Pan Witek, ten zza rogu, nie jest erudytą,
I nie ma pięknej buzi, choć umówił się z Edytą,
Tą z czwartego niemiłą kobietą,
Witek zaimponował jej machając sztachetą.

Pan Witek nosi dres, który ceni nad to co stworzone,
Bo - parafrazując - dres to dobro nieskończone,
Paraduje w nim co chwila robiąc groźne miny,
Na swych muskuł wagę podrywa dziewczyny.

Czasem jeszcze tylko, od jakichś "fagasów",
Pożyczy komórkę, portfel czy parasol,
Oddawać nie musi, wszak jest taki miły,
Że owe suweniry one - te "fagasy" odstąpiły.

Pan Witek jeździ maluchem co łikend na disko,
napije się wódki, poskacze jak głupi i to chyba wszystko,
Wróci do domu i spać się położy,
Marząc by samemu poloneza złożyć.

Pan Witek żyje pełnią swego życia,
I nie obchodzą go książki czy problemy bycia,
Jego umysł zaprzątają laseczki, samochody i techno,
No i aby z policją źle się stało, reszta - wszystko jedno.

Pan Witek nie słynie z cudów krasomówstwa,
Ma za to innych argumentów mnóstwo -
Potrafi z "Hadzia!" okrzykiem przypieprzyć z baniaka,
Co czyni z niego wartościowego człowieka.

Piwo za piwem, kufel do dna,
Uśmiech na twarzy ma kształt banana,
Teraz już nie ma co życie co śmiercią,
Wszechświat się skurcza do tu i teraz.

Piwo za piwem, osuszasz następne,
Kolejna pod krzakiem pusta butelka,
Szczęście przychodzi i euforia łapie,
Śmiech na twych ustach jak nigdy przedtem.

Piwo za piwem, kolejny już biegnie,
Po nową porcję złocistych płynów,
Nie ważne już nasze są ideały,
Pieniądze żadne, życia, kariery.

Piwo za piwem, grosz ci umyka,
A niech to diabły, ale pijemy,
Dalej nikt przecie nie zrezygnuje,
Z kolejnej wspólnej, pijackiej podniety.

(Choć ja wiem przecie, drodzy czytacze,
Że słowo podniety wiele ma znaczeń
I, broń mnie boże, wcale nie chodzi,
O seksualne podłoże, mi drodzy.
A teraz finał tak wyczekiwany,
Z morałem na tacy zgrabnie podanym - )

Wszystko to mija, czytacze kochani,
Szybciej i nawet niż może się zdawać,
Bo już następnego dnia z rana.

Drzewo w Bieszczadach stoi i duma,
Pręży swój pień idąc do góry
I podziwia codzienny swój widok.
Człowiek z plecakiem, Wielki Podróżnik,
Rozsiada się pod Drzewa starymi stopami,
Kolos wyrzuca mu z oburzeniem
- Wynoś szarańczo! Wynoś zniszczenie!
Tamten nie słyszy, jakiś arogant.
Drzewo więc kopnąć go silnie żąda...
Ale nie może, bo jest wszak drzewem.

Z zapisków wynika wariata,
Spisanych w zeszycie błękitnym,
Że zbliża się koniec świata,
Znaczony bestialstwem wybitnym.

Wizje ów jego szaleńcze,
Zwiastują przyszłe te chwile,
Gdy byt swój i żywot zakończy,
Co trwało już wieków li tyle.

Panny, dziewczęta dziko zgwałcone,
Panowie zaś na drzewach już wiszą,
Postacie wszystkie z ram wyrzucone,
Portrety zieją pustką i ciszą.

Żadne się Nasze przed tym uchowa,
Kamienni herosi pozbawieni głowy,
Płoną żywoty żyjących we słowach -
Spalają się na popiół pozbawieni mowy...

Już niebawem to będzie, już armię formują,
By zawlec nas wszystkich pod topory kata,
Swój nowy świat na naszym zbudują,
By wspominać nas potem jak zmarłego brata.

