It's uncomfortable. I get impatient and want the feeling to go away. It feels like there is something that needs doing; but I don't have a clue what it is. It's the same feeling I get once in a while when I walk into a room and forget why I'm there. If I try to force myself to remember, it only drives the thing I'm trying to remember farther from my grasp.

In her recent book, "The Second Half of Life", Angeles Arrien explains:

Indigenous people of the American Southwest believe that to cultivate wisdom and character you must develop the capacity to be fluid and flexible like water, warm like fire, and solid like a mountain or you will experience soul loss. Its symptoms can take the form of inertia, apathy, anxiety, emptiness, depression, futility, or numbness. It may also appear as confusion, preoccupation, restlessness, self-doubt, irritation, a tendency to be extremely critical, or a lack of vitality. These states often signal the end of something important, such as a long-term job or relationship, and the recognition that something new and regenerative has yet to emerge.

Arrien goes on to say:

...it is essential...to listen deeply to what we may be longing for and to recognize restlessness and dissipation as a sign of the soul urging us to grow and move toward something new.

The disturbance I feel is the truth of my heart letting me know it's time to enter a new chapter in my spiritual growth. Far from being something negative that I want to be rid of, it is a signal to be on the look out for the path that will lead me to the next gate I will pass through on my journey.

I have to be patient and alert. I must not try to numb myself; but feel the unease fully. I will do my best to turn into this feeling and not away from it.

And always, I must trust that my heart knows what to do.

In fact, the dis-ease I feel is merely my heart reminding me that the journey is long and I must be on my way to a new, unexplored place...

...if I am ever to make it home.

pete

Mă mai întreabă lumea (n-o să zic multă lume) de ce eu n-am boyfriend. Hei, imi apare o grimasă numai când scriu/zic. Imagine that. Nu ştiu nici eu, le spun de fiecare dată că nu-mi place de nimeni; încă - să sperăm că se poate spune "încă". Din câte îmi dau seama, am o mare imagine despre cum ar trebui să arate toată treaba - cum ne cunoaştem, cum e "prima întâlnire", cum e primul futai (da, normal că şi asta). Bine, problema e că foarte (şi accentuez) puţini tipi s-au conformat pe tiparul ăsta.

O să fiu bluntly honest. Dacă stau bine să mă gândesc, I never actually had a real boyfriend. Pe de altă parte nici candidaţi n-au fost. Bine, a fost violonistul ăla de care m-am îndrăgostit când aveam 18 ani, dar el avea 19 şi era la fel de fucked-up ca şi mine.

Din cât îmi dau seama ăsta a fost cam cea mai apropiată experienţă "amoroasă". Când mă gândesc că am "suspinat" aproape doi ani după el îmi vine să-mi dau pumni. Da' în fine... încă de pe atunci era un suspinat pasiv. Un telefon din când în când - "ce mai faci? când mai ieşim la o bere?" - ieşit la o bere de vreo două-trei ori, bineînţeles cu masca de fier pe faţă şi cu nasul în tavan. Bine dracu' că mi-a trecut, şi oricum n-a fost aşa melodramatic. Ştii, nu mai ştiu nimic de el de ani de zile. O mai avea acelaşi număr de telefon? Eu da. O mai fi la fel de frumos. Ha, asta nu. Stai, mi-am adus aminte. L-am revăzut după vreo câţiva ani... cred că eram în anul doi de universitate. Şi, ce coincidenţă, era ziua mea. Fusesm în oraş cu gaşca, şi mă întorceam acasă. Nu-mi vine să cred că mai ţin minte treaba asta. Şi veneam pe jos de la Unirii spre Universitate, şi spre casă. Nu-mi aduc aminte unde ne-am întâlnit, dar a fost o chestie absolut neaşteptată. Îmi aduc aminte însă că avea o oarecum rablă de maşină (nu mai ştiu ce era) - vezi, poţi conta pe mine întotdeauna să observ lucrurile care contează. Anyways, ne-am dus în club. Nah ca să vezi - dintre toate bodegile. Şi colac peste pupăză eu eram elengatisim, în nici un caz de mers în club... Eh, whatever. Din câte îmi aduc aminte mă cam luase un oarecare sentiment "din ăla". În club am cunoscut nişte prieteni de-ai lui... parcă nu mi-a plăcut nici unul. Oricum, nu poţi să socializezi în club - muzica e prea tare; acolo se vorbeşte limbajul trupului (pardon, pulii), şi se ascultă vocea aceleiaşi puli.

