Mărturisesc de la început marea mea bucurie pentru că Rost-ul a ales ca în acest număr să evoce personalitatea lui Ernest Bernea, pe care părintele Bartolomeu Anania îl caracteriza în felul următor: "Om de mare subţirime intelectuală, caracter impecabil, cu o ţinută delicată şi sensibilă, cum rar se poate întâlni: un prinţ al bunei-cuviinţe". Iar toate aceste calităţi le putem regăsi în opera sa, devenită efigie a savantului. Cine citeşte lucrarea sa fundamentală Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român ori eseurile sale cuprinse în Îndemn la simplitate sau Cel ce urcă muntele surprinde tocmai rafinamentul şi profunzimea gândirii, echilibrul judecăţilor, sensibilitatea cu care "simte" fiecare tremur a problemei pe care o abordează, buna-cuviinţă care răzbate din orice rând scris.

Printre cărţile mele de suflet rămâne Cel ce urcă muntele. Am trăit intens alături de călătorul din eseu arcanele urcuşului, i-am simţit deznădejdea şi m-am bucurat de privirea limpede de la sfârşit. Mi-l închipuiam ca un titan, care strânge din dinţi la fiecare pas. Cu atât mai ciudată mi s-a părut poza autorului de pe copertă, surprins într-o stare de linişte sufletească, la masa de scris. Un asemenea om, greu părea să fi putut descrie asemenea zbateri. Privind mai atent, am zărit o urmă de suferinţă atent controlată, o trăire spirituală adâncă şi învăluitoare şi o privire "ca în ziua cea dintâi". Acolo, la birou, acel om urca muntele, mereu şi mereu. Mi-am dat seama că sunt şi altfel de căi de a ajunge în vârf. Nu trebuie să strigi, să-ţi clamezi durerea şi deznădejdea. Trăind intens în interior, dar liniştit, având încredere că pasul următor te va duce mai aproape de liman, asimilând durerea într-o formă superioară de spiritualitate, delicat dar în acelaşi timp plin de putere, discret dar ferm, se poate urca orice Golgotă, oricât ar fi de grea, bucuria zorilor topind în suflet toate durerile adunate sub pecetea tainei.

Tudor Teodorescu – Branişte, într-o broşură intitulată Doctrina bâtei, din 1935, considera legionarismul drept o mişcare de brute şi asasini, lipsiţi de orice orizont intelectual. Prezenţa unui om ca Ernest Bernea alături de aceste "brute cu ciomege" ar fi fost un motiv suficient pentru ca scriitorul de stânga să fie puţin mai ponderat. Bernea, alături de alţi mari intelectuali români, a avut un ideal, pentru care a avut de suferit ani grei de închisoare. Iarăşi, mărturia părintelui Anania este preţioasă. Referindu-se la ultima încarcerare a lui Bernea, el spune: "Aştepta în linişte să se împlinească, în curând, cei zece ani de puşcărie la care fusese condamnat, la capătul cărora urma să plece în libertate".

M-am întrebat ce spera Ernest Bernea să facă atunci când va reveni în libertate, dat fiind că închisoarea e doar un moment din "urcarea muntelui"? Un posibil răspuns l-am aflat întâmplător, într-un proces verbal de interogatoriu din 12 aprilie 1955, inclus în dosarul unei alte mari suferinţe: mănăstirea Vladimireşti. Din el aflăm că Ernest Bernea, deţinut în 1952 la colonia de muncă Peninsula, proiecta camarazilor un posibil model de rezistenţă la adresa ravagiilor făcute de puterea comunistă. El urma să fie cuprins într-un "Abecedar spiritual", din care oamenii să devină conştienţi de pericolele la care sunt expuşi şi modalitatea de a se salva. Punctul cel mai sensibil era cultura românească. Aceasta era distrusă de un regim diabolic. Mai mult, spiritul diabolic lua locul adevăratului spirit al culturii româneşti, falsificând-o. Faptul se întâmpla sistematic din august 1944, iar Bernea era hotărât să lupte pentru a face pe oameni conştienţi de acest lucru.

Cei care îşi asumau promovarea adevăratului spirit naţional şi a adevăratei culturi româneşti, urmau să se formeze într-o "mănăstire culturală", splendidă imagine a utopismului românesc, "mănăstirea de tămâie, cu pereţii de alămâie". De aici, aflaţi dincolo de frământările politicului, dar în slujba societăţii, ostenitorii urmau să răspândească luminile credinţei creştine şi cele ale culturii, care să înlăture tenebrele diavolului. Această luptă, în numele spiritului, este singura posibilă în opinia lui Bernea, care afirmă, pe de altă parte, lipsa unei potriviri între politică şi creştinism, ceea ce înseamnă implicit respingerea violenţei, căile adevărate fiind ale apostolatului şi martiriului.

