The thing is that I haven't been able to pinpoint what I have been in a funk about until this weekend. This weekend my family and I traveled up to Asheville, NC, which is one of my favorite places ever. It is just the right mix of rural and urban, of crunchy hippies and rural old timers, of large and small. I like the food and the diversity and mountains and the fact we have family there, but most of all, I like driving five minutes out of Asheville and being in the middle of nowhere. Plus, Asheville has a sense of place. Where I live now feels like nowhere, like a layover on a longer journey.

My wife and I were enjoying a marvelous dinner at a wonderful restaurant where we dined on locally harvested duck, fish and vegetables, accompanied by a wonderful bottle of cabarnet. We sat at a table on the edge of a terrace that was seated about 2500 feet up the side of a mountain, and the view was breath taking. The conversation went from typical chit chat to my funk. Mrs. LP said she has a theory, you see, about this. She thinks that I talked myself into wanting to do mission development, that I somehow thought it would bring the challenges I was looking for and would be reinvigorating. The problem is that it hasn't really delivered those things.

In a lot of ways, I think she was/is right. Mission development (or redevelopment in this case) has been a real mixed bag. I really like the flexibility of it, especially since I have three kids. But I am not so sure about everything else. I feel like I am in a place where there is a *small* core of committed folks, but everyone else is sitting back waiting to see if we are going to fail. In my worst moments, I think the synod feels the same way. They are giving us money to get this thing going again, but I feel like the expectations just aren't there. In fact, I know that there is a site study that has been done for just down the road (two exits down on the highway) from here. Even worse, there is this part of me that feels like I am just further "paying dues" in my second call like I did in my first until I am somehow more ready or worthy or whatever to take a bigger church.

In some ways doing mission work has been interesting in the sense of what it has forced me to engage. In the past 8 months, I have read more church growth materials than you can shake a crozier at. Some of it is good stuff. Even some of Rick Warren's stuff is good and makes sense. But there is a lot of stuff out there that is cheap, gimicky, silly, and - at worst - theologically unsound and dangerous. And yet there seems to be a pressure (I am not sure if it is external or internal or both) to implement some of this trendy stuff in order just to get butts in the seats. Some of the folks are frustrated that we aren't growing fast enough (though only two people have said they would participate in evangelism), that we are still not in a church building (though no one is giving to the building fund), and that I am not doing enough (sorry folks, there is one messiah, and he ain't me).

So there you are. A good recipe for a funk. In the meantime, I find that tending my garden and spending time with my kids is keeping me sane. I have also realized that all I really want in a church is just what Anastasia describes in here post, "I'm a Sad Little Anglo-Catholic."

All I want is a happy little anglo-catholic [editorial note: read Evangelical Catholic for LP] parish. I don't want a multi-media extravaganza. I don't want a praise band. I don't want to sing U2. I don't need to talk theology over beers. I really just want a parish that follows the lectionary, observes the rhythms of the church year and holds traditional worship on holy days of obligation. Is that too much to ask? Can I also maybe request that we not remove essential parts of the liturgy in order to make the service shorter? Because that's not cool. At all. If you can't hang with the J man for a full 90 minutes, just stay home.

If you are looking for a cool, trendy, good looking pastor who oozes charisma and charm and tells great jokes all while leading a service that looks more like American Idol than the Divine Service, then I am not your man. There's a huge non-denominational church down the street. Enjoy.

Now that I have convinced you of that, I need to stop beating myself up for not being that guy, for not being able to single handedly grow a dying church into a mega-church in 8 months. Maybe then we can all get along better.

1. The Bible (this should be a no brainer). It's the book I get paid to talk about. Can you imagine a more awesome job!?

2. The 1928 Book of Common Prayer. Before I ever returned to the church, I found a 1928 BCP in a  library sale. It is what led me to the Daily Offices. Though I have been using another office book since December, the '28 seems to still be close at hand for me at all times. From this other Anglican liturgical gems have found their way into my life, including the St. Dunstan's Psalter, The Anglican Breviary, The Anglican Missal, and the St. Augustine's Prayerbook.

3. The Lutheran Book of Worship. Let me say first of all that this book was not chosen because I think it is is the finest liturgical work ever produced. I chose it because it is the service book that has been used since I became Lutheran, and the corporate worship contained in the LBW has profoundly impacted me. The first Eucharist I ever celebrated was a Setting II Eucharist 7 days after my ordination, and I can never forget what that was like.

4. Too many Merton books to list them all, but The Ascent to Truth, Contemplative Prayer and Life and Holiness all rank pretty high.

5. The Real Jesus: The Misguided Quest for the Historical Jesus and the Truth of the Traditional Gospels. This book provided a sorely needed slap upside my head about a decade ago when I was getting a steady diet of Jesus Seminar stuff.

6. The Rule of St. Benedict. I'd always been more attracted to St. Francis than St. Benedict until 2004, when I really started to spend time with the Rule. It has shaped the way I view a lot of things, especially ministry. I am currently using the breviary Benedictine Daily Prayer for the offices.

7. The Book of Concord. Yep, the big book of Lutheran dogma. Read it. Love it. Live it. (Well, ok, there are a couple of things in there that drive me batty and that I can't quite reconcile with what I have learned and experienced, but all in all it has formed me theologically in a way second only to Scripture.)

8. Martin Luther's Basic Theological Writings, edited by Lull. As close as one can come to a Luther vade mecum. Think of it as the Sportscenter of Luther's thought...it doesn't have everything, but you get the highlights.

9. The Philokalia. I've been reading it for 2 years. I still haven't made it out of volume 1 (except to snoop around in the other 3 volumes). This isn't a book you read, so to speak. It is a collection of wisdom upon which to meditate. It is a partner for the journey. Read The Way of the Pilgrim before you decide to tackle this one.

I am too lazy to provide links for the books. You can google 'em if need be.

De aceea, tot cel ce doreşte să meargă înainte şi să se facă mai bun, trebuie să fie de faţă cât mai des la Sfânta Liturghie, să o asculte cu luare aminte; ea îl edifică şi îl formează pe om, fără să-şi dea seama, puţin câte puţin. Şi dacă societatea actuală încă nu s-a dezagregat cu totul, dacă oamenii nu s-au lăsat pătrunşi de totală şi neîmpăcată ură, cauza tainică este că dumnezeiasca Liturghie îi aduce aminte omului de cereasca, sfânta dragoste pe care se cuvine să o nutrească faţă de aproapele. De aceea, cel ce doreşte să se întărească în dragoste, trebuie să fie de faţă cât mai des, cu cutremur, cu credinţă şi cu evlavie, la sfântul ospăţ al dragostei. Şi dacă simte că nu este vrednic să-L primească pe buzele sale pe Dumnezeu însuşi, Care este tot numai dragoste, atunci să vină să vadă ca un spectator cum se împărtăşesc alţii, pentru ca, pe nesimţite, încetul cu încetul, să se desăvârşească pe sine, săptămână de săptămână.

Imensă, nemăsurată ar fi înrâurirea dumnezeieştii Liturghii, dacă oamenii ar asculta-o astfel încât să poată introduce în viaţă cele auzite.

Învăţându-i pe toţi deopotrivă, lucrând în mod egal asupra tuturor verigilor societăţii, de la ţar până la cel din urmă sărac, ea le spune la toţi acelaşi lucru, îi învaţă pe toţi cu aceeaşi limbă: dragostea, cea care asigură coeziunea societăţii, acel resort tainic a tot ce se mişcă armonios, hrana întregii vieţi.

Dar dacă dumnezeiasca Liturghie lucrează puternic asupra celor ce sunt de faţă la săvârşirea ei, lucrează cu atât mai vârtos asupra să-vârşitorului însuşi: preotul. Dacă o va face cu evlavie, cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi dragoste, atunci el va deveni curat tot, asemeni vaselor care nu vor mai fi deloc apoi [...] dacă se va afla toată ziua prins în multele sale îndatoriri pastorale, în familie, printre ai casei, sau printre enoriaşii care alcătuiesc şi ei familia lui, atunci închipui-se-va în el Mântuitorul însuşi şi în toate faptele sale va lucra Hris-tos, iar prin cuvintele sale va vorbi Hristos.

Dacă va face îndemn de împăcare celor ce îl vrăjmăşesc, dacă îl va îndemna la milă pe cel puternic (sau pe cel cu inimă împietrită) faţă de cel slab, sau să-l mângâie pe cel aflat în suferinţă, sau să-l aducă pe cel ce asupreşte la îngăduinţă sau [...] într-un cuvânt, el va dobândi puterea vindecătoare a untdelemnului şi va aduce în orice loc cuvânt de pace şi iubire.

NV Gogol, Meditatii la Dumnezeiasca Liturghie, ed. Anastasia, Bucuresti

Today He who hung the earth upon the waters is hung upon the Cross. He who is King of the angels is arrayed in a crown of thorns. He who wraps the heavens in clouds is wrapped in the purple of mockery. He who in Jordan set Adam free receives blows upon His face. The Bridegroom of the Church is transfixed with nails. The Son of the Virgin is pierced with a spear. We venerate Thy Passion, O Christ. Show us also Thy glorious Resurrection. - Fifteenth Antiphon of the Matins (Plagal of the Second Tone)

Apoi preotul merge la jertfelnicul lateral, pe care au fost repuse discul şi potirul. Părticelele care au mai rămas pe disc şi care fuseseră scoase la Proscomidie întru pomenirea sfinţilor, pentru odihna răposaţilor şi pentru sănătatea sufletească a viilor, acum sunt vărsate în Sfântul Potir şi prin acest gest de introducere a lor acolo intră în comuniune cu trupul şi sângele lui Hristos întreaga Biserică, şi cea care îşi continuă călătoria şi lupta pe pământ, şi cea care triumfă în ceruri: Maica Domnului, proorocii, apostolii, părinţii Bisericii, ierarhii, pustnicii, mucenicii, apoi toţi cei pentru care au fost scoase părticele, pentru cei vii şi pentru cei răposaţi. Toţi intră acum în comuniune cu trupul şi sângele lui Hristos. Preotul stă în această clipă, în faţa lui Dumnezeu, ca reprezentant al întregii Biserici; bea din potir această părtăşie a tuturor mădularelor Bisericii, primeşte în sine comuniunea tuturor şi se roagă pentru toţi, ca să li se ierte păcatele, acestea fiindu-le răscumpărate prin jertfa lui Hristos, atât ale celor ce au trăit înainte de venirea Lui pe pământ, cât şi ale celor ce au trăit după aceea. Şi oricât de păcătoasă ar fi rugăciunea lui, preotul o face ca din partea tuturor, chiar şi din partea celor mai sfinţi dintre toţi, fiindcă, aşa cum a spus Hrisostom, obştească va fi şi purificarea universală ce va veni.

