E la fel de plăcut să revin în sala aia de lectură, singur, când alţii îşi trăiesc viaţa cum ştiu ei, ca să intru într-o carte pe care o vreau eu şi să dispar în ea. Iar restul lumii să defileze de partea cealaltă a uşii, fără să bănuiască semnificaţia izolării ciudatului dinăuntru sau nici măcar că e unu acolo. Nu-s doar un om care citeşte. Sunt...ohoho! Dar ce ştiu ei, ignoranţii!

Mă delectez cu neruşinare şi nesaţ din bucata de timp şi de spaţiu numai ale mele, după ce zile-n şir m-a însoţit conştiinţa, fără vreme de plăceri sau ghiduşii.
Ca un copil care, rămas singur acasă, trage zăvorul după părinţi, norme şi reglementări şi păşeşte-ntr-o nouă dimensiune. Reală au ba, tot aia-i, el face ce pofteşte, chit că nu face nimic nou faţă de acum o oră când lua masa-n familie. Şi trăieşte ceea ce face-n singurătate, whatever that is, ca pe-un orgasm. (ei aş, de ce să crezi că un copil nu ştie ce-i un orgasm? vezi, dacă nu le ai cu freud? hehe)

Deci cred că asta cu cititu-n ciudă mi se trage din copilărie. Da da, îţi zic eu, doar că atunci se manifesta sub altă formă. (Da, ştiu că vrei să rămânem pe cognitivă, da asculta-mă putin că e relevant.) De exemplu, când mă instalam vara la mătuşe-mea şi îl scotea pe ăla micu la plimbare, eu rămâneam singur. Ei, şi-aşa mă invada un sentiment neclar, greu de explicat dar maaamă ce prezent, intens ca un acces de entuziasm şi greu de fentat ca un exces de testosteron, încât îmi venea să urlu să umplu factura de telefon să profanez vreun colţ sacru din apartament, să umilesc, terorizez şi şantajez un plod prost (da văru-miu era plecat deci) sau orice! Ca să profit de atotputernicia mea de două ore. Ştii ce-a făcut leonard cohen, când a fost în locul meu? Scrie-n primu ăla roman semi-autobiografic. A hipnotizat menajera şi-au făcut amor oral. Zău aşa, era doar un băieţaş! Ei... noi n-aveam menajeră.

Aşa că până la urmă mergeam în bucătărie, deschideam uşa de la debara şi dădeam iama în proviziile de dulciuri ale preşcolarului ieşit la păscut: bomboane, cereale multicolore, magdalene şi toate delicatesele fiţoase pe care maică-sa i le administra cu măsură. Luam cât să nu fie vizibil, dar din fiecare, din absolut tot ce se putea, inclusiv din dulceaţa de măceşe. Sublim! senzaţia de vandal făţarnic, josnic, care nu se poate controla da-i şi face plăcere, sublim!...

Ei, ce părere ai, ce maschează asta? Da lasă, lasă, stai să termin cu cărţile.

Deci, e minunat. Să te retragi doar tu cu tine şi-o carte, imediat după ce timp de o săptămână ţi-ai sacrificat plăcerile şi somnul în acelaşi loc, pe altarul cititului. Ei bine, chestia asta îţi dă senzaţia de invulnerabilitate, de autocontrol, de sfidare. Te plasează parcă în mijlocul a ceva revoltător, respingător, scandalos ca o orgie. And it’s so damn good! Aţi crezut că dacă-mi aruncaţi admiraţii sincere sau compătimitoare în timp ce daţi din funduri pe ritmuri de samba în faţa blocului, cum termin cum vin fuguţa lângă voi. Ei, screw you mother fuckers! Ntz ntz. Tot aici îmi găsesc plăcerea personalizată, savuroasă, excentrică. Hehe.