Faptul a fost primit cu mare interes de anchetatorii Securităţii, care monitorizau atent  mănăstirile, datorită pericolului pe care îl prezentau acestea pentru stabilitatea "democraţiei populare". Din mai multe surse ei au auzit de acest proiect, la care nu numai Bernea s-a gândit, de a face din mănăstiri un centru de rezistenţă spirituală. Dar, pentru că unii din cei care au gândit asemenea lucruri fuseseră legionari, securiştii au reinterpretat lucrurile în felul următor: sub masca religiei, legionarii se retrag în mănăstiri, unde se antrenează intens pentru a porni o nouă rebeliune. A fost de ajuns un punct de pornire, pentru ca, respectând principiul dominoului, să se dezvolte o amplă campanie de represiune. De la mănăstirea Vladimireşti, care a fost închisă în 1955, printre altele şi pe motivul că acolo măicuţele s-ar fi pregătit ca într-o tabără legionară, trăgând cu arma, până la momentul culminat al decretului 410 din 1959, când mii de monahi au fost expulzaţi din mănăstiri, această acuzaţie s-a multiplicat în zeci de dosare. Era de ajuns să se amintească de către un arestat o persoană, pentru ca ea să fie inclusă în lotul de suspecţi. De exemplu, Securitatea a afirmat că legionarii de la Canal au făcut un jurământ să se sprijine reciproc şi să determine renaşterea mişcării, contactându-i pe  vechii camarazi rămaşi în libertate. Când valul represiunii a izbucnit mai puternic în 1958, vechii deţinuţi s-au întors în închisori "îmbogăţiţi" cu mulţi alţii noi, care, într-un fel sau altul, avuseseră de-a face cu ei. Cazuri precum Vladimireşti sau "Rugul Aprins" sunt legate între ele prin această  ipoteză a conspiraţiei legionare din spatele vieţii de mănăstire, iar proiectul lui Bernea, relatat anchetatorilor, a constituit un "argument" într-o amplă campanie de represiune. Nimic din toate astea în spusele sociologului sau în acţiunile unui alt mare adept al acestor idei, Daniil Sandu Tudor. Era o formă de rezistenţă anticomunistă, dar nonviolentă, pe cale spirituală, respectând comandamentele creştine. Poate odată cineva va scrie despre această formă de rezistenţă prin cultură la români, idee care a avut de-a lungul epocii comuniste un destin aparte.

Citind despre proiectul lui Ernest Bernea, l-am recunoscut pe deplin pe savant în el, iar fotografia amintită la început mi-l reprezintă acum drept un monah al mănăstirii culturale, gândind la o carte care să alunge spiritul malefic intrat în cultura română. O asemenea carte există, este Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român. Pentru vindecare, este recomandabil ca toţi intelectualii români să o citească.

George Enache, Rost, nr. 18, august 2004

*** vezi si Ernest Bernea - Spatiu, timp si cauzalitate la poporul roman.

Aprig si degrab varsatoriu de concepte, sus-numitul s-a repezit la un vajnic duel al spiritului pe terenul primitor al lui Adrian Ciubotaru, duel in care una din teme era constituita din raportul dintre individualism si individualitate. Cum se vede in link-ul afisat, Ilie a lansat ideea urmatoare : "Observ ca individualismul ucide individualitatea. "]

Sintagma fiind superba si eu stiind ce stiind, il intreb pe messenger carui autor ii apartine. Ilie, care nu minte nu numai din cauza ca meseria nu ii permite, imi raspunde:

"Catrinoiu: nu am luat-o de nicaieri
Catrinoiu: mi-a venit pe moment"

Urmeaza partea misterioasa a problemei. Iata ce am cetit eu azi :

"Individualismul reprezinta o pustiire a individualitatii, o saracire a ei, o reducere a continutului ei universal, adica o deviere catre nefiinta. Individualitatea care ar atinge absoluta izolare si instrainare de cosmos, de ierarhia fiintelor vii, s-ar transforma in nefiinta, s-ar distruge fara urma. Individualitatea si individualismul sunt opuse."