Biserica porunceşte ca rugăciunile să fie înălţate pentru toţi. însemnătatea deosebită a acestor rugăciuni, imperioasa lor necesitate n-au fost descoperite de înţelepţii lumii, ci de acei oameni îmbunătăţiţi, care, printr-o înaltă desăvârşire duhovnicească şi printr-o viaţă ca de îngeri cereşti, au ajuns să cunoască adâncile taine ale sufletului şi au văzut, limpede, că între cei ce trăiesc în Domnul nu poate exista despărţire; că prin putreziciunea vremelnică a trupului nostru relaţiile dintre noi nu se curmă şi că legăturile dragostei statornicite pe pământ sporesc într-o mai mare măsură în ceruri, după cum aici, în patria noastră pământească, fratele dus departe devine pentru noi şi mai apropiat, prin puterea dragostei. Şi tot ce izvorăşte din Hristos are viaţă veşnică, fiindcă veşnic este izvorul din care curge. Aflat-au, cu cele mai sensibile şi mai preţioase organe ale fiinţei lor, că în ceruri Biserica triumfătoare se roagă, după cuviinţă, pentru cei ce pribegesc pe pământ, fraţii ei; simţit-au că Dumnezeu ne-a dat - ca pe cea mai mare desfătare - desfătarea de a ne ruga, fiindcă Dumnezeu nu face nimic şi nu-Şi vădeşte bunătatea Sa fără a împărtăşi cu acele fapte şi cu acea facere de bine şi creaţia Sa, pentru ca şi ea să se bucure şi să se desfăteze cu suprema fericire a facerii de bine; îngerul Domnului îi poartă porunca şi tresaltă de fericire numai pentru că se face purtătorul poruncii dumnezeieşti. Sfântul se roagă în ceruri pentru fraţii săi de pe pământ şi tresaltă de fericire, rugându-se pentru ei. Şi toţi gustă, cu Dumnezeu împreună, din toate neasemuitele Sale desfătări şi bucurii; milioane de înfăptuiri desăvârşite ies din mâinile lui Dumnezeu, pentru ca şi noi să fim părtaşi unor bucurii tot mai mari şi mai mari, iar acestea toate nu au sfârşit, fiindcă şi bucuriile venite de la Dumnezeu sunt fără de sfârşit. Bând din potirul obşteştii comuniuni cu Dumnezeu, preotul dă poporului credincios prescurile din care au fost despărţite şi scoase părticele şi prin aceasta păstrează chipul cel din vechime al ospăţului dragostei, practicat de creştinii timpurilor dintâi. Deşi astăzi nu se mai întinde masă - fiindcă unii creştini ignoranţi au făcut de ruşine, prin tărăboiul smintit al veseliei lor şi prin certuri şi neiubire în chiar casa lui Dumnezeu, sfinţenia acestui impresionat ospăţ ceresc, în care cei ce se ospătau erau ca sfinţii şi se simţeau ca şi când ar fi avut un singur suflet, curaţi cu inima precum copiii, iubindu-se între ei ca şi cum ar fi fost în ceruri împreună cu însuşi Dumnezeu -, deşi bisericile înşile au simţit necesitatea de a renunţa la această tradiţie, însăşi amintirea ei dispărând din multe biserici, Biserica răsăriteană nu s-a putut hotărî să părăsească cu totul acest ritual, considerând că, prin împărţirea sfintei pâini la tot poporul din biserică, săvârşeşte acelaşi sfânt ospăţ al dragostei. De aceea, tot cel ce primeşte prescura (anafora) o primeşte ca pe pâinea de la ospăţul în timpul căruia însuşi Stăpânul lumii stătea de vorbă cu oamenii Săi; astfel că trebuie să o mănânce cu evlavie, închipu-indu-şi că este înconjurat de toţi oamenii, ca dulci fraţi ai săi; şi, întocmai ca în tradiţia Bisericii primare, să o mănânce înainte de oricare altă mâncare, sau să o ducă acasă, alor săi, sau unor bolnavi ori lipsiţi care, din anumite motive, nu s-au putut afla la biserică la timpul cuvenit.

După ce a împărţit Sfânta Pâine, preotul face otpustul Liturghiei, binecuvântând adunarea credincioşilor cu cuvintele: „Cel ce a înviat din morţi, Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale, ale Sfinţilor, măriţilor şi întru tot lăudaţilor Apostoli, ale Sfântului [al cărui hram îl poartă biserica], ale celui întru Sfinţi Părintelui nostru Ioan Hrisostom, arhiepiscopul Constantinopolului [dacă se săvârşeşte liturghia acestuia], ale Sfântului [este numit sfântul a cărui prăznuire se face în acea zi], ale Sfinţilor şi drepţilor dumnezeieşti Părinţi Ioachim şi Ana şi pentru ale tuturor sfinţilor, să ne miluiască şi să ne mântuiască pe noi, ca un bun şi iubitor de oameni". Poporul, însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci şi făcând închinăciuni, se răspândeşte, în timp ce răsună cu putere cântare de bucurie - polihroniul pentru împărat.

În altar, preotul se dezbracă de veşminte, rostind: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne", însoţind dezbrăcarea cu tropare de laudă, imnuri pentru cel întru sfinţi părintele bisericesc a cărui Liturghie a fost săvârşită, către Preacurata, Preasfânta Fecioară, prin care s-a făcut înomenirea Celui slăvit prin Liturghie. Diaconul, în acest timp, consumă ceea ce ar mai fi putut rămâne în potir, turnând în el vinul şi apa rămase şi spălând astfel pereţii interiori, bând amestecul, ştergând pe dinăuntru cu buretele, ca să nu rămână nimic, apoi aşază la locul lor ambele sfinte vase, acoperindu-le şi legându-le strâns pe deasupra şi, asemeni preotului, zice: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne", repetând aceleaşi cântări şi rugăciuni. în sfârşit, amândoi ies din biserică, purtând pe chipuri lumină proaspătă, luminoasă bucurie, iar pe buze mulţumire Domnului.

Arzând de dumnezeiescul dor, înflăcăraţi de focul dragostei de Dumnezeu, cei ce se împărtăşesc se perindă, ţinând mâinile încrucişate pe piept, unul după altul, cu capetele plecate, de-punând fiecare, în faţa Răstignitului, această mărturisire: „Cred, Doamne, şi mărturisesc că Tu eşti cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui Viu, Care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu. Cred de asemenea că acesta este însuşi preacurat trupul Tău şi acesta este însuşi scump sângele Tău. Deci, mă rog Ţie: miluieşte-mă şi-mi iartă greşelile mele, cele de voie şi cele fără de voie, cele cu cuvântul sau cu lucrul, cele cu ştiinţă şi cu neştiinţă. Şi mă învredniceşte fără de osândă să mă împărtăşesc cu preacuratele Tale Taine, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa cea de veci". Oprindu-se o clipă, parcă pentru a se pătrunde mintea de însemnătatea Tainei ce urmează, continuă, din adâncul inimii, zicând: „Cinei Tale celei de Taină, Fiul lui Dumnezeu, astăzi părtaş mă primeşte, că nu voi^ spune vrăjmaşilor Tăi Taina Ta, nici sărutare îţi voi da ca Iuda, ci, ca tâlharul mărturisindu-mă, strig Ţie: Pomeneş-te-mă, Doamne, întru împărăţia Ta". Şi păstrând o clipă de evlavioasă tăcere, continuă: „Nu spre judecată sau spre osândă să-mi fie mie împărtăşirea Sfintelor Tale Taine, Doamne, ci spre tămăduirea sufletului şi a trupului".

Citind această mărturisire, nu ca înaintea unui preot, ci, acum, ca înaintea unui serafim de foc, fiecare se duce, pregătit, cu gura deschisă, pentru a primi din sfânta linguriţă acel cărbune arzător, al Sfântului Trup şi Sânge al Domnului, care trebuie să ardă, întocmai cum arde fierul încins în foc, boala trupească, să usuce neagra mocirlă a păcatelor, să-i risipească noaptea veşnică din suflet, să-l prefacă şi pe el în serafim luminos. Când preotul zice, apropiindu-i linguriţa de gură: „Se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu [cutare] cu Cinstitul şi Sfântul Sânge al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci", credinciosul primeşte trupul şi sângele Domnului şi, odată cu aceasta, trăieşte clipa întâlnirii cu Dumnezeu; stă faţă către faţă cu El însuşi. Această clipă este în afara timpului; ea nu se deosebeşte cu nimic de eternitate, fiindcă în ea sălăşluieşte Cel ce este începutul eternităţii. Primind trupul şi sângele Domnului, cel ce se împărtăşeşte este cuprins de o sfântă spaimă; buzele îi sunt şterse cu Sfântul Aer, în timp ce sunt repetate cuvintele serafimului către proorocul Isaia: „Iată, s-a atins de buzele tale şi va şterge fărădelegile tale şi de păcatele tale te va curaţi". Credinciosul se îndepărtează de Sfântul Potir ca şi cum ar fi el însuşi sfânt, se închină la icoanele sfinţilor, făcând plecăciuni în semn de salut către cei de faţă, socotindu-i acum şi mai aproape de inimă, ca unul ce s-a legat de ei prin sfinte legături de rudenie cerească, ducându-se să-şi ocupe locul, stăpânit de gândul că l-a primit în sine pe însuşi Domnul Hristos, că Hristos este în el, că Hristos a coborât în trup, ca într-un mormânt, în măruntaiele sale, pentru a pătrunde apoi în tainiţa inimii, pentru a-l învia în duh, săvârşind în fiinţa lui şi îngroparea şi învierea sa. Toată biserica străluceşte de lumina acestei duhovniceşti învieri, iar cîntăreţii cîntă cîntările bucuriei pascale: „învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, unuia Celui fără de păcat. Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfântă învierea Ta o lăudăm şi o slăvim, că Tu eşti Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu ştim, numele Tău numim. Veniţi toţi credincioşii să ne închinăm Sfintei învierii lui Hristos, că, iată, a venit prin cruce bucurie la toată lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a stricat!". Şi asemenea îngerilor care îşi înalţă acum glasurile: „Luminează-te, luminează-te, noule Ierusa-lime, că slava Domnului peste tine a răsărit. Saltă acum şi te bucură, Sioane; iar Tu, curată Născătoare de Dumnezeu, veseleşte-te întru învierea Celui Născut al Tău". O, Pastile cele mari şi preasfinţite, Hristoase! O, înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu şi Puterea! Dă-ne nouă să ne împărtăşim cu Tine, mai cu adevărat, în ziua cea neînserată a împărăţiei Tale".

