CUGETUL PĂRINŢILOR

Cand, intr-o noapte de toamna, privesc cerul senin presarat cu nenumarate stele, atat de felurite ca marime, dar revarsand o lumina unica, imi spun in sine-mi: Asa sunt si scrierile Parintilor! Cand, intr-o zi de vara, privesc marea nemarginita, acoperita de tot felul de corabii, cu panzele intinse ca niste aripi albe de lebada, plutind sub acelasi vant catre acelasi tel, acelasi liman, imi spun in sine-mi: Asa sunt si scrierile Parintilor! Cand aud un cor armonios pe mai multe glasuri, in care feluritele glasuri, in eleganta armonie, canta un singur cantec dumnezeiesc, imi spun în sine-mi: Asa sunt si scrierile Parintilor! (Sf. Ignatie Briancianinov)

“Nu a mai existat nicicand”, scria Pr. Serafim, “o asemenea epoca de invatatori mincinosi precum acest jalnic secol al XX-lea, atat de bogat in tot felul de nimicuri materiale si atat de sarac la minte si la suflet. Orice parere ce se poate inchipui, chiar si cea mai absurda si chiar cele respinse pana acum de consensul universal al tuturor popoarelor civilizate, are acum propriul program si proprii <<invatatori>>. Cativa dintre acesti invatatori demonstreaza sau promit <<putere spiritulala>> si false minuni, cum fac unii ocultisti si <<harismatici>>; dar cei mai multi dintre invatatorii contemporani nu ofera decat o zeama lunga de idei nedigerate, luate <<din aer>>, cum s-ar zice sau de la vreun <<intelept>> modern autoproclamat, care stie mai bine decat toti cei vechi, numai fiindca traieste in <<luminatele>> noastre vremuri moderne. Ca urmare, filosofia are mii de scoli, iar <<crestinismul>> mii de secte. Unde sa afli adevarul, daca mai este de aflat vreun adevar in aceste vremuri atat de ratacite?

Este un singur loc unde se afla izvorul adevaratei invataturi venite de la Insusi Dumnezeu, neimputinata de-a lungul veacurilor, ci pururea proaspata, fiind una si aceeasi la toti cei ce o invata cu adevarat, ducandu-i la mantuirea vesnica pe cei ce urmeaza. Acest loc este Biserica Ortodoxa a lui Hristos, izvorul este harul Preasfatului Duh, iar adevaratii dascali ai dumnezeiestii dogme ce se revarsa din acest izvor sunt Sfintii Parinti ai Bisericii Ortodoxe“.

Pe masura ce Pr. Serafim se avanta duhovniceste spre culmi in pustie, sufletul lui sorbea din izvorul harului din Biserica: dumnezeieste-insuflatele Scripturi ale Bisericii si din nemincinosii talcuitori ai Scripturii, Sfintii Parinti.

“In Sfintii Parinti“, scria el, “aflam <<cugetul Bisericii>>, intelegerea vie a descoperirii lui Dumnezeu. Ei sunt veriga de legatura intre vechile texte ce cuprind descoperirea lui Dumnezeu [adică Sfintele Scripturi] si realitatea astăzi. Fara o asemenea legatura, fiecare om este de capul lui, rezultatul fiind zecile de mii de interpretari se de secte“.

Intr-un alt loc, Pr. Serafim cita din teologul patristic Teofan, Arhiepiscopul Poltavei, spre a lamuri acest lucru: “Biserica este casa lui Dumnezeu Celui viu, stalp si intarire a adevarului (1 Tim. 3, 15). Adevarul crestin se pastreaza in Biserica, in Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie; dar cere o pastrare dreapta si o talcuire dreapta. Insemnatatea Sfintilor Parinti sta tocmai in aceasta: ei sunt cei mai iscusiti pastratori si talcuitori ai acestui adevar, in virtutea sfinteniei vietii lor, a adanci cunoasteri a Cuvantului lui Dumnezeusi a belsugului harului Duhului Sfant ce salasuieste in ei”.

De-a lungul anilor de vaste lecturi, Pr. Serafim a adunat o cuprinzatoare cunoastere a invataturii patrsistice. Cand trata o anumita tema in scrierile sale, facea uz de o gama larga de izvoare patristice, atat vechi, cat si moderne, atat din crestinismul rasaritean cat si din cel apusean [cel apusean din primul mileniu, nota noastra], multe dintre ele destul de obscure si netraduse in engleza pana atunci. Insa nu tintea sa ajunga un erudit specializat in Sfintii Parinti. Asemenea experti, scria el, sunt adeeori “total straini de adevarata traditie patristica, nefacand decat sa-si castige existenta pe seama ei“. Ca intotdeauna, el trebuia sa mearga mai adanc, ca sa descopere intregul context. Trebuia nu doar sa-i cunoasca pe Parinti, ci si sa dobandeasca in mod auetntic cugetul lor, sa invete sa gandeasca, sa simta, sa priveasca lucrurile la fel ca ei. Prea adeseori in ortodoxia contemporana exista tendinta de a reinterpreta credinta pentru a se potrivi cugetului omului modern. Pr. Serafim stia ca trebuie sa faca exact invers: sa-si potriveasca constiinta dupa cugetul Parintilor, sa se cufunde cu totul in continuitatea de doua milenii a experientei crestine. Dobandind cugetul Parintilor, adica cugetul Bisericii, dobandea in acelasi timp cugetul lui Hristos, Care este capul Bisericii si Care calauzeste Biserica Sa la plinatatea Adevarului.

Intr-o discutie libera cu niste convertiti ortodocsi la schit, pr. Serafim a vorbit despre felul cum putem incepe sa dobandim cugetul patristic. Una dintre chei este statornicia. “Statornicia”, spunea el, “este ceva ce se lucreaza printr-un regim duhovnicesc intemeiat pe intelepciunea predanisita de Sfantii Parinti - nu simpla supunere fata de traditie de dragul traditiei, ci mai curand o asimilare constienta a ceea ce barbatii de Dumnezeu inteleptiti au vazut si au scris. In aspectul sau exterior, aceasta statornicie se lucreaza printr-un pic de rugaciune, rugaciune pe care o avem in slujbele bisericesti ce au ajuns pana la noi. Fireste, in alte locuri ea se savarseste mai mult sau mai putin, dupa puterile fiecaruia.

Statornicia presupune si citirea scrierilor duhovnicesti, de pilda la masa. Trebuie sa fim necontenit injectati cu nelumescul, ca sa putem lupta cu partea opusa, cu lumescul, care ne roade neincetat. Daca incetam, fie si numai pentru o zi, aceste <<injectii>> cu nelumescul, evident ca lumescul incepe sa ne copleseasca. Petrecand o zi fara ele, lumescul ne invadeaza; doua zile - inca si mai mult. Si curand ne dam seama ca gandim din ce in ce mai mult in chip lumesc, pe masura ce stam tot mai mult in contact cu acel tip de gandire si tot mai putin in contact cu gandirea de tip nelumesc.

Aceste injectii - injectii zilnice cu hrana cereasca - sunt partea exterioara, iar partea launtrica este ceea ce se numeste viata duhovniceasca. Viata duhovniceasca nu inseamna a fi in nori, rostind Rugaciunea lui Iisus sau trecand prin felurite miscari; ci inseamna a descoperi legile vietii duhovnicesti ce se aplica propriei pozitii, propriei situatii. Aceasta vine in decursul anilor, prin citirea atenta a Sfintior Parinti cu carnetelul in mana, notand pasajele care ni se par cele mai semnificative, studiidu-le, descoperind cum ni se aplica si, daca e nevoie, revazand parerile anterioare asupra lor pe masura ce le patrundem ceva mai adanc, descoperind ce spune un Parinte despre un lucru, ce spune al doilea si asa mai departe. Nici o enciclopedie nu-ti da aceste lucruri. Nu poti sa hotarasti ca vrei sa afli totul despre un anumit subiect sa sa incepi a-i citi pe Sfintii Parinti. Unele scrieri au indexuri, dar nu poti ajunge pur si simplu la viata duhovniceasca in acest mod. Trebuie sa o iei putin cate putin, asimiland invatatura pe care poti sa o absorbi, revenind asupra acelorasi texte in anii urmatori, reabsorbindu-le, luand mai mult, si ajungand treptat sa-ti dai seama in ce fel ti se aplica tie acele texte duhovnicesti. Facand astfel, ne dam seama ca de fiecare data cand citim un Sfant Parinte aflam lucruri noi. Patrundem intotdeauna tot mai adanc…

Parintele Nicolae Deputatov, un om cu multa dragoste pentru Sfintii Parinti, le-a citit scrierile si le-a subliniat, notandu-si citatele in carnetele. El spune: <<Cand am o stare foarte proasta, cand sunt descurajat si deprimat, deschid unul din carnetelele mele si incep sa citesc ceva ce ma insuflase odinioara. Si aproape fara gres , citind ceea ce ma insuflase candva, ma umplu din nou de insuflare, fiindca insusi sufletul meu este cel care a fost candva insuflat, si vad acum ca ceea ce m-a insuflat atunci ma poate hrani si acum. Deci a deschide ceea ce m-a insuflat candva devine un fel de insuflare automata>>”.

Parintele Serafim sublinia faptul ca invatatura Parintilor nu tine de o epoca anume. “Ortodoxia, fireste, nu se schimba de la o zi la alta sau de la un veac la altul. Daca privim lumea protestanta sau romano-catolica, vedem ca anumite scrieri duhovnicesti se demodeaza. Uneori ele revin la moda, alteori se demodeaza din nou. E limpede ca ele sunt legate de lucruri lumesti, care starnesc din cand in cand interesul oamenilor sau tin mai curand de spiritul vremii. Nu se intampla la fel cu sfintele scrieri ortodoxe. O data ce dobandim intreaga conceptie crestin-ortodoxa - adica, pur si simplu, conceptia crestina - transmisa de la Hristos si Apostoli pana in vremea noastra, totul ne devine contemporan. Citesti cuvintele unui autor precum Sf. Macarie, care a trait in pustia Egiptului in veacul al IV-lea, si el iti vorbeste tie. Conditiile in care a trait sunt putin diferite, dar el ti se adreseaza direct tie, pe limba ta. El merge catre acelasi loc, foloseste acelasi cuget, are aceleasi ispite si caderi si nu are nimic strain. La fel se intampla cu toti ceilalti parinti, din vremea aceea si pana in veacul nostru, cum ar fi Sfantul Ioan din Kronstadt. Toti vorbesc acelasi limbaj, limbajul vietii duhovnicesti, in care si noi trebuie sa patrundem”.

