.......................

Eu aş scrie scenariul unui SF în care s-ar putea cumpăra timp. N-aţi fost tentaţi niciodată de acestă idee?

Să cumperi timp, aşa cum ar fi trebuit să cumpere fecioarele neînţelepte din Evanghelia după Matei cap. 25. Să cumperi undelemnul-timp.

Se fabrică de toate, haine, maşini, de toate, un singur lucru nu se poate cumpăra: timpul.

...........................

Investiţia în timp este cea mai bună investiţie. Investiţia în lucrurile netransferabile. Care sînt acestea? Sănătatea, mîntuirea, timpul...

A doua categorie de lucruri în care merită să investeşti sînt lucrurile create de Dumnezeu şi care cresc versus lucrurile create de om şi care nu cresc.

uite: o investiţie bună este în terenuri, dar mai bună, în oameni.

Investiţii proaste, în care pierzi aproape întotdeauna? Maşini, computere!

...............................

Timpul şi Raiul?

Cum este Raiul pentru mine? Ce mai mare bucurie la anticipiarea Raiului, în afară de întîlnirea şi vederea faţă către faţă a Dumnezeului meu este eternitatea.

Raiului îi este anulată curgerea timpului. Cu alte cuvinte: vom avea timp! Timp să dialoghezi, să contempli pe Dumnezeu, să lucrezi pentru Dumnezeu lucrarea de laudă pentru Împăratul. Voi avea timp să scriu tot ce ar fi trebuit să-I scriu.

Anularea timpului şi belşugul de timp va anula iadul în care trăim acum: stress-ul că nu mai este timp.

...............................

Raiul şi amintirile? Vom avea amintiri în Rai? Nici pe cele bune?

Scriptura spune că Dumnezeu Însuşi va şterge orice lacrimă cu degetul Lui. Mare lucru. Cel mai mare. Nu îmi trebuie altă răsplată decît să mă las îmbrăţişat, legănat şi şters de smiorcăiali şi lacrimi autentice de Însuşi Domnul.

Dar amintirile? Cum vom putea pricepe eternitatea fără amintirea timpului curgător (Kronos-ul devorator de copii), cum vom putea pricepe fericirea fără amintirea nefericirii.

Martirii cinstiţi de Domnul îşi vor aduce amint ce au pătimit şi pentru ce sînt onoraţi?

..................

Acum, la închiderea blogului, mă năpădesc tot felul de amintiri.

Unele ar putea fi descrise precum sînt cîntate amintirile alhambreze.

Cu Narciso Yepes sînt aşa

Aşa este cu Pepe, dar nu cu Pepele nostru, ci cu Pepe al lor:

şi John Williams

Mi-am "ieşit din pepeni"... Ce expresie! Alături de altele... "gras pepene", "gras ca un pepene" (aşa fusei), mi-am pierdut răbdarea cu cineva... mi-am ieşit din fire...

Mi-am ieşit din ţîţîni...

Zilele trecute mi-am ieşit din pepeni, dar m-am abţinut.

Imaginaţi-vă!

Stai ascuns în pepenii copţi.

De ce? De răul hoţilor.

Oriunde în ţărişoara asta dragă, cînd dau în copt rotundele şaflice pline cu apă şi zahăr, apar hoţii. Dau tîrcoale.

Din această pricină proprietarii "holdei" trebuie să se mute efectiv pe tarla. TRebuie să doarmă acolo noaptea, să stea de pază ziua. Mănîncă pîine cu pepeni.

Stai ascuns! Pîndeşti! (e greu să stai ascuns în "lanu" cu pepeni, că te vezi, dar te tupilezi între vrejuri, lungit cît eşti de scurt, în cazul meu... :) )

Vine hoţul ..... trage căruţa, începe să încarce....

şi îţi dai seama că este cumnatu, vecinu,

Atunci ieşi din pepeni şi alergi după dînsul.... spunînd:............................................

.............................................

Săptămînile trecute mi-am ieşit din pepeni.... şi am hotărît să ies definitiv din afacerea cu pepeni pătraţi...

Emil Brunner a propus, cinic de altfel, dar cîtă dreptate este în propunerea sa....: să i se dea un doctorat în teologie post-mortem lui Hitler.

De ce?

S-au dat doctorate în teologie pentru te miri ce prostii, pentru demonstraţii inutile fără a rezolva probleme grele ca musca şi undelemnul sfinţit sau îngerii de pe un fir de ac... de ce să nu îi dăm un doctorat în teologie lui Hitler care ne-a demonstrat atît de clar nu cum ar arăta... nu potenţialmente, ci cum a FOST lumea fără creştinism.

Merită! Un doctorat în teologie creştină. Poate că este una dintre cele mai valoroase achiziţii ale cunoaşterii umane din ultimul secol... şi cît de scumpă. Cel mai scump plătită.

Dacă s-ar scrie numai prenumele tuturor celor ucişi din cauza lui Hitler, volumele ar umple rafturi întregi de bilbiotecă.

