Besides being extremely humid, it is Grand Prix F1 weekend in Montreal; the most hectic Saturday and Sunday of the year. The heat slowed my already slow waking routine. I finally decided to do something more... hmmm "productive" at 2-3pm. My mother briefly called but I didn't want to waste the reminder of the day by talking on the phone. So I took my courage, masturbated (thinking of a young guy who came 2 weeks ago), showered and left to buy fruits, vegetables, pistachios and tofu at the Jean-Talon market.

I hate going there during the weekends. It's cramped with people, visitors, passersby, and folks who make it a Saturday outing... Geee. I don't hate going there but hell, I know some other sexier and more romantic or interesting things to do. There were a few hotties of course: namely one Quebecois hottie with a black wife-beater with his nasty masculine girlfriend who had a small but just ugly sagging ass, a bunch of sexy arabs seating on a bench and this young and tall guy (around 6'3-6'4) with black WILSON socks and huge feet (his brown shoes were so long). He had white sport shorts (black undies) and a green shirt. Being the slut that I am, I wondered how big his dick must be... I felt like walking by to him and asking his shoe size or just being a savage like I usually am and taking pictures (you know I would), but I didn't have my camera. I knew I would be jam-packed on my way back and hell I was. I had two re-usable bags full of stuff on each side and my backpack filled with goodies on the back. The potatoes alone weighted 10lbs and there were also 5 grapefruits, 6 avocadoes, 25 bananas, 20 kiwis, 13 tomatoes, 15 apples, 2 pineapples, 2 bags of pistachios, 2 squares of tofu, 1 pack of veggie cotelettes, 1 veggie paté, 1 pack of strawberries, 1 pack of mures, and lots of sweat. Since the farmers on the market only take cash, I was also weighted down by my 3 wallets: 1 for bills and cards, 1 for coins and 1 for pennies. I had my necessary bottle of water, my keys, my grocery list... geee how did I manage! I must have been carrying 25% of my weight on my back and shoulders (keep in mind that I am 6' and 130lbs).

Going back on my street, I realized how pretty it is in summer. The many trees put a nice shade of green, the birds sing their little songs and the landing aircraft remind us all of summer, of vacations and of sex!

I came back, took pictures of the weight I had just carried and proudly unpacked it all; I then hanged my laundry on the clothes line (realizing my neighbour was cooking stuff on a charcoal... of what the fuck, I will be smelling like a nice smoked bitch all week and remember this sexy weekend). Hmmmm I ate 2 bananas, a handful of pistachios (hmmmm), a couple of strawberries and a bite of veggie paté. I'm good to go!

I checked the weather once again, trying to decide between biking and hanging around downtown and whoring around with horny car-loving men from around the globe. I need to test my bike because I changed the back tire last week... since I did it myself (yes, sexy AND not afraid to get dirty), if you don't hear from me again, you will know that I didn't screw it right. :-) I really had a hard time figuring out in which hole to screw the wheel on the side of the gear. Hey, for you perverts, I'm not trying to turn you on here: screw, hard, hole, gear...

So anyways I was checking the weather on my bed (I do lots of things on my cute bed, indeed) and I saw some guys going up the outdoors stairs. Sexy! Two relatively young guys were carrying a box up. I think it's my new neighbours or some helpers. My floor neighbour is moving out... not a big loss... we didn't cross each others' paths once in a year and he's just OK looking. I mean, he bikes a lot but he wears these "too short" pants that make him look like a nasty fag. I think a young couple is moving in. Yay... new kids on the block! New adventures... just hope they're not some metal-loving potheads. I do have my quiet & zen periods you know.

So anyways, it's 7:15pm exactly. My back neighbours are all eating outdoors and I am thinking about my evening. No biking for now. I will take advantage of the fact that I have a monthly bus/metro (subway) pass to ride the subway to downtown and hang out there. I'll shower, grab a fruit, brush my teeth, get all sexy and leave. I will let you know how it was...

This past weekend marked the end of our fifth year here. I was going to write about how things are different since we arrived, but much of it was covered in last year's anniversary post. This year I would have to say that there are two things of note. First, I've noticed that my language skills have quite noticably advanced. I'm much more comfortable having to speak in French and don't get nervous before speaking even the most basic phrases in public like I did when we got here. I've finally started taking an organized French class and I really hope it will take it to the next level.