Totuşi, am plecat "bine", nu de plictiseală sau draci. Ah, da' nesimţitu' dracu' nici nu m-a dus până acasă. Lăsase bolidul pe la Universitate pe undeva, şi mi-a trântit-o că nu ştie dacă îi ajunge benzina să mai ajungă acasă. P-a mă-tii, oricum în 15 minute sunt în casă, puteai să faci în pula mea un efort. Ah, şi m-a pupat... pe obraz. Nah păi să nu-i zici vreo două? Pe de altă parte, în seara aia nu m-am văzut aşa disponibil. Cred că dacă am fi mers la vreo bodegă n-am fi avut despre ce vorbi. Ce-am mai făcut? Păi ce dracu' să fac... am obţinut tot ce-am vrut până acum, normal... ei nu chiar în cuvintele astea, da' asta e esenţa.

Ştii ce e ciudat? Când ne-am cunoscut am avut un click instant. Cred că încă mai ţin minte perfect seara aia. N-o să-ţi povestesc acum toate detaliile, dar atunci aveam ce vorbi. Ei, probabil că ne-am îndreptat în direcţii diferite, nu?

Am impresia că era vara anului în care mă despărţisem de Valentin - pardon, el se despărţise de mine. E foarte posibil ca atunci să mă fi convertit eu în hardcore bitch. Sau nu, mai degrabă a fost din cauza lui Qu. Din cauza lui Valentin cred că m-am apucat de fumat.

Că tot veni vorba. El a fost cea mai lungă relaţie - poate singura pe care am avut-o. Nu mai ţin minte exact cum ne-am cunoscut... a fost tot ceva de genul internet, tehnologii, bla bla bla. Ştii, dacă stau bine să mă gândesc nici măcar nu era aşa de frumos. Şi totuşi, avea ceva. Draci, acum nu mă întreba de ce mi-o fi plăcut. Poate pentru că nu aveam altceva de făcut.

Ah, şi apropos de asta. L-am revăzut, acum câţiva ani. Totalmente casual. Eram la Unirii cu o prietenă - cu prietena mea cea mai bună. Era p-acolo, în faţa magazinului, probabil aştepta pe cineva. Am făcut lucrul pe care îl blamează toţi prietenii mei. Am trecut pe lângă el fără să-l observ. Nu ştiu dacă el m-a văzut pe mine. Sincer, nici nu cred că m-ar mai recunoaşte. Nu ştiu ce i-aş fi putut spune. De fapt, la o adică nici nu voiam. Fie trecutul trecut. Singurul cu care nu pot să aplic asta e Qu. Aşa că am mers mai departe, şi nu i-am spus Zorei nimic, decât după o vreme - când am amintit aşa în doară "ştii, odată când eram cu tine pe la Unirii l-am văzut pe Valentin".

Lui trebuie însă să-i recunosc un mare merit. Bon, partea a doua că e că el a fost laş, sau nu ştiu - aşa am văzut-o atunci şi aşa mi-a rămas. Nu ştiu, poate am mai povestit despre asta. O să-ţi spun: atunci eram mic şi prost şi naiv, şi nu ştiam cum se procedează. Nu ştiu dacă acum "I know better".

Poate între noi a fost puţin forţat. Am început să ne vedem destul de des destul de repede - "gli incontri divennero asidui e frequenti". Şi îmi aduc aminte cam cum se petreceau întâlnirile noastre - anume, comentam diverse chestii la lumea de pe stradă; majoritatea timpului oricum. Cel puţin după ce ne-am cunoscut. În acelaşi timp, eu Zora şi Ştef ne împrieteneam din ce în ce mai mult. Ele spun că îşi puneau oarecari semne de întrebare.