Cine acceptă să fie în comisie?

Să i se dea doctoratul şi apoi să i se ia ... pentru lipsă de originalitate, pentru plagiatu Diavolului.

Hitler este un plagiator care "a scris" mai mult şi mai "adînc" în carnea umanităţii.

Un hoţ de idee, dar apărut la momentul oportun şi foarte harnic. Să i se dea şi să să i se ia în următoarea zi.

Asta-i!

PS.

Propun acelaşi lucru pentru Stalin, al cărui ultim gest pe pămînt a fost pumnul îndreptat spre cer...

AICI este dialogul cu Naum.

Este un dialog din timpul proiectului.

Aceasta a fost intenţia întregii mişcări, transmiterea tradiţiei către următoarea generaţie.

TRebuie să ne împlinim datoria de taţi către fii în lumina textului din Deuteronom 6. Cumva cumva, într-un limbaj nou, păstrînd esenţa, transmitînd mai departe istoria, invitîndu-i pe cei care ne urmează "să intre în poveste.".. la fel ca în "never ending story"

Matei 27:45 de la ceasul al şaselea până la ceasul al nouălea s-a făcut întuneric peste toată ţara.

Marcu 15:33 La ceasul al şaselea, s-a făcut întuneric peste toată ţara, până la ceasul al nouălea.

Luca 23:44 Era cam pe la ceasul al şaselea. Şi s-a făcut întuneric peste toată ţara, până la ceasul al nouălea.

Isaia 53:1 Cine a crezut în ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut braţul Domnului?
2 El a crescut înaintea Lui ca o odraslă slabă, ca un Lăstar care iese dintr-un pământ uscat. N-avea nici frumuseţe, nici strălucire ca să ne atragă privirile şi înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă.
3 Dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El şi noi nu L-am băgat în seamă.
4 Totuşi, El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit.
5 Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.
6 Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor.
7 Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura.
8 El a fost luat prin apăsare şi judecată; dar cine din cei de pe vremea Lui a crezut că El fusese şters de pe pământul celor vii şi lovit de moarte pentru păcatele poporului meu?
9 Groapa Lui a fost pusă între cei răi şi mormântul Lui la un loc cu cel bogat, cu toate că nu săvârşise nici o nelegiuire şi nu se găsise nici un vicleşug în gura Lui.
10 Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă Dar, după ce Îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămânţă de urmaşi, va trăi multe zile şi lucrarea Domnului va propăşi în mâinile Lui.

.............................................................................

Tot ce s-a întîmplat aici n-a fost "programat" în vreun fel.

Cuţitul s-a rupt "de la sine", simbolizînd ruperea morţii.

L-am păstrat.

Naum a filmat totul.

Romani 7:4 Tot astfel, fraţii mei, prin trupul lui Hristos şi voi aţi murit în ce priveşte Legea, ca să fiţi ai altuia, adică ai Celui ce a înviat din morţi; şi aceasta, ca să aducem roadă pentru Dumnezeu.
Romani 7:6 Dar acum, am fost izbăviţi de lege şi suntem morţi faţă de legea aceasta, care ne ţinea robi, ca să slujim lui Dumnezeu într-un duh nou, iar nu după vechea slovă.

Chiar şi The Doors au încercat o reinterpretare pentru cortina muzicală din spatele lui Jim Morrison. Nici tupeistul de Yngwie Malmsteen nu s-a abţinut să nu-l aşeze pe griff-ul lui.

Acum să ne întoarcem la dulcele, dar penetrantul sunet al viorii însoţite de orchestră şi orgă.

Sunetele căţărate pe liniuţele de deasupra portativului de cheie sol, îngemănate cu pasul contrabasului, cu sunetul de pedalier al orgii, îngropat după scările de sub portativul în cheia Fa. Coloratura în diferitele registre, arpegiile, schimbările surprinzătoare de acorduri, fac din această bucată, la prima vedere previzibilă, uşor de transcris, una dintre cele mai emoţionante şi complexe fraze muzicale, cu o atmosferă aerat de densă, împovărător de uşoară.

Albinoni este bocit în Sol minor într-o interpretare de excepţie: a lui Herbert von Karajan cu Orchestra Filarmonică din Berlin.

Bocet în strigăt sau nostalgie romantică?

Nu-mi pot imagina lacrimile presărate ale unei fete părăsite de iubit sau vreun fecior deprimat din pricina vreunei timpurii respingeri, nici vreo altă durere domestică, privată, casnică ascultînd aceste sunete.

Catedrala este undeva în spate, invocată prin orgă, corzile sînt ca un cor de jelitoare, contrabaşii, ciupiţi de corzi, păşesc ca flăcăii care poartă sicriul prietenului lor, fiu al văduvei nainite.

Maica Domnului ţinîndu-şi Fiul în braţe sub cruce?

Fiul strigînd: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu pentru ce m-ai părăsit?

Ioan Botezătorul în faţa gîdelui?

Apostolul Petru zdrobindu-şi ţeasta de crucea care i-a ridicat mai întîi picioarele?

