Nefăcând niciodată cu adevărat parte din lumea adulţilor, întrucât paralizia o condamnase la a fi tratată ca un copil, Katia era cel mai bun confident şi prieten al nostru. In faţa casei avea o curte mare, năpădită de buruieni şi flori sălbatice, cu un măr aplecat sub propria-i greutate până aproape de pământ, în care noi ne cocoţam, aliniindu-ne ca nişte vrăbii, pentru a-i asculta poveştile minunate si sângeroase, hazlii şi bizare, iar uneori de-a dreptul de nepriceput pentru urechile şi înţelegerea noastră. Katia era o mare povestitoare, dar nu reuşea sa păstreze niciodată intactă graniţa dintre real şi imaginar, astfel încât nu ştiam cu exactitate când se termina povestea şi începea sa ne depene amintiri din propria-i copilărie. Crescuse la o haltă de tren, în mijlocul câmpiei întinse, departe de sat si de lume, într-o izolare care uneori devenea periculoasă, mai ales iarna, când lupii înfometaţi mişunau prin împrejurimile casei si pe lângă grajdurile cu animale, sfâşiind liniştea nopţii cu urletele lor de fiara hlemetită de foame. In arşiţa toridă a zilei de vară,  simţeam gerul şi urletele lupilor atât de aievea, încât pielea ni se făcea ca de găina. Cum spuneam, poveştile ei erau de multe ori neclare si nu le pricepeam hazul, ca de exemplu istoria fratelui ei care intr-o buna zi găsi pe linia de cale ferată un prezervativ, obiect ce îi era la fel de  necunoscut ca şi nouă , drept  pentru care îl duse la gură şi încercă să îl umfle, crezând ca este un balon. Mătuşa se tăvălea de ras, iar noi, neîndrăznind sa ne dăm arama pe faţă si să recunoaştem ca habar nu avem ce e aia un prezervativ, hohoteam cu spume alături de ea, prefăcându-ne ca ne ţinem  de burta de atâta ras.

Mătuşa K. ne teroriza auzul si imaginaţia povestindu-ne cum singurul ei motan, Flocosul, se strecura într-o noapte de iarnă  in sobă, păşind tiptil pe cenuşa caldă rămasă pe vatră si încântat sa îşi găsească un culcuş atât de confortabil in care sa îşi poată petrece noaptea. Dimineaţa o vecina veni sa aprindă focul, nebănuind prezenţa bietei făpturi în adâncul sobei, la gura căreia flăcările începură sa îşi dănţuiască limbile fierbinţi. La câteva clipe după ce vecina plecă, fumul provocat de arderea lemnelor se înteţi, trezindu-l pe Flocosul din somnul sau îndelung. Îngrozit, începu sa miorlâie si sa caute o ieşire, dar singura cale de scăpare, in afară de hornul inaccesibil din cauza strictei sale verticalităţi, era gura sobei, in care focul pălălaia din ce in ce mai puternic, iar jăraticul mocnea incandescent. Intr-un final deloc apoteotic, după nenumărate miorlăituri care îţi îngheţau sângele in vene, bătrâna îşi văzu felina înflăcărata  ţâşnind ca un monstru mitic pe gura sobei si privi neputincioasa cum flăcările ii mistuie trupul, blestemându-si paralizia care, pe lângă toate celelalte năpaste si neplăceri, o expunea spectacolului crud al acestei morţi chinuitoare.

Din memoriile mele se desprinde cu claritate clipa in care am intrat pentru prima dată in casa ei – o căsuţă mică, cu cerdac de lemn, vopsită cu var alb si prispe de culoarea cicoarii. Era răcoare si umbră, dar in semiobscurul încăperii am zărit pe perete un portret în sepia al unei femei de o frumuseţe rară, cu ochii pătrunzători  si galeşi, cu  trăsăturile delicate, accentuate de un surâs graţios ce inunda chipul cu lumină si lăsa descoperit vârful dinţilor mici şi albi, ca sâmburii decojiţi ai merelor verzi din pomul aflat în  faţa casei. Portretul străjuia goliciunea desăvârşita a pereţilor albi si era imposibil sa nu iţi atragă privirea, aşa ca am întrebat-o pe bătrâna cine este femeia aceea frumoasa.