Mda. Aşa că azi la cinci îi ziceam portarului să-mi deschidă sala de lectură să citesc. Am înfulecat ultima bătălie narniană, deşi nu credeam ca astfel de copilării să mă mai tenteze vreodată. Am citit ce-aveam eu chef din Cosmovici şi mai pe după-amiază l-am reluat pe Lodge de unde-l lăsasem. Căci nu, spre rusinea mea, nici acu n-o terminasem. Mai devreme sau mai târziu, ori de câte ori mă arunc asupra ei, tre să mă opresc ca să m-apuc la rându-mi de scris, că altfel mor şi bâţâi din genunchi.

Aşa şi ideea de bază, deci unde vroiam eu s-ajung, era că m-a apucat noaptea în sala de lectură. Şi am chestia asta cu lumina, ştii? N-o aprind decât când nu mai disting contururile cuvintelor. Aşa se face că trecu portarul pe la nouă jumate pe-acolo şi mă-ntrebă mirat (chiar m-a-ntrebat, recunosc curiozitatea autentică) de ce citesc pe întuneric. Şi ştii ce i-am spus? Că-mi educ celulele cu bastonaşe.

Acum, zi şi tu... ce să fac?
Cum? Ce mă supără? Păi nu înţelegi?! Mamă, cine vă dă vouă drept de liberă practică?!!
Păi, problema mea deci e: de ce citesc eu pe întuneric?...
O fi vreo chestie freudiană? Ce zici?

Ione... Ione? Cu accent pe e? Interesant nume, mai rar prin părţile noastre. Sunteţi din ardeal?îhî... Pot să vă zic Ionică? Ionică. Să mă simt mai confortabil. Aşa-l cheamă pe fra-miu ăla mic, da nu mai vorbim de şase ani că suntem certaţi. Pot să vă zic cu „tu”?da? că, vedeţi, eu n-am mai apelat până acum şi nu prea ştiu...sunt uşor stingher...

Da, păi... de unde să-ncep? Dintr-a doişpea. După bac. După ce am terminat cu nopţile nedormite de pe ultima sută de metri, am dat toate probele, am plecat de la liceu în ziua aia şi m-am dus direct la biblioteca judeţeană. Mi-am ales o carte şi ce credeţi c-am făut? Am – ascultaţi-mă cu atenţie: aaam coborât cu ea la sala de lectură, unde fusesem în fiiiecare zi de o lună mai bine ca să-mi învăţ pentru bac şi m-am-a-pu-cat-de-ci-tit. Înţelegeţi? După o lună de citit zilnic, într-una, oră după oră, până la saţietate, când în sfârşit am scăpat şi eram liber, am revenit în camera aia lungă de tortură şi m-am-a-pu-cat-de-citit! Apoi am plecat acasă şi nu am dormit în noaptea aia, aşa zombie cum eram după alte trei nopţi nedormite, pentru c-am stat pân-a crăpat de ziuă şi-am ter-mi-nat cartea!

Şi acum chestia asta îmi provoacă aceeaşi plăcere aparte. De-un rafinament şi-o savoare inexprimabile. Să te retragi în aceeaşi poziţie de atac, „la post”, în acelaşi loc şi parcă în acelaşi timp, dar acum nesilit de nimeni, ci din proprie iniţiativă şi dorinţă... De fapt e mai mult decât dorinţă, e o nevoie aproape, că sub aparenţa asta se impune.

...A devenit un ritual. Ce-i drept, mă face să mă simt aparte. Daa, Ionică, nu mă ţinti cu privirea aia: aşaaa eee! Daar ăsta e un bonus: gândul că mă dez-asemăn de semeni, că mă deosebesc (deci îs deosebit). Semnificaţia, solemnitatea şi savoarea actului stau în conţinutul său! În simetria şi continuitatea lui! Sfidând... legile temporale şiii... relaţiile determinante de tip cauză-efect. V-am tras-o, motherfuckers!ca să zic aşa. Sunt stăpân pe viaţa mea şi ceea ce până acum făceam din necesitate, acum fac din plăcere. Ca un tramvai pe care în dimineaţa asta nu-l mai iau spre muncă, ci ca să mă plimb. Na! ca să-mi pierd timpul, plimbându-mă, dimineaţa, cu tramvaiul; să văd răsăritul, pe geamul tramvaiului!

