„Sunteţi un personaj asociat cu istoria tristă a României! Cum ne învăţaţi dumneavoastră ca generaţia noastră să fie solidară?”, i-a trântit, ieri, o studentă lui Ion Iliescu, întrebarea ce l-a făcut pe fostul şef al statului să reacţioneze dur, răspunzând pe un ton ridicat: „Bun, şi care e problema? Ce vă şochează? De ce vă deranjează dialogul, domnişoară? Care e problema dumitale? Dialogul cu un bătrân, asta e problema, nu? Aveţi o mentalitate obtuză!”. Incidentul a avut loc în cantina Universităţii Politehnica din Bucureşti, transformată în sală de dezbateri pentru Uniunea Naţională a Studenţilor din România, la nici o jumătate de oră după ce senatorul PSD şi-a început discursul despre „antihitlerism”, „societatea banului”, „pericolul americanizării” şi „decalajele enorme dintre state”.

Cert este că aceste cuvinte cu o rezonanţă ciudată mi-au marcat copilăria politică şi nu numai. Pentru voi cei mai tineri, care nu aţi prins zilele mistice ale Acelui Decembrie, trebuie să vă explic că această expresie a fost folosită de Preşedintele Iliescu pentru a se legitima în faţa alegătorilor. Lumea începea să îl întrebe de ce tocmai Domnia Sa, considerat un "fost comunist," a ajuns să fie Succesorul lui Ceauşescu şi se considera că ar fi "furat" Revoluţia. Răspunsul pe care îl dădea Preşedintele era simplu şi ingenios. Redau din memorie: "În urma fugii Dictatorului, s-a creat un VID DE PUTERE. Acest VID DE PUTERE trebuia umplut cumva. Atunci am apărut NOI, CEI EMANAŢI de Revoluţie, care ne-am asumat greaua responsabilitate de a conduce Ţara în vremuri de criză."

Ţin minte ca acum: "Ne constituim în Frontul Salvării Naţionale..." Toată viaţa voi fi marcat de cuvintele astea, auzite la 11 ani neîmpliniţi, care marcau sfârşitul brutal al unei epoci a inocenţei, a copilăriei...

"VID DE PUTERE"... Cuvintele par desprinse din manualele de KABBALAH. În mistica ebraică avem celebra teorie a ţimţum-ului. În natură nu există vid. NE QUA QUAM VACUUM. Dumnezeu sau Fiinţa (ousia) umple toate lucrurile - ca în "panteismul" lui BARUCH SPINOZA (aviz Maria Barbu) - de fapt un "panenteism." Dumnezeu sau natura (deus sive natura) se retrage pe Sine pentru a creea Lumea... Lumea apare deci, conform misticii ebraice, prin această contragere a divinităţii (ţimţum).

Teologia mistică ortodoxă, prin vocea Sf. Grigorie Palama, reia această idee prin celebra teorie a EMANAŢIILOR. Toate lucrurile emană din divinitate, fiind îndumnezeite prin suflul fiinţial divin, aşa cum recunoscuse încă Dionisie Areopagitul. Nu întâmplător demersul politic al lui Ion ILIESCU făcea apel, în acele zile la tradiţia evreiască a Kabbalei (prin teoria Vidului) şi la tradiţia misticii răsăritene (prin teoria Emanaţiilor). Legitimarea regimului iliescian era în primul rând o legitimare simbolică, la nivelul mentalului subconştientului colectiv şi al imagologiei mântuirii naţionale.

Ion Iliescu apare, deci, ca actant major pe scena Istoriei, în Noaptea Cea Mai lungă a Neamului Românesc, la Solstiţiul de Iarnă, 22 Decembrie 1989, Moment Istoric de grea cumpănă pentru devenirea istorică a României. Fenomenul contragerii Vidului de Putere a durat exact 3 zile (perioada în care, după Tradiţia Creştină, Iisus Hristos ar fi stat în Locuinţa Morţilor)... Neamul Românesc a Înviat, a treia zi după Tradiţie, pe data de 25 Decembrie 1989, odată cu Sacrificul Ritual al Tatălui simbolic al Naţiunii - l-am numit pe Nicolae Ceauşescu - ce oedipian! - o jertă simbolică dureroasă, dar necesară pentru instaurarea Noii Ordini. Fiind el însuşi un Iniţiat, Nicolae Ceauşescu era periculos şi eliminarea lui devenise necesară, deoarce ar fi putut vorbi... disperarea sa de a se agăţa de Putere, în loc să se retragă elegant "la al XIV-lea Congres" l-a costat anul pe viaţă pe care l-ar mai fi trăit. Oricum era bolnav, avea cancer la prostată... Din acest punct de vedere, executarea lui Nicolae Ceauşescu poate fi interpretată şi ca "un gest de clemenţă."

Revenind în zilele noastre, prin aparenta retragere a lui Ion Iliescu din Parlament, se creează acum, la 20 de ani-brucani de la Evenimentele din Acel Decembrie, un nou VID DE PUTERE. Vidul, fireşte, este doar aparent. Ion Iliescu nu este Nicolae Ceauşescu. El nu se agaţă de Putere şi asta îl face nemuritor.

Deci scăderea demografică a României este un semn de prosperitate. Hai să luăm şi un exemplu practic. Dacă averea unei familii este de 1.000.000 de euro şi se împarte la 5 moştenitori - fiecare va primi 200.000 euro. Dacă sunt doar 2 - fiecare va primi 500.000 euro. Un singur moştenitor va primi întreaga sumă de 1.000.000 euro. Cu cât sunt mai puţini oameni pe faţa Pământului, cu atât cei care rămân vor fi mai bogaţi. Malthus avea dreptate. Cu cât suntem mai puţini, cu atât vom trăi mai bine.

P.S. Generaţia Patriotă este un antisemit oribil. Uitaţi ce poate să posteze despre Poporul Ales.