The second thing of note is that the honeymoon is over. Before moving here, the people that I had the most contact with tended to be less open to others outside their cultural group and only a handful of them were capable of speaking English. Now I knew that there was an anglophone community and that there were other cultural groups (and part of my decision/agreement to move up here was that they were present.) But my experience did not include either outside of a few shopping trips downtown. So I was very happy (ecstatic even) to find both a vibrant anglophone community along with an francophone community open to both the anglophones and the many cultures in the city. But I've come to realize that the differences between the people I knew before and those I've met after is largely due to the difference between those who live in the city and those in the outlying areas. It's not a hard-fast rule with very notable exceptions, but it does follow those lines. And I think it's definitely taken out some of the sparkle I had after moving here. Though considering how positive it was, it really only could go down. That said there are still many many positives.

Regarding the internet, there has been some waning of sparkle on that front also. And I suppose that's another honeymoon ending. Though this internet malaise that I've had may have to do with the difficult spring (busy in addition to all that snow) we've endured. It may be a while before I can shake that funk. But what lead up to that uneasiness are three different things. First was the negative responses I was getting about that SUV post from random people chastising me for what I wrote. People who didn't know me and hid behind anonymity. Second was seeing the commentary left on online newpaper articles. It seems that the vast majority of the comments are opinionated and disrespectful. They either add nothing to the conversation or if there is anything it's wrapped in a negativity. I kinda wonder why newspapers continue adding comment sections. Is it purely for hit-counts? Lastly, I've been following a webpage thread (I can't think of the correct term) about the new Calatrava skyscraper in Chicago. A project I could have likely been working on if we had stayed there since my old boss is working on it. But this thread which is over 5000 posts long is full of members chatting back and forth like they were in grade school. Someone asks a question about the project, then two or three members chastise and taunt them for asking the same question raised 4000 posts ago. I suppose it's because I'm purely interested in the progress and some of the particulars of the project, but it all just seems so childish.

Now I know that these are really just parts of the underbelly of the internet due to the freedoms that anonymity affords. But I still don't like it. I suppose it's like driving. I love driving, but that means having to deal with the idiots that cut you off.

There's so much more to write about. So I'll have to start making more time for this. Maybe after I finish my European vacation.

So as it started to melt, I started taking pictures regularly to chart it's progress. One month later it was gone with the bulk of it melting between March 29th and April 19th.

Be sure to check out this little slideshow documenting the thaw from two positions.

Blogul cafeauademontreal.wordpress.com nu va fi sters insa in cateva zile, toti vizitatorii vor fi redirectionati automat catre noul blog. Pana atunci, trebuie sa o facei manual, dand click pe Cafeina.ro. Toate comentariile si discutiile au fost si ele transferate pe noul blog. Pentru a nu se pierde ceva pe drum, va rog sa nu mai comentati aici, ci pe Cafeina.ro

Va rog sa va upgradati abonamentele la blog. Pentru cei care citesc acest blog prin RSS, click AICI pentru noua adresa. Cei care prefera sa primeasca articolele prin E-mail, click AICI.

Va multumesc ca ma urmariti si ne vedem pe Cafeina.ro

Tom Lantos a sustinut multe proiecte. Unul din ele era legalizarea marijuanei, in scopuri medicale. Vorbind de droguri legale, ma intreb oare daca muzica ar putea fi considerata si ea un drog legal. Muzica, ca orice alt drog iti poate altera cheful de viata sau te poate duce in Nirvana, exact ca si un drog ilegal. Faptul ca intra in corpul nostru prin ureche, n-ar trebui sa fie foarte important. Poti lua droguri prin orice gaura din corp, urechea n-ar trebui sa faca distinctie.

Muzica este in mod clar periculoasa. Sa presupunem ca sunteti la volan. Daca la radio canta Tupac cu Elton John, un remix de discoteca, sunteti clar tentati sa apasati pe acceleratie. Sau poate ca nu aceasta melodie, dar sigur aveti si voi una care va impinge sa va credeti Schumacher pe o sosea libera. Sigur, unii ar putea spune ca exista alegerea sa nu accelerati. Pe logica asta, ar insemna ca si alora bauti ar trebui sa li se dea voie sa se urce la volan, din simplul motiv ca au alegerea sa nu o faca.

Sau sa ma exprim altfel. Daca guma de mestecat sau paharul de cafea v-ar impinge sa accelerati peste limita legala, atunci guma si cafeaua ar primi peste ceafa o lege prin care s-ar interzice consumul lor la volan. Si atunci de ce muzica ar fi altfel?