Astfel de scene văd dincolo de acest Adagio...

Pauzele îţi taie respiraţia, coroanele sînt apăsătoare, de unde au atîta arcuş? Suflătorii sînt absenţi. Nu-i sunet de judecată prin alămuri, nici legatourile nu sînt rupte de tuburile fagoţilor, clarinetelor sau flautelor. Nici măcar oboiul nu se arată. Corzi, orgă, cu solo de vioară, cu solo de orgă, într-un dialog presărat cu sfîşietoarele acorduri diminuate, în ascendenţă sau în descendenţă, îngropînd şi înviind.

Adagio-ul albinonian are pasul prea larg, este urieşesc în apăsare, cosmic în sugestii.

Ultima frază a viorii aduce a expresie romantică. Totul se sfîrşeşte în youtubul meu ex abrupto... lăsîndu-ţi gîndurile în suspensie... în perplexitate.

Prin gîndurile lui Albinoni a păşit urieşesc Cineva...
aştepţi să calce mai repede, să fie după metronom şi pasul întîrzie....

Putem cîştiga 1 milion de dolari.

Uite aici.

Tot ce trebuie să facem este să demonstrăm că am avut experienţe paranormale, că sîntem paranormali.

După părerea mea este simplu!

Orice creştin autentic este paranormal, oricine se roagă se furişează pentru momente sau ore din "normal".

Cum să dovedim că rugăciunea este ceva paranormal şi creează fenomene paranormale? Cum?

Eu cred că se poate, dar n-aş putea primi după aia banii ...

Mai este ceva. Mi-a mai venit o idee să demonstrez că am trăit un fenomen paranormal.

M-am îndrăgostit... M-am îndrăgostit de soţia mea, cum cîntă Gianni Nazzaro...

M-am căsătorit într-o zi de 13, sîmbăta, într-unul dintre acele "trei ceasuri rele". Atunci, în ziua nunţii, dragostea mea a fost mai mare ca la început, dar mai mică decît acum...

Rugăciunea şi dragostea sînt cele mai ieşite din comun fenomene pe care le-am trăit...

Eu cred că aş trece testul... pentru că le pot reproduce oricînd... şi, nu ştiu cum se face, în fiecare an cu tot mai mare intensitate...

Şi dacă nu aş trece niciodată testele tipului ăluia... numai pentru că sînt îndrăgostit şi mă rog, mă consider mai bogat decît dacă aş avea 2 milioane de dolari.

Precizare: acest post nu are nici o legătură cu Valentine's Day... nici cu Dragobetele... :)

L-am redescoperit împreună pe Ansel Adams, un geniu al fotografiei alb-negru.

Are o fotografie celebră.

Este realizată în Yosemite Park (Sînt norocos, am fost acolo... nu sînt de acord cu unul dintre comentatorii mei, CNI, că Dumnezeu va lua ceva de pe pămînt şi va duce în Noua Creaţie, dar sînt cîteva locuri pe pămînt după care voi duce dor... ).

Poza este realizată cu un filtru special... ghiciţi ce filtru a pus omul, dar poziţia lunii, lumina..... Extraordinar.

Au încercat mai mulţi fotografi să reproducă fotografia. Cu mijloace moderne, lentile, satelit, GPS, să găsească aceleaşi unghiuri, cu matematică, cu tot... N-au mai reuşit.

Iată fotografia cu pricina.

Se numeşte Moon and Half Dome şi este realizată în 1960.

Iată ce spune Ansel despre această fotografie:

"As soon as I saw the moon coming up by Half Dome I had visualized the image. …I have photographed Half Dome innumerable times, but it is never the same Half Dome, never the same light or the same mood. …Half Dome is a great mountain with endless variations of lighting and sky situations and seasonal characteristics; the many images I have made reflect my varied creative responses to this remarkable granite monolith."

Nu-i aşa şi în viaţă?

......................................

Nu mai fotografiem niciodată aceeaşi persoană, acelaşi rîu, vorba lui Heraclit din Efes, niciodată aceeaşi stîncă. Este alta cu fiecare clipă...

Hm, poza este o mortăciune ... şi fotografiile mele şi ale tale, sîntem tot noi, dar morţi. Suprafaţa aceea de piele este demult îngropată. Poza este o mumie, învelită în lac, pietrificată în zîmbet sau încruntare.

Sîntem îngropaţi în hîrtie, de mai multe ori, de mii de ori, unii se îngroapă clipe după clipe de zeci de mii de ori.

Am văzut o fostă glorie a scenei privindu-şi fotografiile cu diferitele roluri în care a fost distribuită pe scena operei ieşene. Atunci am înţeles ce înseamnă să îţi plîngi tinereţile... să îţi plîngi propria moarte. Să-ţi contempli cu ochii uscaţi "cadavrul" cu obrajii roşii şi buzele cărnoase, cadavrul "de atunci".