Przepadnie nasz dorobek, zastąpi go masa -
Słuchajcie więc bracia, słuchajcie słów wariata,
Bowiem nie spojrzy nawet na to ludzka rasa,
Gdy już nadejdzie nasz własny koniec świata.

tu snoabo iubito eşti mai scumpi decât scumpi.. adică nah, te duci în disco unde eşti wild, vin toţi pe rând şi te pălmuiesc la popou, ai coadă în spatele tău la chestii de genu' ăsta... un fel de maraton . care atinge punctul bucal sensibil primeşte un ora..col

nu zic că nu eşti bună.. eşti !poţi arăta foarte bine, dar te strică figurile alea de fisurată. de parcă te'a ţinut mă'ta în puf şi acuma la douăjde de ani ai păşit printre sclavi.. prinţeso! sincer, nici măcar nu sunt eu ăla care te acuză.. adică nah după fiecare wild party te plângi că s'au băgat ţăranii în seamă la tine dar a 2 a zi îţi aduci aminte că de fapt a fost fain şi de abia aştepţi s'o faci lată săptămâna viitoare... ţâţoaso! pentru tine arată bine ăla care are cea mai faină maşină si buzunaru' plin de bănuţi pe care tu să'i poţi cheltui cu dragoste şi pasiune... snobilor îndrăgostiţilor ! gata nu mă mai aflu'n treabă...

A E F#m riff A
Într-o nu ştiu care seară
E F#m riff A
Într-o nu ştiu care vară
E F#m
Într-un nu ştiu care sat
D Bm
Sub un nu ştiu care pat
D E
Sub un nu ştiu care pat

Mititel cât un cercel
Stă pitit un şoricel
Tremurând bietul de el
Fiidcă-aflase dintr-o carte
Fiidcă-aflase dintr-o carte

A
Ca-ntr-o nu ştiu care seară
D
Într-o nu ştiu care vară
Bm
Într-un nu ştiu care sat
E
Sub un nu ştiu care pat

Nici prea mare, dar nici mică
Stă pitită o pisică
Tremurând şi ea de frică
Fiidcă-aflase dintr-o carte
Fiidcă-aflase dintr-o carte

Ca-ntr-o nu ştiu care seară
Într-o nu ştiu care vară
Într-un nu ştiu care sat
Sub un nu ştiu care pat

Terminând de ros un os
Şade-un câine zdrenţăros
Tremurând şi el fricos
Fiidcă-aflase dintr-o carte
Fiidcă-aflase dintr-o carte

Ca-ntr-o nu ştiu care seară
Într-o nu ştiu care vară
Într-un nu ştiu care sat
Sub un nu ştiu care pat

Fără vreun dinte ros
Şade-un lup foarte nervos
Tremurând şi el vârtos
Fiidcă-aflase dintr-o carte
Fiidcă-aflase dintr-o carte

Ca-ntr-o nu ştiu care seară
Într-o nu ştiu care vară
Într-un nu ştiu care sat
Sub un nu ştiu care pat

Cu piedica puştii trasă
Şade o vânătoreasă
Tremurând cu tot cu casă
Fiidcă-aflase dintr-o carte
Fiidcă-aflase dintr-o carte

Ca-ntr-o nu ştiu care seară
Într-o nu ştiu care vară
Într-un nu ştiu care sat
Sub un nu ştiu care pat (2 ori)

Mititel cât un cercel
Stă pitit un şoricel
Mititel cât un cercel
Stă pitit un şoricel

riff A:
A
E||--------0------------0--||
B||--0h-2-----2-0-------2--||
G||---------------2--2--2--||
D||---------------------2--||
A||---------------------0--||
E||------------------------||

Tabulaturi.ro

Audio: Radio3Net.ro

CEL MAI LUNG MECI DE BASCHET DIN ROMANIA 24 de persoane au jucat astazi un meci de baschet care a durat 24 de ore, iar organizatorii sustin ca e cea mai lunga partida disputata pana acum in Romania.

Darf ich vorstellen: LUP, der neue Stadtbus von St. Pölten.