Carevasăzică, nu mi s-a impus: nici normele sociale, nici imperativul categoric, nici necesitatea, nici principiul alternativei viabile n-au făcut-o. Eu am ales şi ca dovadă, iată, i’m enjoying it. Cu un dram de superioritate şi aroganţă, i may say, faţă de restul muritorilor, faţă de orice derivaţie a verbului „trebuie” şi chiar faţă de mine cel de săptămâna trecută.

Eei, şi lucrurile stau azi tot ca atunci după bac. Savoarea izolării, cu aura ei hedonistă de afectare şi superioritate, e neschimbată. Isularizarea într-un fotoliu enorm ca o fortăreaţă (bine asta cu fotoliul e mai mult o metaforă, ca să ne-nţelegem cum mă simt) rămâne la acelaşi nivel de necesitate cu...hmm, securitatea!uneori chiar mai la bază. (Ce-i drept, constat că la mine trebuinţele nu respectă delimitările standard, Maslow ăsta must’ve missed me he-he! „Simt nevoia” să mă hrănesc cu aceeaşi impetuozitate cu care „simt nevoia” să vă întoarceţi toţi cu spatele şi să vă prefaceţi naibii că nu aşteptaţi nimic de la mine ca să pot să mă simt liber fără să vă am pe conştiinţă! ... ... ...Ştii cum e... De fapt, toată lumea ştie! Cine nu ştie?! Poate că Maslow ăsta chiar a fost un tâmpit.)

Fuck. Iar mă duc în adâncuri. Doctore, nu mă lăsa să mă duc. Ionică...Ionică! Îmi pare rău, îmi eşti ca un frate, dar trebuie să fiu respectuos şi ferm: ai grijă cu manipularea asta! Ştiu unde vrem să ajungem, da' nu mă grăbi, că o iau razna ai înţeleees?!! Fac urât la presiuni şi constrângeri! Ar trebui să fi intuit asta deja, ce dracu, ţi-ai dat doctoratu-n viclenia nevrozatului. Şi-n fond, eu te plătesc să ai răbdare cu mine, nici măcar n-ai nevoie să-ţi stea în caracter, cum scrie pe site-urile voastre afurisite!

...Pfiuuu... Hă-hă. Maamă, da’ ce bine e. Simt nevoia din când în când să fac asta, ştii? Mi-o iau razna gândurile şi ca să-mi regăsesc firul în labirint, înainte să mă prindă minotauru, tre’ să mă descarc scurt şi rapid. Ei, ce? Crezi că-i vreo chestie freudiană, asta cu descărcarea? A, tu nu eşti pe psihanaliză, aşa-i. Lasă, de-astea de-a lu’ freud îi dau eu un google deseară.

Păi, să trecem înapoi la fapte, nu? Îţi povestesc cum mă simt când reacţionez cum reacţionez şi tu-mi inoculezi un tipar de acţiune ceva mai sănătos. Mă rog, nu-l inoculezi, mă ajuţi…da da. Deci, ascultă-mă, Ionică...

fotoliul meu
cuibul meu
oaza mea
ascunzătoarea mea
infinitul meu
nemărginitul meu

când plâng lângă tine
sunt ca o ploaie cu soare.

când lacrimile
grele de pe-a sufletului aţă
se desprind
ca-ntr-o avalanşă de blocuri vulcanice
atunci ea coase toate gândurile
peste căldură,
păstrând-o

precum sticla-ncălzită pe burtă
precum palma fierbite pe frunte.

inima mea e cea mai frumoasă
acum.

goală, spaţioasă şi plină de lumină
(cum îmi place mie)
ca o cameră nouă
în care n-ai apucat încă
să-ţi aduci mobila.

n-am crezut că-ţi place şi tie...
vrei să fii Curcubeul meu?