O femeie cu nepoţi strigînd prin curte uitîndu-se la propriul chip din anii fertilităţii.... Aceea este tristeţea...

Nu ne vom întoarce niciodată, dar niciodată la ceea ce vom fi fost într-o veche fotografie.

Niciodată...

Viaţa înainte de 1789...

Întotdeauna...

Întotdeauna omul a încercat să se îngroape pe sine pe ziduri, cu ulei, pe pînză, cu cerneluri, pe hîrtie.... dar dura...

Procesul dura atît cît să treacă imaginea prin pictor, "prin ochii" unui "viu".

Pictorul era "specialistul", cel cu privirile antrenate, aşa cum în vremurile vechi scriitorul era scriitor.

Acum..

"This life's dim windows of the soul
Distorts the heavens from pole to pole
And leads you to believe a lie
When you see with, not through, the eye." -
-- William Blake"

Acum oricine îşi ia o "săpunieră", un aparat de fotografiat de buzunar sau un telefon mobil cu cameră de 1 mega şi creează "cadavre"... zîmbete de sticlă. Peste tot, oricînd, oricui.

Orice incompetent în imagine, unghiuri şi lumină poate vedea cu ochii şi împietri imagiea pentru a o risipi altora.

Este la fel ca atunci cînd cineva vorbeşte şi scuipă din gură.

Ne "scuipăm" cu imagini aşa cum le-am văzut NOI.

.................................................

Nu tot aşa este şi cu blogurile?

Cărţile de altă dată, dinainte de 10 noiembrie 1983, dinainte de apariţia falselor ferestre (Windows), de fapt... sînt ziduri...

Cărţile acelea erau ca picturile de altă dată. Erau scrise de cel care ştia să stăpînească metafora (Aristotel, Poetica, Cel mai mare lucru este să devii stăpîn al metaforei) şi să îmblînzească cuvintele.

Acum... la fel cum oricine poate avea o "săpunieră", fiecare dintre noi avem bloguri.

pentru "a ne îngropa" sub ecranul de sticlă gîndurile...

Le vom citi într-o bună zi precum bătrîna actriţă....

Imaginea ... înainte de 1789 trecea prin ochii pictorului şi pe sub penelul lui din păr de porc (urme ale unei mortăciuni)... acum trece prin obiective, printr-o maşină, printr-o mortăciune de sticlă.

Cuvîntul... înainte de 1983 trecea prin pana scriitorului, pană din păsărea care şi-a făcut utilă rămăşiţa... acum trece prin tastatură, printr-o altă mortăciune, de plastic....

Imaginea şi Cuvîntul s-au "democratizat", sînt la îndemîna tuturor.

Eu sînt un mic fotograf, eu sînt un mic scriitor... mic, mici, adică mărunţi, dar muuuuulţi.....

cu "săpunierele" şi tastaturile noastre l-am detronat pe Exupery şi Adams....

E bine, e rău?

Continui să scriu pe o tastatură de plastic şi continui să privesc lumea prin lentila mea pătrată a unei "săpuniere" pînă ce pupila mi-a devenit pătrată. ...

Pictori şi pozari...

Scriitori şi bloggeri...

Cînd o să mă fac mare, mă fac pictor,

Cînd o să lepăd cele copilăreşti, mă fac scriitor...

Planeta maşinilor are şi ea istoria ei.

Prima maşină a fost perfectă.

Nu ruginea, nu consuma, era un perpetuum mobile. Era făcută de Marele Mecanic. Era perfect. Aşa s-a şi numit Perfect 1.

Primul autoturism nu avea faţa asta încruntată pe care o plimbă acum toate maşinile pe pămîntul maşinilor.

Acum, după Marele Accident, maşinile ruginesc, se strică, aleargă tot timpul încruntate pe şoselele care, de asemenea, tot după Marele Accident au început să se strice.

De la şifonări pînă la "total damage" s-a văzut totul.

Ba, de atunci au coborît şi demonii maşinilor, maşile de compactat tabla, dar şi îngerii lor, maşinile de intervenţie şi remorcare.

Totul se strica din ce în ce mai tare pînă a venit Înaintemergătorul, un 4X4, perfect pentru deşert, nu suferea la nisip şi nici la căldură, auster şi canapele din păr de cămilă.

El a anunţat că va veni Perfectul, al doilea. Dar mai bun decît primul.

Aşa s-a şi întîmplat.

Mai întîi s-a văzut mult praf dinspre deşert, apoi s-a auzit un sunet absoooolut minunat de motor cu un tors desăvîrşit, apoia apărut. Tabla? de un luciu în care se vedea atît de limpede cerul, încît ai fi putut crede că eşti între două ceruri.

Dar...

Camioanele de mare tonaj s-au sfătuit între ele şi s-au adunat în ShowRoom-ul Central, l-au prins pe Cel Perfect şi l-au claxonat îndeluung, apoi l-au lovit, tabla s-a zdrobit şi cerul se reflecta fragmentat pe ea.

Nu s-au oprit aici, l-au călcat. L-au zdrobit cu totul.