Asta e prea nostim ca să nu-ţi povestesc. Era clar că se întâmpla ceva. Devenea destul de greu să ascunzi/maschezi bipurile şi mesajele pe care le primeam de mai multe ori pe zi, când eram la şcoală. Clar se întâmpla ceva, şi n-am putut să neg că... în fine, mă văd cu "cineva". Dar încă nu ştiau nimic. Ţin minte că zilele alea Zora nu venise la şcoală, şi nu prea ne văzusem. Într-o seară, mergeam cu Ştef spre casă. Şi evident, cum fac femeile (nu?) a început să mă tragă de limbă. Lucru la care n-am putut rezista foarte mult (iar, puterea lor, nu?). Voia un nume... şi până la urmă i l-am dat. Într-o formă total androgină. Apoi într-o altă zi - ne întâlnisem toţi trei să mergem la examen. Ţin minte şi acum când m-am urcat în troilebuz, şi ele două erau pe scaun, şi Zora îmi arunca o privire. "Adică, ce e asta ce-mi spune Ştef? Hai, varsă tot". În fine, am bălăcit-o şi de data asta, dar nu mai ţin minte ce am spus.

Pe de altă parte, noi doi porumbeii discutam despre problema "coming out". Eu vorbeam într-una despre Zora în sus şi jos, el la fel avea o prietenă bună despre care tot vorbea. Aşa că ne-am decis să "le spunem". Da, în fine, probabil că era beţia iubirii. Dar acum, în lumina înţelepciunii, îţi spun - nu l-am iubit niciodată, a fost altceva. Deja chestia asta era pe creierul meu de ceva vreme... probabil de când începuseră mesajele cu "te iubesc" - adică după vreo câteva săptămâni. Acum dacă mi-ar spune-o cineva, foarte probabil -aş râde în nas.

Nu ştiu de ce, dar eram într-un fel de extaz. Dar nu era iubire; nu avea cum. Ideea e că pur şi simplu simţeam că trebuie să spun cuiva, sau o să explodez. Cred că eram încântat de ideea de a avea "boyfriend"-ul. Am luat-o pe Zora la telefon că trebuie neapărat să ne vedem, că urgent, că trebuie să-i spun ceva. Şi ea a crezut că aveam "girl-trouble". Ha! Ei, şi în fine, ne-am întâlnit, să zicem că eram nervos, dar oricum nu mai aveam cum s-o dau la întors, şi nici nu voiam. Aşa că i-am spus-o. Nu mai dau alte detalii, sunt irelevante. A vrut să-l cunoască, l-a cunoscut, şi cam atât. Problema, dacă putem să-i spunem aşa, e că el nu s-a ţinut de partea lui din înţelegere. Nu mai ştiu ce mi-a spus, dar în fine... ideea e că nu s-a ţinut. Oh well... life went on.

Ştii, poate că în subconştient am luat-o ca pe o trădare. Oricum l-am învinovăţit după ce ne-am despărţit. N-am invocat trădarea ca motiv, ci slăbiciunea. La o adică, el o cunoştea pe "a lui" de când erau copii, eu o cunoşteam pe Zora de câteva luni.

Să nu mă întrebi de ce ne-am despărţit. Nici eu nu ştiu. Bine, acum să zicem că pot să văd motivele pentru care era o idee bună. Atunci nu. Am relativ suferit câteva săptămâni, m-am apucat de fumat oarecum din draci, am ascultat multă muzică de jale, şi eventually I got over it. Evident că mi-a trântit-o şi p-aia cu "hai să rămânem prieteni". Puişor, eu nu pot rămâne prieteni cu cineva care mi-a supt pula (şi cui i-am supt pula). Crede-mă că am încercat de câteva ori să mai ieşim în oraş - n-a mers. Okay, voi recunoaşte că nu-mi trecuse ranchiuna... şi mie nu-mi prea trece niciodată. Într-un final pur şi simplu am pierdut legătura... şi n-am avut o mare tragere de inimă să o reiau. Până să se întâmple asta cred că au mai fost evenimente, dar nu-mi aduc aminte acum.

Acuma, după cum îţi spuneam despre despărţeală, atunci n-am văzut relaţia asta aşa cum era. Şi anume extrem de plictisitoare. Culmea e că eu sunt orice numai plictisitor nu. De asemenea sunt şi genul easy-going - deşi nu dau impresia. Am (sau cel puţin aveam) un nivel destul de mare de toleranţă. Atât timp cât un lucru nu mă deranjează, la modul să-mi displacă profund, n-am nici o problemă să fac lucrul respectiv.