În prelungirea acestui moment, când toată biserica, cu mare bucurie, dă glas cântărilor învierii, preotul, în altarul închis, pune Sfântul Potir pe Sfânta Masă (care, ca şi discul, va fi acoperit din nou cu pocrovăţ), rostind o rugăciune de mulţumire către binefăcătorul sufletelor noastre, Domnul, că s-a învrednicit să se împărtăşească cu cereştile şi nemuritoarele Sale Taine şi încheie rugăciunea cu cererea ca Dumnezeu să ne îndrepte paşii, să ne întărească în sfântă frică faţă de El, să vegheze asupra vieţii noastre şi să dea tărie paşilor noştri.

Apoi se deschid pentru ultima oară uşile împărăteşti, închipuind prin aceasta deschiderea împărăţiei cereşti înseşi, pe care a dat-o Hristos celor cărora li s-a dat El însuşi drept hrană duhovnicească, din întreaga lume. Sfântul Potir, purtat de diaconul care rosteşte: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi!", închipuie ieşirea Domnului însuşi în popor, spre a-i lua şi duce pe toţi cu El, în casa Tatălui Său. Drept răspuns, răsună puternic solemna cântare a credincioşilor: „Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului; Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă". întreaga biserică se face ecoul acestei duhovniceşti cântări, ieşite din străfundurile duhului întărit. Preotul binecuvântează poporul cu cuvintele: „Mântuieşte, Doamne, poporul Tău şi binecuvântează moştenirea Ta", deoarece se presupune că, prin curăţie, toţi s-au prefăcut acum în moştenirea lui Dumnezeu, purtându-şi gândurile către înălţarea Domnului la cer, cu care s-a încheiat şederea Lui pe pământ; preotul, împreună cu diaconul, stă înaintea Sfintei Mese şi, închinându-se, cădeşte pentru ultima oară, iar cădind zice: „înal-ţă-Te peste ceruri, Dumnezeule, şi peste tot pământul slava Ta". în acest timp, adunarea credincioşilor se veseleşte în cântări, străluceşte de bucurie duhovnicească, sufletele luminate ale tuturor se adună, înălţând împreună cu sfinţiţii slujitori aceste cuvinte: „Vă-zut-am lumina cea adevărată, primit-am Duhul cel ceresc, aflat-am credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi". Diaconul apare în uşile împărăteşti, purtând pe creştet Sfântul Disc, fără a rosti un cuvânt; prin această privire mută asupra credincioşilor şi prin plecarea sa de pe amvon închipuie plecarea dintre noi şi înălţarea la cer a Domnului. După diacon, iese în uşile împărăteşti şi preotul, cu Sfântul Potir, care vesteşte rămânerea cu noi, până la sfârşitul veacurilor, a Domnului, Cel înălţat, cu cuvintele: „Totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor". Apoi potirul şi discul sunt duse şi reaşezate pe jertfelnicul lateral, pe care s-a săvârşit proscomidia, loc care simbolizează acum nu peştera care a văzut naşterea lui Hristos, ci scaunul cel de sus al slavei, unde s-a săvârşit întoarcerea Fiului la sânul Tatălui.

NV GOGOL, MEDITATII LA DUMNEZEIASCA LITURGHIE, ED. ANASTASIA, BUCURESTI

Atunci Sfântul Ioan Hrisostom, ca să nu se întâmple aşa ceva şi în Biserica răsăriteană, a statornicit ca trupul şi sângele Domnului să nu se mai dea credincioşilor separat, ci amestecate; de asemenea, să nu fie date acestea în mâini, ci cu sfânta linguriţă, având forma cleştelui pe care serafimul de foc l-a apropiat de buzele proorocului Isaia, pentru a fi aducere aminte de ce fel de atingere este cea pe care stau gata să o primească gurile credincioşilor, pentru ca să-şi dea seama tot omul că, pe acea sfântă linguriţă, preotul ţine cărbunele aprins pe care l-a luat cu cleştele tainic serafimul de pe însuşi jertfelnicul lui Dumnezeu, pentru ca, printr-o simplă şi unică atingere de buzele proorocului, să-i ridice toate păcatele. Acelaşi Sfânt Ioan Hrisostom, pentru a risipi orice presupunere că amestecul trupului şi sângelui laolaltă ar putea fi ceva arbitrar, vreo invenţie a preoţilor, a rânduit ca, în clipa când acestea sunt amestecate şi când se toarnă apa caldă care simbolizează căldura Duhului Sfânt, să se rostească cuvintele: „Căldura credinţei plină de Duhul Sfânt". în clipa când se toarnă „căldura", este chemată binecuvântarea Duhului Sfânt, pentru ca nimic să nu se facă fără binecuvântarea Domnului însuşi; pentru ca, în acelaşi timp, apa caldă („căldura") să poată închipui căldura sângelui, făcând ca prin gustarea ei să se simtă că acel sânge cald nu vine de la un mort, ci de la un trup viu, trupul dătător şi creator de viaţă al Domnului; să se înţeleagă şi prin aceasta că dumnezeiescul Duh n-a părăsit nici trupul mort al Domnului, că prin lucrarea Duhului este plin de viaţă şi că Dumnezeu nu l-a părăsit.

Impărtăşindu-se mai întâi pe sine, apoi pe diacon, slujitorul lui Hristos apare acum ca un alt om, nou, curăţat de toate greşelile, prin sfinţenia împărtăşirii, ca un sfânt, vrednic a-i împărtăşi, din acel moment, şi pe alţii.

Well, said, Chris!

Această rugăciune este atotcuprinzătoare; găsim în ea toate de câte avem nevoie. Prin cererea „sfinţească-se numele Tău" se cere ceea ce trebuie să cerem în primul rând; unde se sfinţeşte numele lui Dumnezeu, acolo este bine pentru toţi, însemnând că toţi trăiesc în unire, pentru că numele lui Dumnezeu se sfinţeşte numai prin iubire. Cuvintele „vie împărăţia Ta" cheamă pe pământ împărăţia adevărului, fiindcă fără Dumnezeu nu poate exista adevăr, deoarece Dumnezeu este adevărul. Omul este adus la cuvintele „facă-se voia Ta” atât de credinţă, cât şi de raţiune; ce altă voinţă ar putea fi mai perfectă şi mai binevoitoare ca voinţa lui Dumnezeu ? Oare cine ar putea şti mai bine decât Creatorul însuşi ce îi este de trebuinţă creaturii Sale? Cui să ne încredem mai mult, dacă nu Celui ce este, tot, bunătate, facere de bine, desăvârşire ? Prin cuvintele „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi" cerem ceea ce ne este de trebuinţă pentru traiul nostru de fiecare zi; pâinea noastră este şi înţelepciunea dumnezeiască, este Hris-tos însuşi. Fiindcă El a spus: „Eu sunt pâinea şi cine va mânca din Mine, nu va muri". Prin cuvintele „şi ne iartă nouă greşelile noastre" ne rugăm să ni se ierte acele grele păcate care ne apasă; rugăm să fim iertaţi şi de datoria pe care o avem către Creator şi pe care ar fi trebuit să I-o întoarcem prin aproapele nostru, cel ce în fiece zi şi în fiece clipă, în chipul Lui, îşi întinde mâna către noi, sfâşiindu-ne inima cu strigătul său, implorând milă şi milosârdie. Cu cuvintele „şi nu ne duce pe noi în ispită" îi cerem să ne ferească de tot ceea ce tulbură sufletul şi ne răpeşte liniştea lăuntrică. Prin cuvintele „şi ne izbăveşte de cel viclean" ne rugăm pentru bucuria cerească, fiindcă îndată ce se îndepărtează de noi cel viclean, bucuria ne inundă sufletul şi ne simţim pe pământ ca şi cum am fi în cer.

Iată deci cum adună şi cuprinde totul în sine această rugăciune, cu care ne-a învăţat să ne rugăm însăşi înţelepciunea dumnezeiască. Şi cui să ne rugăm? Părintelui înţelepciunii, al acelei înţelepciuni născute mai înainte de toţi vecii. De aceea, toţi cei ce stau înaintea altarului trebuie să spună această rugăciune nu cu buzele, ci cu inima: o inimă curată, nevinovată, ca de copil; ea se cuvine cântată, dar aşa cum ar cânta-o copiii, nu cu sonuri aspre, bărbăteşti, ci ca şi când ar cânta-o voci nevinovate de copii, un cântec ca o sărutare sau ca o mângâiere pe suflet, ca o boare primăvăratică venită din ceruri, în care să se simtă sărutarea sfântă a îngerilor, pentru că în această rugăciune nu-L mai numim pe Creator Dumnezeu, ci îi spunem, simplu, Tată: Tatăl nostru.