Apoi, împreună cu pick-up-urile l-au cărat la Cimitirul de maşini.

După trei curse în jurul pămîntului de maşini.... pentru că atît durează o zi pe pămîntul de maşini, cam cît îi ia unei maşini de Formula 1 să îl înconjoare.

Oh, am uitat, maşinile de Formula 1 au pornit toată povestea asta. Ele se considerau perfecte. Invidia, bat-o vina!

Deci, după trei curse ..... s-a întîmplat ceva extraordinar:

A apărut din nou Desăvîrşitul!

Toată lumea de maşini a fost uimită.

S-a dus vestea repede că Perfectul a venit din nou.

S-a răspîndit zvonul că Însuşi Mecanicul se "încarosase" pentru a le scăpa de rugină şi accidente.

Le-a spus că există o altă lume, cu şosele netede ca apa, de sticlă, cu drumuri de aur, fără pene, fără ciocniri, fără maşini de compactat tabla, o lume în care toate maşinile din lume care îl recunosc pe cel Desăvîrşit .. vor primi o caroserie nouă. Perfectă.

Desăvîrşitul nu se poate imagina, nici poze nu avem cu el, este absolut imposibil să ni-l închipuim şi de aceea interzis să-l şi desenăm.

PS.

Mă veţi întreba ce este cu asta? Cam asta este genul de poveşti pe care îl inventez copiilor.

Ce-i cu povestea asta aici?

Cum să nu îşi găească locul o fabulă cu maşini pe site-ul cuiva care şi-a luat poreclă de maşină? Mercedes G - Pătrăţosu? :)

În fond, maşinile sînt şi ele ca nişte oameni, nu? sau oamenii sînt ca nişte maşini? :)

Cînd e Crăciunul maşinilor? Cînd îşi reînoiesc Asigurarea?Asta înseamnă că vine crăciunul şi pentru opelul meu.

Cînd e Paştele? Cînd îşi amintesc de Accidentul Camioanelor...

Dragi Prieteni,

Imi cer iertare pentru mesajul colectiv.

Va invit pe toti cu onor sa cumparati (doar 9,90lei!) numarul din septembrie al revistei National Geographic Romania, si sa cititi cu foc articolul despre Maguri, la care am muncit vreme de citeva saptamini bune. Celor care nu sunt in tara le recomand link-ul de mai jos. Dar, pe hirtie totul arata mult mai frumos.

www.national-geographic.ro/galerii-foto/locuri-si-oameni/reportaj-foto-satul-maguri;

Selectia imaginilor s-a facut din peste 150 de fotografii, iar textul a fost publicat doar dupa ce, tradus fiind, a primit toate avizele de la Washington, dupa o investigatie riguroasa. Totusi, e de mirare ca un articol atit de personal s-a strecurat intr-o astfel de revista, mai degraba stiintifica si sobra.

Daca aveti o parere despre articolul Maguri – satul satelor, oricum ar fi ea, pozitiva sau negativa, va rog frumos sa o exprimati in citeva cuvinte pe www.national-geographic. Ar fi un lucru important pentru mine.

Va multumesc. Lectura placuta tuturor. Doamne-ajuta! oriunde v-ati afla.

Cu drag, Voicu

www.voicubojan.com

Să admitem că şi Dumnezeu cîntă şi co-liturghiseşte împreună cu îngerii şi oamenii. Ca preotul împreună cu biserica

Oare cum cîntă Dumnezeu?

Cît de lung şi cît de tare? Cît de sus, cît de jos? Cu ce fel de voce? Oare Dumnezeu poate cînta deodată pe mai multe voci, ca un cor cu mii şi mii şi mii?

Cel care ne-a creat după chipul Său şi noi cîntăm, ar putea El să nu cînte cumva?

Dacă ar cînta Treimea, ar cînta oare pe patru voci?

Una în plus s-ar auzi - umanitatea lui Isus. Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt.

Şi totuşi nu ar fi distinctă, ar fi în armonia care nu ne-ar da voie să auzim o altă voce diferită de cea a Fiului, vocea lui Isus nu ar fi nici mai sus nici mia jos, nici mai înaltă decît vocea Fiului, dar vocea Tatălui şi a Duhului s-ar distinge în aşa fel încît să auzim o singură cîntare, o armonie perfectă.

Nu este un dacă - Dumnezeu cîntă, cîntă o melodie la care El a scris partitura şi pe care nu o va sfîrşi niciodată şi nu a început-o niciodată, dacă am spune că Dumnezeu ar începe să cînte, atunci nu am putea imagina felul în care ar sfîrşi melodia.

Melodia lui este întotdeauna nouă, nu este un da capo al fine, cuprinde registre pe care nu le putem auzi, pe care nu le putem imagina.

Cheia în care cîntă Dumnezeu este diferită de a tuturor fiinţelor cereşti. Nu este cheia sol, nici fa, nici cheia Do.