Uite... de ce era plictisitor. Mergeam mereu în aceleaşi locuri. De fapt, cred că erau vreo două locuri. Pe atunci era la modă Cafeneaua Actorilor; cred că de atunci am căpătat o aversiune pentru locul ăla. Al doilea nu mai ştiu care era. Apoi, erau discuţiile. Acum vreau să cred că dacă mi-am pierdut câteva luni din viaţă cu el, conversaţiile aveau şi ceva substanţă. Dar ce-mi aduc aminte erau comentariile non-stop despre cum arată X sau chestii de genul. Acuma, mă ştii, am o mare tentă maliţioasă, aşa că astfel de chestii erau oarecum simpatice. Totuşi, orice exces strică. Şi exces era.

Şi ultima chestie... de asta îmi amintesc cu cel mai mult umor. Mergeam în club în fiecare weekend. Era ca o lege. Dacă nu era sâmbătă, era vineri. Acolo era locul lui preferat de comentat. Bine, să recunoaştem, ca şi în ziua de azi, şi atunci erau diverse de comentat. Şi ţin minte că erau diverse personaje cărora le dădusem porecle. Ei erau acolo în fiecare săptămână, ca şi noi. Stau şi mă gândesc acum, că nu era un comportament foarte matur. Bine, eu aveam 20 de ani sau mai puţin - ce era să ştiu eu? Da' el trebuia să ştie mai bine, în pula mea.

Să-ţi povestesc ce făceam la club? Ne giugiuleam toată noaptea! Ţi-e rău? Bine, eu de fapt voiam să mă zbânţui, să mai fac şi altceva. Dar ţi-ai găsit cu cine. Nu puteam să dansăm, el "nu ştia". Şi crede-mă că n-a ţinut aia cu "te învăţ eu, e uşor, doar mişcă-te". La un moment dat trebuia să mă descurc singur, da' în fine.

În definitiv, mai bine că ne-am despărţit. I know I was better off. Apoi l-am cunoscut pe Qu. Ceea ce s-a mai întâmplat între timp probabil nu are relevanţă. Nu mai ţin minte. Despre Qu deja am vorbit multe, nu? El a fost ăla care m-a ţinut în "agonie şi extaz" pentru prea multă vreme. Şi, în continuare, singurul după care mi-ar putea părea rău.

Între timp am crescut şi eu. Aş zice că m-am maturizat (sau poate nu). Cu siguranţă m-am schimbat, sau m-au schimbat. Au mai fost şi alţii care, să zicem, mi-au marcat existenţa. Şi ei ar merita menţionaţi pe undeva. Dar altă dată.

Parcă toată povestea începuse cu "de ce sunt single?". Ştii, cred că e din cauză că niciodată nu am fost "al cuiva", şi nici nu mă văd genul care ar fi. Să fie din cauza la prea mult "eu" şi mult mai puţin "tu"?

Am răspuns că mi-e pur şi simplu lehamite să merg la date-uri. În ultima vreme ăştia cu care am ieşit se pot considera "norocoşi" că m-au prins cu chef să ies din casă. Să vedem de unde vine lipsa de chef...

Probabil am mai spus-o. În alte vremuri, am avut destule experienţe. Ba chiar, unii au făcut ochii cât cepele când au auzit statistici. Şi nu mă laud cu asta, pentru că la o adică nu mi-a adus mare lucru. Prin experienţe nu vreau să spun neapărat sex, ci doar că am cunoscut tipi. E firesc să ştii mai întâi care e piaţa, nu? Ei, nu, nu mi-am tras-o nici măcar cu jumătate din câţi am cunoscut. Dar în fine. Problema e că foarte puţini mi-au plăcut atât de mult încât să mai încerc a doua oară - şi, ce bine, nici ei n-au încercat. Dacă aşteptaţi să mă strofoc eu (din nou), să mă sugeţi. One time is enough!

