Deja în tren spre aeroport mi-am intîlnit colegii de călătorie – două pirande rumene, deschise la gură ca o punga de 1 leu în bătaia vîntului şi un tip spălăcit între mai multe vîrste de care n-o să mai pomenesc, că n-am ce.  Deja din tren  sonoru mergea la maxim pe canalul lor, şi auzeam tot brici, deşi eram cu căştile la urechi şi cu muzica la max. Mai mult, în faţa mea o tînără cititoare se concentra încruntată pe o aceeaşi pagină. Da’ din cînd în cînd căsca fata o pereche de ochi la  pirande, că de, nu intră circu’ în preţul biletului la fiecare călătorie! Cînd trenul a trecut de Zaventem-sat fără să oprească, pirandele s-au adresat publicului, uşor neliniştite:
Madam, aeroport, Zaventem?
Sori, aim inglish, a zis tînăra cititoare, iar io n-am zis nimic, că aveam caştile la urechi şi aveam o scuză, şi oricum trenul intrase în subterana unde urma să tragă în gara lu’ Zaventem aeroport.

                                                                  *

În avion am scaun la geam şi nimeni lîngă mine. În spate, perechea de rumenioare. La un moment dat una se duce şi se întinde pe trei scaune rămase libere mai în spate, iar ailaltă vine linga mine:
Auzi, nu te duci şi tu lîngă băiatu, ca să mă intind şi io aici, să trag un pui de somn, că sînt gravidă.
Ma ridic şi mă duc lîngă băiatu.
Mersi, zice.
Cu placere, zic.
Personalu’ înaripat se tîrîie printre nori, mă uit în spate, frumoasele dorm, una răsfrîntă p-o banchetă de trei scaune, alta vraişte p-altă banchetă, fără centură, fără greţuri. O gleznă fină dezvelită ici, un buric colo, un deliciu, mîncaţaşi. Stewardesele nu zic nimic. Mai lipsea un pui de gaină să ciugulescă pe sub scaune şi era complet.

                                                                   *

Căpitanul anunţă că aterizăm şi stewardesele trec şi verifică centurile. Cetluiesc şi un ţînc belgian, care urlă din gură de sarpe.
Dezleagă copilu’, că nu cade avionu! bubuie piranda din spate. Inimă de mamă, deh!

Frînă barosană şi aterizăm.
Parfumuuuuuuuuuuu ! Unde e parfumuuuuuuu ?!!!!!! foială, bocăneală si scandal. Parfumu cumpărat din aeroport de una din artiste, agăţat ţanţoş de scaun se dusese naibii pe undeva pe jos.
Băiatu, ia uite-te tu, nu e sub scaunu tău?
Nu, bre, zice băiatu, dupa ce se uită.
Ia mai uită-te, că a căzut…
O fi căzut bre, da’ nu e aici, du-de-l caută singură.
Revelaţia nu întîrzie: Făă, mi-a furat parfumu! Băăăă, scoateţi parfumu imediat că să moară mama dacă nu vă aştept la uşă şi vă controlez pă toţi!
Somaţia e lansată peste căpăţîni, chicoteală în public.
Băăăă, cum am ajuns! Hoţii de parfum! Vă controlez, să mor io, mă pun la uşă şi vă controlez! Scoate parfumu!
Printre răcnete găseşte parfumu, chiar sub scaunul dumneaei.
Ia uite, fă, că a apărut, cînd a auzit că îi controlez a scos parfumu! Da’ dacă nu apărea, îi controlam, să moară mama,  de nu-i controlam pe toţi la uşă!

                             Belle & Sebastian - We Rule the School

Nu stiu cum se face ca in ultimul an, cind ma pocneste oboseala, ajung sa ascult aceleasi lucruri -The Fall care ma pune intr-o stare de trepidatie si imi accentueaza nemultumirea (de exemplu - You Haven't Found it Yet) si mai ales Belle & Sebastian - pe care îi ascult dimineata pe ploaie imediat dupa ce ajung la munca - si imediat m-apuca o senzatie de mila pentru mine insumi care ma impinge sa ma gîndesc la miscari radicale: sa ies din cursa de soareci, sa plec de oriunde as fi, sa le spun "La revedere" si sa nu ma mai intorc niciodata, lucruri pe care nu o sa le fac, bineinteles, deocamdata deocamdata.