Pr. Serafim mai sublinia si faptul ca “autentica si neschimbatoarea invatatura a crestinismului este transmisa intr-o succesiune neintrerupta, atat oral, cat si prin cuvantul scris, de la duhovnic la fiul sau duhovnicesc, de la dascal la ucenic“. N-a fost nici un rastimp cand Biserica sa fie lipsita de Sfinti Parinti sau sa fie nevoie sa se descopere o invatatura patristica “pierduta”: “Chiar si atunci cand marea majoritate a crestinilor au neglijat poate aceasta invatatura (cum este cazul, de pilda, in zilele noastre), adevaratii ei purtatori au continuat sa le-o transmita celor infometati sa o primeasca “. El spunea cat este de important ca noi, cei din urma crestini, “sa primim calauzire si insuflare de la Sfintii Parinti din vremurile apropiate de noi, ce ce au trait in conditii similare cu ale noastre si care au pastrat totusi nestirbita si neschimbata aceeasi invatatura pururea proaspata.” In aceasta privinta, scotea in relief doua figuri-cheie: scriitori duhovnicesti rusi Ignatie Briancianinov (+1876) si Episcopul Teofan Zavoratul (+1894). “Ei au vorbit oamenilor in limbajul vremii lor“, spunea el, “o perioada foarte apropiata de secolul XX-lea. Le erau cunoscute toate ispitele vremii noastre, mai ales episcopului Ignatie, care-i citise pe toti scriitorii apuseni si era el insusi inginer si cunostea ultimele teorii din matematica. Cunoscand situatia prezenta si intreaga intelepciune apuseana, ei au infatisat invatatura ortodoxa pentru vremurile acestea si au raspuns la tot felul de probleme. De pilda, episcopul Ignatie a scris un volum despre iad si starea sufletului dupa moarte, elucidand invatatura ortodoxa intr-un mod care sa poata fi inteles si de omul apusean. Acesti Parinti si cei ce i-ai citit si urmat ne transmit Ortodoxia intr-un mod foarte accesibil…

Va trebui sa ne cercetam pe noi insine: Daca vedem ca avem ravna pentru Ortodoxie, dar nu suntem o <<veriga>> din lantul ce trece prin Ignatie Briancianinov si Teofan Zavoratul, exista primejdia de a nu fi in legatura cu toti Parintii. Trebuie sa exite o linie continua.

Fiind un fiu devotat al Parintilor din vremurile mai recente (Ignatie Briancianinov, Teofan Zavoratul, Paisie Velicikovski etc.) si din vremea sa (incepand cu Arhiepiscopul Ioan), Pr. Serafim a devenit un adevarat fiu al celor din vechime. Fiind o veriga a predaniei, s-a facut el insusi un transmitator al vechii intelepciuni patristice in zilele noastre. Si, iarasi, nu fiindca stia ce a spus cutare sau cutare Sfant Parinte despre una sau alta, ci fiindca s-a facut cu adevarat de un cuget si un suflet cu ei.

Din cele aratate pana acum, putem intelege cateva dintre calitatile care l-au facut sa reuseasca acolo unde altii nu au putut:

Vorbind despre prima sa descoperire a intelepciunii patristice, Episcopul Ignatie Briancianinov scria undeva: “Ce anume m-a izbit mai presus de toate in operele Parintilor Bisericii Ortodoxe? Armonia lor, minunata si mareata lor armonie. Prin buzele lor optsprezece veacuri marturiseau o singura si de obste invatatura, o invatatura dumnezeiasca“. Episcopul Ignatie si Pr. Serafim ajunsesera la aceasta invatatura pe cai asemanatoare. Amandoi rupsesera chingile cunoasterii moderne dupa o infocata cautare a Adevarului; amandoi erau foarte buni cunoscatori ai curentelor intelectuale ale vremii lor, si astfel erau extrem de constienti de revarsarea apostaziei care matura totul in calea ei. Amandoi vazusera cele doua lumi - lumea gandirii moderne si lumea Sfintilor Parinti, pe care acea gandire o lepadase - si amandoi au reusit sa alcatuiasca un pod de la cea dintai catre cea de-a doua. Prin totalitatea scrierilor lor ei au dat mijloacele cu care contemporanii lor sa poata obtine cel mai mare folos de la Parinti, citindu-i asa cum trebuie cititi, simplu si cumpanit, fara filtrele straine si sofisticate ale cugetului modern lipsit de radacini. Se poate spune ca Pr. Serafim a facut pentru secolul al XX-lea ceea ce Episcopul Ignatie facuse pentru al XIX-lea. Insa lucrarea sa nu a inlaturat-o pe cea a predecesorului sau, ci doar a completat-o.

In prezentarea Vietilor si a scrierilor Parintilor pentru cititorii de azi, Pr. Serafim scria: “Nu este nici o problema a vremii noastre atat de confuze care sa nu-si afle solutia printr-o lectura atenta si cinstitoare a Sfintilor Parinti: fie ca e vorba de problema sectelor si a ereziilor ce abunda astazi, ori de cea a schismelor si a <<jurisdictiilor>>; fie ca e vorba de simulacrul vietii duhovnicesti infatisate de <<renasterea harismatica>> sau subtilele ispite ale confortului si inlesnirilor moderne; fie ca e vorba de probleme filosofice complexe precum evolutia sau probleme morale concrete, precum avortul, eutanasia si controlul nasterilor; fie ca e vorba de rafinata apostazie a <<serghianismului>> ce ofera o organizatie bisericeasca in loc de Trupul lui Hristos sau de brutalitatea renovationismului ce incepe cu revizuirea calendarului si sfarseste in protestantismul de rit rasaritean. In toate aceste probleme singura calauza sigura sunt Sfintii Parinti si Parintii nostri vii care urmeaza lor.“

Transmitand vechea invatatura patristica epocii moderne, scrierile Pr. Serafim erau pecetluite de o virtute mult prea rar intalnita azi: onestitatea elementara. Pr. Serafim era onest fata de Parintii sai, onest fata de cititorii sai, onest fata de sine insusi. Tocmai dragostea sa jertfelnica fata de Adevar l-a facut sa se desparta de cei ce interpretau invatatura Sfintilor Parinti dupa conceptiile moderne.

Pr. Serafim a abordat adevarurile patristice cu cea mai mare cinstire, fiindca stia ca ele sunt insuflate de Iisus Hristos Insusi, Cel Ce traieste in Biserica Sa si singurul Care are viata vesnica. “Autentica invatatura a Sfintilor Parinti”, scria Pr. Serafim, “cuprinde adevarurile de care depinde viata sau moartea noastra duhovniceasca”.

Sursa

Dat fiind nutrienţii minerali conţinuţi de solul marţian, viaţa a fost posibilă şi în trecut şi va fi posibilă şi în viitor, după cum a subliniat Samuel Kounaves. Solul conţine magneziu, potasiu, sodiu şi clorură de sodiu. Aciditatea acestuia este mai ridicată, prezentând un pH de 8-9, dar nu într-atât încât să afecteze creşterea plantelor.

„Solul de pe Marte este de acelaşi tip cu acela care se găseşte pe ogorul dumneavoastră şi în care puteţi planta sparanghel fără probleme", a susţinut Kounaves într-o conferinţă de presă. Asta este chiar o veste bună, mai ales de când studiile au demonstrat că sparanghelul scade colesterolul până la limitele normale! Aşadar, viitorii colonişti marţieni vor duce o viaţă sănătoasă.

Albă ca Zăpada

Rezultatele preliminare ale analizei solului demonstrează că "apa în stare lichidă a fost prezentă pe solul marţian la un anumit moment în istoria sa şi ar putea fi în prezent sub scoarţa marţiană". De altfel,­ era un lucru bănuit dintotdeauna şi ştiut cu certitudine de când Phoenix a excavat, la 15 iunie, un şanţ în solul arctic de pe Marte.

Opt bucăţele dintr-un material strălucitor au fost identificate de către cercetătorii de la NASA ca fiind gheaţă, când au observat, patru zile mai târziu, că fragmentele s-au evaporat.

"Bucăţile de material au dispărut complet pe parcursul a câtorva zile, dovadă perfectă că este vorba de gheaţă. Iniţial, unii au crezut că putea fi sare, însă aceasta nu ar fi trecut prin procesul de sublimare", a declarat dr. Peter H. Smith de la Universitatea din Arizona, coordonatorul-şef al misiunii.

Teoria este susţinută şi de o altă săpătură, în care braţul robotizat al sondei Phoenix­ s-a ciocnit de o suprafaţă dură, despre care se credea că ar fi un strat de gheaţă, care nu a putut fi străpunsă nici după trei încercări.

Noul şanţ a fost numit sugestiv "Albă ca Zăpada 2", iar suprafaţa dură pe care o adăposteşte se află la acelaşi nivel, sub solul marţian, cu fragmentele albe găsite anterior. Cercetătorii NASA plănuiesc acum să străpungă această suprafaţă cu un burghiu aflat în dotarea sondei, pentru a obţine câteva mostre.

Phoenix a ajuns pe Marte pe 25 mai, găsirea dovezilor că există gheaţă pe Planeta Roşie fiind cel mai important obiectiv, după ce, în 2002, măsurătorile realizate de sonda Odyssey au sugerat că solul din regiunea arctică marţiană ascunde, la doar câţiva centimetri dedesubt, cantităţi masive de apă în stare solidă.