În fine, după câteva serii d-astea începi să te întrebi. La ce bun? Oricum e foarte probabil la fel ca oricare altul. So why the fuck? De ce să mă rad când n-am chef, de ce să stau să mă gândesc cu ce mă îmbrac - când pot foarte simplu să-mi iau jeanşii şi un tricou, de ce să stau nu ştiu cât în oglindă aranjându-mi părul, şi toate astea pentru un fiasco, când aş putea foarte bine să nu. A, şi ce e cel mai rău: trebuie să te faci că chiar te interesează despre celălalt. Ori, sincer, mie mi se cam foarte rupe. Şi nu ştiu de ce. Poate din cauză că nimeni nu vrea să spună ceva interesant. Când mă întreabă pe mine, pot să vorbesc despre chestia aia câteva minute; când întreb eu, obţin răspunsuri din una-două propoziţii. Şi cel mai rău mă oftică aia cu "spune-mi despre tine"; okay, recunosc că uneori o mai folosesc şi eu. Dar despre mine... ce să-ţi spun... citeşte în pula mea cartea! Atfel, eu... de unde să încep. No fucking clue.

It's a crazy world out there, monşer. Şi totuşi... cum mă ştii... nu renunţ niciodată. Cum înapoi nu putem să ne ducem, putem merge doar înainte. Cred că în definitiv nu sunt chiar aşa de greu de "abordat"... doar n-o fi ca la loterie - dacă apeşi butonul care trebuie, o să funcţioneze.

Eh... asta chiar a fost lungă. Poate oarecum fără sens? Ce dracu' vrei, e noapte, n-am putut să dorm, citeşte şi tu printre rânduri.

]]> http://touchstones.wordpress.com/?p=109 Sat, 28 Jun 2008 20:39:23 +0000 Pete Reilly http://touchstones.wordpress.com/?p=109 This harsh and splendid land

With snow-covered rock mountains, cold crystal streams,

Deep forests of cypress, juniper, and ash

Is as much my body as what you see before you here.

I cannot be separated form this or from you.

Our many hearts have only a single beat.

pete

 The Egyptians built an enormous labyrinth that Herodotus visited in the fifth century, B.C.  (That's right.  Not B.C.E.)  A quote from Herodotus' Histories:

"It has twelve covered courts - six in a row facing north, six south - the gates of the one range exactly fronting the gates of the other. Inside, the building is of two stories and contains three thousand rooms, of which half are underground, and the other half directly above them. I was taken through the rooms in the upper storey, so what I shall say of them is from my own observation, but the underground ones I can speak of only from report, because the Egyptians in charge refused to let me see them, as they contain the tombs of the kings who built the labyrinth, and also the tombs of the sacred crocodiles. The upper rooms, on the contrary, I did actually see, and it is hard to believe that they are the work of men; the baffling and intricate passages from room to room and from court to court were an endless wonder to me, as we passed from a courtyard into rooms, from rooms into galleries, from galleries into more rooms and thence into yet more courtyards. The roof of every chamber, courtyard, and gallery is, like the walls, of stone. The walls are covered with carved figures, and each court is exquisitely built of white marble and surrounded by a colonnade."

The most famous labyrinth, of course, contained the Minotaur in Crete.  The myth tells us that the king of Athens had to send seven young men and seven young women to the king of Crete every nine years to feed the Minotaur.  One year, his son Theseus volunteered to be among the victims, so he could slay the Minotaur and put an end to the custom.

Ariadne, the daughter of the king of Crete, gave Theseus a ball of red string to unroll and then follow back out of the labyrinth after he slayed the Minotaur. 

As an aside...I googled myself silly looking for an ancient work of art depicting Ariadne and her red thread.  Pretty much all I could find were artifacts dramatizing her abandonment by Theseus and her marriage to Dionysus.  If anyone knows of a vase or mosaic showing Ariadne and her life-saving red thread, let me know.  I'll put it in the post.

Eventually, Christians adopted the labyrinth as a way to go on a pilgrimage when travel to shrines and relics was impractical.

There are hundreds of different labyrinth designs, but they can be broken into three categories:

Spiral..........

Seven-circuit or Cretan..........

and Chartres, or Four-quadrant..........

Labyrinths are archetypes signifying the journey inward.  Why has this symbol appealed to so many cultures?

Some think labyrinths mirror the structure of the human brain, making the labyrinth encoded in our DNA.

Yup, some think that.