2. Libertea de exprimare.

3. Stoparea procesului iraţional de industrializare.

4. Scăderea numărului de copii.

5. Relativa creştere a nivelului de trai.

6. Autoturisme la preţuri accesibile.

7. Liberatea de circulaţie în străinătate.

8. Libertatea relativă a accesului la informaţie.

Recunosc aceste 8 puncte pozitive realizate în ultimii 20 de ani.

Pofta buna!

PS Daca ati ajuns aici dupa taguri aflati ca sunteti victima unui experiment :)

Din punctul meu de vedere putea să fie şi capitalism sălbatic, că eu tot mă descurcam într-un fel sau altul. Cei care (au impresia că) mă cunosc îmi reproşează că aş fi materialist. Cum pot fi şi materialist şi comunist? Poate materialist dialectic! Şi ştiinţific, era să uit!

Eu plâng de milă săracilor acestei Ţări, care nu au ce să mănânce. Pentru ei, comunismul ar fi fost o binecuvântare. Dar binele nu se face cu sila! Cum îşi aşterne Poporul, aşa doarme! Dacă poporul afirmă despre un fost preşedinte, bun-rău: "Ceauşescu de Crăciun / Este porcul cel mai bun!" înseamnă că are conducătorii pe care îi merită. Eu ce pot face? Eu m-am oferit să fac ceva pentru Ţară. Dar dacă Ţara nu este dispusă, vorba lui Gigi Becali, ce pot face eu?

Ah, şi încă un lucru. Eu nu sunt împotriva lui Traian Băsescu. În definitiv, este un model pentru mine, deoarece este un constănţean (mă rog!) care a avut succes(uri) în Bucureşti. Eu doar afirm că s-a întins mai mult decât îi era plapuma. Atât! Că nu e bun de Preşedinte. La Primărie l-am votat în 2004 (deşi la Sectorul 6 am mers pe mâna lui Dan Darabont!) şi l-aş vota şi mâine cu ambele mâini. Dar nu ca Preşedinte. Acolo ne trebuie un om ca Adrian Năstase.

P.S. Şi ce cuplu mortal ar face:

ADRIAN NĂSTASE - PREŞEDINTE

TRAIAN BĂSESCU - PRIM-MINISTRU

Şi în plus:

MIRCEA GEOANĂ - EXTERNE

VASILE BLAGA - INTERNE

Nu?

Citesc cu destul de multa atentie stirile de la sectiunea politica, urmaresc si cateva bloguri ca sa mai fiu la curent cu scena partidelor din Romania si in trecut mi-am mai dat cu parerea despre una sau alta in domeniul asta. As vrea sa scriu ceva despre cum ne vad europenii civilizati pe noi prin prisma sistemului judiciar ("o elită locală foarte versată în simularea schimbării") si cum ne vad guvernantii nostri („România luptă împotriva corupţiei“ - mda, adica Romania lupta impotriva voastra dar nu prea-i iese). Sau despre cum pensiile urmeaza sa creasca in noiembrie, in vreme ce alegerile vor fi in... hai, cu curaj, odata cu mine: in noiembrie! Sau despre dezastrul din sistemul de transport si cum se vede ca e vorba in primul rand de hotie si rea intentie. As avea cateva idei despre ce ar aduce bun o monarhie si cu ce ar dauna. Macar ar fi trebuis sa-i scriu un epitaf politic batranului edec. Dar cand incep sa scriu frazele nu se leaga, ideile imi par deodata banale si stereotipe si renunt rapid. Am impresia ca pur si simplu n-are rost.

Evident ca nu e o atitudine sanatoasa resemnarea asta, dar am senzatia puternica a masinariei care lupta impotriva mea si a noastra, care face ca indiferent ce votam sa iasa prost si care nu poate fi infranta pe cai normale. Incerc sa o apuc din alta parte, sa privesc problema din alt unghi, dar nu-mi iese.

Intrebarea cea mai importanta in momentul asta este: cum ti-ar placea sa fie tara in care traiesti? Cum ar trebui sa se comporte oamenii? Cum sa fie microuniversul nostru de zi cu zi astfel incat sa avem cele mai mari sanse sa fim fericiti? Cred ca asta ar fi un bun punct de pornire.

(sursa foto)

Asta am văzut în fiecare zi, uitându-mă pe fereastra casei părinteşti din centrul Constanţei, timp de 20 de ani, până am venit în ţigănia şi în mizeria asta de Bucureşti. Cum să nu urăsc Bucureştii?

Şi cum vreţi să înjur comunismul când uite ce s-a construit în perioada comunistă?!

Şi cum să nu fiu un admirator al lui Ceauşescu? Tot ce vedeţi în Ţara asta, sub Ceauşescu s-a construit! Uitaţi ce grandios! Ce s-a făcut în 20 de ani de "democraţie originală"? Nimic! Vacs albina! Pe Ceauşescu aţi ştiut să îl omorâţi în Sfânta Zi de Crăciun, la margine de Târgovişte, ca pe un câine, după ce v-a făcut oameni!

Nu am nimic cu Ion Iliescu, să fim bine înţeleşi. Este un Om Nobil, un Aristocrat. El nu a avut ce face în situaţia dată. Am ce am cu clasa politică post-decembristă care şi-a bătut joc de Ţara asta timp de 20 de ani. Iliescu nu a avut ce face, el a fost un adevărat Preşedinte, nu un preşedinte jucător cum ar vrea să fie băsescu. Dar Ion Iliescu nu şi-a jucat încă ultima carte! Veţi vedea că Domnia Sa va forma o nouă generaţie de lideri, printre care, cu modestie, "ultimul pe listă, cu voia dumneavoastră," mă socotesc şi eu. Pentru că lui Ion Iliescu îi pasă de Ţară şi de Neamul ăsta amărât. El nu este ca toţi ceilalţi politicieni!