Cu toate acestea, compania a anuntat aceasta decizie dupa ce operatorii de turism din Montreal au facut rezervari pentru perioada de vara 2008. Asa s-a ajuns la performanta nedorita ca agentia Pentatours din Montreal sa aiba reclama platita in ziarul comunitar Pagini Romanesti si sa continue sa ofere zborul cu plecare din Montreal, desi cehii nu mai zboara de o buna bucata. Deci bani aruncati pe fereastra!

Mai mult, foarte multi turisti printre care numerosi romani, care si-au rezervat bilete la Czech Airlines datorita celui mai bun pret disponibil pe piata, s-au trezit anuntati de agentiile prin care si-au facut rezervari ca vor fi preluati de Air France si ca vor trebui sa plateasca o diferenta de pret intre 150 si 300 de dolari canadieni per persoana. Familii cu cate patru membri trebuie sa achite pana la 1,200 de dolari in plus, transformand ceea ce parea un pret foarte bun al unui pachet turistic intr-o mare cheltuiala.

Purtatorul de cuvant al liniilor cehe s-a spalat pe maini de orice fel de responsabilitate lucru care a determinat mai multe companii turistice din Montreal sa adreseze o plangere comuna Ambasadei Cehe in Canada. Cu care foarte probabil cehii s-au sters undeva!

Din cauza numelui catelusei, Betty, probabil ca alora de la revista nu li s-a parut nimic suspect, asa ca i-au trimis revista. Acum, cum sa va spun, Betty e innebunita dupa revista asta. Îi place foarte, foarte tare. Daca nu-s atent, îi mananca toate paginile, pe cuvant de onoare. Cred ca sunt dulci sau ceva, ca prea ma maraie cand vreau sa-i iau revista din gura.

Dupa o luna si ceva, am observat ca au inceput sa vina scrisori pe adresa canisului meu. Mai intai o scrisoare in care era anuntata ca a fost inscrisa in Fundatia Prietenii Animalelor. Ea insasi fiind un animal, nu mi s-a parut suspect. A doua scrisoare a venit din partea fundatiei St Justine, in care i se solicita o contributie financiara.

A treia scrisoare a fost din partea deputatului Parti Quebecois care reprezinta zona in care stau eu in parlamentul provincial. Printre altele, "ma chère Betty" era rugata sa sprijine cauza limbii franceze in scolile din Quebec. Dupa cum lesne va puteti imagina, Betty este impotriva francezei din simplul motiv ca nu o intelege.

Insa lovitura de gratie a venit in seara asta, cand catelusa mea a primit o scrisoare de la Royal Bank of Canada in care a fost anuntata ca a fost preaprobata pentru o carte de credit in valoare de 2,500 de dolari cu conditia sa poate demonstra anumite venituri. Nu va ascund ca atunci cand i-am comunicat vestea era foarte bucuroasa si dadea din ciotul de coada ca o morisca. Am inteles mai tarziu de ce, cand mi-a luat scrisoarea din mana si a inceput s-o rontaie tacticoasa.

Ma gandesc ca aia de la revista pentru animale au vandut lista de abonati, alta explicatie nu am. Am impresia ca e o practica curenta, caci nu pot sa-mi inchipui si pace cum de un catel care nu are social insurance number – fara de care practic nu existi – a ajuns la performanta de a i se cere ajutorul de catre deputatul local sau de a fi preaprobata pentru o carte de credit.

Bine, acum nu va inchipuiti ca deputatul stie ca persoana X caruia îi trimite o scrisoare tip este sau nu cetatean. El o trimite ca asa trebuie, sa arate ca are activitate. La fel, sa nu va imaginati ca a primi o scrisoare de preaprobare pentru o carte de credit inseamna automat obtinerea ei. Trebuie completat un formular si trebuie facuta dovada unor venituri.

Insa dincolo de aspectele tehnice, ramane comedia care domneste in societatea asta. Aia de la revista vand lista de abonati la alte companii (si eu care ma miram cum naiba de ma suna telemarkerii si ma iau direct pe nume) banca afla si ea si zice uite bai, unul pe care inca nu l-am agatat cu credite, deputatul trimite si el scrisori la tot poporul indiferent ca e turist sau cetatean si tot asa.

Societatea perfecta are cam multe gauri, nu credeti?

Am incercat sa ma pun in locul lor, sa vad cum m-as simti? Va spun sincer ca m-as simti prost. M-as simti atacat in orgoliul meu. Cum adica, mai, tu care esti strain si care acum 3 ani habar n-aveai sa zici in franceza nici da-te mai incolo, vii acum si imi tii prelegeri de limba? Adica cum?