Dar mici masuri tot pot sa iau, de exemplu sa rad blogul, care nu ma mai distreaza deloc de la o vreme, sa-mi pun o gluga pe cap si o masca de fier pe fata si sa vorbesc cu o voce gîjîita care nu e a mea, sa zic: nu stiu unde e, nu l-am vazut, de acum probabil ca putrezeste undeva pe fundul oceanului, si alte prostii de genul asta. Dar trebuie sa iau in calcul ca o sa-mi para rau, asa ca nu o sa sterg blogul, ci o sa-l las doar sa-si dea duhul în tacere si sa se mumifice; poate ca peste un an, doi, o sa am/avem chef sa-l redeschidem. O sa scot comentatul ca sa nu se umple cu spam. Tatanka, Rîmarroz (care s-a plictisit de mai mult timp) si subsemnatul va spunem ce se spune in astfel de ocazii: Adios, compañeros y compañeras! We wish you lotsa good stuff & whatever! 

-Apoi a inceput sa ploua si am coborît in statia de autobuz, si ne-am dus la Wiels Center sa vedem ce-a facut Dan Perjovschi. Locul este o fosta fabrica de bere care arata f misto, au lasat cazanele f frumoase la intrare si poti sa bei o bere la o masa de lemn, ploua, ploua, si nu era mai nimeni, cladirea a fost recent renovata, in jur era inca santier, mirosea a var si vopsea, dar tocmai in astfel de peisaj martian merita sa bei o bere (strazile, se vedeau prin fisiile verticale si lungi ale geamurilor, erau pustii). Dar noi n-am baut bere, fiindca nu mergea dupa vin, ne-am dus la -2, unde intr-o sala cam merdique DP desenase pe pereti. Well, well, n-a fost rau, dar nici n-am cazut pe spate. Ce nu mi-a placut e ca a copiat pur si simplu cîteva din desenele pe care le-a facut la MOMA. Ce mi-a placut e ca am vazut si niste desene cam cinice la adresa Belgiei si cartierului nostru : un om acoperit de ugere pe care statul le mulge (aici impozitul e f ridicat), un tip cu o cagula de la KKK fata in fata cu o musulmana complet acoperita de burka ii spune: "I hope you're not black". Tot asa, un ins cu o centura de explozibil la sold care o gratuleaza pe sotia complet ascunsa in voaluri: "Darling, you look lovely tonight", bancuri sadice in zona in care se afla Wiels, plina de musulmani. Am continuat vizita cu retrospectiva operei satanico-idioate a lui Mike Kelley, am intrat acolo, o sala plina cu fotografii horror si ecrane care vorbeau si supraveghetorul statea saracul cu miinile la urechi si capul pe genunchi. Cind am trecut pe linga el, a tresarit si si-a cerut scuze. Roza a zimbit si i-a spus ceva de genul ca e greu nu-i asa. Si atunci saracul atita a asteptat, a inceput sa ne zica ca nu poate sa stea acolo, ca fiecare din ei supravegheaza sala aia cite doua ore cu schimbul, chiar si atunci mai iese pe culoar,  dar trebuie neparat sa intre cind sint vizitatori. Adevarul e ca era oribil ce se intimpla acolo, cred ca puteai s-o iei razna daca trebuia sa-ti petreci o sapt cu mike kelley. Dup-aia ne-a spus ca si-a cerut transferul la Charleroi si abia asteapta sa plece. Era un baiat marocan care semana f mult cu vara-miu Marius. Mi-a fost f mila de el. Art sucks!

-La ultimul etaj mai era un hartist flamand? olandez?, Benjamin Verdonck, dar asta chiar facea niste chestii amuzante: un soi de catedrale consumiste de carton, pline de reclame imbietoare de genul, "Veniti la noi!" "Va asteptam", "Distractie si voie buna" in care erau lipiti porci de carton care intrasera deja pe jumate. Apoi niste rafturi cu un soi de relicve de-astea pe care le vezi in casele familiilor respectabile, dar in loc de bibelouri erau tot felul de porcarii, in numar de doua, pentru stapinul si stapina casei, 2 mingii de ping pong sparte, doua labute de iepure cu blana roasa, 2 figurine cu Yoda, si tot asa, era f caraghios. Baiatul asta are si un site unde se pot vedea ispravile lui. O data a stat o sapt intr-un fel de cuib urias (ca de) rindunica, lipit de o cladire de sticla din Birmingham.  