Ca amuzament şi fapt divers: Ştiţi unde stătea haimanaua băsescu în Constanţa? Undeva departe de tot, în spatele fotografiei, pe partea stângă extremă, în afara fotografiei deja, la un bloc amărât din Cartierul Tomis Nord, la ieşirea din Contanţa. Ăsta e raportul dintre mine şi băsescu! El este un biet parvenit, iar eu un Nobil şi Om chemat să conducă Neamul Românesc. Cine era familia lui băsescu în Constanţa şi cine era familia mea? Ce Dumnezeu, nu mai avem simţul măsurii şi al valorilor? Sigur, sunt modest şi rostesc aceste adevăruri cu sfială, dar le rostesc, pentru că trebuie rostite. E vorba nu doar de mine, ci de onoarea familiei mele, călcată în picioare de 20 de ani de "democraţie." Cât ne vom mai lăsa călcaţi în picioare de non-valori în Ţara asta!?

"chiar cred că partidele în sensul clasic sunt pe ducă..." Mihnea Georgescu.

Stimaţi cititori şi potenţiali sponsori ai personajului pseudopolitic Mihnea Georgescu,

Am primit un comment recent de la Bogdan la articolul meu anterior intitulat Şi eu... nu numai Mihnea Georgescu.

Cică candidează ca şi INDEPENDENT! Vă vine să credeţi? Cum adică? Care vasăzică psdistu Mihnea Georgescu a dat divorţ cu Iliescu? Vă vine să credeţi? A trădat atât de uşor partidu'? Dacă a trădat atât de uşor partidu' şi pe mine, eu care eram viitoarea sa mână dreaptă, oare nu va trăda şi săraca Românie sau, mai bine spus, ce a mai rămas din ea?! Gândiţi-vă singuri!!! Chiar credeţi că acest parvenit fără toate ţiglele de pe casă cum spunea altcineva într-un comment la acelaşi articol, va face ceva pentru "Ţară", cum îi place stimabilului cu pricina să se esprime?

Domnule Ion Iliescu, ce aţi făcut acestui Mihnea Georgescu, sau ce v-a făcut el, cel care vă consideră ca pe un tată (din discuţiile personale avute cu el pe mess) de nu reprezintă PSD-ul, partidul care l-a adoptat ca o mamă la alegerile parlamentare?

Cum ar putea candida un psdist ca şi independent? S-a şters ca şi membru din listele partidului?

Scuze, trebuia să îl întreb întâi pe Geoană! Dar poate se autosesizează ca de obicei şi îmi oferă un răspuns. Poate nu...

Mă Mihnea, şi PSD-ul e pe ducă? Vai, dle Iliescu, Georgescu vă vrea se pare mort şi în mormânt!!! (asta e una din concluziile logice a afirmaţiei sale  pe care am luat-o şi am postat-o la început cu valoare de motto).

Într-o epocă a imposturii, hoţiei, demagogiei, ascensiunii non-valorilor , toate acestea ajunse la apogeu, la ce bun să susţii pe oricare dintre cei care defilează pe scenă?
La apariţia lor, în 1990, partidele politice româneşti includeau, în proporţii sensibil egale, visători, idealişti, inşi veroşi şi rapaci care porniseră după pradă "simţind" că se întrunesc condiţiile optime, oameni nemulţumiţi de epoca Ceauşescu care au suferit profesional şi moral din cauza ei, aflători în treabă şi oportunişti.
La primele alegeri, au funcţionat înţelegerile "pe picior". Ascunşi, majoritatea, dupa carismaticul Ion Iliescu, s-au văzut în primul parlament liber după aproape 50 de ani de dictatură.
Puteţi să spuneţi orice, dar guvernele şi conducerile locale s-au făcut pe principiul "cine pe cine cunoaşte" din cutare loc. Unii, foşti colegi de facultate, alţii, cunoscuţi, alţii pur şi simplu nimeriţi prin concursuri de împrejurări într-o demnitate sau alta.
Dezordinea, amatorismul, răfuiala, răzbunarea, anarhia - pentru că nu se mai recunoştea nicio valoare "comunistă" - au conturat, încă de pe atunci, direcţia în care se ducea România.
Paşaportele pe care serviciile le aveau pregătite - Ceuşescu intenţiona să deschidă graniţele, de aceea au existat paşapoarte deja tipărite în sediile Miliţiei - au deschis drumul produselor româneşti în ţările vecine. Aşa a început fărâmarea economiei româneşti - oamenii dădeau şpagă la maistru sau la şeful de secţie şi se învoiau, ducându-se să vândă porţelanuri, păpuşi, cuie, burghie, te -miri-ce, în Turcia, în Ungaria, în Jugoslavia.
Mi-a povestit, mai demult, un cetăţean care era frate cu un general de securitate cum s-a devalizat scurt bogăţia Bucureştiului; cum s-au vândut apartamentele construite de regim, cele de lângă Casa Poporului, cum cei care voiau să cumpere o anumită clădire dădeau şpagă o maşină de lux câte unui ministru... etcaetera. România devenise un leş, o halcă informă şi inertă din care, fiecare, după posibilităţi, în funcţie de ce cuţitoi avea, îşi tăia câte o felie sângerândă, iar furnicuţele mici luau şi ele cât puteau tăia cu cleştişorii lor şi cărau şi ele...

Nu ştiu dacă a fost bine şi dacă se putea altfel. După mine, atunci ar fi fost momentul Marelui Inventar. Nenorocirea a făcut că am avut prim miniştri din mediul universitar, pricepuţi la industrie până-n pod. Distrugând industria, sub pretextul că e "comunistă", s-a decimat scheletul economiei. O altă lovitură dată economiei a fost înstrăinarea flotei româneşti de pescuit oceanic. Şi tot aşa, lovitură după lovitură, ţara a rămas ca un bolnav slăbit, cu plăgi, incapabil să se apere, la îndemâna jefuitorilor de tot felul. Sigur, interesele celor din jur nu erau acelea ca noi să ne facem o evaluare, să renunţăm la ce e redundant în economie şi să ne vedem de treabă, construind, pe alte principii, ale economiei de piaţă, o societate sănătoasă, în care bunăstarea fiecăruia ar fi trebuit să crească. Domnul Ion Iliescu a propus "modelul suedez", unde funcţionează un socialism cu faţă umană şi conceptul înaintat de dumnealui a fost persiflat de aceia care aveau interesul să se îmbogăţească, nu să întărească România, să-i redea forţa şi ritmul de dezvoltare.
La asta s-au adăugat provocările diverselor forţe oculte de afară, care voiau să fabrice un război civil în România pentru a avea pretextul să intervină şi să ne nimicească, aşa cum s-a întâmplat cu Jugoslavia. Senatul american chiar a recunoscut că finanţa diverse organizaţii din România, pentru "consolidarea democraţiei". Numai că aici, domnul Ion Iliescu a avut fler şi a fost mai priceput, chiar cu riscul de a-şi atrage o pată în biografia sa. Aşa se explică venirea minerilor în Capitală. Statul era atacat în instituţiile lui fundamentale, era paralizat (şi din inerţie şi interesat), erau ameninţate temeliile democraţiei şi intervenţia minerilor a fost salutară. Cei care susţin altceva, habar n-au de contextul istoric şi social de atunci, habar n-au ce era de fapt Piaţa Universităţii cum habar n-au cine îi finanţa pe aceşti "aparători ai Revoluţiei".