Pe cei de care mă-mpiedic primii când o iau înapoi. Că pe ăştia de-mi stau lângă umăr sau m-aştepată în faţă n-am vreme să-i meditez, avem treburi de făcut. Iar cei mulţi alţii dinapoi, să mă ierte, c-au fost sau au fost şi-ncă-au rămas preaplini de semnificaţie ca să-ndrăznesc s-o înşir punctual. Nu-i încă vremea. Sechelele sau amprentele mănâncă mult timp din viaţa unui om ca să se-nchidă sau să se contureze frumos. Şi-n plus, nu-i timp destul că să scriu despre ei în astă viaţă de-om: dacă-aş începe, n-aş putea termina.

Anita. În clasa a 4-a, când am fost în excursie, am pierdut toţi banii de buzunar (adică o singură preţioasă bancnotă) la prima drumeţie. Când am ajuns în cameră, ea şi-a răsturnat toţi banii ei pe pat şi i-a împărţit în mod egal, până la ultimul mărunţiş. Ca să avem amândouă la fel. Tot ea cred că a fost prima colegă cu care am bârfit ca între fete şi am râs ca nebunele de băieţii după care eram "lulea", în camera aia de la munte.

Nu eram prietene, eram colege de clasă şi am fost apropiate atunci, pentru o scurtă perioadă. Acum o mai văd când şi când prin Buc, rebelă, incredibil de frumosă şi cu un aer impertinent şi nu ne oprim să vorbim.

Alex. Mi-a plăcut şi mi-a fost drag toţi 4 ani de generală, dar n-am raţionalizat chestia asta decât o dată, în perioada aia (şi prima dată când am conştientizat aşa ceva). Când într-o pauză, ca de obicei, dezbrăca una din păpuşile barbie aduse prin clasă şi o pupa întruna, ca şi când era în călduri. Făcea asta tot timpul. Şi era transpirat tot timpul, fiindcă alerga toată pauza. În momentul ăla, i se lipea părul de frunte de la atâta transpiraţie. Şi m-am gândit: ce obicei scârbos şi enervant are şi-n plus ar fi mult mai drăguţ dacă n-ar mai curge apa de pe el şi cu toate astea mi-e la fel de drag în continuare.

În rest, cochetam prin curtea şcolii, eu de un braţ al lui şi Roxana Epure de celălalt şi ne zicea "gagicile lui". Prin a treia, s-bătut cu Gabi în spatele clasei, care să-mi dea stiloul pe care-l scăpasem pe jos. Şi la sfârşitul clasei a 4-a, când aveam rochie bleu cu fundă şi coroniţă din flori naturale, am fugit de ochii lumii în jumatea ailaltă a curţii şi mi-a spus că arăt ca o prinţesă. Pe urmă nu ne-am mai întâlnit decât foarte rar şi când eram la munte cu văru-miu, după ce am intrat la liceu, m-a sunat mama să-mi spună că s-a înecat. Da, a pus pariu cu unu că ajunge pe partea ailaltă a Dunării primu' sau aşa ceva.

Roxana (aşa o chema?). Era cam de aceeaşi vârstă cu mine, pe vremea când încă locuiam la bloc, adică până-n şase ani. Ea cu mama ei (n-avea tată, sau avea mai mulţi pe săptămână) locuiau la parter şi când se supărau pe vreun vecin duceau pungile de gunoi la el la uşă şi le descărcau. Mama-mi zicea să nu mă joc cu ea (ei şi). Ea mi-a arătat - concret - ce înseamnă răutatea gratuită. Atunci când ne jucam împreună în nisip cu o bărcuţă găsită de mine pe stradă şi ei i s-a părut drăguţă, aşa că s-a ridicat şi brusc m-am trezit cu un picior în nas de mi-a dat sângele şi cu jucăria furată. Stăteam şi plângeam ca proasta în mijlocu drumului, nu că mă durea, ci din cauza surprizei şi fiindcă nu-nţelegeam cum Dumnezeu îşi schimbase deodată atitudinea şi ce-i făcusem ca să-mi spargă nasul. Îmi amintesc că nu-nţelegeam asta.