-         Eu sunt, pai cine alta!  O, doamne, ce frumoasă mai eram, când ieşeam la hora satului, aşezata in  brişcă,  cum mai roiau flăcăii in jurul meu…

Si se lansă intr-o altă poveste despre horele din sat şi fardurile cu care îşi roşea gura si pomeţii, despre imemoriala ei călătorie la Bucureşti si ocheadele pe care i le aruncau tot felul de tineri ferchezuiţi si cu mustăcioara prin parcul Cişmigiu. Dar atenţia mea era absorbită de un gând fix si obsedant, care îmi dădea fiori când reci, când fierbinţi prin tot corpul : eram sigura ca mă aflu in prezenta unui miracol. Distanţa dintre chipul aflat pe tablou si chipul actual al bătrânei nu mă umplea de compătimire si tristeţe, nici nu îmi provoca reflecţii lacrimogene pe marginea absurdităţii si cruzimii vieţii, aşa cum s-ar fi întâmplat, probabil, la maturitate. In mintea mea de copil, transformarea frumoasei în bestie nu putea fi decât rodul unui miracol necunoscut, care mi se revela mie si numai mie, prin diferite coduri si semne ascunse. Altfel, cum se putea explica aceasta metamorfoză ? M-am uitat din nou la cocoaşa bătrânei, cu aerul credinciosului care dintr-o data întrezăreşte într-o piatră sau într-un nor întruparea lui dumnezeu…certitudinea mea era atât de puternica, încât  mi se păru ca aud foşnetul timid al aripilor îngrămădite sub haină. Rămâneam ţintuită locului, sub greutatea paralizanta a propriei revelaţii, când fratele meu mai mic sparse liniştea  casei umbrite :

-         Care e soba în care a ars Flocosul ?

In acea clipa, când tocmai mă convinsesem de existenţa minunii pe care mătuşa Katia nu dorea sa ne-o mărturisească, atunci când am privit spre soba cu pricina si mi-am amintit  tragedia Flocosului, m-a apucat teama  ca acea sobă trebuia să facă parte din aceeaşi vrajă rea care se lupta în fiecare zi cu miracolului ce  înlocuise mâinile bătrânei cu aripi invizibile de înger.

In vara aceea, bănuiala minunii  camuflate a coexistat cu jocurile nebuneşti pe care le inventam, cu pregătirile febrile ale spectacolelor aşa zis artistice pe care le dădeam in fiecare seara pe terasa de lemn a casei in fata singurului nostru spectator,  incapabil insa sa îşi joace unicul rol care i se cuvenea : acela de a ne aplauda. Jucam piese de teatru improvizate, intonam cu vocile noastre piţigăiate melodii de copii, despre rate si pui de căprioară abandonaţi, laolaltă cu cântece de beţie sau de disperare auzite de la cei mari, fericiţi ca un om matur ne  trata cu acea seriozitate preţioasa pe care restul refuzau sa ne-o acorde. Amiezile, ne găsiserăm o alta îndeletnicire : aceea de a găti pentru Katia. Provocarea acelei veri era sa şterpelim de pe la casele noastre tot ce puteam si cum puteam, iar lipsa de programare si de previzibilitate se concretiza intr-o adunătura nebuneasca de ingrediente atât de diferite, încât numărul reţetelor testate era unul pantagruelic : compot de cireşe si coacăze dres cu ou, lipii cu mere si carne tocata, salata de ou cu frunze de vita de vie…Uneori, izbuteam si mâncăruri mai omeneşti, bazate pe reţete « tradiţionale », cum ar fi o tocăniţă din resturi de ciuperci de pădure sau plăcinte cu brânza cu care iţi rupeai dinţii de tari ce erau. Katia le manca cu plăcere, fericita ca are ceva proaspăt si cald la  masa.