Al doilea moment delicat în destinul României post-Ceauşescu a fost cel de la Târgu Mureş, unde, dacă vă mai amintiţi, pe fluxurile de ştiri internaţionale era prezentat un cetăţean căzut, înconjurat de mai mulţi alţii care îl loveau iar textul ştirii spunea că un cetăţean ungur este bătut cu bestialitate de români.
Când, de fapt, era taman invers.
Acesta a fost al doilea moment de cumpănă în evoluţia României către democraţia aceasta originală de care avem parte astăzi. O democraţie a clanurilor mafiote, unde politicul interferează cu criminalitatea funcţionând sinergic - să folosesc o expresie a preşedintelui nostru.
FSN-ul a fost lovit, o dată prin ruperea PD-ului lui Petre Roman, probabil controlat şi el de forţe oculte şi manipulat să distrugă acumulările materiale (totuşi) din dictatură, el fiind autorul celebrului concept că "industria românească este un mormam de fiare vechi". Pentru un universitar, nimic nefiresc. A două lovitură a constituit-o dezertarea "intelectualilor" odată cu Boda şi Meleşcanu care au înfiinţat ApR-ul.
Celălalt universitar, autorul "clasei politice" pe care o vede şi acum tot de la distanţa catedrei, pe lângă meritele lui incontestabile, a desărvârşit, sau a făcut fezabilă Piaţa România şi vasalitatea în interiorul PSD. Partidul s-a structurat în clanuri, fiecare supus unui "diriginte" care dădea (şi nu numai) raportul şi executa ordinele "decanului".
Un înalt demnitar povestea, la un pahar, că posturile în guvern, în 2000, s-au obţinut prin licitaţie.
Sigur, un partid are nevoie şi de bani ca să poată funcţiona în parametri - în definitiv, nimeni nu se hrăneşte din entuziasm şi nu locuieşte în idealismul pur. Dar... Dar să faci din Ban raţiunea de a funcţiona, pretextul, mijlocul şi scopul politicii mi se pare cel puţin neruşinat!

Am urmărit politică românească dinafară, cu un anumit interes, cu suferinţa că România se afundă tot mai mult în mlaştina mafiei, a sărăciei, a mizeriei morale, a codoşlâcurilor, a trădărilor, a sub-umanului. Şi cu un anumit dispreţ, indus datorită coteriilor de presă şi mediului, să-i zicem artistic, în care mă desfăşuram. Din presa timişoreană am urmărit evoluţii, căderi, trădari, negocieri, urcuşuri, oameni, destine. Cu încetineală de metronom, înregistram, pe scara ticăloşiei, diverse personalităţi publice. Am cunoscut şi oameni de onoare, dar puţini. PSD-ul mi se părea o haită de gonaci ieşiţi să scotocească prin toate tufişurile, să stârnească prada, iar în urmă, veneau seniorii vânători. Aşa arăta PSD-ul în 2002. Călare pe tot ce mişca. Controlând, sau încercând să controleze TOT. Într-un despotism care nu părea luminat.
Printre ei, am întâlnit, dintr-o întâmplare, o rara avis. Bineînţeles că nu am crezut de la început că e un om onest, deşi informaţiile prime aşa arătau. Am zis în sinea mea, ca personajul lui Marin Preda când a văzut girafa la grădina zoologică: "Aşa ceva nu se egzistă!"
Ba "se egzistă". Un singur om am mai întâlnit atât de onest, dedicat oamenilor, un optimist şi un bonom, un înţelept: Ion Iliescu. Cunosc doi oameni de mare omenie şi ireproşabili în privinţa caracterului, deci sunt o fericită.
Oameni care nu s-au amestecat în afaceri. Care n-au luat niciun sfanţ şpagă. Acest om, pentru care am făcut "pasul în gol" cu ochii închişi, intrând în administraţie, căruia i se reamintea, pe telefonul scurt, că "partidul are nevoie de bani, bărbate", când a fost instalat prefect în locul altcuiva, despre care se presupunea că "înjumătăţeşte" obolul, mi-a dat posibilitatea să cunosc mediul politic din România, din interior. Am văzut serviete cu bani, despre care se presupunea că trebuie să ajungă la Centru. Am auzit cele mai incredibile zvonuri, colportate despre "şeful cel mare" de diverşi cărători de serviete. În această atmosferă - hai să-i zic interesantă - am intrat pentru a face ce trebuia făcut. Ce trebuia făcut demult în România. Dar, dacă nu iei şi nu dai mai departe, nefiind şantajabil, devii indigest. Sigur, banii oricum şi-au urmat cursul lor, dar n-au urmat "drumul prestabilit". Aşa că primul ministru, presat de cei care îşi aduceau "contribuţia" la partid, a fost forţat să-l schimbe din funcţie. Sigur, dumnealui nu a avut nicio reacţie, eu am fost cea care a primit lovitura în plin. Ticăloşii câştigă mereu, binele învinge doar din când în când, atunci când răul devine insuportabil...
O singură vorbă a rostit acest om, pentru care eu aş intra în foc, care reprezintă întruchiparea omeniei şi onestităţii: "Dacă au avut curajul să mă schimbe înseamnă că vor pierde tot". Nu ştiu la ce s-a referit, unii au mai rupt drumurile cu tirurile cu buşteni încă trei luni, după care, partidul a pierdut tot.