Mama. Io-i plângea-ha-ha-ham că m-am jucat cu Roxana pentru că era prietena mea (tot ea era aia nervoasă că n-am ascultat-o, auzi) şi atunci ea mi-a spus exact aşa: "prieten e ăla care atunci când cazi, te-ajută să te ridici. nu ăla care-ţi dă cu piciorul." Prima definiţie a prieteniei. O lungă perioadă o aplicam întocmai (nu mă împrietenisem cu metaforele încă).

Mai târziu, de la Oana Drăguşin am înţeles, într-o clipă, ce înseamnă curajul, încrederea în sine şi dragostea. Da, da, chiar aşa! Nu-s cuvinte mari, sunt simţiri de copil de-a treia. Ea era colega mea de clasă şi împreună cu cosmin, tot colegul meu de clasă, erau tare amorezaţi - asta pe la vârsta la care în fiecare colectivitate de şcolari, băieţii încă se bat cu fetele. Ei, ei se plimbau împreună şi-şi făceau culcuş în prima bancă, unde cosmin stătea cu capul în poalele oanei şi ea îl mângâia pe păr, toată numai zâmbet. Evident, toţi puradeii (încă şi de prin clasele vecine) s-au strâns buluc în jurul lor să vadă oroarea şi să se scandalizeze. Moment în care Oana a ridicat capul, le-a înfruntat privirea şi a rostit răspicat, hotărât şi calm (toate-odată, pe cuvânt, şi mai şi zâmbea în continuare): "Da mă, ne iubim!" Ei...? Nu ştiu dacă se-asculta mădălina manole cu "ei şi ce..." în perioada aia... da se-asculta sigur gh. gheorghiu: "acolo unde dragoste nu eeee, nimic nu eeee", c-o falsam noi în baia fetelor :)

Mult mai târziu, am mai învăţat ceva despre dragoste. De la Ra, care-mi zicea (pe vremea când mie-mi plăcea cum mă simt în preajma lui şi el mă plăcea pe mine) că trei ani înseamnă atât de puţin şi eu nu-mi dau seama, că se vede pe sine însuşi peste aceşti ani, la liceu la mine, aşteptând să ies de la ultima proba de bac şi să mă ia frumuşel de mână. Ei bine, nu m-a convins. Mai târziu, pe vremea când avea o prietenă care înţelegea cât de puţin înseamnă trei ani şi n-a apărut la colţ la telefoane ca să bem un suc şi să mai stăm de vorbă, prietenul lui mi-a zis aşa: "nu a putut să vină. ţine la fetiţa aia, are o relaţie serioasă şi chiar vrea să lupte pentru ea. dacă ar fi venit, ar fi riscat să se dea peste cap... să se tulbure". Am crezut că-i laş sau că-i vrajă şi mi-a luat ani până să înţeleg că a acţiona astfel înseamnă responsabilitate în dragoste.

Văru-miu a activat în mine două trăsături anume, pe-atunci pe când eram copii. O primă demonstraţie de empatie a avut loc când, la mamaia fiind, io-i sabotam lui orice efort de-a satisface exigenţele bunicii privind ordinea în cameră. La momentul respectiv, el întindea cearşaful frumos pe pat, io-l smulgeam la loc, el întindea, eu... şi tot aşa. Bine, nu stătea nici el ca prostu, dădea cu ce apuca şi mereu mă învingea (şi râdea de mine că mă apăr ca o fată, nu-l uit), numa că adrenalina n-ajuta cu nimic procesul. Ajuns la capătul răbdărilor, mi-a declarat cu sinceritate şi pathos ceva gen: "bai, tu cum te simţi când sor-ta strică ceva prin casă sau face o prostie şi pe tine te ceartă, că eşti mai mare?!" Ei... atât mi-a trebuit. Parcă m-a lovit în moalele capului! Nu mă gândisem la asta niciodată! Mai mult, atât de rău mi-a părut că mi s-a făcut ruşine de mine, şi m-am văzut deodată egoistă şi rea, cum eram. Şi nu ştiu dacă mă mai văzusem până atunci aşa (el asta n-a ştiut, că tare s-ar fi fudulit).