It is believed that ancient labyrinths symbolized the womb, and walking the labyrinth could allow you to rebirth.  

To walk a labyrinth is to let go of the ordinary.  Step by step, a walker sheds the things that keep her from connecting with God.  Once in the middle, she is often open to things that are hard to see in every day life.  Then, the walker journeys back to the mundane, bringing the vision with her.    

Or him.

Find a labyrinth near you.

Don't worry.  You can't get lost.

I watched this week as a House Sparrow would feed and dart to a branch where its four chicks sat in line. The sparrow would drop a seed in a noisy mouth and then flit back to the feeder for more. It repeated this routine over and over until they were all fed. When I looked up from my work they were gone.

This week I have seen a pair of Downey Woodpeckers, various Finches, a Cardinal, a pair of Mourning Doves, an Oriole, and a half dozen more of these wonderful creatures. Some are fearless and fly to the feeder without hesitation; but always keeping an eye on me. Others are shy, moving from branch to branch; but unable to work up the courage to expose themselves at the feeder with me in sight.

All these birds live close to the earth. They move from tree to tree, tree to bush, they work the lawn for insects. They have families of chicks, and their nests are everywhere including the eaves of our house. They compete for spots at the feeder. They make beautiful sounds with their voices. They move in groups. They're nervous when in the open.

Somehow they remind me of most of us and how we are in the world.

Yesterday, I looked up... and there, high in the bright June sky, was a red-tailed hawk. It hovered far above these tiny birds and this little feeder. It didn't flap its wings earnestly, it glided effortlessly. It didn't move from branch to branch nervously; but soared from the top of our mountain to the winding river in one long swoop. It covered miles without moving its wings. It was alone, majestic; riding on invisible thermals that helped it rise above the noise of the birds chirping at each other as they competed at the feeder.

I love the chatty birds that congregate at the feeder, and yet I yearn to glide effortlessly, like the hawk, far above the drama of the little ones below.

pete

The Lord Is In Me

The Lord is in me, and the Lord is in you,

As life is hidden in every seed

So rubble your pride, my friend,

And look for Him within you.

When I sit in the heart of His world

A million suns blaze with light,

A burning blue sea spreads across the sky,

Life’s turmoil falls quiet,

All the stains of suffering wash away.

Listen to the unstruck bells and drums!

Love is here; plunge into its rapture!

Rains pour down without water;

Rivers are streams of light.

How could I ever express

How blessed I feel

To revel in such vast ecstasy

In my own body?

This is the music

Of soul and soul meeting,

Of the forgetting of all grief.

This is the music

That transcends all coming and going.

Kabir

pete

international city, Buenos aires

Also I don't have anything nice to say about Buenos Aires in the same way as the New York Times Travel Section or more recently NBC's Today Show which lathers
the place so strongly that you wonder if they're talking about the same city.

However folks interested in Buenos Aires ought to gain some information about
the local customs, people, weather, and economic conditions from reading this blog.

Posted on this page is an example of my sketching ability, which is not great and not terrible, but aiming at cheeky and irreverent like the person I am. (The subject is the artist's conception of Hillary Clinton's speech at the Wellesley College graduation day in 1969, the upskirt version). I play guitar at the amateur level, and oh yes I write a little.

Oh getting here... yes I took the plane out of Miami on the end of January 2008. The price was insanely low. Later I found out that the price of leaving may be impossible to pay, which exactly means what? That is what this blog is about.

I had things too cushy in the United States being poor and working in the film business. Knowing the language and the customs of the greatest country in the world, The United States, wasn't helping me much. I used that language to avoid doing the real stuff: earning a real living would be one direction that could have kept me in the USA.

Film jobs don't pay all that much for most of the workers. Only the top film budgets can afford to pay a decent livable wage, and during strikes there is no wage for most of these people. They joined me earning almost nothing during 2007. Then the other shoe dropped in my set up. My mentor/teacher protector roommate...had enough of my lazy mooching ways and cut me loose to find myself...or not!

With the prospect of being another poor, homeless film worker in the USA, I tried for a more interesting gamble। How about if I learn to take care of myself and completely start over? Working my way out of a bad situation and with a real reason, getting back to the shining city on the hill, ought to get the juices flowing--this was the thinking. So this is a story happening in real time and in a real place. In other words:
I am a Camera
Sorry, I couldn't resist that. Those words open the work of my favorite author Christopher Isherwood, who's material was fashioned into the 1972 movie "Cabaret", a favorite film.