O asemenea plăcintă a salvat-o de la o boală necunoscută şi istovitoare – sau chiar de la moarte, după spusele ei. Vara se sfârşise, vizitele noastre la Katia încetaseră,  cum se întâmpla in fiecare iarna. Era in postul de dinaintea crăciunului, post pe care dansa îl respecta cu cuvioşenie, hrănindu-se timp de câteva săptămâni numai cu fasole si cartofi. Deşi religia era un tabu in vremurile acelea si oamenii se fereau sa meargă la biserică, posturile erau ţinute cu regularitate : dreptul de a mânca ce vor si cum vor era printre singurele pe care nimeni nu îl putea sustrage oamenilor de rând. Săptămâni la rând casa mirosea a varza acra,  fasole pregătita in toate felurile imaginabile si alte mâncăruri odioase, din care laptele, ouăle si carnea lipseau cu desăvârşire. Pentru noi, cei mici, era un adevărat blestem, astfel ca in curând părinţii reduseră intr-un mod cu totul arbitrar perioada de post la o săptămâna, pe care o alegeau ei cum  credeau de cuviinţă.  Katia însă se încăpăţâna sa ţină întreg postul – poate pentru ca avea nenumărate păcate din tinereţe, după cum spuneau  gurile rele. Spre sfârşitul postului, căzu istovita, incapabilă  înghită ceva si cu atât mai mult sa se tina pe picioare, mai ales ca paralizia ii lovise la începutul toamnei si membrele inferioare. In ziua dinainte de crăciun mama s-a apucat sa coacă plăcinte, iar eu m-am ales cu nişte resturi de aluat si cu o lingura de brânza pe care am amestecat-o cu tot felul de verdeţuri, cu ceapa, mărar si altele asemenea, frământând si întinzând pana la refuz aluatul călduţ, pana am izbutit sa încropesc o plăcintă. Când fu gata, am scos-o din cuptor, rotundă ca o lună plină si am ieşit pe poarta ca o săgeată, grăbita sa i-o ofer mătuşii Katia.

 Katia zăcea la pat si avea vocea stinsă si palidă ca un fir ce sta sa se rupă. Când i-am întins plăcinta încă fierbinte, primul lucru care m-a întrebat a fost să se intereseze dacă este o plăcintă de post. Fervoarea si migala cu care o preparasem şi teama ca toate eforturile mele ar putea fi  in zadar – căci cine altcineva mai mânca bucatele pregătite de un copil  - m-au făcut sa clatin afirmativ din cap, si sa ii spun cu o voce care preţ de câteva secunde a fost străbătuta de fiorii ezitării, dar care apoi deveni încrezătoare ca si cum as fi spus adevărul si numai adevărul :

-         Este de post, are doar verdeţuri si atât ! E foarte buna insa…o sa vezi…

Adevărul este ca lingura de brânza se pierduse in marea de verdeţuri si ceapă cu care o  amestecasem, aşa încât Katia nu i-a perceput gustul. In schimb, pentru corpul ei lihnit acea cantitate minuscula de calciu a contat, mai ales că a doua zi era crăciunul si bătrâna a putut sa se înfrupte si din alte bunătăţi aduse de prin vecini. Atunci când m-am dus cu colindul in dimineaţa de crăciun, am găsit-o înzdrăvenită, cu vocea redresata si mai vie, alături de un platou cu cârnaţi si chiftele de care încă nu se atinsese.

-         Eram sa mor ! Daca copilita asta nu mă hrănea, azi m-aţi fi pomenit, povestea ea, iar mie îmi creştea inima de bucurie si ochii mi se umezeau de lacrimi, gândindu-mă cu eroică mândrie la gestul meu, a cărui amploare nu o realizasem atunci când am convins-o sa mănânce plăcinta.

Adevărul despre conţinutul acelei plăcinte, însă, nu l-a cunoscut nimeni, iar eu am rămas cu  convingerea ferma  ca unele minciuni fac mai mult bine decât adevărul gol goluţ  si de aceea trebuie iertate.