Entworfen von Isabel de Sordi und mir. Das ganze war ein Wettbewerb meines Jahrgangs in der New Design University. Unser LUP wurde ausgewählt.

Design Info: Lup heisst Wolf und der ist im Stadtwappen von St. Pölten zu finden. Allerdings sieht das Wappen nicht annähernd so dynamisch aus. Die Farbgebung ist eine etwas adaptierte Anleihe der offiziellen St.Pölten-Corporate Identity-Farben.

Letzten Donnerstag, den 17.1. wurde der LUP offiziell am Rathausplatz von St.Pölten präsentiert.

Jede Menge Politikeransprachen gut versteckt in Partyzelten waren das Rahmenprogramm. Daneben wurden Fahrkarten verlost und Frei-Tee und Würstel gabs für die interessierten Pensionisten vor Ort. Das ganze fand nämlich um 10 Uhr Vormittags statt. Der Lup-Bus war hinter einem schwarzem Vorhang geparkt um im entscheidend gefühlsschwanger inszenierten Moment mit theatralischer Musikuntermalung durch diesen zu Boden gehenden Vorhang zu fahren. ... mit 2 km/h.

Nichts desto trotz bin ich sehr stolz. Egal wo man ist in der Stadt, überall sind frisch und modern wirkende LUP Haltestellen, Anzeigetafeln, Infosäulen und Busse.

Wer will schon Autos designen wenn er eine Busflotte haben kann ;)

Pentru ca am vazut o ingrijorare in ultimul timp pe blogosfera cu privire la caracterul celor ce scriu m-am gandit la urmatoarea problema.

Cum deosebesti un lup de o oaie?

La inceput este mai greu pentru ca lupii sunt imbracati in piei de oaie, cum spune Domnl Iisus. Adica atat lupul cat si oaia (vorbesc de credinciosi aici) au acelasi limbaj, acelasi comportament in aparenta, nu sti cum sa ii deosebesti.

Exista insa niste indicii care ii deosebesc: lupul se lupta sa manance oi, pe cand oaia se lupta sa manance iarba, hrana. Adica daca vezi pe cineva cu spirit de “jurnalist” sau “politician” (pe cine sa inghita, sa doboare, etc.) ala este un lup. Insa daca vezi pe cineva care este insetat dupa Cuvantul lui Dumnezeu si dupa orice este bun si de folos, aceea este o oaie pe care o pastoreste Hristos.

Am scris asta atat pentru evanghelici ca sa discearna, cat si pentru ceilalti ca sa isi dea seama si ei.

New Media fara mine, fara Eminescu sau Caragiale este un fel de "Soacra fara nurori" si "Capra fara iezi". Eu sustin ce zice badea Mihai si nenea Iancu si pentru ca zilele acestea sunt la Brosteni sa caut un porc pentru Craciun, tare ma urmareste ideea ca in noua mea versiune a "Caprei cu 2.0 iezi", lupul cel rau sa fie interpretat de Nastase iar toata actiunea sa se petreaca undeva la parchet.

PS1: De data asta sper sa-mi iasa si un film si tare m-as bucura ca in rolul caprei sa fie Nicoleta Luciu pentru ca iezii n-ar mai fi infometati atat de des si o tragedie nationala poate fi evitata discret.

PS2: La Brosteni nu exista aceasta carte in librarii asa ca ma simtesc inselat domnita Corina!

Eram într-un cenaclu literar, ne întâlneam săptămânal. Acolo instituisem un premiu literar: cea mai bună poezie scrisă ad hoc într-o şedinţă primea premiul acelei şedinţe (care consta într-o carte, cotizam toţi pentru ea). De obicei împărţeam cărţile cu un coleg de cenaclu, M.A. Fusese cadru militar activ, dar pentru vederi politice dubioase atunci, era trecut  în rezervă.

Una dintre poeziile lui care a luat premiu era un fel de fabulă socială despre un lup mâncat de oi, cu o trimitere transparentă la un anumit personaj. După câteva zile am fost chemat la securitate. Nu mai ştiu dacă am scris ceva acolo, adică dacă am dat vreo declaraţie scrisă, dar îmi amintesc perfect că m-au întrebat dacă ştiu cum pot mânca oile un lup.