                      "This promotional film is entitled Royal Trux"

/Corcoran

-nu stiam ca alexandru odobescu a fost morfinoman, cu sau fara droguri tot plictiseala, n-am reusit sa citesc pseudokinegeticos, sau am reusit dar tot aia a fost

-ca veni vorba de 22, dan perjovschi vine la wiels, o fosta berarie transformata in muzeu de arta moderna,  la doua strazi de noi; cred ca o sa mergem sa aruncam o privire, n-am vizitat-o inca, dp cica o sa stea o luna si o sa faca desene ca la moma; 

-a aparut autobiografia lui mark e. smith, adica un lung interviu refasonat de un scriitoras destul de curajos sa scrie dupa dictare, rar de tot sint chestii care merita

-citesc zilele astea doua carti, una de alfred kubin, care arata misto (desene de kubin, la jose corti), dar scrisul lasa de dorit, si una care arata nasol, dar e scrisa misto (moby dick, cu prefata realist-socialista din anii 60, cînd totul era lupta de clasa, si de la melville la greva de la chicago se ajungea in doua paragrafe)

-miercuri seara, inainte de chelsea-liverpool (de mult n-am mai vazut un meci asa palpitant, de fapt n-am  vazut prea multe meciuri in ultima vreme), la rugamintea rozei am dat pe tvronline, si acolo ce sa vezi: film din anii 70 cu inginer agronom (vladimir gaitan) indragostit de invatatoarea tinara, respins de tatal neintelegator (sinteti prea tineri, octavian cotescu) si decis sa lupte cu seful cooperativei (ilarion ciobanu, biet taran conservator) ca sa creasca productivitatea la hectar (tovarase haisan, trebuie sa schimbam soiul, dar ce te faci cu hibridul, ca are bobul mai mic, nu-i nimic, vom mari densitatea!), sunetul inregistrat in studio cu ecou, si am vazut si cum arata o scena erotica in filmul romanesc din anii 70, minimalismus, i'm definitely jealous (el in bar, ea cu par cret îmbracata în ie, se uita insistent la el in timp ce soarbe ceva cu un pai, muzica disco, ea da sa plece, se opreste in dreptul oglinzii, el vine din spate  si-i pune o haina pe umeri, rostind o replica din care nu se intelege nimic, ea zimbeste; urmatoarea scena, el este (la hotel) in pat, imbracat civilizat in maieu, o striga, parca mona, mooona, se aude apa de la baie, el se ridica, intra la baie, mona, mona, nimeni, apa curge la chiuveta, wow, she left)

 -sapt trecuta am vazut un film f ca lumea, pe care cred ca toata lumea l-a vazut numai noi nu (un film exceptional, numai la protv).  

-Si ieri, am reusit sa terminam in sfirsit Yi-Yi de Edward Yang, ne-a luat cam doua luni- are doua ore jumate - si asta e foarte meserias.  Un fragment mai jos:

 /C

In zilele noastre călătorim des, în interesul de servici al altora. Căscăm, la revedere pe scări şi la gară. In trenuri întilnim uneori copii în excursie cu şcoala, cu rondele de carton legate de gît cu sfoară : « Jupiler, les hommes savent pourquoi » pe-o parte, numele, adresa şi telefonul pe cealalta (fiindcă sîntem in Belgia). Trenurile se pierd uneori, deşi rămîn pe şine. Privelişti nebănuite se oferă gratis ochilor exasperaţi. Poţi sa te bucuri, daca ştii de ce. Recent, soarele a început să facă parte din zilele noastre – cam două, trei ore pe zi. Nopţile sînt aşteptate cu durere, colac sub pături, sub stele fluorescente, sforăituri fine, tirbişin şi cam asta e tot ce mai poate fi zis.

                (Huele a primavera pero no llega-Barcelona, 2007)

                                               MTV The State - Don Law

 / R&C

          La rabi Israel, înteleptul din Kosnitz, veni odată o femeie plîngîndu-se că este căsătorită de 12 ani şi încă nu are nici un fiu. « Şi ce vrei să faci ? » întrebă el. Ea nu ştia ce să-i răspundă. «Maică-mea », povesti rabinul, « a îmbătrînit fără să aibă copii. Atunci a aflat ea că Baal-Şem cel sfînt, într-una dintre călătoriile sale, se va opri în oraşul ei, Apta. Merse fuga la hanul unde a poposit şi-l imploră să-i obţină prin rugăciune, un fiu. « Ce vrei să faci?” a întrebat-o Baal-Şem. „Soţul meu este un biet legător de cărţi”, răspunse ea, „dar tot am un lucru bun pe care îl voi dărui rabinului”. Se duse direct acasă şi scoase din ladă şalul cel frumos „Katinka”, păstrat cu grijă. Cînd a ajuns însă cu obiectul la han, află că Baal-Şem a şi plecat înapoi la Mesbiz. Fără şovăială porni la drum cu şalul, pe jos, fiindcă nu avea bani de căruţă, umblînd din oraş în oraş, pînă cînd a ajuns la Mesbiz. Baal-Şem a luat şalul şi l-a atîrnat pe perete. „E în ordine”, a spus el. Maică-mea a plecat înapoi, din oraş în oraş, pînă la Apta. La un an m-am născut eu”. „Vă voi aduce şi eu un şal frumos de-al meu, ca să am un fiu”, a exclamat femeia.
          „Asta nu mai merge”, a ripostat rabinul. „Tu ai auzit povestea. Mama mea nu auzise nici una”. (Martin Buber)