Dar tot el mi-a oferit sentimentul de protecţie chiar nemeritată, imunitatea aia pe care o primeşti în faţa celorlalţi fără s-o fi căpătat tu, ci doar pe motivul (incorect dar atât de plăcut) că eşti acelaşi sânge. Ştii, ca atunci când văru-tu mai mare se răsteşte la băiatul căruia i-ai zburat zmeul (că eşti mică şi rea), când ăsta te-mpinge furios. Ca atunci când îl împinge la rându-i, i se postează-n faţă şi ţipă la el: "mă, să nu te prind c-o mai atingi, că-i vară-mea!!!"

Şi tot recunoştinţă, protecţie şi aproape ruşine simt când bunicu îi duce câte-o găletuşă de mâncare făcută de bunica mătuşă-mii, la zece blocuri distanţă, deşi el se mişcă greu şi ea abia a gătit, pentru că bunicu şi bunica nu poa' să se aşeze la masă fără să ştie că avem şi noi un dumicat să băgăm în gură, aşa că oricând mă prinde îmi dă şi mie, de risc s-o vărs pân' la cămin. Da tot o iau, chiar dacă nu-mi place saramura de peşte, fiindcă-am ajuns la vârsta la care-nţeleg.

Când în final te-apuci să apeşi tastatura, începi să înşiri mai multe şi totodată altele decât cele pe care le-aveai în minte. Şi în final, iese cu totul altceva decât imaginea iniţială. Întotdeauna.

Pe mine una nu mă deranjează. Pentru că se eliberează prea multă endorfină odată cu satisfacţia lucrului bine-făcut. E reconfortant să citeşti ce-ai scris dintr-o suflare şi să-ţi placă. (Pe unii, poate da.)

Un potenţial motiv de frustrare e că în felul ăsta, nu reuşeşti niciodată să transmiţi exact ceea ce gândeai în momentul declanşării furnicăturilor. E bine când textul final e complet, crescând şi dezvoltându-se din seminţele iniţiale. E bine când, pornind de acolo, te lansezi în altceva, ideea din capul locului diluându-se pe parcurs. E bine, căci onorezi inivitaţia propriului eu de a te exprima.

Dar uneori te-ntrebi: oare câte rămân imposibil de împărtăşit? Şi dacă reuşeşti să le redai, printr-un efort de concentrare şi ambiţie, oare câte altele rămân neexplorate?...

Şi este uluitoare deosebirea între furtuna impunătoare şi expansivă din aer liber şi cea urâtă, de-o micime ridicolă, de-o josnicie respingătoare, lipsită de aer, parazitară, închisă-n suflet şi trup. Nu curajoasă, nu-nfuriată, nu val vârtej: invidioasă, turbată, carnivoră. Fără urmă de discernământ sau de bun-simţ.

Nimic fastuos sau eroic în furtuna interioară. Doar putreziciune, mâzgă şi pute ca naiba. Nu-ndrăzneală: orbire. Nu dârzenie: mojicie. Nu-i nici urmă de demnitate. Numai ură şi înverşunare.

Aproape că tânjeşte după întuneric, după neîncredrea din care să muşte şi unde să crească la loc. Se axisfiază dacă are oxigen, putrezeşte la soare, se stafideşte prin expunerea la sănătoasa lumină precum Riga Crypto.

Slut, alunecos, respingător, bolnav, laş şi scârbavnic precum Gollum din Stăpânul Inelelor. Aşa e sufletu-n turbare.

Furtuna exterioară, în forţa şi măreţia ei, este de necrezut. Uneori, din pricina ei, oameni mor.