Deci asta sunt partidele din România. Bursa mărfurilor. Iar mărfurile le reprezintă voturile acelora în numele cărora vorbesc aceste partide. Nu mai avem nici un partid care reprezintă oamenii simpli, în România. Nici unul.
Şi atunci, te întrebi, oare nu era mai bine pe vremea lui Ceauşescu? Deci atât de mare este mizeria morală încât chiar şi "închisoarea" ţi se pare o variantă mai bună.

Astazi fostul presedinte nu mai vrea sa candideze. Pentru el candidatura devenise o meserie. Pentru ceilalti un exercitiu de advocacy, un deal. Din fericire pentru unii, brandul PSD va pierde 50% din capitalul reputatiei intr-o singura zi. In ziua in care Ion Iliescu nu va mai candida. Din pacate pentru altii, si ma refer la miliardarii de stinga...caderea brandului poate insemna dezastrul. Un dezastru firesc care apare ori de cite ori cresterile sunt nenaturale, dopate. Sa fiti cuminti!

PS. In momentul in care Traian Basescu nu va mai candida, PD-L va disparea de pe scena politica...pentru ca, nu-i asa, brandingul portocaliilor este unilateral si fara back-up intr-o lume politica perversa si anchilozata in singurul indicator care conteaza astazi: rata de notorietate.

P.S. Despre dosarele mineriadelor în cazul Ion Iliescu - Pristanda dixit - "curat neconstituţional, da' umflaţi-l oricum"

Scumpii mei, astăzi dimineaţă mi-a venit această idee zic eu, foarte inspirată, de a candida pentru Parlamentul României, pentru un colegiu din Bucureşti. Eu chiar mă bucur că nu se mai practică votul pe liste, acum un lider-locomotivă nu va mai târâi după el toţi incapabilii... Este un semnal al reînnoirii clasei politice, pe care Preşedintele Ion ILIESCU l-a înţeles foarte bine. Partidele în sens clasic sunt entităţi perimate. Doctorul Oprescu a cântat prohodul nu doar al PSD, ci al tuturor partidelor. Iar gestul lui Iliescu de a nu mai candida aruncă o lopată de pământ peste sicriul sistemului partidocraţiei româneşti.

De acum, mai contează doar banul, influenţele şi logosul. Ne întoarcem la rădăcina democraţiei, la Grecia Antică. Noţiunea de partid în sens clasic este perimată. Dacă aş reuşi să candidez, aş candida ca independent, nu pe liste. Ca Oprescu.

Bineînţeles, am nevoie de colaboratori şi de bani... Puteţi să mă căutaţi, să comentaţi sau pe ID de Yahoo Mess mihnea2504, să discutăm detaliile, cu privire la donaţii şi la colaborarea noastră reciproc avantajoasă. Suma nu este aşa mare, se poate strânge cu puţină bunăvoinţă. Eu program am, e suficent să citiţi blogul - am peste 400 de posturi în care spun cum aş conduce Ţara asta. Vă aştept cu propuneri!

Si am facut si eu un comentariu sincer , pe care baiatu' cenzurii nu a vrut sa il aprobe:

"

Mihnea Georgescu, baiatule, tocmai ai reusit sa demonstrezi pana si celor mai sceptici, ca nu ai toate tiglele pe casa :)).
Sincer, poate ca omu' simte ca e prea batran , poate vrea sa isi scrie memoriile el si nu altii!
Dar tu ... sigur ai nevoie de o camera cu pereti capitonati!

"

Deci m-am gandit sa il pun aici!

Domnule Preşedinte,

Cred că m-am prins! Ăsta trebuie să fie planul dvs.:

1. Nu mai candidaţi acum la parlamentare, staţi câteva luni pe tuşă.

2. În toamnă câştigă coaliţia liberalo-pesedistă (mă rog, după aceea se face cu acte… plus PC, era să uit!). Îl fac Prim Ministru pe Adrian Năstase, Mircea Geoană ia Externele, Tăriceanu Economia, Sereş Finanţele etc.

3. Se schimbă Constituţia în sensul că puteţi fi Preşedinte de n ori.

4. Candidaţi la prezidenţiale în 2009 şi câştigaţi cu brio al patrulea (parcă?!) mandat.

Aşa e că ăsta e planul? Oricum e sub demnitatea dvs. să candidaţi la Plopeni. Colegiul dvs. este România, aşa cum bine spunea Divina Poetă:

http://mariabarbu.wordpress.com/2008/07/17/la-uninominal-iliescu-poate-castiga-colegiul-romania/

De fapt, ideea aceasta mi-a venit după lectura articolului Mariei Barbu…

Nu cred că vă temeţi de moarte, sunteţi liber-cugetător şi, din punctul meu de vedere, nemuritor!

Eu unul ma bucur... Altii jelesc ... ;-)

Istoria va consemna poate, peste ani si ani, daca tovarasu' a fost un personal luminos sau tenebros pentru aceasta tara amarata.

Parerea mea proprie si persoanala e ca Iliescu Ion a fost cel mult un comunist reformat, nicidecum un democrat, ca nu a inteles si acceptat Democratia, ca a incercat sa o fenteze folosindu-se de cei multi si prosti - aka mineri - sa dea inca o lovitura de stat prin mineriade, dupa acea lovitura de stat intitulata fancy de unii Revolutie.

In rest, nu ii vreau raul omului Ion Iliescu. Poate doar sa dea socoteala pentru faptele sale ...

PS: De ce locomotiva? Pentru ca asa a declarat dumnealui:

"Dacă ar fi fost vot pe liste, ar fi existat o raţiune să fi jucat rolul de propulsor pentru listele PSD. [...] În votul uninominal nu mai contează rolul de locomotivă." 1

____________________________________________________________________________

1 - http://cotidianul.ro/e_oficial_iliescu_nu_mai_candideaza_video-51963.html

Via Monitoring Media.