Le-am spus că poezia e una, iar mâncatul lupilor e altceva şi că noi nu ne adunăm decât pentru poezie, că de mâncat, mâncăm acasă. La întrebarea directă despre M.A. şi poezia lui, le-am spus să fie liniştiţi, că nu are suficient talent, să ajungă să sperie vreun lup. Se pare că asta i-a liniştit, că ne-au lăsat în pace şi pe mine şi pe colegul meu.

Dar pe lup tot l-au mâncat oile, până la urmă...

Singuratatea lor era apasatoare. Ochii mamei deveneau mai cenusii cu fiecare zi ce trecea. Inima lui Vlad insa, era plina de speranta si nu inceta sa creada ca prietenul lui e undeva acolo, intre oameni, si abia asteapta sa il intalneacsa. De fapt, Vlad al nostru avea o intrebare pentru fiecare om pe care il intalnea: “Vrei sa fim prieteni”?

Intr-o buna zi, pe cand erau ei la cules de ciuperci in padure, descoperira o poineita scaldata de razele soarelui si plina de papadii. Atat astepta Vlad! Si-a luat din cosulet mingea lui cea mica si, azvarlind-o cat colo, o zbughi dupa ea, alergand zglobiu si fericit de galben mult, incat poiana parea acum cucerita de zeci de copilasi bucurosi. Mama lui se aseza pe papadiile carnoase privind ingandurata frumosul poienitei, voiosia lui Vlad, salturile mingii lovite ce faceau ca fiecare atingere de pamant sa scoata la iveala cate o lacusta deranjata de forfota ivita.

Deodata insa, o liniste adanca puse stapanire pe noul loc de joaca. Cu ochi mari si adanci, Vlad privea spre padurea care imprejmuia poienita. De acolo, doua luminite scaparau, ca apoi sa dispara, dar numai pana cand Vlad le gasea in alt loc. Parea ca erau doi licurici care ii urmareau sub adapostul umbrelor padurii joaca si fuga dupa minge. Cele cateva clipe de liniste pareau sa anunte o furtuna, dar una de fericire. Vlad o lua la goana spre cei doi licurici, alergand dezordonat, de fericire ca isi gasise si el in sfarsit prieteni. Si alerga si radea, si alerga si chiuia, si alerga … dar licuricii nostri nu pareau timizi,caci nu se speriasera deloc de tavalugul fericirii pornit de Vlad voiosul.

Abia ce intrase putin in padure, si Vlad se opri ca o stana de piatra in fata unei imagini neasteptate. Cele doua luminite care scaparau a viu, nu erau doi licurici, ci doi ochi negri, atat de negri, incat doar soarele si razele lui reuseau sa scapere in ei. Ochii conturau de-o parte si de alta un bot lung ce ascundea niste dinti fara doar si poate foarte ascutiti. Blana neagra si zbarlita pe alocuri imbraca un corp suplu si puternic, atat de puternic, incat toate vietuitoarele padurii ii fugeau din cale. Fara sa-si dea seama, Vlad se intalnise cu Lupul padurii, acelasi lup care terorizase satul si care ii facea pe oameni sa doarma cu lampile aprinse in fiecare noapte.

Dar inima lui Vlad, era atat de buna incat nu stia de frica, si zambind il intreba fericit pe Lup:
- Vrei sa fi prietenul meu? Si, fara a astepta un raspuns, incepu sa-l mangaie.
- Mrrrr…raspunse lupul, dar fara convingere, cucerit de indrazneala micutului si a gestului de mangaiere. Da, el, cel neinfricat, el, care baga spaima in toate lighioanele padurii era acum mangaiat de un pui de om senin si fara frica. Era atat de bine … incat ii venea sa se tavaleasca pe jos ca un caine pribeag dornic de joaca. Isi pleca urechile de placere si inchise ochii, gustand din clipa ce se nascuse.
Gangurind, Vlad se bucura nespus ca ii facea pe plac lupului.
- Cum te cheama, lupule? il intreba.
- Mrrr…cum sa ma cheme, Lup ma cheama, Mrrr…maraia lupul tot mai slab, incat nu greseai foarte mult daca il confundai cu torsul unei pisici.
- Eu sunt Vlad si locuiesc in sat!
- Si nu ti-e frica de mine? intreba lupul ciulind urechile.
Vlad il privi in ochi, senin, parea ca nu intelege intrebarea, cac, el stia atat de putine despre frica.
- Pai nu suntem prieteni? De ce mi-ar fi frica de un prieten?
- Vlaaaad! se auzi deodata chemarea mamei.