Furtuna interioară, mică de-ncape-ntr-un trup, este necredibilă. Dar incredibil de distructivă. Deseori, în vârtejul ei, omenia moare.

Si când afară se-aşterne liniştea, înăuntru se-aşterne paralizia. Când afară iese soarele, înăuntru răsare tristeţea. Când lumina orbeşte pleoapele, regretele sparg baricadele şi ruşinea inundă toate cotloanele.

Şi apoi, se limpezeşte...

Există cărţi şi perioade. Aşa cum există fructe şi pofte. Numai că dacă ţi-a trecut pofta de căpşuni fără să le mănânci, la un moment dat o să te apuce din nou. Pofta de Cartea Aia există riscul să nu-ţi revină.

Aşa că există cărţi pe care trebuie să le citeşti atunci când ţi-e poftă de ele.

Din nou, există cărţi şi perioade. Aşa cum te strâmbi dacă mănânci zarzăre necoapte, te strâmbi şi dacă încerci să citeşti o carte, când încă nu e timpul ei. Problema e că zarzărele alea vei şti când sunt numai bune de mâncat, dar probabil nu-ţi vei dai seama când eşti destul de "copt" pentru cărţile la care ai renunţat în viaţă, fiindcă n-aveai starea necesară să le citeşti.

Aşă că există cărţi pe care merită să încerci în repetate rânduri a le citi, chiar dacă prima dată nu ţi-au plăcut, fiindcă nu-ţi era poftă de ele.

Cu Terapia lui Lodge am avut noroc. I-am mai acordat o şansă şi-am descoperit că de data asta sunt suficient de "coaptă" ca s-o savurez. Acum patru ani când am făcut rost de ea din garsoniera unei actriţe (am lăsat şi eu una la schimb, da' zău dacă mai ştiu care), eram pornită s-o citesc. Dar n-am reuşit atunci. Şi nici în primul an de facultate. Nu e chiar genul de carte care să te captiveze – şi eu nu ştiam asta. Fragmentele de elogiu de pe ultima copertă şi caricatura de pe prima, împreună cu titlul, îmi sugerau altceva (ediţia mea e aia apărută în 2002 la Polirom).

Nu, nu te captivează. Mai degrabă te ispiteşte pe neve, ca o colegă de grupă care-ţi declară cu naturaleţe şi aparentă nonşalanţă că n-o interesează o relaţie cu tine, în timp ce voi vă întâlniţi întâmplător în fiecare zi să faceţi schimb de cursuri.

Şi nici pe tine nu te interesează. Dar tocmai libertatea asta (nu-i genul meu, aşa că hai doar s-o răsfoiesc un capitol, să nu zic că n-am încercat) te face vulnerabil şi uşor de cucerit. Citeşti o pagină azi, după examen, două mâine în 301 şi în metrou încă un paragraf. Înlocuieşti 24Fun, Dilema sau Prevention cu Terapia, la coadă la abonamente sau în pauza dintre cursuri.

Pentru că e uşoară, flegmatică, iar cinismul fin ce răzbate din pasajele descriptive te amuză în linişte. N-ai fi crezut că doar gândurile cu nimic spectaculoase ale unui scenarist la vârsta a doua, îndesat, blazat şi cu calviţie pot avea putere de seducţie. Că nu le vei lăsa din mână, decât pentru a prelungi plăcerea voyeuristă, oferită în patru sute de pagini (care se citeşte în satisfacţia din colţurile buzelor).

Aşa cum unii povestesc pe blogul personal cum le-a decurs după-amiaza şi ce-au mâncat la micul dejun, tipul ăsta descrie în cuvinte simple şi neînflăcărate:
- o durere cronică de genunchi
- o căsnicie prea liniştită
- o amantă pitorească pe care n-o iubeşte, n-o dezbracă şi nici n-o prea ascultă, dar lângă care-i face plăcere să stea
- o carieră faţă de care nu lasă să se înţeleagă ce sentimente nutreşte, deşi asta e rama povestirii şi background-ul pe care se desfăşoară orice altceva
- şi o depresie pe care n-o recunoaşte ca atare, pentru că probabil (din câte-l cunosc eu :) ) i se pare afecţiunea prea tulburătoare pentru a-l caracteriza, aşa că aruncă toată vina pe HNA (hernio-nevroza articulară) cu care s-a pricopsit.