Cu toate astea, astia de p-aici nu se formalizeaza. Desenatorii de obicei iau de bun ce le scriu eu si corecteaza fara sa mai proceseze informatia, ceea ce nu-mi aduce o satisfactie deosebita. Insa inginerii juniori analizeaza corecturile si sunt rare cazurile cand imi pot demonstra ca nu am dreptate. Toti accepta aceste corecturi fara probleme.

Ma gandesc ca pana la coada e vorba de mentalitate. In mod logic, daca strainul care te corecteaza are dreptate, de ce sa nu accepti? De ce sa se umfle orzul in tine si orgoliul sa dea pe afara si sa incepi sa aduci argumente solide de genul ce bai, ai ajuns tu sa ma inveti pe mine? Sa fie vorba de o alta rasa de oameni?

Am pierdut Cismigiu & Comp. de Grigore Bajenaru. Era o carte pe care am citit-o inca de cand eram intr-a opta si a fost mereu una din cartile mele favorite. Tipul caruia i-am dat-o mi-a spus ca n-o mai gaseste. Acum trebuie sa mi-o cumpar din Romania.

Cartea asta imi era draga in special pentru ca imi aducea aminte de atmosfera din scoala, asa cum era ea, cu uniforme si matricula cusuta pe mana, cu sapca cu cozoroc si ghiozdanul in spate. Asa era pe vremea comunistilor si asa a fost si intre cele doua razboaie mondiale. Unii cred ca odata cu comunistii s-a inventat lumea. Nu ei au inventat bancile alea inghesuite in care stateam cate doi, sau uniformele sau tabla cu creta sau cate si mai cate. Erau acolo inaintea lor.

Revenind la carti, as nota ca mai degraba imprumut bani sau discuri cu filme decat sa dau carti. Daca am nevoie sa citesc o carte pe care n-o am, exista biblioteca publica. Acolo am gasit trilogia completa a lui John Jakes, Nord si Sud. Din pacate in biblioteca mea nu se gasea decat prima parte a trilogiei, asa ca am mers la biblioteca. De ce oare nu pot si altii face asta? Ce-i impinge pe oameni sa imprumute carti pe care sa uite sa le dea inapoi?

In ziua de azi, cartea a ajuns aproape o investitie. Mi-am cumparat zilele trecute trilogia lui Dumas - Cei trei muschetari, Dupa douazeci de ani si Vicontele de Bragelone in franceza. Sunt un clasic, na. Mereu mi-am dorit sa le citesc in original si nu va ascund ca volumele pe care le-am citit in copilarie erau traduse perfect. Trilogia asta m-a costat nu mai putin de 100 de parai. Cartile sunt scumpe monser, mai bine dau bani cu imprumut decat o carte!

Vorbind despre carti, Harry Potter-ul romanesc care m-a plictisit dupa 10 pagini. Cat de tare e o pustoaica la engleza, cum naiba sa-i dai ei sa traduca una din cele mai circulate carti? Ma rog. Am comparat editiile lui Harry din engleza si franceza si credeti-ma ca traducerea franceza e brilianta. Dar de, traducatorul nu avea 18 ani.

Am cautat in astea doua luni sa vad, cam ce bloguri s-ar incadra la preferintele mele. Cu dezamagire am constatat ca din 20 de mii de bloguri romanesti, abia de am gasit 20 care sa ma atraga cu ceva. Din astea douazeci, vreo 15 sunt tinute de jurnalisti sau oameni care au legatura cu presa scrisa ori cu audio-vizualul.

E adevarat ca pentru a te atrage, un blog trebuie sa fie bine scris si interesant. Se pare ca pentru jurnalisti, asa ceva e foarte simplu. Cum ramane insa cu ceilalti? In concluzie, in RSS readerul meu se afla doar 10 bloguri mari si late. Restul sunt site-uri de stiri sau ziare. Cand n-ai timp cititorul de feed-uri e salvarea.

Alta chestie pe care am observat-o prin blogomeratia romaneasca. Unii scriu fara sa le pese daca jignesc pe careva sau daca lanseaza zvonuri fara temei. Altii se considera lipsiti de constrangerile ziarului/televiziunii/companiei din care fac parte si trag cu tunurile inclusiv in trusturile care-i platesc. Am observat si specimene care isi fac o onoare din a scuipa si a sari la gatul celor care au nefericirea de a comenta pe blogul lor.

Intorcandu-ma la blogul de fata, as spune ca nu-i simplu sa faci un blog de calitate. Incerc in fiecare zi, si trebuie sa recunosc ca uneori nu-mi iese. Sunt articole pe care nu le-as citi eu, daramite altii? Insa eforturile de imbunatatire constanta m-au dus la 15 abonati prin mail sau RSS si am reusit sa conving 40 de cititori sa se intoarca pe acest blog in mod constant.