In schimb, nu am fost in stare sa găsesc niciodată leacul pentru paralizia care se extindea si năpădea parţi întregi din corpul Katii, transformându-l intr-un captiv al imobilităţii. In ultimele zile ale bolii, părinţii nu ne-au permis sa o vizitam, din cauza mirosului pestilenţial care umpluse casa si pentru a ne proteja de spectacolul umilitor si dureros al morţii. Eram oricum prinşi cu pregătirile pentru marşul militar dat in cinstea zilei armatei roşii, confecţionând steguleţe roşii si  chipiuri militare din hârtie cartonată, pe care apoi le vopseam in verde, încercând sa combinam diferitele nuanţe, astfel încât la final să rezulte inconfundabilul kaki al uniformelor militare. In  febra pregătirilor am uitat cu desăvârşire de prietena noastră, pana când intr-o dimineaţa de sâmbăta am auzit-o pe mama şoptind ceva la urechea tatălui, cu un aer grav si conspirativ. Din şuşoteala lor nedesluşita,  numele Katei s-a desprins cu claritatea luminii, astfel încât in următoarea jumătate de ora m-am strecurat pe furiş pe uşa încercând sa descopăr misterul şoaptelor mamei. Uşa era ca întotdeauna deschisa si am  năvălit împreuna cu o rafala de aer îngheţat in încăperea in care bătrâna dormea de obicei: i-am zărit conturul corpului întins pe pat sub cearşaful subţire si alb cu care era acoperită din cap pana in picioare. Toate lucrurile aveau locul schimbat, de parca cineva se apucase sa facă in sfârşit ordine in ele si un miros apăsător îmi izbi nările, făcându-mă sa îmi duc mâna la nas, dar chiar atunci am privit spre peretele unde de obicei se afla portretul si am văzut ca era gol. Am rămas pietruita in mijlocul odăii, la jumătatea distantei dintre pat si  zid, aidoma voinicilor din basme aflaţi la răscrucile de drumuri. Simţeam ca un pas la stânga îmi va descoperi un cu totul alt mister decât un pas făcut la dreapta si nu ştiam intre care sa aleg, paralizata de emoţie, când am simţit ca izul greu de excremente si mizerie stătută  se risipi ca o vraja rea si o adiere de flori de mar si iarba cruda pluti sfios peste încăpere ca o fantoma primăvăratică in miezul rece al iernii. Ştiam ca minunea s-a produs, dar nu ştiam ce s-a întâmplat si nici cum arăta, când in sfârşit m-am decis sa mă îndrept in direcţia patului, însă  chiar atunci uşa din spatele meu se deschise si auzii o voce care îmi porunci aspru :

-         Ce faci tu aici ?  Tot acum sa te vad ca pleci acasă, copii nu au ce căuta aici…hai, fuga, maica-ta ştie unde eşti ?

Era o vecină care intră cu o căldare de apa scoasă de la fântâna. Vocea ei a spart  taina acelei clipe magice si a lăsat  nedezlegat misterul in miezul căruia mă aflam. Am zbughit-o in goana pe uşă, ca dintr-un tărâm fermecat, îndreptându-mă către casă, unde părinţii îmi descoperiseră absenţa. Le-am spus unde am fost, întrebându-i cu vocea spartă  ce s-a întâmplat, m-au luat de mana cu grija, iar răspunsul lor  a sunat lipsit de orice noima in urechile mele de copil:

-         De azi înainte nu vei mai putea merge la mătuşa Katia, pentru ca a murit.

A urmat o întreaga peroraţie a bunicii mele despre oamenii bătrâni care mor si pe care dumnezeu ii ia la el, despre rai si iad, despre păcate şi mântuirea sufletului. Deşi poveştile biblice ale bunicii aveau câteodată un iz încântător de exotism amestecat laolaltă cu parfumul de tămâie al sertarelor în care dânsa îşi păstra lucrurile,  cruzimea dumnezeilor descrişi de ea mă oripila. La şcoala, învăţătoarea ne repeta cu consecvenţa de două trei ori pe zi ca dumnezeu este o invenţie menită să prostească oamenii, dar acest argument nu era de natură să trezească în mine o atât de mare ură împotriva divinităţii precum felul sângeros şi neîndurător în care dumnezeul bunicii mele înţelegea să facă dreptate. M-am aşezat cuminte si tăcuta pe scaun, mi-am sorbit ceaiul din ramuri de vişin si tei intr-o linişte plina de îngândurare, pe care părinţii mei au remarcat-o deîndată, aruncându-şi ocheade pline de compătimire fata de închipuita mea îndurerare. Nu, nu eram îndurerata, pentru că nu credeam nimic din ce mi se spunea, convinsa ca adulţii îmi ascund cu bună credinţa un adevăr pe care doar ei se consideră demni de a-l stăpâni. Ştiam că miracolul intuit de mine atâta amar de vreme s-a produs, văzusem asta, iar dovada era lipsa portretului de pe perete si corpul acoperit misterios de acel cearşaf  si parfumul sălbatic si năuc care îmi mai persista in nari. Mintea mea rămăsese blocată la clipa aceea a jumătăţii de drum la care mă oprisem si încerca sa desluşească minunea pe care as fi privit-o cu ochii mei daca as fi făcut un singur pas si daca vecina nu ar fi pătruns atât de brutal si neaşteptat in odaie.