Now the update of that phrase is probably, "I am a Computer, assembling data for later use, search, and archive."

Donations through Paypal are gratefully encouraged and appreciated by the author, contributing greatly to continuing the experience in a foreign country 10,000 miles from home

Paypal access e-mail is billgbg@hotmail.com

The influence of his addiction helped form the foundation of who I am today. As I grew up I developed powerful and useful personality adaptations, all of which helped me survive; all of which had significant downsides to them.

I grew up sensitive and intuitive. I had to be. If dad was in a 'mood' he was to be avoided at all costs because making the wrong move could wake the dragon. The positive side of my sensitivity and intuitiveness has helped me read situations well and make adjustments to other people...but the negative side was that I often avoided confrontations and shut down my own feelings.

I became very reflective and independent, spending a lot of time on my own, and spending as much time as I could out of the house and away from him. I read tons of books, I wrote terrible poetry, I spent huge amounts of time at the basketball courts. When I left home for college, I made my own way and rarely came home.

There was a lot of upside to this. I became a good basketball player and was recruited to play in college. I eventually went on to be an English teacher and in addition to blogging, I have written a novel and am in the midst of a second one.

The downside of this reflective and independent streak was that intimacy was difficult for me. I was afraid to trust my partners in relationships. I needed to be in control, for that seemed to be the safest place to be in a relationship. I wouldn't get hurt if I were in control... at least I thought I wouldn't. No wonder after getting married in my 20's I was divorced within 18 months.

My dad was the 'villain' in my life story and I was the heroic victim. I was mad at him for years...even as I sought his approval. For years I wished that my childhood could have been different, that I would have had a loving and supportive father. That instead of dreading my father coming home after work, that I had a dad that I looked forward to seeing.I went through years where I healed many parts of me that were broken and eventually found myself able to forgive him.

And now, in the last decade, I have learned to open my heart. I have learned to love the person that I am and that has enabled me to love him, unconditionally...without the need for apologies nor the need for me to forgive him. He doesn't need my forgiveness.

Whatever suffering I felt years ago is gone. It no longer defines me. In a strange way it was a gift to me. My spirit and my soul have grown tremendously because of him. I never thought I'd say this; but I wouldn't have changed anything on this journey.

So now I sit on edge of a huge transition. This man, my father...this gigantic figure in my life, may be leaving forever. He is so much a part of me and I am so lucky to have him in my life.

Like so many Irish fathers and sons, including his own father, there were some epic battles fought during our lives. But when I sit with my own son; when on occasion I corner him, give him a hug, and tell him I love him... ( to his consternation, after all he is 16)...I know that the cycle is broken.

I have learned to love...in large part throught the journey that my father and I have taken together.

His spirit will always be with me.

pete

This example is one with which most of us are familiar and it encompasses so much of what Eckhart Tolle has been exploring.

What is, Is. Complaining about it is not helpful nor effective. Our emotions can cloud our judgment.

Accept the situation for what it is, even if we don't like it. "I am stuck in traffic."

We can take steps to extricate ourselves from the situation; but we do it without the emotion of "This shouldn't be happening to me."

In the case of being stuck in traffic, we can deliberately choose to practice being present. It's is a great opportunity to be still.

I find these concrete examples very helpful.

pete

In another part of the conversation, Tolle tells the story of a Zen master watching an archer try to win a contest. Because he wants to win so much he is drained of his power.

This is particularly interesting to me because I have always been driven to succeed. This has entailed a lot of stress and anxiety which I believe has taken away from my performance in the moment.

So one of the key messages from Monday night is that we can create tiny spaces for stillness and presence at work, or wherever we happen to be; and these spaces grow over time.

The other message is to be in the moment. Plan if we have to; but when we begin to execute the plan we must be totally in the present, or as athletes say, "In the Zone". If we are thinking ahead or worrying, it takes away from our performance.

pete

"What you react to in another, you strengthen in yourself."

