielii Bisericii, din afara atmosferei iubitor-sacramentale a ei, este străină de Dumnezeu Cel ce locuieste si lucrează deplin în comuniunea Bisericii.

Acceptînd limitările unui limbaj scolastic, putem spune că în Biserică, Mîntuitorul Hristos tămăduieste bolile sufletesti si trupesti ale oamenilor într-o împreună-lucrare cu ei prin remedii naturale si supranaturale. În remediile naturale, Dumnezeu, Creatorul si Mîntuitorul nostru, intervine pe măsură ce omul îsi rînduieste modul de viată potrivit cu natura lui psiho-somatică, adică eliminînd conditiile nenaturale ce-i pot favoriza bolile. De exemplu, înfrînarea la mîncare este potrivită cu firea omului, pe cînd lăcomia (desfrînarea) este nenaturală. Remediile naturale urmăresc restabilirea conditiilor naturale de viată organică si sunt deci legate de firea omului, putînd fi incluse între ele regimul alimentar (bogat în vegetale, ceaiuri) si medicamentos, igiena trupului (miscare, băi, masaje), cumpătarea (blîndetea) sufletului, munca echilibrată, odihna, relatiile constante cu semenii. Ele sunt folosite în medicina clasică. Abaterile de la viata organică naturală (potrivită firii umane) sunt păcate, căci sunt răzvrătiri fată de legea divină naturală, si deci trebuiesc tratate ca atare. Deseori multe boli trupesti recidivează după un tratament pur medical-biologic, întrucît cauza bolii (care nu e doar trupească ci sufletească) n-a fost real înlăturată. De aceea, restaurarea firii sale bolnave, omul nu si-o poate face singur (atentie!) apelînd la remediile naturale ca la un procedeu magic automat fără să ceară mila si ajutorul lui Dumnezeu, ci omul trebuie să constientizeze relatia sa iubitoare cu Dumnezeu, pe de o parte ca dintre o creatură si Creatorul ei, iar pe de altă parte ca dintre două persoane cu adîncimi infinite. Ori în constientizarea relatiei lui cu Dumnezeu, omul poate conlucra cu El prin har, la vindecarea (restaurarea) întregii sale firi bolnave, si mai apoi la sfintirea sa. Căci vindecarea sufletului nu se poate face doar prin remediile naturale si biologice, doar apelînd la harul divin prezent în creatie, ci prin harul divin mîntuitor si sfintitor adus oamenilor de Mîntuitorul Hristos si deplin prezent în Biserică.

Sfintele Taine sunt cele mai importante remedii supranaturale de vindecare lăsate Bisericii de Însusi Dumnezeu Mîntuitorul nostru pentru mîntuirea si sfintirea credinciosilor. Prin ele, harul dumnezeiesc ni se dă de către Mîntuitorul Hristos în chip supranatural, si în măsura în care ne este de folos spre mîntuire. Harul divin nu poate fi obtinut prin metode străine de rînduielile Bisericii, străine de învătătura si sfintenia Bisericii, căci Dumnezeu este trăit si cunoscut deplin în comuniunea Bisericii, si nu în afara ei. Vindecarea deplină a omului presupune, deci, participarea lui prin Sfintele Taine la viata lui Hristos, la viata Bisericii, la cunoasterea si trăirea (constientă si ratională!, nu superstitioasă) a credintei ortodoxe. Îndeosebi Taina Pocăintei si Taina Sfîntului Maslu împărtăsesc credinciosilor harul iertării păcatelor si al tămăduirii sufletesti si trupesti. "Este cineva bolnav între voi? Să cheme preotii Bisericii si să se roage pentru el, ungîndu-l cu untdelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea credintei va mîntui pe cel bolnav si Domnul îl va ridica, si de va fi făcut păcate se vor ierta lui. Mărturisiti-vă deci unul altuia păcatele si vă rugati unul pentru altul, ca să vă vindecati, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului." (Iacov 5.14-16) Dacă nu totdeauna omul se vindecă trupeste, aceasta se datorează fie nevredniciei (necredintei) lui, fie pentru motivul că Dumnezeu are un plan tainic cu el (si aici se vede iconomia lui Dumnezeu care face din suferintele omului un prilej de păstrare a lui în smerenie), amînîndu-i vindecarea. Oricum Dumnezeu nu poate fi fortat de creaturile Lui să le dea har cînd vor ele, ci Dumnezeu, "Care voieste ca toti oamenii să se mîntuiască si la cunostinta adevărului să vină" (1 Timotei 2.4), în iubirea Sa de oameni, El stie si hotărăste cînd si cum să intervină cu harul Său în viata omului.

Pocăinta, ca stare de străpungere a inimii pentru