Am testat audienta cu articole simple si complexe, cu subiecte facile si subiecte complicate. Nu va ascund ca un articol specializat si tehnic atrage un numar foarte mic de cititori, iar un articol pompieristic atrage un numar record de vizualizari. S-a intamplat ca si un articol mai specializat sa atraga un numar mare de vizitatori, insa e posibil sa fie doar o intamplare.

Incerc insa sa impac si capra si varza. Nu ma simt eu insumi daca scriu chestii facile. De exemplu articolul cu Paula Seling a atras foarte multe vizualizari si cei mai multi au ajuns pe blogul de fata cautand pe Google "Paula Seling goala". Chiar pomenirea acestor cuvinte, imi va aduce inca un val de cititori onanisti de care m-as lipsi cu placere :) Articolul cu SMS-urile de la apropo.ro sau cel cu televiziunea online sunt alte exemple de articole de doi lei care mi-au rupt contoarele de trafic. Pentru ca asta se cauta pe internet!

Insa eu nu caut traficul cu orice pret. Nu am publicitate pe blog si in concluzie nu castig bani din trafic. Ce ma intereseaza este sa am audienta printre cititorii de calitate. Din acest motiv am banat si am sters diverse mesaje imbecile. Insa sunt mandru a spune ca n-am avut de facut acest lucru prea des.

Si ca sa termin pe o nota amuzanta, iata cateva detalii din spatele blogului. Cele mai exotice locatii de unde intra regulat cititorii pe acest blog: Cambogia, Argentina, Noua Zeelanda, Congo, Singapore, India. Cele mai misto companii de unde intra lumea: Asociatia navigatorilor de Internet Gemenii.ro, Facultatea de comunicare si relatii publice David Ogilvy, Ministerul Justitiei din Romania, SNP Petrom Brazi, Parlamentul Canadian – asta-i tare :), Crysler Motors LLC Detroit, Societe Generale si Airbus.

Dupa cum se vede, romanii sunt peste tot acasa. Sper sa va simtiti si pe blogul asta la fel!

- Am auzit ca ti-ai luat tablouri.
- Asa e.
- Faine? Ce reprezinta?
- Pai unul e cu un camp de maci si celalalt reprezinta o scena dintr-un oras mediteraneean
- Ce oras? Beirut?
- Beirut? Cum Beirut? De ce Beirut?
- Pai Beirut e un oras mediteraneean, nu?

Raman traznit de raspunsul prietenului meu. Da, asa este, Beirut e un oras mediteranean. Ca si Alexandria in Egipt, sau Alger. Numai ca niciodata nu ma gandesc la ele ca la niste orase mediteraneene, desi sunt. Mai curand cand spun mediteraneean ma gandesc la sudul Frantei sau la Italia. Uite o dovada de autosuficienta culturala. Din categoria toti pantofii de sport se numesc Adidasi sau cand spui Cola inseamna automat Coca Cola.

In aceeasi ordine a zguduirii cunostintelor generale s-ar incadra o discutie cu Ramon, tehnicianul mexican cu care lucrez. Luam masa la bistrou zilele trecute cu el si îl intreb:

- Esti de loc din Mexico City?
- Nu, vin din nordul Mexicului, o zona foarte uscata si calda. Ai mei sunt crescatori de vite.
- Aha. Gauchos, nu?
- Hei, nu sunt argentinian. Sunt mexican.
- Ok. Sorry. Si cum se impaca tequilla cu caldura p-acolo?
- Noi nu bem tequilla. Bem bere. Tequilla e din vestul Mexicului. Te uiti prea mult la filmele americane.
- Pai nu purtati ponchos si sombrerro in nordul Mexicului? Nu beti tequilla? Vrei sa spui ca filmele americane v-au zugravit gresit?
- Man, in filmele americane mexicanii pe care-i vezi sunt pelado. Niste vagabonzi de oras fara un sfant in buzunar. Iar sombrerro si ponchos poarta numai chilangos.
- Ce-i ala?
- E un apelativ pe care noi, cei din nordul Mexicului îl folosim ca sa-i denumim pe viermii din sud. Si in special gunoaiele din Mexico City.
- Wau! Nu-i suporti pe aia din Sud?
- Nu. Nordul si Sudul Mexicului nu s-au inghitit niciodata. Ne platim polite unii altora de cate ori apucam. Toti sudistii sunt niste vagabonzi.