Clima marţiană este în prezent prea rece pentru a permite prezenţa apei în formă lichidă, însă, în trecut, dacă axa planetei s-ar fi înclinat ocazional, regiunile polare ar fi putut înregistra temperaturi de peste zero grade Celsius.

Vântul solar interacţionează direct cu ionosfera marţiană, din această cauză atmosfera fiind mai rarefiată decât în mod normal. Presiunea atmosferică la suprafaţă are o valoare de doar 0,7-0,9 kPa, în comparaţie cu cea a Pământului, de 101.3 kPa.

Compoziţia atmosferei este de 95% dioxid de carbon, 3% nitrogen, 1,6% argon, conţinând urme de oxigen şi apă. Viaţa la suprafaţa planetei ar fi posibilă doar în condiţii amenajate, iar ingredientul esenţial este apa.

Oamenii de ştiinţă cred că zona în care se află acum sonda Phoenix ar fi putut fi, cândva, un mediu capabil să susţină forme de viaţă, iar acestea ar fi putut să-şi continue existenţa dacă s-ar fi adăpostit în subsol atunci când planeta şi-a pierdut magnetosfera. Este posibil să se fi întâmplat aşa.

Viaţă subterană

Scanerele de pe Mars Odyssey au descoperit un complex de şapte peşteri, ale căror intrări au fost fotografiate în detaliu.

Ele se află în zona vulcanică "Arsia Mons" şi ar putea fi, conform specialiştilor de la NASA, singurele adăposturi naturale care ar putea proteja dezvoltarea unor forme de viaţă primitive şi ar putea adăposti apă în formă lichidă.

Cu deschizături verticale, având adâncimi de la 80 de metri la 130 de metri, cele şapte peşteri sunt ferite de particulele de energie care bombardează suprafaţa planetei, de radiaţiile ultraviolete, variaţiile bruşte de temperatură de la 20oC la –140oC, păstrând condiţii constante pentru un habitat subteran.

Marte are cele mai puternice furtuni de nisip din sistemul solar, care se stârnesc, cu predilecţie, când planeta este în poziţia cea mai apropiată de Soare, crescând temperatura la sol.

Trecutul lui Marte, descifrat în particulele de gheaţă

Existenţa metanului indică faptul că pe planetă a existat şi există o sursă de viaţă bazată pe carbon. Sursa generatoare de metan ar putea fi, conform cercetătorilor de la NASA, microorganisme, ca metanogenele. Cert este că poveştile cu marţieni care au existat întotdeauna în folclorul popoarelor pot avea un sâmbure de adevăr.

Oamenii de ştiinţă sunt încrezători că vor afla trecutul Planetei Roşii studiind particulele de gheaţă. Dacă gheaţa conţine impurităţi, acest lucru poate oferi informaţii despre trecutul climatic. Marte s-a format, ca şi Pământul, în urmă cu 4,6 miliarde de ani.

Este posibil ca ea să fi trecut şi printr-o perioadă umedă, propice unei vieţi diversificate la nivelul solului. Alţi doi roboţi americani, Opportunity şi Spirit, care explorează suprafaţa lui Marte la ecuator, au descoperit indicii ale prezenţei apei în trecutul planetei.

Anotimpurile marţiene

Marte are anotimpuri care se aseamănă celor de pe Pământ, însă sunt de două ori mai lungi, iar distanţa mai mare faţă de Soare face ca anul marţian să fie de aproape două ori mai mare ca al planetei noastre, iar ziua marţiană durează cu o jumătate de oră mai mult decât ziua terestră.

În lunile de iarnă, când polii sunt permanent în umbră, suprafaţa îngheaţă, iar 25-30% din întreaga atmosferă se condensează în bucăţi groase de gheaţă din CO2. Totuşi, geografia planetei arată că a avut o activitate tectonică, vulcanică, iar oceanele acopereau o mare parte din planetă, polii fiind acoperiţi cu gheaţă, ca Terra.

În 1840, după 10 ani de studiu, Mädler desena prima hartă a planetei. Un crater mic, numit "Airy-0", localizat în "Sinus Meridiani", a reprezentat punctul prin care trece meridianul de 0.0° longitudine. Suprafaţa planetei prezintă câmpii plane, acoperite cu praf şi nisip bogat în oxid de fier roşiatic, considerate "continente", cărora li s-au dat nume ca "Arabia Terra" sau "Amazonis Planitia".

„Şesurile", considerate "mări", poartă denumiri ca "Mare Erythraeum", "Mare Sirenum" şi "Aurorae Sinus". Scutul vulcanic este format din mai mulţi vulcani, dintre care "Olympus Mons" (Muntele Olimpus), este cel mai înalt munte cunoscut din sistemul solar. Are 25 km înălţime şi o bază de 600 km în diametru.

În aceeaşi regiune se află alţi trei vulcani, "Arsia Mons" (17 km înălţime), "Pavonis Mons" (14 km înălţime) şi "Ascraeus Mons" (18 km înălţime), şi cel mai mare canion, "Valles Marineris", lung de 4.000 km şi adânc de 7 km. Pe Marte sunt şi numeroase cratere de impact. Cel mai mare crater de pe Marte este "Hellas Planitia", care are 2.000 km în diametru şi 6 km adâncime.

Sfinxul fotografiat de Viking

Conform studiilor cu tehnologie ultramodernă, la "faţa locului" s-a aflat că înfăţişarea roşiatică a planetei se datorează oxidului de fier de la suprafaţă. Este uimitor cum, încă din antichitate, astrologii ştiau că Marte era asociată cu fierul, astfel guvernând sistemul sanguin.

În plus, astrologii considerau că Planeta Roşie guvernează capul şi faţa (!!). Să fi ştiut astrologii despre figura Sfinxului de pe Marte, fotografiat de sonda Viking în 1976? De ce nu, din moment ce din mitologia antică ne parvin povestiri despre o civilizaţie misterioasă, venită de pe altă planetă, Nibiru, care construise pe Marte un avanpost.

Survolând sectorul "Cydonia", o întinsă suprafaţă plană din emisfera nordică, sonda Viking a fotografiat o suprafaţă asemănătoare cu un chip uman, foarte bine conturată, ce părea să scruteze spaţiul, având o lacrimă pe obrazul stâng. Conturul oval avea doi ochi, nas, gură, bărbie, frunte şi un păr care încadra faţa, ca în picturile egiptene.

Cercetătorii de la NASA au negat existenţa unui asemenea chip, spunând că era vorba de un joc de lumini şi umbre, aparatura fotografică a sondei spaţiale nefiind foarte performantă. Imaginile surprinse în 1998 de Mars Global Surveyor, sub o lumină diferită şi cu o rezoluţie mult mai bună, arătau un Sfinx care îşi pierdea conturul precis, deşi, prelucrate cu profesionism, chipul aducea mult mai bine cu Sfinxul egiptean.

Însă fotografiile publicate de NASA ilustrau doar o masă amorfă, un munte cu nişte "cratere" foarte ciudate ca poziţionare. Specialiştii NASA sunt zgârciţi cu explicaţiile despre Cydonia, de aceea pare bizar că s-a născut un folclor fabulos legat de această regiune.

Nu departe de "faţa care plânge", transmiţând parcă un mesaj disperat către alte vieţuitoare ale galaxiei, Viking a fotografiat o altă formă de relief ciudată, o piramidă, care poartă numele "D&M", după numele celor care au pus-o în evidenţă, DiPietro şi Molenaar.

Aceştia au concluzionat, în urma analizării fotografiilor, că nu era o piramidă obişnuită, ci una cu cinci feţe, părea ca să fie rodul eroziunilor vântului turbat de pe Marte. Nebunia de-abia acum începea. Foarte aproape de piramidă, DiPietro şi Molenaar au „descoperit" şi ruinele unui oraş, dar şi pe cele ale unei fortăreţe.

Cydonia se părea că fusese în "antichitatea" Planetei Roşii un oraş de câmpie foarte activ. Cea mai mare ciudăţenie e faptul că întregul complex este poziţionat după aceleaşi coordonate ca şi cel de la Gizeh.

Staţia marţiană a zeilor sumerieni

Mitologia sumeriană, prima mărturie scrisă din istoria omenirii, începe cu întâmplări de pe altă planetă, Nibiru, a zecea din sistemul nostru solar, de unde "zeii" au coborât pe Pământ. În drumul lor spaţial, Pământul era considerat a şaptea planetă, numită ŞU.GI. Ei au lăsat coordonatele numerice ale "căii lui Enlil" pe un astrolab găsit în ruinele bibliotecii de la Ninive şi aflată acum la Muzeul Britanic din Londra.

Astrolabul indică şi "primul popas" al călătoriei spaţiale dintre Nibiru şi Terra, pe planeta Marte (indicată de steaua cu şase colţuri, fiind considerată a şasea planetă spre Terra). Sumerienii o numeau planeta APIN, care, prin traducerea semnelor pictografice, înseamnă "acolo unde se stabileşte calea cea bună". Calea lui Enlil, "Stăpânul Comenzii", printre planete este descrisă pe planisferă în opt segmente, care conţin instrucţiuni clare de zbor.

Detaliile despre traseul printre planete sunt conţinute de chiar denumirea lor: Pluto – "Paznicul lui ŞU", unde ŞU indică porţiunea de spaţiu care cuprinde cele şapte planete importante, Pluto fiind prima pe "calea" zeilor, Neptun -"Cea cu vegetaţie mlăştinoasă" (!!), Uranus - "Planeta care este dublă", părând a fi sora geamănă a planetei Neptun, care era descrisă ca "planeta strălucitoare a vieţii verzi".

Dincolo de Uranus, gigantica planetă Saturn, cu un câmp gravitaţional uriaş, era numită "Marele Ucigaş", pentru că, aşa cum descrie un alt text, "din cauza furtunilor sale înşelătoare, Zburătorul Suprem s-a zdrobit de ea şi toţi şi-au găsit moartea". Urma Jupiter, BARBARU, "strălucitoarea", "călăuza cea bună din ceruri", după care urma "brăţara" de asteroizi care "desparte apele cerului de sus de apele cerului de jos".