Preotul trimite, dinlăuntrul altarului, cuvânt de salut asemănător celui al Mântuitorului: „Pace tuturor". I se răspunde: „Şi duhului tău!". Drept aducere aminte de acea mărturisire lăuntrică, din toată inima, pe care trebuie să şi-o facă fiecare în sine, în această clipă, diaconul dă glas chemării: „Capetele noastre Domnului să le plecăm!". Plecându-şi cu toţii capetele, credincioşii rostesc în taină o rugăciune care ar putea suna aşa: „Ţie, Doamne şi Dumnezeul meu, îmi plec capul şi, cu mărturisire pornită din inimă, strig: păcătos sunt, Doamne, şi nu sunt vrednic a-Ti cere iertare, dar Tu, ca un iubitor de oameni, miluieşte-mă, cu toate că nu o merit, ca pe fiul risipitor, îndreptă-ţeşte-mă ca pe vameşul şi învredniceşte-mă ca pe tâlharul de împărăţia Ta cea cerească". Când toţi, până la unul, îşi pleacă astfel capetele, cu lăuntrică zdrobire a inimii, preotul se roagă în sine, în altar, cu aceste cuvinte: „Mulţumim Ţie, împărate nevăzut, Cel ce toate le-ai făcut cu puterea Ta cea nemăsurată, şi cu mulţimea milei Tale din nefiinţă la fiinţă toate le-ai adus. însuţi, Stăpâne, caută din cer spre cei ce şi-au plecat Ţie capetele lor; că nu le-au plecat trupului şi sângelui, ci Ţie, înfricoşătorului Dumnezeu. Tu deci, Stăpâne, cele puse înainte nouă tuturor, spre bine le tocmeşte, după trebuinţa deosebită a fiecăruia: cu cei ce călătoresc pe ape, pe uscat şi pe aer împreună călătoreşte, pe cei bolnavi îi tămăduieşte, Cel ce eşti doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre". Acestea zise, rosteşte cu glas înalt minunata doxo-logie treimică, invocând cereasca milă a lui Dumnezeu: „Cu harul şi cu îndurările şi cu iubirea de oameni ale Unuia-Născut Fiului Tău, cu Care eşti binecuvântat, împreună cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor!". Adunarea credincioşilor glăsuieşte: „Amin". Iar preotul, pregătindu-se a se împărtăşi pe sine şi pe toţi cei ce vor voi cu trupul şi sângele lui Hristos, se roagă în taină: „Ia aminte, Doamne Iisuse Hristoase Dumnezeul nostru, din sfânt locaşul Tău şi de pe scaunul împărăţiei Tale şi vino ca să ne sfinţeşti pe noi, Cel ce sus, împreună cu Tatăl, şezi, şi aici, în chip nevăzut, împreună cu noi eşti. Şi ne învredniceşte prin mâna Ta cea puternică, a ni se da nouă Preacuratul Tău Trup şi Scumpul Tău Sânge, şi prin noi la totpoporul".

NV GOGOL, Meditatii la Dumnezeiasca Liturghie, Ed. Anastasia, Bucuresti

Acum este momentul suprem al întregii Liturghii: prefacerea pâinii în Sfântul Trup şi a vinului în Sfântul Sânge al Domnului. în altar are loc întreita invocare a Sfântului Duh peste Sfintele Daruri; a acelui Sfânt Duh prin Care s-a săvârşit întruparea lui Hristos din Fecioară, moartea Sa, învierea Sa şi fără de Care pâinea şi vinul nu se pot preschimba în trupul şi sângele lui Hristos.

Plecându-şi genunchii înaintea Sfântului Prestol, preotul şi diaconul bat trei metanii, spunând în taină: „Doamne, Cel ce ai trimis pe Preasfântul Tău Duh, în ceasul al treilea, Apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoieşte nouă, celor ce ne rugăm Ţie". Şi fiecare, după acestea, zice în taină stihul: „Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele". Şi repetă a doua oară: „Doamne, Cel ce ai trimis pe Preasfântul Tău Duh, în ceasul al treilea, Apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoieşte nouă, celor ce ne rugăm Ţie". După care zic stihul: „Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine". Pentru a treia oară este rostită invocarea: „Doamne, Cel ce ai trimis pe Preasfântul Tău Duh, în ceasul al treilea, Apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoieşte nouă, celor ce ne rugăm Ţie". Plecându-şi capul, diaconul arată cu orarul Sfânta Pâine, zicând în şoaptă: „Binecuvântează, stăpâne, Sfânta Pâine!". Iar preotul face de trei ori asupra ei semnul Sfintei Cruci, zicând: „Fă pâinea aceasta cinstit Trupul Hristosului Tău". Diaconul zice „Amin". Şi pâinea s-a şi prefăcut în trupul lui Hristos. în tăcere, diaconul arată cu orarul Sfântul Potir, zicând în sine: „Binecuvântează, stăpâne, Sfântul Potir". Binecuvântând, preotul zice: „Iar ceea ce este în potirul acesta, cinstit sângele Hristosului Tău". Diaconul cuvântează „Amin". Şi arătând amândouă sfintele, zice: „Binecuvântea-ză-le, părinte, pe amândouă". „Binecuvântând, preotul rosteşte: „Prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt". Diaconul zice de trei ori „Amin", pe prestol aflându-se acum chiar trupul şi sângele Domnului. Prefacerea s-a săvârşit! Cuvântul a chemat veşnicul Cuvânt. Preotul, folosind în loc de sabie cuvântul, a săvârşit jertfa nesânge-roasă. Oricine ar fi el preotul, Petru sau Ioan, în persoana sa însuşi veşnicul Arhiereu a săvârşit această jertfă şi o săvârşeşte veşnic, prin preoţi, după cum, potrivit cuvântului „Să se facă lumină", lumina luminează veşnic şi după cum după cuvântul „să dea pământul din sine verdeaţă, iarbă cu sămânţă într-însa", pământul dă din sine veşnic. Pe Sfânta Masă nu se află acum un chip, o arătare, ci însuşi trupul Domnului - acel trup care a pătimit pe pământ, a îndurat defăimări, a fost scuipat, răstignit, îngropat, a înviat şi S-a înălţat la ceruri, împreună cu Domnul şi sade de-a dreapta Tatălui. El păstrează aspectul de pâine, numai pentru a putea fi dat hrană oamenilor şi fiindcă însuşi Domnul a spus: „Eu sunt pâinea".

În acest moment, dangătul clopotului din clopotniţa bisericii vesteşte marea clipă, pentru ca omul, oriunde s-ar afla atunci, sau stând acasă, sau ocupat cu vreo treabă, sau pe patul de suferinţă, sau între zidurile unei închisori -într-un cuvânt, oriunde ar fi - să poată înălţa de-acolo rugăciune şi în numele său, în această înfricoşătoare clipă. Toţi să cadă la pământ în faţa trupului şi sângelui Domnului, implo-rându-l pe Domnul cu cuvintele tâlharului: „Pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta".

Înclinându-şi capul către preot, diaconul rosteşte: „Pomeneşte-mă, părinte sfinte!". Preotul îi răspunde: „Pomenească-te pe tine Domnul Dumnezeu, întru împărăţia Sa, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor". Preotul începe o pomenire de obşte înaintea Domnului: a întregii Biserici, a celei triumfătoare şi a celei luptătoare, în aceeaşi ordine în care s-a făcut pomenirea de la proscomidie, începând cu Preasfânta, Preacurata Maică a Domnului, pe care o va ferici îndată toată adunarea credincioşilor, împreună cu slujitorii, printr-o cântare de laudă, ca apărătoare a neamului omenesc, singura care s-a învrednicit, pentru înalta Sa smerenie, a-L avea în sine pe Dumnezeu, pentru ca fiecare, în această clipă, să înţeleagă că virtutea virtuţilor este smerenia şi că în inima celui smerit Se întruchipează Dumnezeu. După Maica Domnului sunt pomeniţi proorocii, apostolii, părinţii Bisericii, în aceeaşi ordine în care au fost scoase pentru ei părticele la proscomidie. Apoi, toţi cei adormiţi, al căror pomelnic îl citeşte diaconul; pe urmă cei vii, începând cu cei cărora le revin cele mai de seamă şi mai grele îndatoriri, drept învăţând cuvântul adevărului, stăpânirea bisericească şi cea mireană, începând cu suveranul, pentru ca să-i stea Domnul în ajutor, în greaua-i misiune, către toată fapta cea bună şi pentru ca, în unire, întreaga ocâr-muire a ţării, civilă şi militară, să-şi facă datoria cu cinste, „pentru ca şi noi, întru liniştea lor, viaţă paşnică şi netulburată să trăim, în toată cucernicia şi curăţia". Preotul se roagă şi pentru creştinii ce stau înainte, pentru ca milostivul Dumnezeu să-şi aducă aminte de ei, să trimită asupra lor milele Sale, gândurile bune să li se împlinească, căsniciile să şi le ţină în armonie şi pace, pe copii să-i înveţe, pe tineri să-i îndrume, pe bătrâni să-i susţină, pe cei smintiţi la minte să-i liniştească, pe cei dezbinaţi să-i împace, pe cei ispitiţi să-i îndrepte şi să-i adune în Sfânta Sa sobornicească şi apostolească Biserică. Preotul se roagă acum cu smerenie pentru toţi creştinii, oriunde s-ar afla, în călătorie, pe drum, pe mare, pentru cei aflaţi în suferinţă sau în temniţă, în mine, în măruntaiele pământului. Pentru toţi, până la unul, se roagă Biserica în aceste momente şi fiecare dintre cei prezenţi, în afară de obşteasca rugăciune pentru toţi, se roagă pentru ai săi, pentru cei ce-i sunt aproape de inimă, pomenindu-i în faţa trupului şi sângelui Domnului. Din altar, preotul înalţă glas puternic: „Şi ne dă nouă, cu o gură şi cu o inimă a slăvi şi a cânta preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor".

Poporul răspunde cu un afirmativ: „Amin". Iar preotul glăsuieşte după cum urmează: „Şi să fie milele marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu voi cu toţi". I se răspunde „Şi cu Duhul tău!". Şi cu aceasta iau sfârşit rugăciunile pentru toţi cei ce alcătuiesc Biserica lui Hristos, săvârşite în faţa însuşi trupului şi însuşi sângelui lui Hristos.

NV GOGOL, Meditatii la Dumnezeiasca Liturghie, ed. Anastasia , Bucuresti

It is indeed right, our duty and our joy, that we should at all times and in all places give thanks and praise to you, almighty and merciful God, through our Savior Jesus Christ; whose suffering and death gave salvation to all. You gather your people around the tree of the cross, transforming death into life. And so, with all the choirs of angels, with the church on earth and the hosts of heaven, we praise your name and join their unending hymn:

We did the full 14 Stations, not the abridged version in the Lutheran resources. The order was an adaptation of an adaptation of a Benedictine order for the Stations, each of which included a reading from one of Luther's sermons. It was cool, and is a devotion we may do here at the new church.

In această clipă, în altar, preotul ridică Aerul de pe Sfintele Daruri, îl sărută şi îl pune deoparte, zicând: „Harul Domnului..." Iar diaconul, re-intrând în altar şi luând în mâini o ripidă, o clatină uşor, cu evlavie, deasupra darurilor.