Asa ca e clar. Nu numai bucurestenii nu-i inghit pe moldoveni, sau aia din sudul Frantei pe cei din nord. Cam in toate tarile sudul are probleme cu nordul. Culmea e ca pana acum n-am auzit ca vestul unei tari sa aiba probleme cu estul aceleiasi tari. Cred ca-i o chestie traditionala, nord contra sud.

Aceasta declaratie a misiunii unei companii e foarte importanta in Nord America. E un soi de situare intr-un context, o declaratie de afaceri si totodata un drum de urmat. O singura fraza, lunga si plicticoasa care sa fie cat mai alambicata si sa spuna intr-un mod complicat ceea ce ar putea fi spus mult mai clar.

Cam ceva in genul "Vom produce solutii complete, usor de instalat, folosind materiale de calitate si bazandu-ne pe experienta de 30 de ani in cercetarea, proiectarea, productia si marketingul materialelor de constructie din tabla”. Toate companiile tari au unul. Unele isi pun aceasta misiune pe cartile de vizita. Altele si le agata pe pereti, in asa fel incat sa un scape nici un angajat din vedere misiunea.

Din aceasta declaratie de obicei se trage logoul companiei. Acel text, cateva cuvinte care o definesc. Intotdeauna am fost de parere ca cele mai misto logo-uri si fraze despre misiunea unei companii sunt gasite de oamenii care, inchisi intr-o sala de sedinte, ar da orice sa fie in alta parte. Cand vrei sa scapi de undeva, creierul tau functioneaza la 100% din capacitate.

Compania mea vrea sa-si schimbe misiunea si logo-ul si sa le lege de excelenta in relatiile cu clientii. Bun, este adevarat ca oamenii sunt mai inclinati sa vorbeasca despre o experienta negativa decat despre una pozitiva, cand vine vorba de relatii cu clientii. Mai putin poate in Romania, unde experientele pozitive sunt inca suficient de rare incat sa constituie exceptia de la regula. Insa ideea mea despre relatiile cu clientii din Quebec e cam asa: pasul 1 - caut o lopata, pasul 2 – ma bat peste cap cu ea si pasul 3 – repet pasul 2.

Dezvoltatorii imobiliari din Québec sunt cei mai dificili clienti cu care am avut vreodata de-a face. Exact ca in Romania, sunt numai self-made milionari in dolari care au impresia ca cu ei a inceput lumea si ca fara ei ne-am duce toti de rapa. Ca noi astia cu tehnica suntem niste agarici, niste soareci de biblioteca care in afara de calcule nu stim nimic sa facem. Si bineinteles ca ei sunt niste neintelesi, care doar din marinimie si fara intentia de castig mai ridica cate un zgarie nori din cand in cand.

In concluzie, cam asta e. Zilele astea sunt ocupat cu ganditul si gasitul unei fraze care sa faca rahatul praf si sa sublinieze fara dubiu excelenta din relatiile mele cu clientii.

Cred ca ma duc sa caut lopata aia!

In sectiunea de masini exotice - Maybach, Lamborghini, Ferrari sau Lotus - mergeai ca prin Turnul Londrei, in fata bijuteriilor coroanei. Stiti cum se viziteaza bijuteriile coroanei Angliei? E o banda care se misca prin fata lor si tu te sui pe ea si te plimbi prin fata lor. Nu poti sa te opresti, nu poti sa fotografiezi, nu poti sa ramai sa admiri. Miscare continua! Asa si la Salon la sectiunea "ce masina n-o sa am niciodata".

Dar nu despre asta vreau sa va vorbesc. Vizitand Salonul am ajuns la concluzia ca barbatii, indiferent de rasa, educatie sau buget, sunt niste idioti. Dovezile erau peste tot. La sectiunea Lincoln, in masinile de teren erau catarati numai negri cu lanturi d-alea de aur suparate la gat. La Nissan, albii se inghesuiau in ultimile SUV-uri. Mai la dreapta, la Lexus, la fel. Si toti isi faceau poze unii altora si absolut peste tot se auzea "My God, what a chick magnet this car is!!" pe diverse variatii.

Dupa ce am iesit din expozitie, am inceput sa ma gandesc. De ce folosesc barbatii mereu masinile sa atraga gagici? De cate ori v-a zambit o fata cand v-a vazut rezemati de o super-masina? De cate ori a intrat in vorba cu voi cand v-a vazut la volanul unei masini de teren?