În sfârşit, Marte, "lumina de la poarta apelor", "Primul Popas", "unde se stabileşte calea cea bună" spre Şu.Gi, a şaptea planetă, Terra. Unii istorici spun că aceste "metafore şi epitete" ţin de cosmogonia sumeriană, dar specialişti în aeronautică sunt de părere că este vorba de un zbor spaţial, mai ales datorită coordonatelor numerice, nedescifrate încă, deoarece nu se ştiu unităţile de măsură folosite de "zeii" sumerieni.

O plăcuţă de lut, cu o vechime de 4.500 de ani, care acum poate fi găsită într-un muzeu din St. Petersburg, Rusia, descrie legătura dintre Pământ şi staţia de pe Marte. Zeul Enlil (indicat de semilună, simbolul său), aflat pe Pământ (indicat de cele şapte cercuri) se află într-o legătură de comunicaţie cu un personaj de pe Marte (indicată de steaua cu şase colţuri), personaj al cărui costum îl arată un zeu al adâncurilor.

E posibil ca şi pe vremea zeilor sumerieni, planeta Marte să fi avut ocean subteran şi acolo să fi fost staţia "zeilor". Între cei doi se află un desen stilizat care seamănă cu un satelit, iar la mijloc ceva ce seamănă cu o staţie orbitală, dotată cu panouri solare şi antene.

Misiunea anunakilor

Conform descifrării textelor sumeriene de către istoricul şi arheologul Zacharia Sitchin, planeta Nibiru, de unde veniseră zeii sumerieni, reprezentată de o cruce cu raze, face parte tot din sistemul nostru solar. Nibiru are, însă, o orbită eliptică foarte alungită şi îi trebuie 3.600 de ani pământeni pentru a efectua o rotaţie completă în jurul Soarelui, iar atunci când se apropie de Terra, stârneşte multe cataclisme.

Scrierile sumeriene îi numesc pe cei sosiţi de pe Nibiru "anunaki", care se traduce literalmente prin „cei care au venit din cer pe pământ". Dat fiind ritmul biologic al planetei lor, aveau o viaţă foarte lungă şi păreau nemuritori pentru pământeni, de aceea i-au şi crezut zei, deşi textele sumeriene arătau exact cine erau şi de unde veniseră.

Şi mai ales de ce - să caute aur, pentru că atmosfera planetei lor se deteriorase, ceea ce se pare că s-a întâmplat şi cu Marte, şi o puteau reface prin pulbere de aur. Enki, fratele lui Enlil, şi sora lor, Ninharsag, au amestecat ADN-ul primatelor găsite pe Pământ cu ADN-ul lor, creând astfel omul, lucrare povestită în multe epopei care arată câte greşeli genetice şi câte experienţe au făcut până au obţinut oameni "după chipul şi asemănarea" anunakilor, "înalţi, cu piele albă, blonzi".

Numărul anunakilor pare a fi fost 900, 600 veniţi pe Pământ în grupuri de câte 50, în "şemuri", aparate de zbor, alţi 300 fiind numiţi după funcţia lor, "igigi", "cei care văd şi se rotesc în jurul Terrei", probabil aflaţi pe staţii orbitale. Mai târziu, spre supărarea lui Enlil, anunaki le-au găsit foarte atrăgătoare pe fiicele oamenilor, şi s-au căsătorit cu ele, însă, din unirea lor, s-au născut uriaşii din vechime.

Anunaki le-au dat copiilor lor informaţii privind crearea sistemului solar, date astronomice, i-au învăţat agricultură, cum să-şi construiască oraşe, i-au uns regi şi unora le-au dat chiar şi aparate simple de zbor, dar, ce era mai important, i-au învăţat, la un moment dat, că există un singur Dumnezeu, pe care îl venerau şi ei. Apoi au plecat. Sau nu. Unde se încheie misiunea anunakilor, începe misiunea pământenilor.

Agenţia Spaţială Europeană speră să trimită oameni pe Marte prin 2030-2035. Dar înainte de asta, agenţia va lansa o misiune de recunoaştere, ExoMars, în 2013. De asemenea, astronauţi vor fi trimişi pe Lună între 2020 şi 2025.

Iniţial, ESA plănuise să fie o misiune comună cu SUA, dar legile americane interzic transmiterea de informaţii legate de tehnologia spaţială, ceea ce a determinat o competiţie între cele două. De ce această competiţie? Poate că renumitul om de ştiinţă Stephen Hawking avea dreptate: "Nu cred că specia umană va supravieţui în următorii 1.000 de ani dacă nu începem să călătorim în spaţiu. Sunt prea multe accidente care se pot întâmpla pe o singură planetă şi care pot duce la extincţie".

Nu există nimic în sol care să împie­dice existenţa vieţii, acesta fiind lipsit de toxicitate
Samuel Kounaves, responsabil al sistemului Thermal and Evolved Gas Analyzer (TEGA)

Cert este că aceste cuvinte cu o rezonanţă ciudată mi-au marcat copilăria politică şi nu numai. Pentru voi cei mai tineri, care nu aţi prins zilele mistice ale Acelui Decembrie, trebuie să vă explic că această expresie a fost folosită de Preşedintele Iliescu pentru a se legitima în faţa alegătorilor. Lumea începea să îl întrebe de ce tocmai Domnia Sa, considerat un "fost comunist," a ajuns să fie Succesorul lui Ceauşescu şi se considera că ar fi "furat" Revoluţia. Răspunsul pe care îl dădea Preşedintele era simplu şi ingenios. Redau din memorie: "În urma fugii Dictatorului, s-a creat un VID DE PUTERE. Acest VID DE PUTERE trebuia umplut cumva. Atunci am apărut NOI, CEI EMANAŢI de Revoluţie, care ne-am asumat greaua responsabilitate de a conduce Ţara în vremuri de criză."

Ţin minte ca acum: "Ne constituim în Frontul Salvării Naţionale..." Toată viaţa voi fi marcat de cuvintele astea, auzite la 11 ani neîmpliniţi, care marcau sfârşitul brutal al unei epoci a inocenţei, a copilăriei...

"VID DE PUTERE"... Cuvintele par desprinse din manualele de KABBALAH. În mistica ebraică avem celebra teorie a ţimţum-ului. În natură nu există vid. NE QUA QUAM VACUUM. Dumnezeu sau Fiinţa (ousia) umple toate lucrurile - ca în "panteismul" lui BARUCH SPINOZA (aviz Maria Barbu) - de fapt un "panenteism." Dumnezeu sau natura (deus sive natura) se retrage pe Sine pentru a creea Lumea... Lumea apare deci, conform misticii ebraice, prin această contragere a divinităţii (ţimţum).

Teologia mistică ortodoxă, prin vocea Sf. Grigorie Palama, reia această idee prin celebra teorie a EMANAŢIILOR. Toate lucrurile emană din divinitate, fiind îndumnezeite prin suflul fiinţial divin, aşa cum recunoscuse încă Dionisie Areopagitul. Nu întâmplător demersul politic al lui Ion ILIESCU făcea apel, în acele zile la tradiţia evreiască a Kabbalei (prin teoria Vidului) şi la tradiţia misticii răsăritene (prin teoria Emanaţiilor). Legitimarea regimului iliescian era în primul rând o legitimare simbolică, la nivelul mentalului subconştientului colectiv şi al imagologiei mântuirii naţionale.

Ion Iliescu apare, deci, ca actant major pe scena Istoriei, în Noaptea Cea Mai lungă a Neamului Românesc, la Solstiţiul de Iarnă, 22 Decembrie 1989, Moment Istoric de grea cumpănă pentru devenirea istorică a României. Fenomenul contragerii Vidului de Putere a durat exact 3 zile (perioada în care, după Tradiţia Creştină, Iisus Hristos ar fi stat în Locuinţa Morţilor)... Neamul Românesc a Înviat, a treia zi după Tradiţie, pe data de 25 Decembrie 1989, odată cu Sacrificul Ritual al Tatălui simbolic al Naţiunii - l-am numit pe Nicolae Ceauşescu - ce oedipian! - o jertă simbolică dureroasă, dar necesară pentru instaurarea Noii Ordini. Fiind el însuşi un Iniţiat, Nicolae Ceauşescu era periculos şi eliminarea lui devenise necesară, deoarce ar fi putut vorbi... disperarea sa de a se agăţa de Putere, în loc să se retragă elegant "la al XIV-lea Congres" l-a costat anul pe viaţă pe care l-ar mai fi trăit. Oricum era bolnav, avea cancer la prostată... Din acest punct de vedere, executarea lui Nicolae Ceauşescu poate fi interpretată şi ca "un gest de clemenţă."

Revenind în zilele noastre, prin aparenta retragere a lui Ion Iliescu din Parlament, se creează acum, la 20 de ani-brucani de la Evenimentele din Acel Decembrie, un nou VID DE PUTERE. Vidul, fireşte, este doar aparent. Ion Iliescu nu este Nicolae Ceauşescu. El nu se agaţă de Putere şi asta îl face nemuritor.

Adler este o regiune din Rusia, unde se află oraşul Sochi, pe malul Mării Negre, Rusia. Acolo vor fi Jocurile Olimpice de Iarnă în 2014, dar nu despre asta voi vorbi.

După cum am spus, am deschis pagina oficială a administraţiei din Adler, şi am rămas şocat - acest oraş a fost întemeiat de moldoveni! Citez:

"В 1869 году возникло молдавское поселение Адлер (на основании «Положения о заселения Черноморского округа и управления оным», 1866 г.).

В 1880 году национальный состав Адлера изменялся, сюда переселились русские, украинцы, греки и другие национальности.

К 1916 году посёлок Адлер состоял из 6000 человек 37% - русские, 17,5% - греки, 12,6% - имеретины, 10,2% - молдаване , 9,6% - армяне."

Traduc:

"În 1869 a apărut localitatea moldovenească Adler (în baza "Situaţiei populării Regiunii Mării Negre şi conducerea ei", 1866).