Şi acum a venit momentul deconspirării. Adrian Năstase i-a spus să dea cărţile pe faţă şi să vină în echipa domniei sale de consilieri. E clar! Vremea este aproape... REGELE ASCUNS al României, l-am numit pe Adrian Năstase, se va întroniza în curând ca Preşedinte al Tuturor Românilor Liberi, iar Băsescu va fi redus la rangul de simplu paj.

Trei culori ~ Implul de Stat al Republicii Socialiste Romania

Soimi Romani

Sculaţi, voi oropsiţi ai vieţii,
Voi, osîndiţi la foame, sus!...(Internationala Comunista)

Stim a noastra si mandria...

"Conform Barometrului de opinie publica in 2007 ca si in 1999 pe primul loc in topul celor mai iubiti conducatori se situeaza Nicolae Ceausescu. 23 la suta din romani il prefera. Fata de 1999 pe locul doi se situeaza Traian Basescu cu 15%, iar Iliescu cade pana pe locul trei cu 9% din preferinte."

Sunt pesedist pentru că eu cred în Valoare, nu în Impostură. Iar băsescu este un impostor şi un comunist.

Băsescu este mai comunist decât Iliescu. Ion Iliescu a înţeles schimbările vremurilor în care trăim, pentru că este un intelectual. De fapt, Ion Iliescu este o victimă a sistemului comunist, fiind marginalizat încă din 1971. Băsescu este un comunist şi un profitor al regimului comunist, ca şi ipocritul de Tismeniţki, care se face că ar condamna comunismul.

Iliescu este un vizionar. De aceea sunt pesedist.

 Prima variantă a textului  datează din 2001. Atunci scriam :

+ Pe de o parte vedem atelajul acelora care vor să ne convingă de faptul că între 30 decembrie 1947 şi până acum, eventual cu o concesie făcută pentru 22 decembrie 1989, pe teritoriul acestei ţări uitate de Dumnezeu s-ar fi instaurat un hiatus existenţial aproape total, că România, dacă ea a mai fost dincolo de textele clasicilor noştri în Limba Română, ar fi existat numai prin actul rezistenţei înarmate din munţi, cât se poate de reale şi cu legende homerice care nu au fost scrise din păcate niciodată, pentru că barzii lor au murit, prin suferinţele de nedescris ale deţinutilor politici şi înălţătoarea lor perseverare de a menţine într-un spaţiu al creierului şi al limbajului cotidian conceptele şi abstracţiunile româneşti adunate până atunci, ‘delicatese’ ale spiritului pe care oportuniştii români, de orice nivel, nu au putut să le ingurgiteze niciodată, pur şi simplu pentru că aleseseră, liberi şi nesiliţi de nimeni, să fie comunişti, apoi al “dizidenţei”, să-i zicem şi aşa, între ghilimelele de rigoare, unora dintre oportuniştii ce ajungeau să nu mai fie mulţumiţi de avantajele prin care au fost atraşi iniţial în atât de imbecilizanta structură cu şedinţe lunare, ori erau mai dese?, de spălare a creierelor, ori prin difuzia, aleatoare ca orice difuzie, fugarilor români într-o diaspora despre care presupusesem până atunci că era doar rezervaţia altor naţii, veşnic rătăcitoare în colbul lumii.

Celălalt atelaj, să-i spunem al “republicanilor”, vrea să ne convingă că RPR-ul şi-ar fi avut începutul nu între 23 august 1944 şi 30 decembrie 1947, ci cu un veac mai devreme, între elanul revoluţionar autentic al paşoptiştilor şi alegerea lui Alexandru Ioan Cuza pe tronul Munteniei. Ei vor să ne determine să uităm că “monstruoasa coaliţie” a fost o acţiune de o luciditate extremă a politicienilor români de atunci, care ştiau că puterile lumii erau absolut conştiente de artificiul alegerii din 24 ianuarie 1859, incontestabil forţată de mulţimea de patrioţi unionişti desemnaţi de adunările din judeţele ţării şi care ajunseseră până la Bucureşti mergând pe jos, purtând o brumă de merinde în trăistuţă, dar, aşa cum am spune noi acum, într-un ‘timing’ perfect, într-o sincronizare ce arăta duşmanilor noştri dinlăuntru organizarea excepţională a celor care ştiau cum să iubească această naţie. Acea coordonare în acţiunea comună între oamenii obişnuiţi după  normele acelor timpuri, dar extrem de neobişnuiţi, într-adevăr, după  ’standardele’ actuale care îl califică pe aristocraticul Radu Chesaru drept un ‘ciudat’, face oarecum nedrept diminutivul ‘Unirea cea mică’ dat sărbătorii din 24 ianuarie. Ea este ‘Unirea cea mare’! Modelul acela de cooperare umană a servit ca sursă de inspiraţie pentru romanul ‘Toate pânzele sus!’, care nouă, sufleteşte vorbind, chiar ni se pare ştiinţifico- fantastic, scris, vă reamintesc, de Radu Tudoran, sub a cărui pană construcţia corăbiei ‘Speranţa” semnifică speranţa, imensă însă realistă în acele vremuri, întru şi pentru clădirea României moderne.  Hotărârea divanurilor ad-hoc, care fuseseră în fapt prima adunare constituantă ce votase într-un mod irevocabil şi indelebil în faţa tuturor contorsionărilor interne produse de evenimentele din exteriorul nostru, atât de puternice şi lucrând de cele mai multe ori chiar împotriva dreptului nostru natural de a mai consuma oxigenul de pe planetă vorbind româneşte, forma de organizare statală  a României moderne, prin aducerea unui prinţ străin, bineînţeles din Occidentul Europei, pe tronul Principatelor Române, acţionase prin ‘lovitura de stat’ ce îl înlăturase pe A.I. Cuza, determinând astfel încetarea statutului factice al unirii pasagere, chiar dacă sincere şi incomensurabile pentru noi, prin întronarea aceluiaşi domnitor pământean în cele două  principate dunărene. Iar dinastia de România, inaugurată de Carol I, şi-a arătat adecvarea pentru că prinţii săi şi-au înţeles menirea, desigur, doar atunci când evenimentele externe îşi mai păstrau raţionalitatea.Nu este mai puţin adevărat că  şi ‘republica de la 30 decembrie’, de ce 30 decembrie?, doar pentru a coincide cu ziua de naştere a URSS -ului, şi a pregăti, într-o eventualitate cominformist gândită, aderarea RPR -ului la acea ‘Uniune a republicilor’ estice a cărei atracţie perenă ne va absorbi poate ca un black hole după realizarea oleoducului american ce va traversa Afganistanul purtând petrolul de la Marea Caspică  înspre un ţărm mai sudic, a primit o binecuvântare şi o încuviinţare la fel de istorice, prin vizita lui Charles de Gaulle în România, în luminoasa dacă nu chiar fericita primăvară din 1968 ce părea deschisă tuturor speranţelor noastre.