When I first encountered this way of looking at things, I thought it was silly. If I am upset with you because you aren't reliable, how does that reflect back to me? How can you say that I am unreliable? With the help of stillness, I began to see parts of myself where I sometimes do not follow up, and I am unreliable.

Somehow, the more I sit with this, the more it rings true for me.

So, when I get impatient with people who seem very structured and attached to their views of the world; the suggestion from Tolle is to use this as a mirror to see if this structure and desire for control lives in me. Once again, I see that it does. I've always striven to be in charge and for almost my whole professional life I have been the 'boss'.

What a great tool to use to see ourselves in a new way. Tolle says that the strength of our reaction is an indication of how much the behavior may live in us.

The next time I feel a surge of negative judgment, I will use it to trigger some inward reflection; for I believe it is a mirror of something that is going on...in me.

pete

Throughout the evening Tolle referred back to the same practice over and over. At the end of the 10 seconds look at Oprah's face. She is truly present, as are we, if we participated in the practice.

Later in the program, Tolle offers us another practice:

I have a suspicion that the next 8 classes will keep circling around to the same theme over and over. I don't have a problem with that. It takes practice.

I guess the biggest challenge is maintaining presence in the midst of action and interaction. It's one thing to close your eyes and feel your breath or your hands when you are alone. It's quite another to be interacting with a team of people or to be in the center of a crisis and to be present to your breath, your hands, and your inner aliveness. It's so easy to get carried away in a torrent of thoughts.

Practice presence.

pete

Tolle answered the following way:

There is quite a bit of wisdom in his answer. When it comes to change we often make it abstract..."will other people do this or that..."

The only question that really matters is....

Am I ready?

stillness,

pete

Let the light shine through you.

pete

Deşi sunt unii care ar fi gata să vă jure că nu e aşa, I do have a heart. Şi adesea mă afectează, poate chiar mai mult decât ar trebui, diverse chestii. Spre norocul meu, îmi trece repede.

Ştiu că par inaccesbil. Şi da, nasul meu e mereu cu juma' de metru mai sus decât al celorlalţi. Asta nu e decât din cauză că sunt mai înalt, probabil. De fapt, acord orişicui "the benefit of the doubt". Şi răspund oricui mă întreabă ceva. Acum sigur, în funcţie de ce-mi spui, vei primi un răspuns pe măsură.

Citat: "băiat frumos... tânăr... destul de inteligent... şi singur. contradicţie". Da, okay. Sunt single; şi dacă stau bine să mă gândesc, a fost o singură dată când am avut o realţie propriu-zisă, ca să zic aşa. Şi aia a fost mai degrabă un accident; şi nici măcar nu-mi plăcea foarte mult de el. Cu toate astea, singur nu m-am simţit niciodată. Poate de-asta nici n-am alergat prea mult după relaţii.

Că tot veni vorba, dacă ne este permis. Ce mă enervează (cu majuscule) aştia pe net care chipurile caută "amici". Adică să fim serioşi. E destul de clar că toţi caută doar să se fută, nu? One way or the other. Sau or vrea să spună fuck-buddies, şi n-am îneţeles eu bine?

Uneori par un monument de imaturitate. De multe ori şi sunt. Dar minte mea e mult înainte. Şi când e de ales, I usually do it with the head on my shoulders. Eh, mai puţin într-un anumit departament. Acolo întotdeauna e mai greu să-ţi dai seama.

A, şi o ultimă chestie. Exact în zilele când arăt cel mai bine, am cei mai mulţi draci. E un mecanism de compensare.

Does your inner journey and your outer journey match.  I believe the aim, as we navigate through life is to align our inner and outer walk in life, to get back to God.  We start off centered on God and then our path veers and we often end up lost.

 Are you reaching for God?  Or are you further away than ever before?

station

man’s endless journey

between birth, death

masks parade

markets galore

stone is a

stone, no

past present or future

drift wood

sailing in river

pact for life’s journey

emotions waves hit

heart land

my lone mind on beach

tube light

begins and ends

journey in light

sleeping on

couch

journey in to space

sleeping like log

am neither

woman nor man

no rail road

to mind’s

inner journey

mind…

on a new planet

arm chair journey

my heart’s

lotus in bloom

fragrant journey

mind’s journey

on flowery heart

lingering nectar