Dar spre deosebire de ei, Tubby (căci aşa i se zice) povesteşte şi analizează toate banalităţile astea cotidiene, cu farmec! (a cărui sursă nu vei reuşi s-o desluşeşti). Cu alte cuvinte, povesteşte frumos lucruri comune, gânduri uşoare şi chiar amănunte lipsite de semnificaţie. Paradoxul e că o face atât de frumos, încât nu treci în fugă peste ele, ca să ajungi mai repede la acţiune. Ci încetineşti ritmul, le parcurgi lent, atent, aproape şoptit. Pentru că în Terapia, farmecul stă în detalii. De fapt, nici nu există acţiune, ci doar un şir lung şi provocator de amănunte.

Şi nici nu-ţi dai seama, când ai ajuns la pagina 94, că nu-ţi aminteşti cum îl cheamă. Se descrie pe la început, în trei pagini, şi doar atunci afli că se numeşte Laurence Passmore. În rest, nici n-are importanţă: el este englezul ordinar, simplu, de un calm cronic, un pic răuprevestitor şi cu o aparenţă la fel de ternă ca şi interiorul (contrastând dilematic cu Hollywood-ul britanic în sânul căruia îşi scrie sitcom-urile).

Tubby e apatic. Dar e apatic cu atâta talent, încât îndrăgeşti personajul ăsta şi micul lui univers static. Atât de mult încât te întorci lângă el în fiecare zi.

Pentru că nu e tragic, deşi e atât de sincer. Pentru că luciditatea lui nu e deprimantă. Nefericirea lui nu e sufocantă. Iar monotonia şi rutina din viaţa lui nu reuşesc să te plictisească, ci te seduc. Aista-i paradoxul cărţii!

Iat-o!:)

Sunt undeva prin toate prezenturile fărâme din mine,
din toate culorile-mi cresc făţarnic nuanţe.

Aş putea fi oricine.

Nu ca retina ta, ca pielea cizmelor mele, ca minciuna.
Nici precum holul căminului,
caloriferul de care stai lipit,
marmura visurilor tale.
De perfect negre sau albe.
Nici măcar ca cenuşa în care ţi-am aruncat aşteptările nu mi-s amprentele sufletului
de sincere.

Dă-le dracului.
Nu le ştiu nici eu.

Arunc în aer vieţi, oameni, camere,
ca să m-adun din rămăşiţele tuturor,
poate mă pun cap la cap, gând la gând, bucată de geamăt pe bucată de zâmbet.
Poate mă voi reconstitui din toate altcinevaurile.
Şi în sfârşit voi fi, din toţi cei ce nu sunt…

Aşa c-arunc în aer
toată clădirea şi tot prezentul meu,
dă-l dracului.
Nu-mi pasă de explozia nimănui.
Doar sânge, vintre şi cenuşă să mă fac cu voi cu toţi,
să am unde regăsi bucăţi din ce pot fi eu.

***
Am jignit cuvintele cu lenea. S-au dovedit prea nobile pentru caracterul meu mioritc. Aşa că au devenit inaccesibile.

Acu' încerc să mă revanşez... faţă de mine, constrângându-le printr-un blog să-şi dezvăluie contururile din terciul mental în care s-au uniformizat, cu puţină ignoranţă regretabilă din parte-mi. Ca un lapte cu melci în care, după două ore de uitat în farfurie, conchiliile nu mai înoată îndrăzneţ în albul fierbinte, ci au adormit, reci, într-o masă semisolidă cu vagi denivelări anoste.

Mi-am pierdut îndemanarea de a a simţi curgerea vieţii. Dar fac eforturi să o regăsesc.