Neîndoios, cuvântarea generalului de Gaulle în faţa deputaţilor români, a căror calitate intelectuală  nu era chiar cu nimic inferioară  celei a parlamentarilor de acum, a fost cel mai inteligent dintre discursurile pronunţate vreodată  în faţa Marii Adunări Naţionale, discurs ce legitima, vrem nu vrem să admitem aceasta, chiar acea formă de adunare supremă în statul român de atunci, şi doar în acest fel trebuie să înţelegem insistenţa lui Nicolae Ceauşescu pe fraza “Nu răspund decât în faţa Marii Adunări Naţionale!”, de care s-a rîs şi probabil că se va mai rîde copios încă multă vreme.

În fine, să încercăm să uităm crimele perfecte, deşi ele conţin toată substanţa care îi fascinează pe scriitori, şi nu mă refer aici doar la autorii de romane poliţiste. În “Memoirs d’Espoir”, Charles de Gaulle îşi declara în modul cel mai categoric opoziţia la oricare tentativă de continuare iresponsabilă a politicilor partidelor de dinainte de război, acelea care au dus de fapt la marele debaclu al Franţei, ce a antrenat, printr-un efect de domino, mai adăugăm noi, şi debaclul României, în care stagnăm, în ciuda ‘revoluţiei’. Nu -i mai puţin adevărat că şi politica ţărăniştilor, un partid de stânga, ce a câştigat pentru România de la ruşi o minusculă parte a tezaurului, dar a pierdut Basarabia, nordul Bucovinei, Herţa şi apoi către bulgari Cadrilaterul, prin neglijarea totală  o forţei militare a ţării, să amintim numai faimoasa renunţare a lui Nicolae Titulescu la material militar din Franţa în favoarea Spaniei republicane, acţionând deci chiar împotriva tradiţiei monarhice spaniole!, tradiţie susţinută de generalul Franco, a fost la fel de vinovată. Vizita lui de Gaulle în ţara noastră afirma, pe de o parte, că soarta României continua să fie legată de politica Franţei, pe de altă parte că schimbările ce avuseseră  loc în România, chiar integrată lagărului comunist, erau, cel puţin în acel moment, pe o linie favorabilă  intereselor Franţei. Din punctul de vedere al lui Nicolae Ceauşescu, aceasta era o incontestabilă confirmare a succesului politicii sale prezidenţiale. Putem să bănuim că intenţia de confirmare a succesului politicii preşedintelui României fusese şi în planurile politicii răsăritene a lui Charles de Gaulle. Să privim faptele brute. Prima vizită de stat a lui de Gaulle la un dictator european autoritar avusese loc în Spania franchistă. Noi suntem absolut convinşi de uriaşa statură de om politic a generalului Charles de Gaulle. Însă destul de bizar, în ceea ce priveşte propriile opinii ale lui de Gaulle, acesta îl considera pe generalul Franco drept cel mai mare om politic european al timpului său. Cum a fost Franco real, cel atât de detestat de un geniu al diplomaţiei precum Nicolae Titulescu ? Să apelăm la un citat din opera unuia dintre faimoşii săi contemporani. În memoriile sale, pentru care a primit Nobelul literar, Winston Churchill scria, cu intenţia declarată de a-l înnegri cât mai mult pe dictatorul spaniol în faţa opiniei publice ‘progresiste’ : “Franco este un personaj cu ochelari de cal. El nu este în stare să vadă în faţa ochilor lui decât un singur lucru : Apărarea intereselor spaniolilor.” La începutul politicii sale, şi Nicolae Ceauşescu părea a fi sincer şi în întregime dedicat apărării intereselor supreme ale românilor.