Ne putem oare imagina un Dumnezeu doar receptor al laudelor, al cîntecelor - Dumnezeu trebuie să răspundă în liturghia cerească corului.

Sînt sigur că Dumnezeu cîntă!

Vreau să îl aud!

Uite de aici. Generatorul nostru de apusuri.

Este un fel de ţigară verticală care lasă fum, tot timpul.
Înroşeşte cerul spre seară, lasă tot mai mult fum. Fumul se tranformă în nori, norii se aşează frumos, ca pentru defilare la plecarea soarelui şi la venirea nopţii.

Ar fi putut fi apusuri fără generatorul nostru de apusuri din cartier? Nuuu! Vedeţi? Nu!

Să-şi ia fiecare cartier un generator de apusuri. Fără asta nu se poate!

Tot timpul cînd e apus e acolo. Niciodată cînd apune soarele, chestia aia nu dispare. Deci, înseamnă că e o relaţie de cauzalitate între una şi alta. Chestia aia nu se mişcă, dar soarele se mişcă. Logic. De la chestia aia vin ele, apusurile.

Oare cum ar fi cerul fără chestia aia? Urît! Boring!

Ca la ţară, nu-i aşa? Adică ţărănesc, nu urban, cum stă bine obrajilor noştri sensibili.

Ar fi apusuri fără fiţe. Simple. Curate, fără profilări pe cer. Ce plictisitor poate fi un apus simplu pentru un orăşean!!!

Generatorul de apusuri face treaba foarte bine, numai pentru noi, urbanii.

Avem şi un generator de răsărituri. S-ar putea să nu vi-l arăt. Este secretul nostru în cartier. :)

UPDATE

Am găsit şi generatorul de răsărituri. Mi-am adus aminte că l-am fotografiat undeva prin octombrie.

Vedeţi ce este interesant? Generatorul nostru de răsărituri este o turlă de biserică. Întotdeaua este acolo cînd răsare soarele. Deci, normal, nu? Este o relaţie de cauzalitate între răsărit şi turla bisericii. Înseamnă că răsăriturile vin de acolo.

Deci, să recapitulăm.

Apusurile vin de la "ţigarea" aia şi răsăriturile de la turla bisericii. E clar! Este o relaţie de cauzalitate. Logic!

Vreau o bicicletă în casă, legată la un alternator, care să încarce un set de baterii de maşină sau de altceva.

Pedalezi o oră, ai curent 15, dormi 8 şi, iată, 24 de ore.

Avem o bucăţică de teren undeva în Munţii Pădurea Craiului. Tot ce îmi trebuie este să am curent cîteva ore, să pot scrie, pedalez o oră în timp ce citesc ceva şi apoi... iar la scris.

adică aici

Visez din mai mult timp la asta, să scriu la computer cît timp dau din pedale. Alimentezi un laptop cu baterii tari. Am eu un Dell care tine şase ore şi trăieşti ca un boier.

Prietenul Vasile mi-a dat cîteva link-uri şi idei.
hai să-l susţinem să ne facă cîteva chestii din astea, ca să împăcăm dorul de dealuri cu dorul de scris, cu dorul de singurătate, cu exerciţiul fizic, că trebuie să pedalezi vreo oră în fiecare zi... :) etc.

Să facem listă de sponsori! Cine se înscrie? SAu rămîn singur?
Atunci nu vă dau nimic! :)

uite aşa arată

este din secolul VI, mănăstirea Muntele Sinai, pictura care îl reprezintă pe Cristos Pantocratorul. Conţine o idee extradordinară. Spun asta deşi sînt un iconoclast convins. Ideea însă este mai importantă decît imaginea în sine şi ideea de a-L depicta pe Isus Cristos.

Este icoana preferată a prietenului meu preferat. Este obsedat de ea. Eu am descoperit-o în studenţie. Am primit-o de la un coleg de cămin, dar n-am descoperit atunci ce mi-a arătat prietenul meu. Dacă priviţi cu atenţie o jumătate de chip este foarte tristă şi o jumătate de chip zîmbeşte.

Iată jumătatea tristă,

din cauza păcatelor de purtat, din cauza relelor, din cauza veacului acesta.

Iată şi partea de faţă care zîmbeşte

din cauza bucuriei fără de început şi sfîrşit din Treime, din cauza Mîntuirii, din cauza veacului viitor.

Interesant, nu?

Genialissim!

Fratele Niculiţă Moldoveanu provine din Oastea Domnului. Nu mai era parte de o vreme din Oaste de motive în primul rînd de dînsul ştiute şi care nu merită comentate, dar cîntecele lui sînt împregnate de melosul autentic românesc, cu miresme de folclor şi expresii muzicale care reprezintă aproape toate zonele ţării. Din vers în vers apar cuvinte ca "icoanele mele cu salbe de crini", "candela aprisă", "altarul" care se potrivesc atît de natural în tabloul spiritual descris de cele cîteva zeci de mii de cîntece. Dacă n-a scris el versurile, le-a ilustrat pe cele ale lui Traian Dorz şi ale altor ostaşi numiţi sau anonimi. Nu l-au deranjat candelele, icoanele şi altarele. Le-a zidit în propriul suflet.