Trecând acum la săvârşirea cinei mistice, preotul trimite din altar, poporului, această binevestitoare urare: „Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu-Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh, să fie cu voi cu toţi!". La aceasta toţi răspund: „Şi cu duhul tău!". Iar altarul care înfăţişa mormântul Domnului, săpat în stâncă, închipuie acum foişorul în care s-a pregătit cina cea de taină. Prestolul care simboliza mormântul este acum masă, nu mormânt. Făcând aducere aminte de Mântuitorul, Care Şi-a ridicat privirile în sus, înainte de a da ucenicilor Săi dumnezeiască hrană, preotul înalţă glas: „Sus să avem inimile!". Poporul din biserică îşi îndreaptă gândul la ceea ce se va săvârşi (şi anume că în această clipă Mielul lui Dumnezeu merge să se jertfească pentru noi, iar dumnezeiescul Sânge al Domnului însuşi se varsă în potir pentru curăţirea noastră, iar puterile cereşti, alăturân-du-se preotului, se roagă pentru noi); cugetând la toate acestea, înălţându-şi inimile de pe pământ la cer, din întuneric la lumină, credincioşii înalţă glas, toţi deodată: „Avem către Domnul!".

Făcând aducere aminte de Domnul, Care a mulţumit, ridicându-Şi ochii spre cer, preotul glăsuieşte: „Să mulţumim Domnului!". Poporul răspunde: „Cu vrednicie şi cu dreptate este a ne închina Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Treimii celei de o fiinţă şi nedespărţite". Iar preotul se roagă în taină: „Cu vrednicie şi cu dreptate este a-Ti cânta Ţie, pe Tine a Te binecuvânta, pe Tine a Te lăuda, Ţie a-ţi mulţumi, Ţie a ne închina, în tot locul stăpânirii Tale; căci Tu eşti Dumnezeu negrăit şi necuprins cu gândul, nevăzut, neajuns, pururea fiind şi acelaşi fiind: Tu şi Unul-Născut Fiul Tău şi Duhul Tău cel Sfânt. Tu din nefiinţă la fiinţă ne-ai adus pe noi şi căzând noi, iarăşi ne-ai ridicat şi nu Te-ai depărtat, toate făcându-le până ne-ai suit la cer şi ne-ai dăruit împărăţia Ta ce va fi. Pentru toate acestea, mulţumim Ţie şi Unuia-Năs-cut Fiului Tău şi Duhului Tău celui sfânt, pentru toate pe care le ştim şi pe care nu le ştim; pentru binefacerile Tale, cele arătate şi cele nearătate, ce ni s-au făcut nouă. Mulţumim Ţie şi pentru Liturghia aceasta, pe care ai binevoit a o primi din mâinile noastre, deşi stau înaintea Ta mii de arhangheli şi zeci de mii de îngeri, heruvimii cei cu ochi mulţi şi serafimii cei cu câte şase aripi, care se înalţă zburând, cântarea de biruinţă cântând, strigând, glas înălţând şi grăind: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este cerul şi pământul de mărirea Lui!".

Această triumfătoare cântare a serafimilor, pe care au auzit-o în sfintele lor vedenii proorocii, va fi preluată de cântăreţi, purtând gândurile rugătorilor către nevăzutele ceruri şi îndem-nându-i să repete odată cu serafimii: „Sfânt, sfânt, sfânt Domnul Savaot"..., plutind, împreună cu serafimii, deasupra prestolului slavei dumnezeieşti. Şi fiindcă în această clipă întreaga biserică aşteaptă să se pogoare Dumnezeu însuşi, ca să Se aducă pe Sine jertfă pentru toţi, cântării serafimilor, care răsună în ceruri, i se adaugă şi cea a tinerilor din poporul evreu, care au salutat intrarea în Ierusalim a Domnului, aşternându-i în cale ramuri verzi: „Osana, întru cei de sus", fiindcă Domnul se pregăteşte acum să intre, ca într-un mistic Ierusalim, în biserică. Diaconul continuă să umbrească uşor, cu ripida, Sfintele Daruri, ca pentru a le apăra să nu cadă nimic străin peste ele şi sim-bolizând prin aceasta adierea harului, iar preotul se roagă mai departe, în taină: „Cu aceste fericite Puteri şi noi, Iubitorule de oameni, Stăpâne, strigăm şi grăim: Sfânt eşti şi Preasfânt, Tu şi Unul-Născut Fiul Tău şi Duhul Tău cel Sfânt. Sfânt eşti şi Preasfânt şi slava Ta este plină de măreţie. Căci Tu ai iubit lumea Ta atât de mult încât pe Unul-Născut Fiul Tău L-ai dat, ca tot cel ce crede într-însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Şi Acesta venind şi toată rânduiala pentru noi plinind, în noaptea în care a fost vândut şi mai vârtos, însuşi pe Sine s-a dat pentru viaţa lumii, luând pâinea cu sfintele şi preacuratele şi fără prihană mâinile Sale, mulţumind şi binecuvântând, sfinţind şi frângând, a dat Sfinţilor Săi Ucenici şi Apostoli, zicând"..., şi preotul înalţă glas mare, repetând cuvintele Mântuitorului: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor". Toată biserica rosteşte, odată cu cântăreţii: „Amin". Iar diaconul, cu orarul ridicat, arată preotului Sfântul Disc, pe care este aşezată pâinea. Preotul se roagă în taină: „Asemenea şi paharul, după cină, zicând"...; şi în timp ce diaconul arată de astă dată către pahar, cuvântează puternic: „Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă, spre iertarea păcatelor". Şi tot atât de tare poporul înalţă glas: „Amin".

NV Gogol, Meditatii la Dumnezeiasca Liturghie, ed. Anastasia, Bucuresti

Un site dedicat Parintelui Alexander Schmemann

Parintele A. Schmemann este autorul celebrei carti cunoscuta in mediul bisericesc pe segmentul de liturgica, intitulata “EUHARISTIA – Taina Imparatiei”, carte care defineste cel mai bine teologia parintelui profesor, el insusi fiind la momentul actual cel mai mare liturgist al Bisericii Ortodoxe, deci si cel mai cunoscut. In romana au fost traduse cateva carti de-ale sfintiei sale dintre care mai amintim si “Introducere in teologia liturgica”, “Biserica, lume, misiune”, “Postul cel mare”, “Din apa si din Duh”, iar ca si carti despre parintele amintim “Biografia unui destin misionar. Jurnalul Părintelui Alexander Schmemann (1973-1983)”

Particularitatea parintelui este evidentiata prin realismul duhovnicesc pe care-l promova cu atata ardoare, experiat in Sfanta Liturghie in special, cat si in comunitatea bisericeasca in general, comunitate - pe care o lega strans-unit cu insasi Liturghia ca pe o prelungire, ca pe o taina a Bisericii.

Ca si afirmatie personala, pot spune ca figura parintelui Alexander Schmemann imi rasare a fi foarte asemanatoare cu cea a parintelui Dumitru Staniloae, atat cat priveste aspectul fizic al chipurilor, cat si cel duhovnicesc; dinamicitatea, personalismul si exprimarea nevoii de comuniune ce reiese din theologhia lor, abunda de Lumina lui Hristos ca intr-un chip taboric.

adresa site-ului *(engleza) este:

http://www.schmemann.org/

Puteti accesa mai rapid clickuind pe fotografia de mai jos:

Mai demult, toti cei aflati în biserica îsi dadeau si ei, unii altora, sarutare, barbatii între ei, femeile între ele, spunând: „Hristos în mijlocul nostru!", pentru a-si raspunde îndata: „Este si va fi!". De aceea si astazi, cei ce iau parte la Sfânta Liturghie îi „aduna" în minte pe toti crestinii, nu doar pe cei de fata, ci si pe cei absenti, nu numai pe cei ce le sunt aproape de inima, dar si pe neprieteni; se grabesc a se împaca cu cei fata de care s-au aratat vreodata neiubitori sau nemultumiti, tuturor acestora trimitându-le în gând sarutarea pacii si spunând în taina: „Hristos în mijlocul nostru!". Si raspund pentru ei: „Este si va fi!". Fiindca, de nu va fi asa, mort va fi crestinul pentru toate sfintele slujiri ce vor urma, dupa cuvântul lui Hristos: „Lasa darul tau acolo, înaintea altarului, si mergi întâi si împaca-te cu fratele tau si apoi, venind, adu darul tau". Si într-alt loc din Scriptura: „Daca zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele sau îl uraste, mincinos este! Pentru ca cel ce nu iubeste pe fratele sau, pe care l-a vazut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a vazut, nu poate sa-L iubeasca".

Stând pe amvon, cu fata catre popor, tinând cu trei degete orarul, diaconul rosteste vechea strigare: „Usile, usile!", cea care în timpurile de demult era adresata strajerilor care stateau în fata usilor, pentru ca nimeni dintre pagâni, care îsi facusera obicei sa tulbure slujbele crestine, sa nu patrunda cu nerusinare si pângaritor în biserica. Astazi, aceste cuvinte sunt adresate celor de fata, ca sa-si pazeasca usile inimilor, unde s-a salasluit iubirea, pentru a nu patrunde acolo vrajmasul iubirii, iar usile gurii si ale urechilor sa se deschida pentru a asculta „Simbolul credintei", drept care se ridica dvera din dreptul usilor împaratesti (sau „dvera de sus"), cea care se ridica atunci când mintea se cere a fi concentrata asupra tainelor preaînal-te. Iar diaconul îndeamna la atentie cu cuvintele: „întelepciune, sa luam aminte!". Cântaretii, cu glas nesovaitor, barbateste, ca si cum ar cânta, dar semanând mai degraba cu un recitativ, citesc expresiv si ferm: „Cred într-Unui Dumnezeu, Tatal Atottiitorul, Facatorul cerului si al pamântului, al tuturor celor vazute si nevazute". Pastrând o mica pauza, pentru ca sa ramâna bine întiparita în mintea tuturor prima persoana a Sfintei Treimi, Dumnezeu-Tatal, continua, ridicând nu prea mult tonul: „Si în-tru-Unul Domn, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Nascut, Care din Tatal S-a nascut, mai înainte de toti vecii. Lumina din lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, nascut iar nu facut, Cel de o fiinta cu Tatal, prin Care toate s-au facut. Care pentru noi oamenii si pentru a noastra mântuire S-a pogorât din ceruri si S-a întrupat de la Duhul Sfânt si din Fecioara Maria si S-a facut om. Si S-a rastignit pentru noi, în zilele lui Pontiu Pilat, si a patimit, si S-a îngropat; si a înviat a treia zi dupa Scripturi. Si S-a suit la ceruri si sade de-a dreapta Tatalui; si iarasi va veni cu marire, sa judece viii si mortii, a Carui împaratie nu va avea sfârsit. Si întru Duhul Sfânt, Domnul de viata facatorul, Care din Tatal purcede, Cel ce împreuna cu Tatal si cu Fiul este închinat si marit, Care a grait prin prooroci". Pastrând pauza o clipa, pentru a se întipari deslusit în mintea tuturor a treia persoana a Sfintei Treimi - Dumnezeu-Duhul Sfânt, rostirea „Crezului" continua: „întru-una sfânta, soborniceasca si apostoleasca Biserica; marturisesc un botez, întru iertarea pacatelor. Astept învierea mortilor si viata veacului ce va sa fie. Amin".