In realitate, magnetul adevarat si absolut e ... un bebe. Da, prieteni care habar n-aveti cum sa intrati in vorba cu o femeie frumoasa. Un bebe! Un tip care are in brate un bebelus, sa zicem pana in doi ani este absolut irezistibil pentru o femeie. Atractia acestui magnet functioneaza mediu pentru pustoaice pana in 20 de ani, este super puternic pentru femei intre 20 si 35 de ani si e slab rau pentru femei peste 40 de ani care s-au saturat deja de copiii de acasa. Unui tip cu un bebe in brate, 90% dintre femeile care trec pe langa el, îi zambesc. Cateva chiar se opresc sa-i mangaie pe ala micu sau sa-i miroasa capul. Mirosul pielii unui bebe este cel mai tare afrodisiac pentru o femeie.

Un tip cu un bebe care rade in brate e garantia securitatii. Sansele ca tipul sa fie un nebun periculos sau un obsedat sunt foarte mici. De asemenea, tipul ala pare super OK sa-l prezinti familiei, pentru ca nu va spune bancuri deocheate la prima intalnire. Cand tipul vrea sa abordeze o femeie, sansele sunt foarte mari pentru ca femeia se focuseaza pe bebe si astfel sansa unui refuz brutal este diminuata. Bebeul din bratele barbatului îi ofera acestuia o stampila vizibila de seriozitate si aprobare feminina. Stampila asta spune "hei, o femeie si-a dat deja acordul s-o las insarcinata. Si nu doar atat, dar are incredere in mine sa ies cu el din casa singur. Sunt genul de barbat care e nu doar masculin dar si viril, dar am si capacitatea de a calma un bebe care plange si de a-l face sa rada. Imagineaza-ti cum ti-as face masaj si te-as hrani cu bucatele de ciocolata, in timp ce as fugi in camera de alaturi sa-i schimb scutecele lu' asta micu."

E adevarat ca multe din presupunerile astea pot fi eronate - tipul ar putea fi un prieten sau un unchi - dar vazandu-l cum stie sa se descurce cu un bebe, femeia este atrasa catre barbat. Mai ales cele care nu au avut inca unul dar isi doresc in adancul inimii. Si odata contactul realizat, odata gheata sparta cu discutia despre cel mic, restul tine doar de capacitatea barbatului de a manageria situatia. Dar greul deja a trecut.

De cate ori a gandit asa o femeie cand ati intrat cu ea in super-masina voastra?

- Ai vreun motiv special pentru care te rogi cu fata spre coridor?
- Ma rog cu fata catre Mecca, ca orice drept-credincios.
- Ehh...Pot sa-ti pun o intrebare?
- Sigur!
- Daca iei in considerare distanta dintre locul in care ne aflam si Mecca, sunt mari sanse ca in cazul in care te rogi intors mai la stanga cu doua grade, sa o faci de fapt cu fata spre Israel.

Yannick radea cu lacrimi. A doua zi, Hussein s-a rugat cu o busola in fata, asezata cu grija in fata lui pe covorasul persan de rugaciune.

Hussein era egiptean si nu stia decat engleza si araba. Suleiman era algerian si nu stia decat franceza si araba. Eu eram roman, stiam si franceza si engleza dar nu stiam araba. In schimb Yannick care era chebecos, stia sa spuna in romana "te iubesc" si "vreau sa facem dragoste". Avusese o prietena romanca. Dar la fel de bine, Yannick ar fi putut fi roman. Ne-am imprietenit din prima la catarama. Dupa ce m-a cunoscut pe mine stia sa spuna in romana buna dimineata, pizda matii si esti frumoasa ca o floare. Numai ca le folosea aiurea. Mircea, romanul care era la master la mecanica, era sa-l bata intr-o zi.

Hussein era briliant la matematici. Calcula manual integrale si derivate de ordin patru, care mie imi dadeau frisoane. Remediul contra lor era un soft numit Matematica, pe care Yannick, fost angajat la Bombardier, mi-l instalase pe laptop. Pana introduceam eu in program un carnat de ecuatie lunga cat o zi de post, Hussein avea deja rezultatul.

In schimb Wallid, egiptean si el, era ca mine. Prefera sa utilizeze programe si calculatoare decat sa-si sparga capul. Avea o logica de otel inox "nimeni n-o sa-mi ceara vreodata sa calculez derivate de ordin patru in minte daca avem calculatoare care s-o faca". Avea dreptate. Intr-o zi s-a asezat trist langa mine pe banca din fata facultatii.