Nu apuca lupul sa se dezmeticeasca bine ca Vlad i se suise in carca si, imbratisandu-i gatul in timp ce il incaleca, ii sopti:
- Haide, fugi tare sa vada si mama ce prieten mi-am gasit!
Se stie ca exista o lege nescrisa in inimi, atat ale oamenilor, cat si ale fiarelor, o lege care ii desparte, ii tine la distanta unii de altii. O lege a fricii si a unor temeri de necuprins, pusa in inimile fiecaruia de la inceputurile lumii. Dar Vlad nu era un copil obisnuit si, cu atat mai putin, era lupul un animal obisnuit. Astfel incat, sa nu te mire daca acum iti spun ca lupul iese din padure pasind in poienita calarit de vajnicul Vlad care se tinea de ceafa lupului cu o mana, iar cu cealalta ii facea semne de bucurie mamei lui, care privea inmarmurita fioroasa aparitie.

Lupul calca iarba cu labele mari, semet, pieptul puternic, capul drept, scrutand departarea, inaintind fara sovaiala printre papadii. De fapt, de cine s-ar fi putut teme lupul? El, care stapanea peste lighioanele intunericului din padure? Sub privirea neincrezatoare a mamei il aduse pe Vlad, nu doar teafar si nevatamat, dar si cu un licar in ochi pe care mama nu-l mai vazuse vreodata.
- Maaaami! Uite … uite cine mi-e prieten! Luuupul, veeezi maaami?
Si o zbugi dn nou tipand si imbracand poiana in fericire. Acum nu mai era singur, tovaras ii era lupul. Se harjoneau, sareau, alergau dupa minge, ca mai apoi, tolaniti in iarba deasa, sprijiniti unul intr-altul, sa priveasca cerul, care acum –ca un facut- nu mai parea atat de departe si crea senzatia ca, de ai intinde mana, ai putea sa apuci un nor, doi, de puful lor alb.
- Ce repede fugi tu, Lupule! Mi-ar placea sa pot fugi ca tine, aproape zburand, peste vai si peste campii. E frumos, nu-i asa?
- Vrei sa incerci? Zambi Lupul.
- Cum? intreba Vlad, aruncandu-si nasul carn spre lup.
- Hai sa te invat. Uite, intoarce-te pe spate, cu fata spre cer.
- Gata! spuse zvarluga ce intr-o clipita privea cerul albastru asteptand sa invete sa zboare.
- Acum priveste cerul atent! il indemna lupul.
- Si cand zburam? intreba nerabdator Vlad, lovind pamantul cu calcaiele a nerabdare. Vreau sa zbor! Acum! spuse Vlad cu autoritatea pe care numai visul ti-o poate da.
- Pai zboara! Il indemna Lupul, zambind viclean. Iata cat cer ai la dispozitie.
- Da` nu pooot! raspunse Vlad, pe care voiosia nu-l parasea nicicand.
- Ba poti! Priveste doar in sus, nu intoarce capul nici o secunda, astfel incat singurul lucru pe care il vezi sa fie cerul. Asa, vei deveni din ce in ce mai usor. Vei ajunge, pentru inceput, sa cazi in sus, ca mai apoi sa plutesti. Dar nu trebuie sa intorci capul, nici la stanga, nici la dreapta, avertiza lupul.
Ascultator, Vlad privea cerul, cersindu-i parca sa-l ia in zbor. Si tot privind albastrul acela intins, vorbele lupului se adeverira. Parca o vraja de neinchipuit facea ca picioarele sa ii fie mai usoare, sa nu isi mai simta corpul pe pamant. Pret de o secunda, ii ingheta inima! De frica, de emotie. Incepuse sa cada in sus!
- Daaaaaa….caad! spuse Vad cu o voce stinsa, gatuita de emotie.