În 1880, componenţa etnică a Adlerului s-a schimbat, aici au venit ruşi, ucraineni, greci şi alte naţionalităţi.

În 1916 localitatea Adler avea 6000 oameni 37% - ruşi, 17,5% - greci, 12,6% - imeretini, 10,2% - moldoveni, 9,6% - armeni."

Iată aşa. Moldovenii au înfiinţat o localitate în care vor avea loc Jocurile Olimpice de Iarnă!

Este tot acolo şi un sat, care se cheamă Moldovka (http://ru.wikipedia.org/wiki/Молдовка_(Сочи)), traduc din wikipedia: Etimologia - Denumirea provine de la etnonimul primilor locuitori - moldovenii.

Acum, pe pământurile acestui sat este Aeroportul Sochi.

Văd că nu se deschid paginile Wikipedia, încercaţi să daţi căutare pe google la cuvântul Молдо́вка.

Dragii mei, maine este inca un sfarsit de saptamana . Maine este vineri. Pentru multi este o zi obisnuita, pentru altii este ultima zi lucratoare asteptand week-endul sa se balaceasca in strandul Dambovita.

Pentru mine este o zi mult mai obositoare decat restul saptamanii datorita faptului ca am o grupa de cursanti in training ce nu sunt prea comunicativi , iar pe mine unul ma sperie oamenii ce nu prea vorbesc. Ori se cred atat de destepti incat nu considera ca este necesar sa isi exprime gandurile, ori chiar sunt dude.

Duda = (conform dictionarului unui fost trainer catalin butnariu) un om incet la minte care se preface ca intelege totul doar de amorul discutiei dar tot afon va ramane oricat te-ai chinui sa il aduci pe linia corecta de plutire.

Insa, seara ma voi relaxa iarasi cca 2 ore in fata laptopului pt ca este vineri ! Si ce daca este vineri ? Nu stiti ? Apare cel de al treilea DVD din colectia de filme Adevarul : MIHAI VITEAZUL !

Va avea pretul ca si saptamanile trecute de 8,5 ron, se va gasi doar pana in ora 8 dimineata la chioscurile de ziare, trebuind sa caut jumatate de Bucuresti ziarul daca ma trezesc mai tarziu un pic.

Citez din http://www.filmeleadevarul.ro/istorice/

DVD-ul cu producţia „Mihai Viteazul” va putea fi găsit vineri, NUMAI împreună cu ziarul „Adevărul” ! A NU COMERCIALIZA SEPARAT DE ZIAR !

După succesul internaţional al peliculei „Dacii”, firma americană Columbia a confirmat dorinţa de a produce filmul „Mihai Viteazul”.

Din distribuţia înaintată de producători făceau parte Orson Welles – în rolul împăratului Rudolf –, Laurence Harvey – în rolul sultanului turc –, Elizabeth Taylor şi Richard Burton – cuplul Bathory – şi Charlton Heston, în rolul domnitorului român.

În plus, americanii ofereau patru milioane de dolari pentru producţia filmului. „Cu aceşti bani, filmul ar fi fost de patru ori mai bogat”, povesteşte regizorul peliculei.

Ceauşescu a vrut actori români

„Totul s-a spulberat însă când însuşi Ceauşescu a hotărât să fie făcut numai cu actori români. Pentru rolul lui Mihai, au existat nu mai puţin de 128 de variante, iar filmări au avut loc şi în Cehoslovacia, şi în Turcia. Am plătit din bani personali deplasarea la Istanbul a unei echipe de 32 de oameni şi patru cai”, mai spune Sergiu Nicolaescu, adăugând că „a fost cel mai greu film din cariera mea, dar a meritat”.„Mihai Viteazul” este cel mai difuzat film românesc, care a adunat sute de milioane de spectatori în lumea întreagă. Sunetul optic a fost pierdut înainte de 1989, dar în 2000 a fost refăcut.

„Sunt sigur că peste o sută de ani filmul va mai fi util şi apreciat, declară regizorul peliculei. Am lucrat la el cu toată pasiunea şi profesionalismul de care eram capabil. A fost cel mai greu «pariu» al meu. Am avut parte de nenumărate interdicţii şi cenzurări, dar am rezistat şi nu am afectat calitatea filmului.”

Amza, din nou la înălţime

În producţia din 1970, n-au mai jucat nici Richard Burton, nici Elisabeth Taylor, nici Charlton Heston. În schimb, în rolul lui Mihai Viteazul a fost distribuit şi a jucat inegalabil – poate şi ambiţionat de distribuţia iniţială – Amza Pellea.

Alături de el, fraţii Buzeşti – Ilarion Ciobanu, Florin Piersic şi Septimiu Sever –, mama lui Mihai Viteazul, interpretată de Olga Tudorache, Colea Răutu, în rolul sultanului Murat III, Sergiu Nicolaescu, în rolul lui Selim Paşa – prietenul turc al domnitorului român –, sau Mircea Albulescu, în rolul curajosului preot Stoica, luptând pe front, cu arma în mână, în straie preoţeşti.

Criticii au fost în unanimitate de acord că rolul i-a venit lui Amza ca o mănuşă. Trăsăturile aspre, masculine s-au potrivit de minune cu imaginea conducătorului Ţării Româneşti. Şi lui Colea Răutu i-a reuşit rolul sultanului.

„Darul cel mai de preţ al omului e puterea”

Un schimb de replici dintre cei doi a rămas în memoria publicului. „Care crezi că e darul ce l mai de preţ pe care Dumnezeu l-a făcut omului?”, îl întreabă sultanul, aflat pe una dintre terasele Palatului său din Istanbul, pe Mihai.

Acesta îi răspunde: „Viaţa!” „Nici nu mă aşteptam la alt răspuns, zice sultanul, din partea unuia care domneşte peste o ţară aşa mică. Ei, află, dragul meu, că darul cel mai de preţ pe care Dumnezeu l-a făcut omului este puterea!”. În acel moment, camera descrie o panoramare şi, deodată, se deschide imaginea Istanbulului cu bogăţiile sale…

Un domnitor îndrăgostit

Reuşit e şi rolul lui Selim Paşa, jucat de Sergiu Nicolaescu, simpatizantul lui Mihai din tabăra adversă. Iar un capitol aparte e constituit din secvenţele romantice care aduc în prim-plan dragostea dintre domnitor şi Contessina Rossana Viventini, interpretată de actriţa Irina Gardescu.

Pentru rolul lui Mihai, au existat nu mai puţin de 128 de variante. Am plătit din bani personali deplasarea la Istanbul a unei echipe de 32 de oameni şi patru cai
Sergiu Nicolaescu,
regizor

Aici regasiti ringtonuri cu mihai viteazul

Aici regasiti clipuri video (trailere) cu filmele din colectie !

Iar cu MIHAI VITEAZUL aveti aici Trailerele filmului

Vizionare placuta

Zilele trecute, pe adresa Uniunii Culturale a Românilor din Ungaria a sosit răspunsul Ministerului Învăţământului şi Culturii, la scrisoarea de protest semnată de mai multe instituţii şi organizaţii româneşti din Ungaria şi trimisă la sfârşitul lunii mai a.c., în care reprezentanţii comunităţii noastre au tras un semnal de alarmă referitor la una dintre întrebările de la bacalaureatul la istorie. Ministrul Hiller István a răspuns şi în numele Cabinetului Primului Ministru.

În prima parte a scrisorii, Hiller descrie regulile şi metodele pe baza cărora se întocmeşte formularul cu subiectele pentru bacalaureat. Explicând complexitatea şi metoda tragerii la sorţi a subiectelor, ministrul învăţământului exclude faptul că liceele de naţionalitate ar fi primit intenţionat subiectul de la punctul 9/e: „Argumentaţi pe scurt cauzele pentru care se poate considera injustă din punct de vedere etnic acea parte din tratatul de pace, care fixa graniţele noi ale Ungariei”.

În a doua parte a scrisorii ministrul Hiller István scrie:

„Şi după părerea mea, întrebarea, – şi cu asta sunt de acord şi profesorii în cauză – din punct de vedere metodologic, este inexactă şi poate să producă confuzie, neînţelegere. Cu toate că cerinţa de bază a noului tip de bacalaureat este tocmai aceea ca elevul să-şi poată exprima liber părerea, pe baza unui anumit material, expunându-şi punctul de vedere prin argumente şi formulandu-şi în mod independent poziţia, şi opinia mea este că judecata de valoare din întrebarea respectivă poate orienta elevul în răspunsul său într-o anumită direcţie.

Trebuie avut în vedere ca nici măcar o formulare inexactă să nu deranjeze vreun popor, sau un grup din sânul unui popor. Ţinând cont de aceasta, voi lua măsuri ca Centrul Naţional de Examene şi Evaluare pentru Învăţământul Public să atragă atenţia comisiilor de specialitate care elaborează subiectele de la examene asupra acestui fapt, iar în munca de elaborare a subiectelor de examene să fie atenţi la o exprimare cât mai exactă.

Ministerul Învăţământului şi Culturii va face şi în viitor tot posibilul pentru ca, în cursul activităţii didactice, pedagogii şi elevii să-şi urmeze propriile convingeri, atât legate de materiile predate, cât şi în plan personal, ca nici un grup, nici o persoană să nu-şi impună poziţia asupra altora. Ne vom strădui ca în toate domeniile vieţii şcolare, deci şi la examene, să prevaleze neştirbit libertatea de exprimare a opiniilor. Toată lumea are dreptul la libertatea opiniilor, lucru care este valabil şi în legătură cu evenimentul istoric însemnat ca Tratatul de pace de la Trianon. Astfel, şi părerea Dumneavoastră trebuie respectată. Totodată este corect ca oamenii de ştiinţă sau istoricii să îşi confrunte poziţiile pe tema cotiturilor istorice trăite în comun în Europa Centrală şi de Est. Cu toţii ne dorim ca disputele de specialitate, creatoare, lămuritoare, să ajute în continuare la apropierea popoarelor şi ţărilor noastre. Budapesta, 24 iulie 2006. Cu onoare, dr. Hiller István”.