Cântaretii rostesc cu glas tare, barbateste, ferm, ca si cum fiecare cuvânt al acestei marturisiri de credinta s-ar înalta drept din inima, iar credinciosii repeta fiecare, odata cu ei, cuvintele „Simbolului credintei". Sporind cu inima si cu duhul, îmbarbatându-se, stând drept în fata Sfântului Prestol, care acum închipuie ) Sfânta Masa a cinei celei de taina, preotul repeta în sine „Simbolul credintei" si toti litur-ghisitorii îl spun în sine, facând sa se clatine usor, deasupra Sfintelor Daruri, Sfântul Aer.

Ieşind pe amvon, cu faţa spre uşile împărăteşti, ridică cu trei degete orarul, aşa cum şi-ar ridica aripa un înger care cheamă la rugăciune, rostind apoi un rând de cereri, altele decât cele de până acum. începute cu chemarea la rugăciune pentru darurile ce s-au adus pe prestol, acestea trec repede în cereri pe care doar credincioşii care trăiesc în Hristos cutează a le înălţa către Domnul.

„Ziua toată desăvârşită, sfântă, în pace şi fără de păcat, de la Domnul să cerem", cheamă diaconul; adunarea credincioşilor, unindu-şi glasurile cu corul, zice din adâncul inimilor: „Dă, Doamne!". „Inger de pace, credincios, îndreptător, păzitor sufletelor şi trupurilor noastre, la Domnul să cerem!" Poporul: „Dă, Doamne!". „Milă şi iertare de păcatele şi de greşelile noastre, la Domnul să cerem!". Poporul: „Dă, Doamne!". „Cele bune şi de folos sufletelor noastre şi pace lumii, la Domnul să cerem!" Poporul: „Dă, Doamne!". „Cealaltă vreme a vieţii noastre în pace şi întru pocăinţă a o săvârşi, la Domnul să cerem!" Poporul: „Dă, Doamne!". „Sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace, şi răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos, să cerem!" Poporul răspunde: „Dă, Doamne!". „Pe Preasfânta, curata, preabinecuvântata, mărita Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Măria, cu toţi sfinţii pomenind-o, pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră, lui Hristos Dumnezeu să o dăm!" Cu dorinţa sinceră de a se preda pe ei înşişi şi unii pe alţii lui Hristos Dumnezeu, adunarea credincioşilor exclamă: „Ţie, Doamne!". Ectenia se termină cu ecfonisul: „Cu îndurările Unuia-Născut Fiului Tău, cu care eşti binecu-yântat, împreună cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor". Poporul, într-un glas: „Amin!".

La vechii romani exista tradiţia ca împăratul nou ales să fie purtat pe dinaintea poporului pe scut, escortat de legiuni de ostaşi care ţineau deasupra lui mulţime de suliţe aplecate. Această cântare a fost alcătuită de un împărat care a căzut, prosternându-se, la picioarele împăratului împăraţilor, Celui purtat sub umbrirea lăncilor heruvimilor şi legiunilor cereşti, închinându-se măreţiei Sale cu toată măreţia lui pământească. în primele timpuri ale creştinismului, înşişi împăraţii intrau, cu smerenie, în procesiunea celor ce purtau Sfântul Potir.

Această cântare este de potriva celei îngereşti, după cum, în cele înalte, cântă nevăzutele puteri. Preotul şi diaconul, zicând în taină aceeaşi cântare heruvimică, se apropie de jertfelnicul lateral, unde a fost săvârşită Prosco-midia. Venind lângă Sfintele Daruri acoperite cu Aerul, diaconul cuvântează: „Ridică, stăpâne!". Preotul ridică Aerul şi i-l pune pe umărul stâng, glăsuind după cum urmează: „Ridicaţi mâinile voastre la cele sfinte şi binecuvântaţi pe Domnul!". Apoi ridică discul cu Agneţul şi îl aşază pe capul diaconului, el însuşi luând Sfântul Potir; şi, precedaţi de purtătorul de lumânare sau de candelă, ies pe uşa laterală, cea dinspre miazănoapte, în mijlocul poporului. Dacă slujba se celebrează în sobor, cu mai mulţi preoţi şi diaconi, atunci unul poartă discul, altul potirul, al treilea Sfânta Linguriţă de împărtăşanie, al patrulea copia, cu care s-au tăiat părticelele din Sfântul Trup. Pot fi scoase toate accesoriile, până şi buretele cu care s-au adunat firimiturile din Sfânta Pâine de pe disc şi care închipuie acel burete îmbibat cu oţet şi cu fiere, pe care oamenii I l-au întins să-l soarbă Creatorului lor. în timpul cântării heruvimice, cea asemănătoare cu cântările puterilor cereşti, se formează procesiunea solemnă numită Vohodul (ieşirea) cel mare.

La vederea împăratului tuturor, purtat sub smerita înfăţişare a Agneţului, aşezat pe disc, ca pe un scut, înconjurat de sculele pătimirii sale pământeşti, precum cu nenumărate şi nevăzute suliţe, de tainice oşti şi începătorii, toţi îşi pleacă până la pământ capetele, rugându-se cu cuvintele tâlharului, care a strigat către Domnul pe cruce: „Pomeneşte-mă, Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta!". Procesiunea se opreşte în mijlocul bisericii. Preotul foloseşte această clipă solemnă pentru ca, de faţă cu Darurile care sunt purtate, să pomenească înaintea Domnului numele tuturor creştinilor, începând cu cei pe umerii cărora apasă cele mai grele şi mai sfinte îndatoriri şi de îndeplinirea cărora atârnă fericirea obştească şi propria lor mântuire sufletească, încheind cu cuvintele: „Şi pe voi, pe toţi, dreptmăritorilor creştini, să vă pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor!". Cântăreţii sfârşesc cântarea heruvimică cu un întreit „Aliluia", vestind perpetua prezenţă a Domnului în lume. Procesiunea intră în altar, prin uşile împărăteşti. Primul intră diaconul, care se opreşte în partea dreaptă a uşilor, întâmpinându-l pe preot cu cuvintele: „Preoţia ta să o pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa". Preotul îi răspunde: „Diaconia ta să o pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăţia Sa, acum şi pururea şi în vecii vecilor!". Apoi aşază Sfântul Potir şi pâinea care închipuie trupul lui Hristos pe pres-tol, ca şi când le-ar pune în mormânt. Uşile împărăteşti se închid, precum intrarea în mormântul Domnului; draperia dverei este lăsată în jos, asemeni pietrei puse la gura mormântului.

Din adâncul altarului, preotul rosteşte cu glas înalt: „înţelepciune!", arătând prin aceasta că aceeaşi înţelepciune, acelaşi veşnic Fiu al lui Dumnezeu, al cărui sfânt cuvânt izvorăşte în chip văzut din Evanghelie şi care ne învaţă cum să trăim, va fi purtat acum sub înfăţişarea Sfintei Pâini, aduse drept jertfă pentru întreaga lume. însufleţiţi de această aducere aminte, credincioşii îşi adună gândurile, pregătindu-se pentru cele mai sfinte acte şi slujiri de liturghisire ce vor urma. Preotul se roagă în taină, îngenunchind în faţa Sfintei Mese, cu această înălţătoare rugăciune: „Nimeni din cei legaţi cu pofte şi cu desfătări trupeşti nu este vrednic să vină, să se apropie sau să slujească Ţie, împărate al slavei; căci a sluji Ţie este lucru mare şi înfricoşător chiar pentru puterile cele cereşti. Dar totuşi, pentru iubirea Ta de oameni cea negrăită şi nemăsurată, fără mutare şi fără schimbare, Te-ai făcut om, şi Arhiereu al nostru Te-ai făcut şi, ca un stăpân a toate, ne-ai dat slujba sfântă a acestei jertfe liturgice şi fără de sânge; că singur Tu, Doamne Dumnezeul nostru, stăpâneşti cele cereşti şi cele pământeşti, care Te porţi pe scaunul heruvimilor, Domnul serafimilor şi împăratul lui Israel, Cel ce singur eşti sfânt şi întru sfinţi Te odihneşti. Deci, pe Tine Te rog, Cel ce singur eşti bun şi binevoitor, caută spre mine, păcătosul şi nevrednicul robul Tău, şi-mi curăţeşte sufletul şi inima de cugete viclene, învredniceşte-mă cu puterea Sfântului Tău Duh, pe mine, cel ce sunt îmbrăcat cu harul preoţiei, să stau înaintea sfintei Tale mese acesteia şi să jertfesc sfântul şi preacuratul Tău Trup şi scumpul Tău Sânge. Căci la Tine vin, plecându-mi grumajii mei, şi mă rog Ţie: Să nu întorci faţa Ta de la mine, nici să mă lepezi dintre slujitorii Tăi, ci binevoieşte să-Ţi fie aduse darurile acestea de mine păcătosul şi nevrednicul robul Tău. Că Tu eşti Cel ce aduci şi Cel ce Te aduci. Cel ce primeşti şi Cel ce Te împărţi, Hristoase Dumnezeul nostru, şi Ţie slavă înălţăm, împreună şi Celui fără de început al Tău Părinte şi Preasfântului şi Bunului şi de viaţă Făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin".