Charles de Gaulle trebuie să fi fost tentat de vizita în România numai pentru a încuraja componenta dictatorială de tip franchist din politica lui Nicolae Ceauşescu. Acea vizită istorică  a liderului Franţei în România republicană, şi repet ideea mea că România ca statalitate diplomatic recunoscută, „la Roumanie”,  a fost într-o foarte mare măsură o invenţie franceză  din secolul XIX, trasează pentru noi şi jaloanele după care putem să judecăm succesul politicii prezidenţiale româneşti. Să-l judecăm după aceste norme şi pe actualul preşedinte al României.  Preşedintele  Ion Iliescu  a urmat o carieră politică post-decembristă, de cele mai multe ori, la începuturi, contrariantă. Domnul Octavian Paler, în a cărui totală luciditate am crezut multă vreme, a instilat prin editorialele sale virulente însă impecabil argumentate, publicate pe vremuri în ziarul ‘România liberă’, opinia că domnul Ion Iliescu ar fi fost cel care a organizat sinistra joaca de-a teroriştii, pentru a-şi consolida puterea. Abia în anul 1998 au apărut suficiente date în presa de la noi, care îl disculpă; în lumina lor, ar fi o naivitate derizorie perseverarea în a crede că acel Ion Iliescu s-a jucat de-a teroriştii. Ar însemna să-i atribui abilitatea unui geniu al răului, de felul unui Ossama Bin Ladin. Iar Ion Iliescu este departe de a fi aşa ceva. Pe de altă parte, este şi amuzant acest Ion Iliescu, în convingerea senină a domniei-sale  că este un revoluţionar de la ‘89. Domnul Ion Iliescu a înfăptuit primul său act cu adevărat revoluţionar pentru naţiunea română, şi poate că şi pentru el, ţinând seama că provenea dintr-un partid comunist, abia în anul 1996, atunci când a predat, într-un stil absolut exemplar, caracteristic unui stat democrat, puterea unui preşedinte care se revendica de dreapta. Apoi, să amintim tranziţia istorică în limbajul prezidenţial, anume folosirea adresării cu ‘Majestate’ faţă de regele Mihai I; fără îndoială, Ion Iliescu, acela de astăzi, a ajuns să fie un politician desăvârşit. În fine, chiar şi ‘Afacerea Costea’, atât de lamentabil instrumentată, i-a făcut până la urmă un serviciu domnului Ion Iliescu ; ea a arătat cât de uşor poate să fie ‘îmbrobodit’ acest om politic, totuşi politicianul post-Ceauşescu bucurându-se de cea mai mare carismă, fără nici un fel de supralicitare.Domnul Ion Iliescu mai declara în public că este sedus de ‘modelul spaniol’, însă acela post- franchist. Câştigul său în carismă ar fi fost cu mult mai mare dacă ar fi inclus ultimii ani ai epocii Franco în această ‘paradigmă spaniolă’. Mă refer la intensificarea acelei componente de tip franchist care a putut asigura stabilitatea şi succesul Spaniei monarhice de astăzi. Tentative se vedeau la un moment dat, ori cel puţin nouă ne place să interpretăm în felul acesta unele dintre gesturile sale. Succesul total al politicii sale prezidenţiale ar fi fost asigurat numai printr-o determinare de tip franchist, de racordare a politicii sale interne pe termen mai lung la tradiţie, la hotărârea divanurilor ad-hoc din secolul XIX, cele care au decis statalitatea monarhică a României. Ion Iliescu a spus odată : “Un despot luminat ar putea îndeplini un rol util în România”. Ciudat, dar aici Ion Iliescu şi Radu Mihai Chesaru se întâlneau pe acelaşi teren, în aceeaşi epocă, pierdutul nostru veac al XVIII-lea, furat de fanarioţi; oricum, cei doi nu erau singurii care credeau că secolul luminilor ar fi undeva înaintea noastră. Am putea oare decela în aceasta frază un Ion Iliescu personaj cu ascunse simpatii de dreapta? Continuarea cu un rege tînăr al Casei de România, pe care nu îl văd cu nici un chip, Doamne fereşte!, ca pe un ‘despot’, focul şi cenuşa secolului al XVIII nu trebuie în nici un caz percepute aşa, ar fi un act extrem de temerar, în mare măsură chiar riscant, pe care numai un abil politician al echilibrului, aşa cum este Ion Iliescu, ori aşa cum ar  evolua Ion Iliescu până la finalul ultimului său mandat prezidenţial, l -ar fi putut realiza. Câştigul personal, ca imagine,  ar fi trecerea accentului de la respectul popular pentru congenialitatea sa, la intrarea în istorie prin autoritatea genialităţii sale de om politic.+ 

Era un scenariu ipotetic. Ion Iliescu a ales stagnarea în congenialitate.

Titus Filipas

*am reactualizat acest post, pentru că tag –ul Radu Chesaru nu îl mai prinde

Ultima imagine care ma deranjeaza si cred ca ii deranjeaza si pe cei care sunt simpatizanti sau alegatori social democrati este imaginea lui Mircea Geoana pe scena la o petrecere de zi de nastere,  degraba executand cantare cu Phoenix.  Nu zic ca un lider de stanga nu ar trebui sa afiseze nitel lux. Dar mai discret, domnule presedinte de partid, mai discret. Mai ales in conditiile in care domnul Geoana inca nu sta intr-o locuinta proprietate personala, cum nu uita sa ii atraga atentia Sutu.

Macar ideea de a canta cu Phoenix a fost una buna, la capitolul identificare cu poporul. Ia priviti cum isi sarbatoreste ziua un mare om de stanga (ei bine, nu mare, dar maricel si cu siguranta mai mare decat domnul Geoana)...

Fostul şef al statului va pune punct carierei de parlamentar în această toamnă, odată cu încheierea mandatului de senator. În urmă cu nici două săptămâni, Iliescu surprindea opinia publică cu o declaraţie în exclusivitate pentru Cotidianul, potrivit căreia în următoarele luni ar fi urmat să ia o decizie în privinţa candidaturii la Parlament: „În primul rând, trebuie să mă gândesc dacă mai vreau să candidez, pentru că mă bate gândul foarte serios să mă retrag”.

Timpul de gândire pe care şi l-a autoacordat a expirat însă ieri, când a afirmat pe blogul său şi a confirmat ulterior telefonic la Realitatea TV că nu mai are nici o motivaţie să participe în cursa electorală.

sursa: Cotidianul.

... oarecum trista stirea publicata, insa foarte adevarata, inclusiv pe blogul personal, Ion Iliescu nu dezminte si aproba cele mentionate.

azi, insa, in masina prin oras, aceeasi Bogdan si Monica... stupidul cuplu de realizatori de matinale ma surprind: "blogul dlui Iliescu nu e citit fiindca sustinatorii sai sunt niste bunicute si niste ..." intrerupt fiind de rasetele pseudo-realizatoarei, mai mult cantarete... 

sunteti ... da... documentati ai dracu de bine:) ghinionul face ca Iliescu sa aiba mai multi cititori decat aveti poate voi ascultatori. asa ca moni draga... du-te si canta-ne ca... incanta-ne nu prea ai cum ...

later edit: raspunsul dlui Ion Iliescu:

"Pentru colegii de blog care intreaba despre stirea din „Cotidianul”

Vom delibera impreuna cu colegii din conducerea Partidului asupra acestor aspecte."