După prânz, am tras cu urechea la discuţiile părinţilor cu o vecină venită in vizită. Tot ce am putut sa desluşesc era ca cineva dintre vecini aprinsese un foc foarte puternic in soba, pentru a putea rezista întreaga noapte gerului de afară, iar soba se încinse in asemenea hal, încât ii provocă bătrânei arsuri mortale pe  jumătatea de trup cu care  stătea lipită de soba a cărei căldura i se păru ocrotitoare şi care sfârşi prin a o ucide. Atunci, la cei 8 ani ai mei nu am priceput foarte bine tot ce se întâmplase, dar cele auzite mi-au fost de ajuns pentru a pune cap la cap faptele si pentru a oferi un răspuns tuturor întrebărilor mele: in sfârşit,  Katia câştigase lupta împotriva blestemului focului care îl mistuise pe Flocosul si învinsese astfel vraja care o  făcea captiva unui trup ţeapăn si puturos de femeie bătrână.  Mirosul de floare de măr care îmi mai stăruia in nari era dovada vie a acestei minuni si acum ştiam ca  ceea ce crezusem eu de dimineaţa a fi corpul bătrânei era de fapt conturul siluetei frumoasei Katia, despuiata de pielea-i de femeie bătrâna si bolnava şi transformata in tânăra cu ochi mari si galeşi al cărui portret dispăruse de pe perete  datorita metamorfozei. Iar eu asistasem, preţ de câteva zeci de secunde, pana la intervenţia zgomotoasa a vecinei, la această minune, întrezărind liniile suave ale corpului de prinţesă ce se reliefa sub aripile albe si uriaşe de fluture pe care eu, in prostia si zăpăceala acelor secunde, le crezusem a fi un simplu cearşaf.  Ce nu am reuşit sa înţeleg niciodată în toată copilăria mea  a fost motivul pentru care părinţii mei, laolaltă cu toţi adulţii, ne ascunseseră cu atâta grijă adevărul şi  inventaseră acea poveste  penibilă şi tristă a morţii...

Imi suna telefonul si incep a vorbi in romaneste, limba pe care normal bietul copil nu o cunoaste; Lieve se intrerupe din joaca, se apropie de gard si ma priveste. Ii fac cu mana si zambesc dar imi continui conversatia. O vad cum se intristeaza si ma priveste aproape plangand. Termin conversatia iar ea timida si usor speriata si imi spune: ''mie imi place de tine si iti dau voie sa traiesti in lumea noastra, dar sa nu ii chemi la telefon si pe ceilalti extraterestii, ca nu o sa avem destul aer sa traim toti''.....

S-ar părea că o relaţie se stinge în momentul în care apar minciunile. Cu fiecare picătură de neadevăr, stingi inocenţa. Cum rămâne cu minciunile necesare dar nevinovate? Este adevărul cea mai bună soluţie întotdeauna? Depinde de situaţie, dar nu poţi şti acest lucru până nu încerci numai una din ele.

Piesa de mai jos nu este chiar nouă dar versurile sunt pline de esenţe:

Un fel de-a mai lungi, cea mai frumoasă zi
Ar fi dac-am mai putea minţi.
Am da ceasul înapoi, ai fierbe două ouă moi
Mi-ai spune că-n casă, suntem doar noi.

Tăcerea te-ar ajuta, să scapi de-ntrebarea mea
Din toate-ntrebările, cea mai grea
Când seara s-ar face gri, nu te-ai mai putea stăpâni
Din baie la telefon, ai vorbi.
Cu glasul întunecat, cu aerul îmbufnat
Orice numai să mă vezi, plecat.
Şi-atunci te-ntrebi mai ştii, cea mai frumoasă zi?
A fost la-nceput când nu mă puteai minţï.

Ele pot fi oferite de trezitul într-o zi în care ştii că nu ai nimic de făcut, de primul sărut, de băutul unui pahar cu apă când ţi-e sete, de o baie în mare la miezul nopţii, de un prieten care te ajută atunci când crezi că eşti singur, de lipsa durerii după o perioadă lungă în care ai fost bolnav, de mersul prin nămeţii de pe munte, de revelaţii conştientizate şamd.

Toate astea şi multe altele ne dau senzaţia unei plăceri simple şi curate. O bucată limpede din viaţă. Un moment pe care îl trăieşte copilul din tine. O secundă în care îţi aminteşti cu surprindere că eşti om. Şi, deşi de cele mai multe ori, ne stau la îndemână toate aceste, le ignorăm şi le trăim foarte rar. Deşi ne plac şi le ducem dorul, ne îndeletnicim cu ele prea puţin.