Cel mai puternic sunet al cîntecelor sale a fost acela dincolo de care am putut să "auzim" chipul Domnului, al TReimii Întregi.

Pe Isusul drag, mirele scump, l-a descris îndurerat sau iubind.

Fratele Niculiţă ne-a făcut să auzim oftatul Domnului, dar să întrevedem şi zîmbetul din colţul Gurii Sale Sfinte.

Domnul este trist. Domnul zîmbeşte.

Domnul se bucură. Domnul suferă.

Lăudat fie Domnul! Cu El ne lăudăm!

"Cu Tine mă laud mereu, cu Tine, Isuse, cu Tine, Isuse"

În tabloul lui Memling referitor la săptămîna Adventului şi Triumful Domnului undeva, în toată istoria grafică a acestui extraordinar tablou este ascunsă învierea Domnului… Să o căutăm. Ea se descoperă, la fel ca în Evanghelie, celui ce caută cu sîrg şi celui ce crede cu putere…

Click pe imagine ca să o vezi în detaliu

În artă a fost privit din diferite perspective.

Piesa lui Matthias Grunewald, Crucificarea din Altarul de la Isenheim ne prezintă un Cristos dramatic, înconjurat de o durere strigată, aproape de isterie. Ioan Botezătorul, în mod simbolic este şi el acolo, arată spre Miel cu miel alături. Ioan şi Mariile gesticulînd larg, sunt prezenţi în atitudini grave. Interesant este studiul degetelor. De la degetele Crucificatului, index-ul lui Ioan la mîinile împreunate ale Maicii, degetele împreunate, dar răsfirate ale celeilalte Marii şi palmele exagerat de groase ale lui Ioan.

Crucificările orientale, din tradiţia ortodoxă sunt cu totul diferite. Feţele sunt departe de a fi descrise naturalist. Feţele personajelor sunt ireal de liniştite. Cristos parcă doarme. Trupul îi este torsionat în formă de S precum al şarpelui de aramă din Pustie, la care face aluzie Ioan cap 3. Resemnarea este atitudinea dominantă în tot tabloul.

Aceeaşi idee se păstrază în tot spaţiul balcanic, în tot arealul “panortodox”. Este uimitoare asemănarea cu fresca din 1209 de la mănăstirea Studenica din serbia

Salvador Dali are o idee ieşită din comun. Crucificarea lui este privită de sus. Dinspre Tatăl. Este una dintre imaginile mele preferate. Faţa lui Isus este ascunsă. Nici nu am avea cum să pricepem grimasa. Oare este expresie facială descriptibilă sau depictabilă în acest caz?

A mai apărut o reprezentare, la care, probabil că merită să aruncăm o privire şi să medităm. Este imaginea lui Isus aşa cum este văzută de tîlharul din stînga. Nu comentez calitatea artistică. Nici măcar nu ştiu autorul. Din punct de vedere estetic este la limita dintre pictura mediocră şi kitch (chici).

Întrebarea este cum s-ar vedea oare Isus dinspre tîlharul din dreapta!

Oare cum s-ar vedea Isus de la baza crucii?

Poate că acea imagine este cea mai bună. De jos în sus? Nici asta nu cred.

Cea mai bună perspectivă şi imagine asupra crucii este ca în ziua crucificării, de necaz şi durere să vedem negru înaintea ochilor.

Negrul din fundalul tuturor imaginilor. Negru de Dali.

Pastorala de Paşti

La fiecare dintre sărbătorile de Crăciun sau de Paşti auzim peste tot, din partea politicienilor, „să nu facem declaraţii războinice”, să treacă Paştele, de la crainicii televiziunilor auzim „în această perioadă să fim mai buni”, „să facem bine” spunem şi noi, oamenii Bisericii.

„Să fim mai buni!” este oare posibil?

„Să fim mai buni acum!” şi apoi ce se va întîmpla? După ce trec sărbătorile, ce vom face? Ne întoarcem din nou la răutatea noastră cea de toate zilele?

„Să facem bine!”. Poate cineva care nu este bun să facă binele?

Acestea sunt întrebări pe care merită să ni le punem acum cînd auzim din ce în ce mai multe îndemnuri care par lozinci deşarte şi retorică fără acoperire în fapte.

Paştele par un fel de Jocuri Olimpice pentru păgîni. Încetăm ostilităţile pentru o vreme ca să le reluăm mai vajnic după ce trece intervalul.

Paştele şi Crăciunul au devenit un simplu Interval, un spaţiu de refugiu, un adăpost în mijlocul furtunii. Asta este probabil explicaţia pentru care unii vin la biserică doar la Paşti şi la Crăciun. Da, şi acesta este bun, dacă în acest acest interval şi spaţiu prilejuieşte o întîlnire personală ca în Micul Prinţ al lui Antoine de Saint-Exupery: „Un prieten este ca o fîntînă în mijlocul deşertului”. Aceasta era ideea. Nu poţi petrece intervalul fără să te întîlneşti în acest spaţiu şi timp al sărbătorii cu Cineva, cu Dumnezeu însuşi, întrupat pentru noi şi pentru a noastră mîntuire mort şi înviat.