Nikolai Berdiaev, Sensul creatiei, Humanitas, 1992, p. 149

Morala (dubla): exista de la un nivel al metafizicii incolo, o plagiere teribila si inconstienta :)

Iar cei care cred ca Ilie nu e baiet distept nu au auzit de Berdiaev :P

Es war vor ungefähr drei Jahren, damals beschlossen wir - das waren Tom (wo bleibt Dein Blog?), Andi (kosmopolit) und ich - bei einem Blog-Seminar (haha, kleiner Scherz, es war natürlich ein Block-Seminar) in Belgien teilzunehmen. Es fand im beschaulichen Louvain-la-Neuve statt. Nicht vielen ist diese "Perle" belgischer Stadtbaukunst bekannt, obwohl sie doch einige schöne Ecken hat. Oder mit anderen Worten: diese Stadt ist potthäßlich, es sei denn, man ist Fan der großflächigen Parkanlagen direkt unterhalb der Stadt. In diesem Fall ist LLN definitiv eine Reise wert.

Doch wir waren ja nicht gekommen, um die Parkplätze anzugucken, geschweige denn, um zu bleiben. Nein, uns ging es um die europäische Identität und die Möglichkeit bei einem Planspiel die Widrigkeiten von politischen Abstimmungsprozessen besser zu verstehen. Kopfarbeit war also gefragt und so gerieten wir uns schon auf der Hinfahrt ein wenig in die Köppe, denn die EU ist - wie wir alle wissen (und nur kosmopolit bestreitet dies energisch) - nur eine bürokratische Maschinerie, die einzig und allein die Vermehrung des Kapitals der reichen Unternehmen zum Ziele hat. Um dies zu belegen, genügt ein kleiner Blick in die Geschichte der EU: von Anfang an war es ein reines Wirtschaftbündnis, die gemeinsame Sicherheits- und Außenpolitik sind doch nur Augenwischerei. Nach wie vor bestimmen nationalstaatliche Interessen die europäische Politik. Doch bevor ich hier längst bekannte Wahrheiten wiederhole, möchte ich den Fokus wieder zurück auf LLN und das amüsante Erlebnis mit kosmopolit legen.

Wir trafen spät abends an unserem Zielort ein. Es war bereits dunkel und da wir uns überhaupt nicht auskannten, irrten wir erst einmal umher und suchten den Bahnhof, denn dort wollten sich alle Seminarteilnehmer treffen. Nach einer Stunde oder so fanden wir dann auch endlich ein paar andere von denen wir schließlich zum Seminargebäude gebracht wurden. Nachdem unsere Personalien aufgenommen worden waren, wollten wir schnell unser Gepäck vom Auto holen. Dabei machten Tom, Andi und ich ein kleines Wettrennen die Treppen hinunter mit dem Ziel als jeweils erster durch die Tür zu springen. Bei der Tür handelte es sich jedoch um eine sehr tückische Konstruktion. Auf den ersten Blick sah es nämlich so aus, als ob es sich um einen Doppeldurchgang handele, der in der Mitte durch einen Holzbalken in zwei gleich große Öffnungen unterteilt war. Doch kosmopolit war es, der mit einem unfreiwillgen, zerstörerischen Selbstversuch, die These von der Doppeldurchgangstür eindrucksvoll widerlegte. Ich hatte fast schon die Tür erreicht, da sah ich aus den Augenwinkeln, wie sich Andi mit einem katzengleichen Sprung daran machte, durch die rechte Doppeltüröffnung zu springen. Leider hatte er dabei übersehen, dass nur links vom Trennbalken eine Öffnung war. Auf der rechten Seite war dagegen eine Glasscheibe eingelassen. Und so sprang kosmopolit nicht ins Freie, sondern in die Welt des Schmerzes. Der Lohn für seine Aktion waren ein beeindruckendes, rot leuchtendes "Hörnchen", eine verbogne Brille, Schwindelgefühle und mein Spott. Mwahganghaha!

Doch obwohl ich berechtigte Hoffnungen hatte, dass durch diesen kleinen Schlag auf den Kopf viele der Irrungen und Wirrungen bezüglich der EU behoben würden, geschah nichts dergleichen. Im Gegenteil, auch heute ist kosmopolit ein kritischer Verteidiger des europäischen Gedankens und das, um es mit Wowi zu sagen, "ist auch gut so". Denn manche sind im wahrsten Sinne des Wortes unverbesserlich. ;)

Herzlichen Glückwunsch zur Auszeichnung als Most Underappreciated Weblog in Europe.