Atunci I-au adus nişte copilaşi, ca să-Şi pună mînile peste ei, şi să Se roage pentru ei. Dar ucenicii îi certau.
Şi Isus le -a zis: "Lăsaţi copilaşii să vină la Mine, şi nu-i opriţi, căci Împărăţia cerurilor este a celor ca ei."

Carl Hiebert, are o carte extraordinara despre copilaria intr-o comunitate menonita (Us Little People). Simplitatea si inocenta se imbina cu responsabilitatea intr-o copilarie traita in natura, dupa legi neatinse de viciile tehnologiei.
Istorioarele copiilor ne redeschid ochii inocentei, adaugand cuvant miscatoarelor imagini pe care Carl le realizeaza in aceasta comunitate.

Pentru cei ce au posibilitatea, cartea este disponibila pe chapters.indigo.ca

Pentru un moment, mi-am inchpuit ca aceasta personalitate atat de puternica, inzestrata cu o vointa fara limita si fara lege [pamanteasca] este EDENUL meu. Am crezut ca buchetul de fericire, brodat de ea pe opalul diminetelor mele, isi va pastra mereu culoarea florii mele preferate. Sufletul meu, atras irezistibil inspre ea, astepta cu fiecare bataie a inimii tacerea ei sa strige: Tu esti cel ce ma-nplineste atat de bine! Singura mea dorinta in noapte de IUBIRE este sa raman captiva in bratele tale si la lumina unei singure lumini ochii nostri sa scanteieze fericire, intocmai ca si amnarul! Inchide ochii pentru o clipa pelerinule, dupa care ... vino sa-mi furi gandurile!

Valurile marii urlau la mine cu tipat de pescarus.

Tu esti in fata mea, intind mana ca sa te-ating dar nu intalnesc decat golul [vidul] .

Iti strig numele tau, sonor ca si-un blazon, dar nu primesc decat ecoul. Absenta ta ... inima mi-o strange.

Intr-o singura clipa...cat de departe ai plecat! Mult prea departe de mine! Doar gandurile mele te-ar mai putea ajunge.

Gura ta pe buzele mele, privirea ta in ochii mei, numele tau in capul meu ...Tu esti gravata acum in mine.

Eu, pelerin si peregrin, nu mai am nicio-ndoiala. Acum sunt sigur, ca esti o parte din mine, pe care mereu as fi vrut sa o cunosc. Inainte de tine simteam ca ceva-mi lipseste. Nu stiam ce. Acum stiu. In toti acesti ani ... erai tu floarea mea rara si pretioasa, pe care am s-o pastrez vie in gradina mea secreta.

Dimineata se-apropie. Bucuria si tristetea sunt inseparabile. Ele sunt, ele traiesc impreuna si daca una se-aseaza cu mine la masa, cealalta se acomodeaza-n pat.

Pelerinul este in realitate o balanta ce are pe talerul stang tristetile si pe celalat bucuriile sale. Pentru a ramane in echilibru [precar] are nevoie de indiferenta si nechibzuinta ta.

Din liniste se-asterne speranta ... Miroase deja a lemn de tuia.

In ochii tai ma pierd si ma descopar. Tu nu esti decat noptile mele albe si zilele mele negre.

Gratie tie, cu tine ... Si pentru tine!

Este oare justificat la vârsta noastră, în mediul ce ne înconjoară, vreun gest ce ne poate trăda originea juvenilă până la urmă, căci omul nu se naște din embrion, omul se naște, mai degrabă se construiește, pe temelia copilului de odinioară. De multe ori, acea perioadă ni se pare desprinsă dintr-o altă viață, și așa și este, nu neaparat din punct de vedere temporal, dar spațial este clar că noi trăim în altă lume decât copilul ce am fost. Un copil nu are noțiunea de timp, decât ca element organizatoric al unei activități repetate și repetabile. Când ești copil, timpul nu îți este nici prieten, nici dușman, el este doar un element oarecare al universului. Când ajungem la stadiul în care interpretăm timpul ca acțiune, și nu ca obiect, atunci începe drumul nostru spre pieire. Atunci apare egoismul, atunci dispare inocența, mai ales pentru că ne dăm seama că timpul acționează într-un singur sens, din fericire ireversibil....Am deviat, plecasem de la momentele de inocență, care par astăzi anacronice poate, și sincer, e posibil ca acest lucru să fie pe deplin justificat, nu pot spune asta cu exactitate în clipa de față... ceea ce pot spune însă cu siguranță este faptul că nu pot îmbrățișa abnegația unor persoane pentru un hedonism de care pretind că încearcă să se elibereze, independent de propriul Eu, independent de propriile convingeri, de propriile stări sufletești. Uneori, te simți copil când ești iubit,categoric nu și când iubești

Renaşti precum un ghiocel.Iubirea renaşte, natura ia viaţa.Eu culeg ghiocei.Tu eşti un ghiocel.Câtă inocenţa.Primavara-mi vei fi tu.Vara-ti voi fi,caci vara-mi vei fi.