Iată, aşadar, un excelent exerciţiu de prezenţă de spirit şi de demnitate naţională exprimat de conducerea Uniunii Culturale a Românilor din Ungaria ce a obligat practic autorităţile ungare să-şi recunoască cu voalarea de rigoare eroarea intenţionată din formularea unor subiecte la proba de istorie a examenului de Bacalaureat!

www.foaia.hu ( 24.07.2008 )

Cunoscuta vorbă a lui Caragiale din „Conul Leonida faţă cu reacţiunea” mi-a venit în minte când am citit invitaţia la următoarea şedinţă a Adunării Generale a Autoguvernării pe Ţară a Românilor din Ungaria, care va fi exact în ziua apariţiei revistei noastre. După ce au dat-o în bară cu preluarea şcolii româneşti din Jula, acum s-a găsit din nou un „deştept” care să inventeze ce fel de instituţie ar trebui să înfiinţeze AŢRU, care ar produce nişte bani pentru ei şi, în acelaşi timp, ar contribui şi pe mai departe la distrugerea comunităţii româneşti din Ungaria. Acum AŢRU vrea să depună bazele unei noi... edituri de carte şi presă românească!

Paralelismul din mintea celor de la AŢRU este foarte bine cunoscut, precum şi lipsa de fantezie, nefiind în stare să inventeze măcar un singur lucru original, darămite ceva ce ar fi de folos pentru comunitatea românească.

(O nouă dovadă că AŢRU NU este reprezentativă pentru românii din Ungaria, pentru că nici nu a fost aleasă de români şi serveşte doar interesele unui foarte mic grup de oameni. Ce bucurie pe ei că interesele lor sunt aceleaşi cu ale unui stat care lucrează de zeci de ani la asimilarea minorităţilor!)

Iată câteva exemple referitoare la paralelismul amintit mai sus şi efectele lui distrugătoare pentru comunitatea noastră:

1. După mulţi ani de încercări nereuşite de preluare a săptămânalului „Foaia românească” de la Uniunea Culturală a Românilor din Ungaria, AŢRU a decis să-şi înfiinţeze o redacţie şi o revistă proprie, „Cronica”, care de la bun început a demonstrat că este o gazetă de perete a cârmuitorilor AŢRU, o publicaţie cu profil de laudă de sine. Conţinutul şi stilul marxist-leninist al scrierilor din „Cronica” este o adevărată jignire la adresa minorităţii române din Ungaria anului 2008.

2. După ce nu a putut pune mâna nici pe Institutul de Cercetări al Românilor din Ungaria, şi pentru că statul maghiar i-a dat bani cu găleata, AŢRU a înfiinţat în 2004 o instituţie nouă, cu un nume pompos: Centrul de Documentare şi Informare. Acesta face toată ziua nimicul, decât că asigură adăpost – în caz de ploaie sau frig – şi salariu lunar unor persoane care nu au nici o concepţie sau pregătire în domeniu.

3. Înfiinţarea unui ansamblu folcloric al CDI, din cei mai buni dansatori ai echipelor de dansuri populare din localităţile noastre tradiţionale, este un motiv de laudă pentru cei care l-au inventat, iar un motiv de tristeţe pentru toţi ceilalţi, restul formaţiilor, care nu mai beneficiază de nici un sprijin financiar sau invitaţie la vreun festival naţional sau internaţional.

Cea mai nouă idee a celor de la AŢRU de a înfiinţa o „editură de carte şi presă” ar veni, credem noi, ca o copie a unei societăţi de utilitate publică de-a croaţilor din Ungaria, care pe lângă scoaterea săptămânalului se ocupă şi de editarea manualelor şi cărţilor, precum şi de realizarea unui web-radio pe internet pentru croaţi. Pe această cale îi informăm pe cei neştiutori că minoritatea croată este cu decenii înaintea noastră, deoarece la croaţi şi şedinţele autoguvernării lor pe ţară sunt transmise în direct (!) pe internet (în croată). Până când la noi nici măcar procesele verbale sau deciziile AŢRU nu sunt afişate public, aşa cum de fapt prescrie şi legea.

Aşteptăm cu nerăbdare ziua când triumviratul Kreszta–Gulyás–Juhász (căci pe lângă primii doi are un rol important şi al treilea, care este şeful oficiului AŢRU) va inventa ceva care nu va avea menirea de a distruge comunitatea românească din Ungaria. Sau măcar ceva original. Asta va fi, probabil, într-o zi de Paşte. Ale cailor... Adică niciodată.

Profitând de eveniment, în preziua acestuia, Uniunea Interregională “Comunitatea Românească din Ucraina”, prin preşedintele acesteia, Ion Popescu, i-a remis lui Cristian Adomniţei o scrisoare deschisă făcând apel ca ministrul român al educaţiei să intervenă pe lângă autorităţile ucrainene ca acestea sa stopeze procesul de distrugere a şcolilor şi claselor cu predare în limba română din Ucraina.

În conţinutul acesteia se arată: „Ne adresăm, domnule Ministru, către Dumneavoastră, cât şi Ministerului Educaţiei şi Cercetării cu rugămintea de a aborda la întâlnirea Dumneavoastră cu oficialităţile Ucrainei problema legată de situaţia care s-a creat în şcolile minorităţilor naţionale din Ucraina în urma ordinului Ministrului învăţământului din Ucraina, nr. 461 din 25 mai 2008, în baza căruia, începând cu 1 septembrie a.c., în şcolile minorităţilor naţionale se va trece la studiul obiectelor de bază în limba de stat. Prin această încercare, şcolile noastre cu predare în limba română se transormă în şcoli mixte. Se întreprind diverse măsuri în direcţia lichidării învăţământului în limba maternă. Şcoala românească sau învăţământul în limba română din Ucraina trece şi aşa, în prezent, prin vremuri foarte grele generate de lipsa de manuale, micşorarea orelor şi excluderea examenelor obligatorii la limba şi literatura română, inexistenţa, în Ucraina, a unor instituţii pedagogice de învăţământ superior cu predare în limba română pentru a pregăti cadre didactice, cât şi a unui program de studiu şi de perfecţionare în limba maternă a profesorilor din şcolile româneşti. De ani de zile se promite deschiderea Universităţii Multiculturale la Cernăuţi, dar nici în ziua de azi aceasta nu s-a realizat. Şi dacă statul român nu va interveni pentru îmbunătăţirea legăturilor istorice cu comunitatea noastră, riscăm să pierdem complet dreptul de a mai studia în limba română – limba strămoşilor noştri!”.

Care a fost răspunsul demnitarului de la Bucureşti? Acesta nu s-a lăsat deloc aşteptat, în perfectă consonanţă cu incompetenţa sa devenită proverbială!

Astfel, în capitala ucraineană, Cristian Adomniţei a semnat, împreună cu omologul său de la Kiev, un protocol prin care, practic, este suspendat sprijinul Bucurestiului pentru tinerii etnici români din fostul stat sovietic!

Conform noului “Protocol româno-ucrainean de colaborare în domeniul învăţământului pentru anii 2008-2011”, etnicii români din Ucraina şi, respectiv, diaspora ucraineană din România vor beneficia DE PÂNĂ LA 50 de burse pentru studii universitare de licenţă şi MAXIM 50 de burse pentru masterat! Totodată, cele două ministere vor acorda, pe bază de reciprocitate (sic!!!), PÂNĂ LA 10 burse de doctorat, actul bilateral conţinând şi alte prevederi paritare, net avantajoase Kievului!

Ca o consecinţă absolut nefastă, gestul fără precedent al ministrului român pune egal între comunitatea de peste 500.000 de români (incluzând aici şi aşa-numiţii moldoveni) din Ucraina şi minoritatea ucraineană din România, de circa 60.000 de persoane.

În anul 2000, Guvernul de la Bucureşti a alocat pentru românii din Ucraina 200 de locuri pentru studii universitare, 100 de locuri pentru master şi 25 pentru studii postuniversitare. De asemenea, între 2000 si 2005, peste 200 de profesori calificaţi în discipline cu predare în limba română au beneficiat, anual, de stagii de perfecţionare care, ulterior, au fost sistate de către Mihai Gheorghiu, actualmente şef al Departamentului pentru Relaţia cu Românii de Pretutindeni, la acea vreme director al Centrului „Eudoxiu Hurmuzachi”.

Ce i se mai poate reproşa ilustrului Cristian Adomniţei? Din cauza dezinteresului general al autorităţilor române şi sub pretextul lipsei unui acord între cele două ministere de învăţământ, în 2006, au venit la studii în România DOAR 15 tineri! În 2007, concursul de admitere a fost anunţat cu întârziere, majoritatea absolvenţilor români din Ucraina interesaţi fiind nevoiţi să abandoneze! Potrivit statisticilor neoficiale, anual, peste 3000 de tineri etnici români din Ucraina termină liceul sau învăţământul general de 11 clase, un număr net superior etnicilor ucraineni din România interesaţi să îşi continue studiile în Ucraina.

Pofta buna!

PS Daca ati ajuns aici dupa taguri aflati ca sunteti victima unui experiment :)

Este vorba, cu precădere, de acei cetăţeni români emigraţi cu sau fără forme legale în varii ţări de pe mapamond. Punctele fierbinţi sunt reprezentate de românii din Spania şi, mai ales, de cei din Italia. Urgia pornită până la cel mai înalt nivel de italieni împotriva unor persoane în special de etnie rromă care sunt, în acte, cetăţeni români are darul de a inflama însăşi Uniunea Europeană.

Într-o atare situaţie, atenţia tuturor şi, din păcate, inclusiv a autorităţilor române şi a opiniei publice de la noi se concentrează aproape exclusiv asupra acestei categorii de conaţionali ce alcătuiesc parte din diaspora românească. Dar ei NU sunt nici pe departe emblema diasporei româneşti, ci doar cel mult amprenta de moment răsfrântă peste graniţe a convulsiilor sociale din România. Şi, ceea ce e cel mai dureros, exodul de cetăţeni ai ţării noastre în diferite state NU constituie nicidecum UNICA prezenţă românească din exterior.