**************************************

Ziua de mîine trebuia sa ma prinda în Mexic, dar deocamdata mi s-a amînat calatoria. Ceea ce nu stiu, o fi bine, o fi rau, pîna una alta trebuie sa ma întorc din tara lui Xocoatl spre care decolasem de cîteva zile. Unde cica nu trebuie pronuntat verbul "chingar" (foarte urît). Nu-l voi pronunta. Nu-i frumos sa te fîtîi în fata indienilor în propriile lor costume traditionale. N-o voi face. Trebuie respectate obiceiurile stramosesti si platit bacsisul peste tot. Nu o sa ma apuc sa-i contrariez, ca doar nu-s la mine în tara :P . Asa ca acum sînt pe "very slow motion", tocmai aterizez în Bruxelles, coincidenta, fix pe acoperisul casei noastre.  Imi place luna octombrie, e în vîrful topului personal, saptamîna aceasta în urcare doua pozitii.

Joe Henderson & Herbie Hancock -Lush Life
 

/C

HENRY DE MOCKINBOROUGH:  Bine-am venit! Să ne facem dară comozi, la umbra acestor umbreluţe umbroase! Hahaha! Ca întotdeauna balul prinţesei Joujoubec a fost excelent. Nu pot să spun că nu m-am distrat de minune.  Dar nici că m-am distrat peste măsură. Balurile, întrunirile astea, dansante,... muzicale, sînt mai mult pentru tineret. Eu am preferat cîteva pipe în compania celui mai bun prieten al meu, ducele Montmorency. Altădată beam amîndoi pînă cădeam sub masă. Acum sînt totuşi un domn bătrîn, am şi eu o barbă albă, nu mă mai pretez...
LUCINDA: Tătuţule, te rog, nu mai vorbi aşa, eşti încă foarte tînăr!
HENRY DE MOCKINBOROUGH(glumeţ): Aşa o fi, fiica mea, dacă spui tu...Totuşi mama ta nu prea pare să fie de acord cu această afirmaţie, nu-i aşa, Celia?
LADY MOCKINBOROUGH: O, Henry, dacă ar fi să fie după mine, eu am susţinut întotdeauna că ai o minte, nu de tînăr, ci de bebeluş!
HENRY DE MOCKINBOROUGH: E foarte drăguţ din partea ta că spui aşa ceva, Celia, şi drept să-ţi spun, cînd te aud vorbind atît de drăguţ, invidiez obiceiul acela barbar despre care am citit azi-dimineaţă în East European Review, unde se spunea că bărbaţii din nu ştiu ce populaţie aborigenă de pe-acolo pun mîna pe  făcăleţ cînd îşi aud nevestele dîndu-şi prea tare cu părerea, şi ştii uneori, mă întreb, oare la ce bune toate aceste maniere şi etichete, dacă funcţionalitatea lor e nulă?  Mă refer, aici, desigur, la raporturile conjugale...
LADY MOCKINBOROUGH: O, Henry, nu mai vorbi aşa, nici măcar în glumă, simt cum mă trec toate apele!
HENRY DE MOCKINBOROUGH: Atunci, dragă, nici tu nu mă mai contrazice altădată. Darling, nu fii supărată pe mine. Uite, în East Europe, citeam azi pe veceu, oamenii nu stau atîta la poveşti ca noi. Dacă au o mică neînţelegere, una, două, se căsăpesc, şi cine cîştigă, salutare şi-un praz verde, înseamnă că a avut dreptate. Simplu.
LADY MOCKINBOROUGH: Şi ce au aborigenii ăia cu noi, Henry? Ştii doar că te iubesc. Am avut parte de o viaţă  plină de împliniri, şi pozitive, şi negative. Nu ni s-a întîmplat nimic deosebit pînă în prezent, slavă Domnului. Avem o casă frumoasă, un labrador pe nume Făgăraş, un lacheu jugănit, o maimuţă ucigaşă, şi nu în ultimul rînd, o fată frumoasă care se numeşte Lucinda. Mîine, poimîine, fata asta o să se mărite cu cineva, şi ea nici nu s-a hotărît încă!