Ce soare puternic.Primăvară-ţi voi fi eu, căci tu-mi vei fi primăvară.

Zâmbeşte la soare.Deschide ochii, nu o să doară.

E o zi frumoasă şi simplă.Lucrurile simple ne fac fericiţi.

Aminteşte-ţi.Nu nu,nu-ţi aminti.Doar trăieşte.Noi nu trăim din amintiri.

În timp ce pregăteam clipul de mai jos astfel ca să vă puteţi bucura şi voi de imagini, mă gândeam...

Câtă copilărie ne trebuie ca să ajungem preferaţii Domnului nostru? Ca să oprească El tot ce ar încerca să ne ţină când vrem să-I sărim în braţe...

Cum văd copiii realitatea? Nu sunt ei adevăraţii poeţi? Ei nu ştiu să gândească altfel decât în metafore. Şi alea nemânjite cu mizeria lumii... Îmi amintesc de experimentul Zaica, poate vă voi spune ceva despre asta dacă nu mi-o lua-o altcineva înainte, sau dacă nu mi-a luat-o deja. Îmi amintesc de copilaşul acela care spunea că "sifonul este o apă cu picăţele"... Nu vă pişcă deja la limbă?

Îmi amintesc despre nedumerirea unui copilaş de vreo patru anişori, atunci când a studiat puţin mai atent realitatea care eram eu. Din cauza bolii, tremur.

El m-a privit, m-a privit un timp, apoi m-a întrebat: "Nenea, 'da ţie ţi-a fost frig şi ai rămas aşa?"

De multe ori, în inocenţa lor, copiii pot fi cruzi. Şi totuşi Împărăţia este a unora ca ei. Oare nu ni se pare că şi Dumnezeu e crud câteodată? Atunci imaginaţi-vă iubirea Lui. Faceţi asta ca un copilaş... 

 [googlevideo=http://video.google.com/videoplay?docid=-6850495051700422232]

Vreti să ştiţi mai multe despre Zolan? Căutaţi aici.

Heima.

Descoperire de fascinaţie maximă.

De ce? Pentru că filmul dincolo de subiect mi-a încântat persistenţa retiniană cu unul dintre cele mai frumoase vise umane, cel al întoarcerii timpului, un fel de retourn to inoccence.

Aşa Iceland e acasă şi pare un paradis regăsit. Şi culorile toate par ireale, de vis. Iar fundalul Sigur Ros are efect superb.

Concluzia: dacă descoperi ceva ce îţi place şi faci asta ca o pasiune, toată lumea va rezona cu tine..

[2007, regie Dean DeBlois]

Stateam si fumam intr-o seara o tzigara asteptand nu stiu ce dracu', langa vitrina unui magazin. Ploua, era spre seara si era vreme cam nashpa. De undeva, de nicaieri, apare o fetitza ingaimand ceva de genul "Nenea, n-aveti sa-mi dati si mie cinci mii ca am un frate mai mic acasa" sau ceva de genul asta. Nu cersitul in sine m-a frapat ci naturaletzea dezarmanta cu care cersea. Fetitza aia cershea cum respira, natural, fara nici un fel de hop, de hiatus, de nod in gat. Era ca si cum mi-ar fi zis "Nenea, v-ati murdarit pe maneca". Pur si simplu. A plecat la fel cum a venit, tzopaind de parca era soare si sarea coarda. Si mi-am dat seama ca eu sunt ala anormalul, nu ea. Ea se purta dupa cum simtea, in timp ce in mine urlau toate normele si regulile cu asa da, asa nu, asa e bine, asa e rau, pe cand in copilul ala viata era simpla si fireasca, de la mama ei...

M-am bucurat de curand pentru nu stiu ce chestie minora care mi-a facut mare placere si mi-am dat seama ca murim putzin cate putzin daca nu mai ramanem, macar un pic, copii. M-am bucurat ca un copil, m-am bucurat firesc si din toata inima, uf! ce bine a fost... Uitasem.