- Man, saptamana viitoare plec in Egipt!
- Wau, felicitari, nu uita sa-mi aduci o porcarie de la voi din tara, dar sa fie ceva traditional.
- Ma casatoresc, continua el fara sa ma auda. De cand am venit in Canada traiesc in pacat. Allah ma va pedepsi. Trebuie sa-mi iau o sotie.
- Cum adica traiesti in pacat?
- Traiesc cu menajera mea.
- So?
- Familia mea mi-a gasit o fata in Cairo. S-au inteles la pret si acum ma duc in Egipt sa fac nunta.
- Ai vazut-o vreodata?
- Nu. Dar a vazut-o tatal meu si asta e suficient.
Dupa care s-a ridicat si s-a indepartat agale.

De Suleiman nu-mi placea in mod deosebit. Asta pentru ca daca ma nimeream cumva la buda in jurul pranzului, il vedeam spalandu-si picioarele in chiuveta. Isi scotea tacticos pantoful si apoi soseta si incepea sa se spele printre degetele de la picioare. Cravata îl incomoda intotdeauna, dar si-o arunca pe spate. Apoi mergea in picioarele goale pana in cubicle-ul lui si scotea covorasul de dupa birou. Il intindea pe jos si se ruga.

L-am intrebat pe Yannick de ce nu le da universitatea o sala undeva sa se roage. Mi-a raspuns ca daca ar face-o, probabil ca si budistii ar vrea una, si penticostalii si asa mai departe. Asa ca mai bine sa nu primeasca nimeni nimic. Asa era rezonabil. Am fost de acord. Cu toate acestea, am evitat sa ma mai duc la baie in jurul pranzului.

Suleiman incerca de sapte ani sa obtina diploma de doctor in inginerie. Daca l-ai fi intrebat ce-i place cel mai mult in Canada, ti-ar fi raspuns ca viata universitara. Eu am plecat din facultate cand Suleiman intra victorios in al noualea an de doctorat.

Cand se intaleau toti, Hussein, Wallid, Suleiman si Abdul, vorbeau mereu in araba. Insa cand ma apropiam de grupul lor o dadeau pe engleza, chiar daca Suleiman nu intelegea o iota. Apreciam efortul si politetea lor indepartandu-ma de ei ca sa-i las sa vorbeasca in limba mamii lor.

Abdul era somalez. Spre deosebire de somalezii pe care i-am vazut la jurnalele de stiri, Abdul n-avea nici muste in ochi si nici nu i se vedeau coastele. In primul rand datorita faptului ca avea vreo suta de kile, si in al doilea rand pentru ca umbla mereu imbracat cu o geaca groasa, indiferent daca afara erau plus 20 de grade.

Abdul nu accepta niciodata o solutie ca tot omul. El punea in dezbatere insasi adevarurile general valabile ale matematicii. Tinea mortis sa ne demonstreze ca orice problema are doua solutii si ca de obicei solutia lui era mai buna. Totul cu el era o dezbatere si oricum la el nu functionau argumentele bazate pe logica. Dupa ceva timp, eu si cu Yannik i-am adaugat un middle name. Noi îi spuneam Abdul "What If" Hurani.

Toti colegii mei arabi aveau CV-uri de care erau mandri. Cel mai slab era al lui Suleiman, care n-avea decat zece pagini si nu era nici cu foto. Cel mai misto era al lui Wallid, care preciza la sfarsitul celor 20 de pagini care sunt mancarurile favorite. Nici unul nu preciza daca e casatorit sau nu.

A fost misto sa-i cunosc pe toti. Inca ma mai conversez pe mail cu unii dintre ei. Inca sunt studenti. Banuiesc ca vor absolvi in apropierea pensiei.

Dintr-o lipsa de timp acuta zilele acestea, inca n-am apucat sa merg la Salonul Auto de la Montreal. Insa pentru pasionati, atasez aici un slide show care va poate da o idee despre ce masini sunt expuse la Salon. De ajuns voi ajunge in week-end-ul viitor, daca sunt baftos.

Trei etaje, aproape 40 de expozanti, 41 noutati in Canada si o gramada de vizitatori. Sunt asteptati la salon vreo 200,000 de oameni. Printre atractii se numara Kia Soul, Tesla Roadster, Volkswagen Jetta TDI Familial, Lexus IS-F, Mini Cooper Clubman, Subaru Legacy si Mitsubishi Lancer Evo X.

Ultimul etaj e consacrat masinilor exotice: Ferrari, Lamborghini, Bentley, Jaguar editii speciale, etc. De asemeni mai exista o sectiune dedicata masinilor vechi dar faine si una masinilor ecologice.