Dragi credincioşi,

Orice alcoolic îşi promite „de luni nu mai beau”. Şi acest „luni” devine o fata morgana după care aleargă fără să atingă. Cîtă nefericire este în mijlocul unui zîmbet falst!!! Cîtă durere în mijlocul "distracţiei"!

Omul nu poate fi mai bun decît dacă este locuit pe dinlăuntru de Isus Cristos. Soluţia pentru a deveni mai buni nu este la nivelul hortaţiilor, ci la un nivel al înfăptuirilor care nu se pot vedea, este o atitudine a inimii.

Să spunem aşadar: „Să îl primim în inimile noastre” ca să fie El bunul cel mai bun faţă de cei care merită bunătatea noastră. Să îl primim în inimi. Astfel în sufletul nostru va fi tot timpul Crăciun, nu numai cînd este Crăciun. Naşterea Lui în noi va genera naşterea noastră din nou şi o fiinţă nouă care poate iubi aşa cum noi, în firea noastră căzută nu putem iubi. Apostolul Pavel ne spune în Galateni 2:20 „Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi s-a dat pe Sine însuşi pentru mine.”, iar în 2 Corinteni 5:17 ne spune „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură (Sau: zidire) nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.” Nu putem fi mai buni decît prin răul care i s-a făcut Lui. Isaia 53:4 " Totuşi, El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit."

Să fim mai buni? Da, este posibil, în Cristos, cu Cristos, prin Cristos.

Să fim mai buni acum? De ce numai acum? Dacă cele vechi s-au dus, atunci în viaţa cea nouă se permanentizează puterea lui Cristos, energia care izvorăşte pururea bunătatea din cel care este fără de sfîrşit şi fără de început, dar începător a toate. Cum se va putea face acest lucru? Prin puterea Învierii Lui.

Puterea învierii Lui este cea care ne ajută să ieşim cu bine şi să rămînem buni şi după ce trece intervalul. Apostolul Pavel doreşte să cunoască pe El, dar şi Puterea Învierii Lui care ne ajută să ne facem asemenea cu moartea Lui, pentru a putea apoi să trăim viaţa Lui. Filipeni 3:10 „Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui şi să mă fac asemenea cu moartea Lui”.

Să facem bine! Cine, noi? Binele nu poate fi realizat decît de Cel bun. Noi, credincioşii neoprotestanţi vorbim de „locuirea lui Cristos în inima noastră”. Credem că aceasta este singura şansă la a muri ca răi şi a ne naşte ca oameni buni.

Fiinţa umană nu se poate „îmbunătăţi”. Nu putem instala un updates ca la Microsoft, nu putem lua pack-uri de revizie. Fiinţa umană nu poate face bine decît printr-o metamorfoză pornită din interior spre exterior. O transformare radicală pe care o numim „naştere din nou” după o moarte împreună cu Cristos. 2 Timotei 2:11 Adevărat este cuvântul acesta: dacă am murit împreună cu El, vom şi trăi împreună cu El.

Să fim mai buni? Nu, ci să devenim buni!

Să fim mai buni acum? Nu, să rămînem buni!

Să facem fapte bune acum? Nu, să înfăptuim binele la timp şi ne-la-timp! Tot timpul.

Să petrecem Paştele într-un mod sfînt? Da, să petrecem Paştele tot timpul şi în afara intervalului de sărbătoare.

Vă dorim tuturor să Îl întîlniţi pe Cristosul înviat în această poposire în spaţiul şi timpul sărbătorii. Vă sfătuim pe toţi cu dragoste pastorală să Îl invitaţi pe Isus în inimile dumneavoastră. Vă dorim să experimentaţi Puterea Învierii Lui şi bunătatea Lui inepuizabilă să se manifeste în noi, prin noi şi printre noi. Vă dorim tuturor să nu mai ieşiţi niciodată din bucuria intervalului de sărbătoare, chiar dacă vom fi ieşit din sărbătoare.

Prin vedere ne vom înşela. Să ne întîlnim cu Isus cel nevăzut în nevedere şi să credem! Toma a pus degetul în rana Lui şi a devenit altul. Noi să Îl lăsăm pe El să pună degetul în ranele noastre ca să ne vindecăm.

Cristos e Sfîntul! (în ciuda lui Dan Brown şi a Codului lui DaVinci)

Cristos e Acelaşi! (în ciuda interpretărilor cu program ideologic ale Evangheliei lui Iuda)

Cristos e Viu! (în ciuda aşa zisei „descoperiri” a mormîntului şi osemintelor lui)

Să ne întîlnim deci cu El de acest Paşti! Fîntîna noastră din deşert.

Săptămîna Patimilor, Joia Mare, 2007.