Alerg din ce in ce mai repede. Alerg spre un nu-stiu-ce, inspaimintat, infricosat ca un biet ierbivor haituit de o legiune de fiare infometate. Mirosul propriu de sudoare, de umori corporale vulgare, ce apropie atit de mult omul de animal incit, uneori, ii confunzi, ma impresoara. Alerg continuu, neobosit, hranit de o energie necunoscuta ce-mi da forta sa alerg, sa alerg mai departe, cu energia unui schizofrenic in plina criza.
Somnambul ratacit intr-un labirint de copaci si tufe scunde, de crengi frinte, pe care a crescut nepasator muschiul, ce ranesc, cu dintii ascutiti din lemn, picioarele, miinile, trupul.

Sunt ranit!

Sint ranit, dar nu imi pasa. Alerg mai departe spre negura necunoscutului. Ranile isi deschid usor gurile micute, cu buze insingerate, cersind alinare sau, poate, hrana, asemeni unui pui plapind, parasit in cuib.

Dar nu imi pasa. Alerg, cu toate ca durerea incepe sa-si descarce toxinele; pulsul creste, la fel si concentratia de adrenalina din singe, schimbul de "informatii" intre butonii terminali ai neuronilor se inteteste, intr-un ritm din ce in ce mai alert.

Inspir si expir, hulpav, aerul.

Plaminii imi par neincapatori, hemoglobina incapabila de a transporta oxigenul la viscere, in muschi, muschi ce se contracta spasmodic intr-o ultima fortare.

Salt... si... abis, intuneric.

Sint o umbra care se amageste cu delicatele forme inexistente, refuzind a le abandona in oceanul timpului.

Ma tirasc prin nisipul fierbinte al desertului, fara scop, fara ideal.
Sint un monstru, un monstru insufletit de fanteziile unui copil speriat de intuneric, ce invoaca agonic imbratisarea binecuvintata a mamei, un monstru cu gheare lungi, din mina de creion... un scriitor, alergind dupa o idee in abisul inconstientului.

Dar turma merge mai departe, politicieni se înghesuie să facă pe credincioşii şi îndureraţii, cei din mass-media se înghesuie să îî mediatizeze, oamenii de rând se înghesuie să-l plângă iar slujitorii lui D-zeu pe Pământ îşi scot ţoalele de la naftalină şi tomurile cu canoane prăfuite să mai îndruge nişte minciuni.
Când vor eradica oamenii de ştiinţă gena prostiei (bineînţeles nu există aşa ceva) oare ...

P.S.: Da, sunt un mic ateu, anti-teist şi activist împotiva ipocriziei.

Tautologia:
Dacă te naşti în România, ai 99% şanse să mori aici în sărăcie. Cum ?!

Toţi care prezintă oameni de succes, poveşti de succes, români fericiţi,
care au reuşit la început îmi stârnesc curiozitatea, poate uşor respect şi admiraţie.
După 5 minute redevin lucid şi îmi aduc aminte că pentru fiecare
poveste de succes sunt alţi 99 de amărâţi care suferă , care n-au avut pur
şi simplu acelaşi noroc. Ba în România raportul creşte, fiind cam 1 la 1000.

Doar 18.000 de romani castiga 2.000 de euro pe luna.
Cam 200.000 o duc bine si cam 2 milioane nu ar trebui să se plângă conform declaraţiilor de venit.

Deci oricum am da-o, fie 1 din 1000 o duce excelent, fie 1 din 100 o duce foarte bine, fie 1 din 10 o duce bine, în orice caz majoritatea e săracă.

Ce-am văzut azi şi m-a făcut să scriu asta:
- o fetişoară drăguţă croitorează într-un sweat-shop, o alta într-un magazin de
vânzări pantofi de calitate îndoielnică, o alta înpărţind flyere (asta pentru că sunt în
căutare :P )
- cerşetori non-ţigani vreo 5-6
- un autobuz întreg, 45-50 de persoane sărace şi triste
- un Q7 şi un tanc de maşină americană, Chrysler cred

Ce mă deranjează e că mulţi din ăştia 99 din 100 nici nu realizează că sunt nişte amărâţi, îşi
iau nişte ţoale pe ei, un celular şa care nu pot plăti factura etc şi se dau fuduli.
Ca purtaţi bascheţi sau tocuri, tot veţi coborî din blocuri ! (Quote: Paraziţii)

Later Edit: Sunt şi destui modeşti şi respectabili totuşi.

PS: Totul e rău !