Stând înaintea Sfântului Prestol, preotul şi diaconul fac trei închinăciuni până la pământ, pregătindu-se pentru adevărata celebrare a Sfintei Liturghii, chemând Duhul Sfânt, fiindcă toată slujirea lor trebuie să fie făcută în Duh. Duhul este învăţătorul şi povăţuitorul, căci noi „nu ştim să ne rugăm cum trebuie", spune Apostolul Pavel, „ci însuşi Duhul se roagă pentru noi cu suspine negrăite". Rugând pe Sfântul Duh să vină să Se sălăşluias-că în ei şi, sălăşluindu-Se, să-i curăţească pentru slujire, preotul şi diaconul rostesc de două ori cântarea cu care au preaslăvit îngerii naşterea lui Iisus Hristos: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, pe pământ pace, între oameni bună-învoire". După această cântare, se ridică draperia (dvera) altarului, care se ridica numai atunci când gândurile credincioşilor sunt îndemnate a se înălţa către cele de sus. Aici ridicarea dverei simbolizează, după cântarea îngerilor, că naşterea lui Hristos n-a fost dezvăluită tuturor, că ea le-a devenit cunoscută doar îngerilor din ceruri, Măriei şi lui Iosif, magilor care au venit să i se închine şi proorocilor care, cu mult timp înainte, au avut viziunea ei. Preotul şi diaconul rostesc în taină: „Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta!". Preotul sărută Evanghelia, diaconul sărută Sfânta Masă şi, încli-nându-şi capul, face aducere aminte de începerea Liturghiei, ridică cu trei degete orarul şi zice: „Vremea este a face Domnului! Binecuvântează, stăpâne!". Preotul îl binecuvântează cu cuvintele: „Binecuvântat este Dumnezeul nostru, acum şi pururea şi în vecii vecilor". Diaconul, cu gândul la slujirea pe care caută acum a o începe (şi care trebuie să se asemene unui zbor de înger - de la prestol la popor şi de la popor la prestol - pentru a-i aduce pe toţi cei de faţă la un gând şi la o inimă şi pentru a fi, ca să spunem aşa, puterea care îndeamnă), simte că este nevrednic pentru o asemenea lucrare şi îl roagă smerit pe preot: „Roagă-te pentru mine, stăpâne!". „Să îndrumeze Domnul paşii tăi!", îi răspunde preotul. „Pome-neşte-mă pe mine, stăpâne sfinte!"... „Pome-nească-te pe tine Domnul, în împărăţia Sa, acum şi pururea şi în vecii vecilor!" Liniştit, cu glas ferm, diaconul rosteşte: „Amin", ieşind din altar, pe uşa dinspre miazănoapte, către popor. De pe amvonul aflat în faţa uşilor împărăteşti, repetă în sine: „Doamne, gura mea vei deschide şi buzele mele vor rosti lauda Ta..." Apoi cuvântează din nou către altar cererea adresată preotului: „Binecuvântează, stăpâne!". Din adâncul sanctuarului se aude preotul, înălţând glas: „Binecuvântată este împărăţia..." Aşa începe Sfânta Liturghie.

Preotul îşi îndreaptă acum toate gândurile spre timpul când s-a săvârşit naşterea lui Hristos, aducând trecutul în prezent şi văzând în jertfelnicul lateral al bisericii peştera tainică, cea care s-a făcut atunci cer pe pământ; cerul s-a făcut peşteră şi peştera s-a făcut cer. Cădind asteriscul (steluţa, două semicercuri de aur unite între ele şi purtând deasupra o stea) şi aşezându-l pe disc, vede în el steaua care a strălucit deasupra Pruncului, rostind cuvintele ce urmează: „Şi venind steaua a stat deasupra, unde era pruncul". în sfânta pâine, scoasă pentru jertfa punerii înainte, vede pe Pruncul nou-năs-cut, în disc - ieslea în care a stat pruncul, iar în sfintele acoperăminte - scutecele cu care a fost înfăşat Mântuitorul.

Cădind primul pocrovăţ, acoperă cu el sfânta pâine, rostind psalmul: „Domnul a împărăţit, întru podoabă S-a îmbrăcat" şi celelalte, psalm în care se preaslăveşte măreţia cea mai presus de fire a Domnului.

Apoi, cădind cel de-al doilea pocrovăţ, acoperă cu el sfântul potir, zicând: „Acoperit-a cerurile bunătatea Ta, Hristoase, şi de lauda Ta este plin pământul".

Luând apoi pocrovăţul cel mare, care se mai numeşte şi Sfântul Aer, acoperă cu el discul şi potirul împreună, înălţând chemare către Dumnezeu să ne acopere cu acoperământul aripilor slavei Sale. îndepărtându-se apoi de proscomidiar, preotul şi diaconul fac amândoi închinăciune Duhului Sfânt, aşa cum s-au închinat păstorii şi magii Pruncului nou-născut, cădind în faţa jertfelnicului şi înfăţişând prin aceasta căditul cu acele bi-ne-mirositoare materii - smirna şi tămâia -, care au fost aduse, împreună cu aurul, de către înţelepţii magi.

Diaconul, ca şi până atunci, îl secondează cu atenţie pe preot, fie zicând la fiecare act: „Domnului să ne rugăm", fie făcându-l atent la începutul actului propriu-zis. în sfârşit, primeşte din mâinile preotului cădelniţa şi-i aminteşte de rugăciunea care este timpul să fie înălţată acum către Domnul, pentru darurile ce I-au fost pregătite, zicând: „Pentru cinstitele daruri ce sunt puse înainte, Domnului să ne rugăm!". Şi preotul purcede a se ruga. Odată aceste daruri pregătite pentru aducere înainte, ele nu mai pot primi o altă întrebuinţare, iar preotul citeşte în taină o rugăciune menită să preceadă primirea darurilor aduse drept jertfă. Rugăciune care glăsuieşte aşa: „Dumnezeule, Dumnezeul nostru, Cel ce pâinea cerească, hrană a toată lumea, pe Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos L-ai trimis mântuitor şi izbăvitor şi binefăcător, care ne binecuvântează şi ne sfinţeşte, însuţi binecuvântează această punere înainte şi o primeşte pe dânsa pentru jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri. Pomeneşte ca un bun şi de oameni iubitor pe cei ce au adus-o şi pentru cei pentru care s-a adus, iar pe noi ne păzeşte neosândiţi, întru sfinţita lucrare a dumnezeieştii Tale taine".

După care, încheind rugăciunea, face otpustul Proscomidiei, iar diaconul cădeşte cinstitele daruri, apoi, cruciş, şi sfânta masă. Gândind la naşterea pământească a Celui născut înainte de toţi vecii, care se află în toată vremea şi în tot locul, zice pentru sine: „în mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost Hristoase, pe toate umplându-le, cel ce eşti necuprins".

Diaconul face aducere aminte că este timpul să înceapă sfântul act liturgic, zicând către preot: „Binecuvântează, stăpâne!". Iar preotul începe cuvântând: „Binecuvântat este Dumnezeul nostru, acum şi pururea şi în vecii vecilor", apropiindu-se de jertfelnicul din absida dinspre miazănoapte a altarului. Toată această parte a slujbei constă în pregătirea celor de trebuinţă pentru Liturghie, adică din scoaterea din darurile aduse de credincioşi (prescuri) a acelei pâini care trebuie mai întâi să preînchipuie trupul lui Hristos, iar mai pe urmă să se prefacă în El.

Deoarece Proscomidia nu este decât o pregătire pentru Liturghie, Biserica leagă de ea aducerea aminte a începutului vieţii lui Hristos pe pământ, care a însemnat perioada Sa de pregătire pentru biruinţele pe care avea să le aibă în lume. Ea se celebrează, toată, în altar, cu uşile închise şi cu dvera (draperia de la uşile împărăteşti) lăsată în jos, nelăsându-se a fi văzută de popor, după cum s-a petrecut şi prima parte a vieţii lui Hristos, care a rămas atunci nevăzut de popor. Pentru credincioşii din biserică, se citesc în acest răstimp Ceasurile, o alcătuire din psalmi şi din rugăciuni care se citeau odinioară creştinilor la patru ceasuri importante ale zilei: ceasul întâi, când începea pentru creştini dimineaţa; ceasul al treilea, când s-a pogorât Duhul Sfânt; ceasul al şaselea, când Mântuitorul lumii a fost ţintuit pe cruce; şi ceasul al nouălea, când Şi-a dat duhul Său. Deoarece creştinii de astăzi, din lipsă de timp şi din pricina necontenitelor distracţii, nu au cum săvârşi rugăciunile arătate la timpul cuvenit, „Ceasurile" se citesc acum.

Apropiindu-se de jertfelnicul lateral, cel al punerii-înainte (pro-aducerii), aflat în adâncitura peretelui dinspre miazănoapte, care pre-închipuie vechea cămară laterală a templului, preotul ia din prescuri una, pentru a scoate din ea acea parte care va deveni trupul Domnului - cea din mijloc, cu pecetea pe care se află scris numele lui Iisus Hristos. Prin scoaterea unei părţi de pâine din prescură se preînchipuie întruparea lui Hristos din trupul Fecioarei, naşterea în trup a Celui fără de trup. Gândindu-se preotul că se naşte Cel ce se dă pe Sine drept jertfă pentru întreaga lume, leagă, negreşit, acest gând de însăşi jertfa şi punerea înainte, văzând în pâine Mielul (Agneţul) Care Se aduce pe Sine ca jertfă, iar în cuţitaşul cu care se extrage pâinea, un cuţit de sacrificiu sau o suliţă precum aceea cu care a fost împuns pe Cruce trupul Mântuitorului. Acum însă nu-şi mai însoţeşte gestul cu cuvintele Mântuitorului, nici cu cele ale unora care au trăit deodată cu El, fiind de faţă la jertfa de pe Golgota, nu se mai transpune în timpul în care s-a săvârşit această aducere a jertfei, aşa ceva urmând a se petrece mai târziu, în ultima parte a Liturghiei; pentru ceea ce va urma chiar acum, se duce cu gândul la ceea ce îl aşteaptă pe Mântuitorul Hristos după întruparea Sa din Fecioară şi de aceea rosteşte în momentul acestui act liturgic cuvintele proorocului Isaia. Acesta a avut, din străvechime, viziunea viitoarei naşteri miraculoase, a aducerii ca jertfă, a morţii lui Mesia, vestind toate acestea cu o claritate de neînchipuit, înfigând copia în partea dreaptă a pece-ţii, preotul rosteşte din Isaia, precum urmează: „Ca un miel nevinovat, spre junghiere S-a adus"; apoi, înfigând copia în partea stângă: „Şi ca o oaie fără de glas, împotriva celui ce o tunde, aşa nu Şi-a deschis gura Sa". Infigând copia în partea de sus a peceţii: „întru smerenia Lui, judecata Lui s-a ridicat"; apoi, înfigând copia în partea de jos, rosteşte cuvintele proorocului care cugetă asupra minunatei obârşii a Mielului ce urmează a fi adus ca jertfă: „Iar neamul Lui, cine-l va spune?", Şi, scoţând cu copia miezul prescurii, după ce l-a tăiat în părţi, zice: „Că s-a luat de pe pământ viaţa Lui". Apoi, făcând deasupra semnul Crucii, întru aducerea aminte a morţii Sale pe Cruce, miezul astfel scos urmând a fi mărunţit în timpul viitoarei slujbe, zice după cum urmează: „Jun-ghie-se Mielul lui Dumnezeu, Cel Ce ridică păcatul lumii, pentru viaţa şi pentru mântuirea lumii". Apoi, aşezând pâinea cu pecetea în jos şi cu miezul în sus, asemeni mielului de jertfă, înfige copia în partea dreaptă, amintind prin aceasta, odată cu împlinirea jertfei, şi împun-gerea coastei Mântuitorului, cu suliţa ostaşului care stătea lângă Cruce, zicând: „Şi unul din ostaşi cu suliţa coasta Lui a împuns şi îndată a ieşit sânge şi apă; şi cel ce a văzut a mărturisit şi adevărată este mărturia lui". Aceste cuvinte sunt spuse pentru a da semn diaconului să toarne în Sfântul Potir vin şi apă. Până atunci diaconul s-a mărginit să urmărească cu evlavie tot ceea ce făcea preotul, fie amintin-du-i începutul actului liturgic, fie zicând în taină: „Domnului să ne rugăm", la fiecare gest, pentru ca acum, în sfârşit, să toarne vin şi apă în potir, amestecându-le şi cerând binecuvântare de la preot pentru aceasta. Aşa sunt pregătite pâinea şi vinul care se vor preface apoi, în timpul înălţătoarei slujbe ce va urma.