Aproape orice ţară îşi are, conjunctural sau nu, propria diasporă. Cea românească este în peisajul în care s-a încetăţenit una picantă atât în sens pozitiv, cât şi în sens negativ. De cele mai multe ori fiind vorba de cetăţeni români ori descendenţi ai acestora este firesc ca atenţia autorităţilor de la noi să se îndrepte şi către aceştia şi să-i protejeze prin metode specifice. Numai că de aici şi până la concentrarea aproape exclusivă a măsurilor de protecţie întreprinse de statul român asupra elementului românesc din exterior este o diferenţă strigătoare la cer!

În afara ţării există ŞI ALŢI ROMÂNI decât cei ai diasporei. Aceştia trăiesc de secole pe teritorii actuale ale Ucrainei, Ungariei, Serbiei etc. chiar în proximitatea graniţelor şi se constituie în veritabile şi importante comunităţi româneşti reprezentative atât pentru specificul nostru naţional, cât şi pentru cel al statelor ai căror cetăţeni sunt! Teoretic, lor li se adresează articolul 7 al Constituţiei care consfinţeşte că „statul sprijină întărirea legăturilor cu românii din afara frontierelor ţării şi acţionează pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase, cu respectarea legislaţiei statului ai cărui cetăţeni sunt”. Practic, însă, asistăm dacă nu la un abandon total al acestora din partea autorităţilor de la noi, a înseşi societăţii civile, măcar la o ignorare a lor sistematică.

Politica externă a României a fost dintotdeauna ezitantă, incoerentă, palidă. Pentru comunităţile româneşti din afara graniţelor, altele decât diaspora recentă NU există strategii reale, viabile, articulate. Măsurile în sprijinul acestora sunt în cel mai fericit caz iniţiative particulare ori gesturi simbolice lipsite de consistenţă.

Care e vina lor? Aceea că istoria i-a lăsat în afara graniţelor României, că nu se bucură (cu ghilimelele de rigoare) de statutul de căteţeni români şi că sunt doar etnici români? Că au rezistat şi şi-au păstrat fie şi alterate identitatea, limba, specificul cultural românesc?

Deopotrivă factorul politic, cât şi cel al societăţii civile de la noi se fac vinovate de trădare naţională în măsura în care vor continua să se preocupe doar de soarta diasporei româneşti în detrimentul total al comunităţilor istorice româneşti! „Căpşunarii”, „ţiganii români” şi toate celelalte categorii de cetăţeni români ce întregesc diaspora românească se află acolo ca rod al propriei voinţe, sunt prin ei înşişi responsabili de destinul lor! În schimb, membrii comunităţilor istorice româneşti ce au rezistat timp de secole în afara graniţelor României n-au avut acest privilegiu de a alege. Cu atât mai mult atunci, obligaţia statului român în privinţa lor este înzecit mai mare şi mai de onoare decât în cazul diasporei! Iată de ce o reorientare a priorităţilor naţionale în exterior ar fi nu doar binevenită, ci şi necesară!

sau pe blogul studentilor:

Un destin oscilant

Richard Wurmbrand s-a născut în 1909, la Bucureşti, într-o familie de evrei, mutându-se apoi, din raţiuni financiare, la Istanbul. Revine în ţară la vârsta de 15 ani şi, atras de ideologia marxistă, intră în rândurile comuniştilor. După ce îşi desăvârşeşte studiile politice la Moscova, se întoarce în România, dar este arestat de autorităţi şi închis, pentru o perioadă, la Doftana, alături de alţi membri PCR. Nu la multă vreme de la eliberare, se căsătoreşte cu Sabina Oster, convertindu-se împreună la creştinismul protestant. Ajută familiile evreieşti în aflate în dificultăţi şi duce o amplă campanie de creştinare a evreilor, fapt care stârneşte furia celor care încă rămăseseră adepţi ai cultului mozaic. Într-una din memoriile sale, el povesteşte cum, în timpul serviciului religios, casa de rugăciuni a fost atacată de evrei. În ciuda sprijinului dat semenilor săi, el nu încetează a critica unele trăsături ale poporul evreu. Edificator este Congresul cultelor, din 1946, când, pe lângă atitudinea anticomunistă, are un discurs virulent împotriva rabinului Şafran care strigase la microfon că „să se termine cu această minciună sfruntată că evreii L-au răstignit pe Hristos!". Reacţia rabinilor la cuvântarea lui Wurmbrand a fost una ameninţătoare, doar intervenţia prelaţilor ortodocşi evitând o bătaie în sală.

Deoarece fusese unul din puţinii evrei bolşevici care se desolidarizaseră de comunism şi avea o atitudine antitotalitară, este arestat de comunişti (unul dintre cei mai aprigi anchetatori fiind chiar evreul Dulgherber) şi închis la Rahova, Jilava şi Târgu-Ocna. La această ultimă închisoare, îi va întâlni pe studenţii legionari grupaţi în jurul lui Valeriu Gafencu şi care duceau o înaltă viaţă spirituală, în duhul ortodoxiei. Este eliberat definitiv în 1964, iar un an mai târziu este răscumpărat de o organizaţie creştină norvegiană pentru 10.000 de dolari. Se stabileşte în Statele Unite ale Americii, prezentând senatorilor americani ororile sistemului comunist, dovadă fiind chiar trupul său plin de cicatrici. Moare la puţină vreme după soţia sa, în februarie 1991, la aproape 82 de ani.

Românismul lui Wurmbrand

Dacă până în urmă cu 2 ani, Richard Wurmbrand era, aproape în totalitate, o necunoscută pentru români, după clasarea sa printre primele locuri în cadrul dezagreabilei emisiuni „Mari Români" s-a discutat foarte mult despre relaţia Wurmbrand-România. Este dificil de dat un verdict clar referitor la românismul acestui pastor, dar originea sa evreiască, trecutul său comunist şi convertirea la protestantism pun în mare dificultate pe susţinătorii calităţii de mare român ale lui Wurmbrand. Dacă acuzaţia de apartenenţă la comunism are circumstanţe atenuante, deoarece poate fi socotită o greşeală a tinereţii (asemănătoare situaţie găsim şi la Virgil Ierunca), credinţa sa protestantă poate fi în cel mai bun caz doar tangentă la calitatea de român. Cultul protestant nu are o influenţă semnificativă în istoria neamului românesc, aşa cum au catolicii sau uniţii. Chiar şi în activitatea sa de peste ocean, Wurmbrand nu pune accent pe situaţia României comuniste (trebuie admis că între ceea ce se petrecea în ţara noastră şi comunismul din Ungaria, Polonia sau Cehia este o substanţială diferenţă), ci pe situaţia generală din spatele Cortinei de fier. Pentru Richard Wurmbrand, experienţa românească este importantă mai ales prin suferinţele din temniţă, şi nu prin asumarea românismului la nivelul conştiinţei.

De asemenea, în ciuda diferenţierii sale de tiparul evreului, pastorul nu scapă de defectul de a acuza în mod artificial de antisemitism. Astfel, în cartea sa memorială „Cu Dumnezeu în subterană”, aminteşte de un episod petrecut în temniţa de la Târgu-Ocna. Ion Sultaniuc, grav bolnav, refuză streptomicina salvatoare venită din partea lui Richard Wurmbrand. Acesta din urmă pune refuzul bolnavului pe seama faptului că era Sultaniuc era legionar şi atât de antisemit, încât refuza şansa salvării din cauză că aceasta ar fi venit de la un evreu. Totuşi, monahul Moise, în cartea „Valeriu Gafencu - Sfântul închisorilor”, bazându-se pe mai multe mărturii ale foştilor deţinuţi, avansează o altă ipoteză: în atmosfera grea, de temniţă, în care domnea, în mod necesar, prietenia, apropierea şi conlucrarea între deţinuţi, Wurmbrand ar fi făcut unele afirmaţi jignitoare pentru legionarii închişi acolo. Pastorul susţinea că întemeietorul Mişcării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu, ar fi fost de fapt un agent al comuniştilor, plătit din banii Internaţionalei Roşii. O astfel de afirmaţie nici nu merită a fi luată în seamă, nefiind altceva decât o aberaţie istorică ce nu găseşte susţinere nici măcar din partea celor mai înverşunaţi adversari ai Legiunii. Deci, dacă este adevărată versiunea monahului Moise, refuzul lui Sultaniuc (care, ca orice alt legionar, avea un cult pentru Codreanu) nu este cauzat de presupusul antisemitism al său, ci de jignirea adusă tocmai de pastorul care susţinea că propovăduieşte evanghelia iubirii.

Gafencu şi ortodoxismul închisorii

Aşa cum se poate observa şi din cursul vieţii sale, Wurmbrand a trăit într-un mod foarte oscilant. Tot monahul Moise, în cartea sa dedicată lui Valeriu Gafencu, relatează un aspect mai puţin cunoscut al pastorului protestant. Într-una din seri, Richard Wurmbrand, impresionat de personalitatea lui Gafencu, cere să fie botezat ortodox, sub numele de Valeriu. Acest fapt se împlineşte, dar, în scurtă vreme, îşi neagă intrarea în ortodoxism şi continuă să se prezinte ca fiind protestant. O posibilă explicaţie este dată chiar de Wurmbrand colegilor săi de temniţă: „măi, voi vreţi să fiu şi eu ortodox? Păi eu sunt jidan, eu nu pot mai mult, sunt la prima generaţie de creştini, eu nu pot mai mult de neoprotestant!”.