„Ce mare e cerul”, gandi in sinea lui. Cadea atat de repede si nimic nu parea sa se schimbe, sa se termine. Inima ii batea nebuneste! Oare lupul e cu mine? Dar nu cuteza sa-si intoarca privirea pentru a verifica, de teama sa nu se intoarca, inapoi, in jos. „Ce tare arde soarele”. Isi aminti cum i se topeau zmeele pe care le inalta prea mult, din cauza soarelui arzator. „Ce se va intampla cu mine? Lupul m-a invatat cum sa ajung pe cer, sa cad in sus si sa zbor. Dar cum ma intorc pe pamant? Si nici nu am ajuns sa zbor inca, doar cad ....si cad … atat de repede. Daca am sa ma topesc?” Oare mama lui il vede? Il vede cum cade in sus? Tare ar intoarce capul sa o priveasca, dar lupul il avertizase sa nu o faca.
Mintea ii era invadata de intrebari si senzatii pe care Vlad nu le mai simtise niciodata. Cu cat ii veneau in mintea de copil aceste intrebari, cu atat caderea in sus devenea mai lenta, pana cand s-a oprit de tot.

- Zbooor! Striga Vlad de bucuri
Plutea, nu cadea nici in sus, nici in jos. Ce bine era, ce liniste. Ah, de l-ar vedea copiii din sat, sigur i-ar face invidiosi. Ah, poate asa i-ar dori si lui cineva prietenia si nu s-ar mai juca singur. Nu ar mai fi nevoie sa inalte zmee, i-ar invata el la randu-i, cum sa fie ei zmei, cum sa se inalte si ei asemenea lui. I-ar invata sa nu se mai teama de lup si s-ar juca toti impreuna …
- Lupule!
- Sunt aici, langa tine.
- Stiu, Lupule, acum stiu. Doream sa iti multumesc ca imi esti prieten.

Lupul il privea cu drag. Stia de mic, din padure, ca oamenii sunt rai, egoisti. Ca ai lor copii sunt vesnic nemultumiti, ca vorbesc urat ca nu stiu sa aprecieze lucrurile pe care le au, de aceea si strica tot ce primesc. Isi amintea de locul acela, unde cu haita de frati ai lui, au descoperit atatea jucarii. Toate stricate. Stricate pentru oameni. Pentru ei, lupii, ce bune mai erau, ce au mai ros la ele, ce le-au mai muscat, ce s-au mai alergat pentru ele.

Dar Vlad era altfel, nu era asa cum credea ca sunt copiii, puii de om. Simtea cum i se strange inima. In curand va veni seara, padurea va fi neagra de intuneric, strajuita doar de luna lui draga, iar Vlad, in patutul lui din casa de la marginea satului.
- Lupule, tu de ce nu zbori?
- Pentru ca eu am patru picioare, indeajuns de multe ca sa pot fugi la fel de repede precum pasarea in zbor.
- Ah! Ai dreptate, nu m-am gandit. Dar de unde ai stiut sa ma inveti cum sa zbor?
- Am invatat de la vulturi. Ei asa invata. Intai cad, si apoi invata sa zboare.
- De la vulturi? Intreba Vlad uimit. Pai cum asa, Lupule?
- Cand eram mic, oamenii din sat mi-au vanat familia si am ramas singur. Am fost gasit de un vultur care m-a dus sus, intre stanci, unde am crescut alaturi de puii lui.
- Imi pare rau, Lupule! Acum nu mai trebuie sa iti fie frica de nimeni. Esti prietenul meu si te voi apara de toata lumea. Asa sa stii! spuse Vlad, incruntandu-si sparcenele.