Pentru a îndeplini rânduielile Bisericii primare şi ale primilor sfinţi creştini, care îşi aduceau întotdeauna aminte de Hristos şi de cei ce au fost aproape de El, prin îndeplinirea poruncilor Sale şi prin sfinţenia vieţii lor, preotul va lua şi alte prescuri, pentru a scoate din ele părticele şi întru pomenirea acestora, aşezându-le pe acelaşi disc, lângă aceeaşi sfântă pâine care îl închipuie pe însuşi Domnul, după cum şi aceia s-au înflăcărat de dorinţa de a se afla pretutindeni lângă Domnul lor. Luând a doua prescură, scoate din ea o părticică întru cinstirea şi pomenirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi o aşază la dreapta sfintei pâini, rostind din psalmul lui David: „De faţă a stat împărăteasa, de-a dreapta Ta, în haină curată îmbrăcată şi preaînfrumuseţată". Apoi ia o a treia prescură, întru cinstirea şi pomenirea sfinţilor, şi, cu aceeaşi copie, scoate din ea nouă părticele, pe care le aşază în trei rânduri, câte trei pe fiecare. Scoate prima părticică pentru Sfântul Ioan Botezătorul, a doua pentru prooroci, a treia pentru apostoli, iar cu aceasta termină primul rând de sfinţi. Scoate apoi a patra părticică pentru Sfinţii Părinţi, a cincea pentru mucenici, a şasea pentru cuvioşi şi pentru purtătorii de Dumnezeu părinţi şi maici, terminând cu aceasta al doilea rând de cinuri de sfinţi; pe urmă scoate a şaptea părticică pentru sfinţii făcători de minuni şi doctori fără de arginţi, a opta pentru dumnezeieştii părinţi Ioachim şi Ana şi pentru sfinţii a căror prăznuire se face în acea zi, a noua pentru Sfântul Ioan Hrisostom sau. Vasile cel Mare, în funcţie de a cui Liturghie se celebrează în acea zi, încheind cu aceasta al treilea rând de sfinţi şi aşezând toate cele nouă părticele pe Sfântul Disc, lângă Sfânta Pâine, de partea stângă. Hristos apare astfel printre apropiaţii Săi, stând văzut între sfinţi. Dumnezeu între cei îndumnezeiţi, om între oameni. Luând preotul a patra prescură, pentru pomenirea celor vii, scoate din ea părticele pentru suveran, pentru sinod şi pentru patriarhii drept-măritori, pentru creştinii dreptmăritori de pretutindeni şi, în sfârşit, pentru tot creştinul cu numele său, care doreşte să fie pomenit sau pentru care s-a făcut cerere să fie pomenit. Apoi ia preotul ultima prescură, scoţând din ea părticele pentru pomenirea tuturor celor adormiţi, rugându-se pentru iertarea păcatelor lor, începând de la patriarhi, monarhi, ctitorii bisericii, arhiereul care l-a hirotonit (dacă acesta s-a săvârşit dintre cei vii) până la cel din urmă creştin, scoţând pentru fiecare şi în numele fiecăruia câte o părticică, pentru cei pentru care s-a făcut cerere şi pentru cei pe care va voi el să-i pomenească. Făcând toate acestea, îşi cere, la urmă, sieşi iertare de păcate, scoţând o părticică pentru el însuşi şi aşezând tot ce a scos din a patra şi a cincea prescură pe disc, lângă aceeaşi sfântă pâine, dedesubtul ei. în acest chip, împrejurul acelei pâini a acelui Agneţ, care II înfăţişează pe Hristos însuşi, este adunată toată Biserica Lui, atât cea triumfătoare, din ceruri, cît şi cea luptătoare, de pe pământ. Fiul omului apare printre oameni, printre cei pentru care S-a întrupat şi S-a făcut om. Luând buretele, preotul adună cu grijă firimiturile care se vor fi împrăştiat cumva pe disc, pentru ca să nu se irosească nimic din sfânta pâine şi să meargă totul spre împlinire.

Urmeaza tamaierea si acoperirea cu procovetele.

NV Gogol, Meditatii la dumnezeiasca Liturghie, ed Anastasia, Bucuresti

Mai intai se imbraca diaconul; cerand binecuvantare de la preot, imbraca stiharul de culoare deschisa, stralucitoare, simbolizand vesmintele purtatoare de lumina ale ingerilor si pentru aducerea-aminte a neprihanitei curatii a inimii, cea care se cuvine sa fie nedespartita de cinul preotiei, drept care, in timpul imbracarii stiharului, se si rostesc cuvintele ce urmeaza: "Bucura-se-va sufletul meu in Domnul, ca m-a imbracat in vesmantul mantuirii si cu haina veseliei m-a impodobit; ca unui mire mi-a pus cununa si ca pe o mireasa m-a impodobit cu podoaba".

Pe urma ia si saruta orarul, o fasie ingusta si lunga - atribut al cinului diaconesc - cu care da semn de incepere oricarui act liturgic, indemnand poporul la rugaciune, pe cantareti la cantare, pe preot la liturghisire, iar pe sine la agerime si ingereasca repeciziciune in slujire. Deoarece chemarea diaconeasca este ceea ce e chemarea ingereasca in ceruri si prin acea fasie ingusta si lunga pe care o poarta si care flutura prin vazduh, asemenea unei aripi, ca si prin miscarile sprintene prin biserica, diaconul infatiseaza, dupa cuvantul Hrisostomului, zborul ingerilor. Deci, dupa ce saruta acea fasie, el si-o potriveste pe umeri.

Pe urma, imbraca manecutele care se leaga deasupra palmei, pentru ca mana sa se miste liber si usor in timpul savarsirii actelor liturgice ce vor urma. Imbracandu-le isi indreapta gandul catre puterea atotganditoare si atotajutatoare a lui Dumnezeu. Trecandu-si manecuta pe mana dreapta, rosteste: "Dreapta Ta Doamne, s-a preaslavit intru tarie, mana Ta cea dreapta Doamne, a sfaramat pe vrajmasi si cu multimea slavei Tale ai zdrobit pe cei potrivnici". Trecand manecuta pe mana stanga, isi indreapta gandul catre sine, ca faptura zidita de mana lui Dumnezeu, rugandu-L pe Ziditor sa-l calauzeasca cuinalta, suprema Sa purtare de grija, zicand dupa cum urmeaza: "Mainile Tale m-au facut si m-au zidit; intelepteste-ma si voi invata poruncile Tale".

In acelasi chip se invesmanteaza si preotul. Mai intai, binecuvinteaza si imbraca stiharul, insotind gestul cu aceleasi cuvinte cu care l-a insotit si diaconul. Dupa stihar insa nu mai imbraca un orar simplu, asezat pe un singur umar, ci unul pe care si-l trece peste ambii umeri si care, cuprinzand grumazul, se impreuna cu ambele margini pe piept si, astfel impreunat, coboara pana la poalele vesmantului, simbolizand prin aceasta impreunare doua atributii: preoteasca si diaconeasca. Acestui vesmant nu i se mai zice orar ci epitrahil si, prin insasi destinatia sa, simbolizeaza revarsarea de sus a harului, drept care atunci cand se imbraca vor fi rostite aceste marete, solemne cuvinte ale Scripturii: "Binecuvantat este Dumnezeu, Cel ce varsa harul Sau peste preotii Sai, ca mirul pe cap, ce se pogoara pe barba, pe barba lui Aaron, ce se pogoara pe marginea vesmintelor lui".

Apoi imbraca manecutele, pe ambele maini, spunand aceleasi cuvinte ca si diaconul, incingandu-se dupa aceea cu braul, trecut pe derasupra stiharului si epitrahilului, pentru ca vesmantul larg sa nu-l stanjeneasca in savarsirea lucrarii liturgice si prentru ca, prin incingerea cu braul, sa arate ca este gata sa inceapa lucrarea sfanta, fiindca omul isi incinge mijlocul cand se pregateste de drum, cand incepe munca sau cand se avanta intr-o fapta deosebita. Si preotul se incinge, pregatindu-se sa urmeze calea slujirii ceresti, vazand in braul sau taria pe care i-o da puterea lui Dumnezeu, iar de aceea zice: "Binecuvantat este Dumnezeu, Cel ce ma incinge cu putere si a facut fara prihana calea mea, Cel ce intocmeste picioarele mele ca ale cerbului si peste cele inalte ma pune" adica in casa Domnului.

In sfarsit, preotul imbraca felonul, ultimul vesmant, care le acopera pe celelalte si care preinchipuie adevarul suprem al lui Dumnezeu, care pe toate le cuprinde, insotindu-si gestul de urmatoarele cuvinte: "Preotii Tai, Doamne, se vor imbraca intru dreptate si cuviosii Tai intru bucurie se vor imbraca".

Urmeaza spalarea mainilor.

Preluat din Meditatii la dumnezeiasca Liturghie, de NV Gogol, editura Anastasia, Bucuresti, 1996

SFANTUL I