Un alt aspect puţin studiat al personalităţii lui Richard Wurmbrand este relaţia sa cu Valeriu Gafencu. Acesta din urmă, în ciuda agravării sănătăţii, îşi dăruieşte streptomicina primită de la Leonida Stratan (care i-ar fi salvat viaţa) lui Wurmbrand, pe motiv că pastorul protestant are mai multe relaţii internaţionale şi o însemnată influenţă în Occident, fapt care ar fi putut ameliora starea deţinuţilor politici din România. Astfel, Gafencu moare, iar Wurmbrand supravieţuieşte. Impresionat de gestul tânărului legionar, pastorul promite să spună lumii întregi despre personalitatea lui Gafencu şi despre faptele minunate săvârşite în închisori de către camarazii celui numit „Sfântul închisorilor”. Din păcate, aşa cum subliniază şi monahul Moise, în cartea „Cu Dumnezeu în subterană”, Wurmbrand uită de episodul streptomicinei primită de la Gafencu. În schimb, nu uită să spună că a dăruit unui deţinut streptomicina primită de la soţia sa. În plus, pare că aruncă asupra lui Valeriu Gafencu un fel de aer teatral. Îi atribuie martirului de la Târgu-Ocna afirmaţii ca „n-am mâncat niciodată pe săturate” (cu toate că Valeriu provenea dintr-o familie înstărită şi, în urma educaţiei din Frăţiile de Cruce, avea foarte dezvoltată cumpătarea) sau „mi-am zis în sinea mea că Iisus nu-i decât o legendă” (improbabilă afirmaţie, deoarece Gafencu fusese de mic crescut în duhul ortodoxiei). Astfel, Gafencu pare a căuta mila lui Wurmbrand, atitudine infirmată de memoriile celorlalţi deţinuţi. În concluzie, Richard Wurmbrand apare ca o personalitate complexă, cu o gândire fluctuantă ce a stat, uneori, sub semnul puterii istoriei. Fără îndoială că pastorul protestant a avut o credinţă de neclintit, fapt care s-a evidenţiat în conflictele cu anchetatorii comunişti, dar, în acelaşi timp a avut anumite aspecte ale vieţii sale greu de analizat. Avându-se în vedere ofensiva mediatică de a-l înfăţişa pe Richard Wurmbrand ca o valoare supremă a societăţii româneşti (uitându-se în acelaşi timp oameni ca Radu Gyr, Traian Trifan, Virgil Maxim), este necesară o aprofundare a cercetărilor asupra vieţii sale, deoarece, în goana după glorificare a lui Wurmbrand, se uită aspectele negative ale personalităţii sale.

Bibliografie:

Monahul Moise - „Sfântul închisorilor: mărturii despre Valeriu Gafencu”

Ionuţ Baiaş - Valeriu Gafencu - “Dumnezeu revarsase asupra lui harul frumusetii sub toate aspectele”

http://ro.wikipedia.org/wiki/Richard_Wurmbrand

Piramida a fost construita în timpul dinastiei a IV-a (acum 4500-4700 de ani),si face parte din complexul de la Giseh, oras egiptean situat in apropierea orasului Cairo. Alaturi de Marea Piramida, din complex mai fac parte: piramidele lui Khefren si Mykerinos si Marele Sfinx.

Printre interesantele caracteristici ale Marii Piramide este situarea ei precisa fata de punctele cardinale: laturile de N-S au o abatere de numai 2′28″, cele de la V-E de 5′30″ si respectiv 2′30″.

Cel caruia i se atribuie deschiderea piramidei lui Kheops este fiul lui Harun al Rasid, califul arab al-Mamum, care a adus la poalele piramidei, pe atunci inca placata cu stralucitoare placi lustruite, o intreaga armata de cioplitori, arhitecti si forta de munca. Se spune ca intre placile invelisului piramidei nu putea fi introdusa nici macar varful unei lame damaschinate. Scopul califului era sa descopere tezaurul faraonilor, dar mai ales, armele inoxidabile, sticla incasabila si alte minuni despre care se credea ca ar fi abundat in camera mortuara. Desi Strabon spunea ca pentru a intra in piramida trebuia sa:”ridica lespedea de pe partea laterala a piramidei, la o inaltime nu prea mare de sol, si sub ea ai sa dai de intrarea care duce la mormant”, lucrurile nu au fost atat de simple. Au durat luni de zile de munca asidua pana cand au perforat in piramida un culoar de treizeci de metri.

Iar culoarul relizat ducea intr-un coridor ingust ce facea parte dintr-un adevarat labirint, care i-a condus, pana la urma, la un sarcofag gol, din granit, asezat in camera mortuara. Unii cronicari arabi afirmau insa ca sarcofagul continea “corpul unui barbat acoperit cu o cuirasa de aur, incrustata cu diferite pietre pretioase; pe piept era asezata o sabie de o valoare inestimabila, iar in apropierea capului se gasea un rubin cat un ou de gaina”, iar altii ca ar fi continut doar”un cadavru descompus de timp”. Dar cei mai multi oameni de stiinta considera aceste afirmatii nefondate. Una din ipotezele emise ar fi ca mormantul sa fi fost jefuit inca din timpul construirii sale. Dar faptul ca ii lipsea capacul si ca nu existau urme de efractie in jur, ar indica mai bine ca mormantul n-ar fi fost folosit niciodata.

Alti faraoni din dinastia a patra (2600-2480 i.C.) - Khefren si Mykerinos - si-au construit piramide proprii, inconjurate, dupa modelul Marii Piramide, cu altele mai mici pentru sotii si cu morminte destinate marilor dregatori.

Cele trei mari piramide seamana nu numai la infatisarea exterioara, dar si prin structura interna, cel putin in ceea ce priveste culoarul descendent si camera subterana. In piramida lui Kheops ea are o destinatie necunoscuta, in cea a lui Khefren serveste drept capela mortuara, la fel ca si in piramida lui Snefru (intemeietorul dinastiei a V-a 2723-2563 i.C.), construita in jurul anului 2600 i.C. Dar cea mai complicata arhitectura interioara, prin dispunerea complexa a spatiului este tocmai Piramida lui Kheops.

Schema interiorului, aceeasi pentru cateva din cele mai importante piramide, ridica indoieli serioase in ceea ce priveste parerea generala, dupa care ele ar fi monumente funerare inaltate deasupra unui mic cavou si avand scopul de a proteja ramasitele pamantesti ale faraonului, pentru ca spiritul (corpul astral) - Ka - sa nu paraseasca trupul. Pare bizara, astfel, lipsa de inventivitate in gasirea unei solutii de inchidere a incaperilor mortuare, care se multumesc sa copieze modelul celei mai vechi piramide, a lui Snefru; si cel mai curios este ca nu au zidit macar culoarul catre camera mortuara.

Amplasarea intrarilor, pare de altfel dictata de considerente rituale, mai mult decat de ratiuni de securitate. Inca de la prima piramida - de tip mastaba - construita in jurul anului 2700 i.C. de Imhotep pentru faraonul Zoser, culoarele de acces si cele de iesire erau orientate spre Steaua Polara

Ipoteza conform careia piramidele ar fi fost “observatoare astronomice perfectionate, cu temperatura constanta, create in camera mortuara”, nu sunt foarte reusite, locul neoferind lucruri cu adevarat interesante.

Mai corecta pare totusi ideea piramide=monumente funerare extrem de fastuoase. Mai ales ca, dupa vechile credinte egiptene (ipotetic), in lumea de dincolo muritorul ar fi putut lua cu el tot confortul posibil: servitorii (sub forma unor statuete care, insuflandu-li-se viata, puteau sa-l serveasca pe raposat), obiecte uzuale si de fast, sau alimente de cea mai buna calitate.

Conform estimarilor, construirea piramidelor ar fi costat foarte mult, dar numai in mormantul din Valea Regilor a faraonului, nu foarte important, Tutankhamon, s-a descoperit o imensa cantitate de obiecte pretioase: numai valoarea sicriului interior, facut in intregime din aur. Daca acest rege, in timpul domniei caruia: decazuse credinta in zei, existau numeroase conflicte interne, si alte catastrofe, valoarea tezaurului era atat de mare, dar la ceilalti faraoni, mai bogati si mai puternici?

Un argument contra ipotezei mai sus numite este acela ca in nici o piramida nu s-au gasit ramasitele pamantesti ale faraonului, nici chiar atunci cand se sconta pe prezenta lor.

Astfel, in Marea Piramida a disparut capacul sarcofagului, si nu sarcofagul in sine care este din granit rosu. Sau poate nu a fost niciodata asezat la locul sau.

In piramida lui Khefren, in care a patruns, in 1818, se credea pentru prima data cineva, tot printr-o deschizatura, Giovani Bathista Belzoni, desi mormantul era acoperit pe jumatatede o placa grea de piatra, se gaseau inauntru cateva vase si o inscriptie araba care dovedea ca nu Belzoni fusese primul. Dar camera mortuara era goala, iar sarcofagul cu greu ar fi putut fi scos prin usa pe jumatate zidita, si nici nu existau urme de efractie.

Egiptologul Zaharie Gonem, directorul santierului arheologic din Saqqara a descoperit in noiembrie 1953 o piramida noua, necunoscuta pana atunci, a unui faraon necunoscut. Pe drumul pana la camera mortuara s-au gasit o multime de obiecte de cult si podoabe, cara ar fi putut fi luate de jefuitorii de morminte care ar fi putut intra mai inainte in piramida, fapt ce a intarit speranta descoperirii unui mormant nejefuit. Dupa cartusul din jurul semnelor hieroglife parea sa fie vorba intr-adevar de un faraon: Sekemkhet. Culoarul principal se termina in fata unui zid intact, in spatele caruia a aparut camera mortuara cu “un splendid sarcofag alb din alabastru transparent, care stralucea ca soarele”, care la prima vedere parea un monolit. Pa acesta se mai vedeau inca resturi din “coroana de inmormantare”. Dar, la deschidere, s-a dovedit ca sarcofagul era gol.

Ipoteza inmormantarii simbolice in sarcofag doar a spiritului faraonului Ka, ridica numeroase semne de intrebare, izvorate mai ales din interpretarea credintei vechi egiptene. Desi credinta ca imbalsamarea se facea tocmai pentru a asigura existenta lui Ka, faptul ca invelisul fizic, trupul, cu creierul, si