Si, cum plutea el pe cer, in cer, acolo unde era inconjurat de albastru, i se facu dor de chipul mamei, de iarba, de praf, de minge si da, de lupul lui pe care ce l-ar mai trage de blana latoasa. In vremea aceasta, cerul parea ca se departeaza lin, iar el simti iarba gadilandu-l la talpile goale, mirosul de padure, fosnetul frunzelor, zumzaitul albinelor, cate un greieras ici colo, isi faceau simtita prezenta, dovada ca acum, usor, plutind, ateriza in acelasi loc de unde plecase.

Se ridica brusc intr-o rana, cautand-o din priviri pe mama lui. Era acolo, atat de aproape de el, il privea senina, hranindu-se din bucuria lui. Si lupul, cu botul intins alene intre papadii era acolo. Era fericit. Ii venea sa stranga lumea la piept, culorile si vantul, soarele si cerul, mama si lupul.
- Vladut, e timpul sa mergem acasa, se insereaza! ii spuse bland mama, in timp ce strangea lucurile.
- Da! Ce bine. Chiar am chef de o baita.
- Tu, baita? il intreba mama zambind, caci, ca mai orice copilas, Vlad nu prea era bun prieten cu apa.
- Da! raspunse Vlad senin, ca si cand un alt copil si nu el se opunea cu atata strasnicie obiceiului de a te spala. Fac cu lupul baita! spuse semetindu-si buzele.
O lunga tacere se asternu peste prietenii nostri.
- Cum? Nu vine cu noi? intreba gatuit de lacrimi.
- Dragul meu baiat, casa lupului este aici. La noi in sat oamenii l-ar vana si l-ar ucide.
- Cum asa? Dar e prietenul meu! Si lacrimile incepusera sa-i siroiasca pe obrajii fini. Mangaia, suspinand, capul lupului ce i se freca de pulpe. Adica asa cum au facut cu familia ta, Lupule, nu-i asa?
- Nu mai plange, pui! il saruta mama pe crestet, o sa mai venim, iar lupul ne va gasi si atunci, asa cum ne-a gasit astazi.
- Da, Lupule? intreba in timp ce isi trecu maneca pe la nas.
- Da, Vlad. Ai cuvantul meu de lup.
- Si o sa mai zburam?
- Da, o sa mai zburam!
- O sa mai calarim?
- Da, Vlad, am sa te mai duc in spate, gonind pe vai si prin padure.
- Si pe stanci si pe stanci! se involbura Vlad, luand botul lupului si apropiindu-si ochii de ai lui, ca sa fie convins ca este inteles.
- Da, si pe stanci, acolo de unde invata vulturii sa zboare.
- Si o sa culegem fragute pentru mami a mea.
- Da, asa vom face. Promit. Si lupul se scutura, cuprins de emotiile despartirii, dar si de ciuda ca acest pui de om il facea sa fie mai putin fiara, si ca de acum, nimic nu va mai fi ca inainte, iar fiecare om pe care il va intalni, ii va aduce aminte de prietenul lui,Vlad.

Lupul i-a condus agale pana aproape de sat, unde si-au luat ramas bun si si-au facut promisiuni pentru zilele ce vor urma. Cei doi, acum erau in zare, mama pasind rar, ingreunata parca de zilele ce vor urma, iar Vlad, de mana cu ea, mai mereu impiedicandu-se caci privirea ii era inapoi, spre lupul din departare ce statea nemiscat, ajungand sa se confunde cu negura ce se lasa peste padure. Doar doua luminite mici, din ce in ce mai mici, dar inca vii, tradau prezenta prietenului din padure.

Noaptea cuprinse satul si casele. Odata cu ea, cobori si linsitea. Luminile, nelispite din case, adunau laolalta familii ce-si depanau intamplarile de peste zi. Apoi, incet incet, fiecare casa ramanea doar cu o lampa aprinsa, de veghe. Doar una dintre case, era acum aparte. Era casa de la marginea satului, casa prietenilor nostri, unde de acum, niciodata nu va mai fi nevoie, in nici o noapte, de o lumina de veghe.