HENRY DE MOCKINBOROUGH: Fiica ta, din cîte am văzut eu, are o flebeţe pentru tînărul Jujubec,..., nu-i aşa, Lucinda? Am avut impresia că vă iubiţi...dacă am surprins bine fenomenul...
LUCINDA: Nu prea serios, tătuţule...şi cu  prea multe întreruperi...În palatul Joujoubec nu mai găseşti unghere goale în ziua balului.
HENRY DE MOCKINBOROUGH: Tînărul Jujubec îmi este foarte simpatic. Îmi aminteşte mult de mine, cînd eram june, şi tocmai de aceea, ţi-aş recomanda fiica mea, să îl eviţi...
LADY MOCKINBOROUGH: Mie mi se pare o partidă foarte bună. Ştiai că Joujoubecii au şi ei o căţea-labrador, pe nume Paloma? Dacă ei ar fi de acord am putea să facem o nuntă comună, şi l-am cununa şi pe Făgăraş, odată cu Lucinda!
HENRY DE MOCKINBOROUGH: Din păcate, darling, mă tem că planul tău, aşa idealist cum este, rămîne totuşi irealizabil... Nu am rostit vorbe deşarte, cînd am spus că tînărul Jujubec îmi aminteşte foarte mult de mine. Seamănă foarte mult cu mine, şi dacă nu mă înşel, este posibil să fie chiar fiul meu... Acum douăzeci de ani, cuprins de poftele cărnii şi ispitit de nurii generoşi ai prinţesei, am fost unealta păcatului, în chiar pivniţa palatului Joujoubec. Nu am găsit puterea să mărturisesc nimănui pînă acum această faptă. Celia, iartă-mă. Lucinda, tînărul Jujubec este fratele tău.
LUCINDA: Ah!
LADY MOCKINBOROUGH: Nu te speria fiica mea, pentru mine rătăcirea tatălui tău nu a fost un secret. Am aflat imediat tot ce s-a întîmplat de la d-na Luiza, care era fosta mea guvernantă şi mă iubea foarte mult, şi mi-am jurat să nu mă las pînă cînd nu voi răzbuna această pată pe onoarea familiei! Apoi, nu peste multă vreme, l-am sedus pe lacheul tatălui tău, iar din dragostea noastră te-ai născut tu! Aşa că dacă doreşti, eşti liberă să te căsătoreşti cu tînărul Jujubec. Nu este fratele tău.
LUCINDA: Dar, mamă, mie nu-mi place de tînărul Jujubec, mie-mi place de marchizul Corcoran! Cum ai putut să faci aşa ceva?
LADY MOCKINBOROUGH: N-aveam de unde să ştiu, scumpete,... să nu fi supărată, doar ştii că am făcut-o pentru tine, ca măcar tu să fii fericită!
HENRY DE MOCKINBOROUGH: Dacă tot te-ai apucat să-i faci aceste destăinuiri Lucindei, cred că ar fi bine să ştie şi restul... Fiica mea, trădarea mamei tale nu m-a lăsat rece, şi,nerăbdînd să fiu atît de groaznic umilit în propria mea casă, am ordonat jugănirea nefericitului lacheu. Este vorba de unicul nostru lacheu, de Klaus. Am socotit că l-am pedepsit cu vîrf şi îndesat şi nu l-am mai concediat. Ar fi însemnat în fond,  să-l arunc pe drumuri pe tatăl propriei mele fiice! Nu aş fi putut face aşa ceva. Da, Lucinda, Lacheul Jugănit este tatăl tău.
LACHEUL JUGĂNIT(apare cu lacrimi în ochi): Fiica mea!
LUCINDA(emoţionată): Tată, tu eşti tătuţul meu drag! De ce nu mi-ai spus adevărul?
LACHEUL JUGĂNIT(slugarnic): Am venit să schimb scrumiera...
HENRY DE MOCKINBOROUGH: Mulţumesc, Klaus! Ce se aude cu marchizul Corcoran? Era vorba să vină de o oră, deja!
LACHEUL JUGĂNIT: Dar a venit! V-a adus şi un cadou, o splendidă pereche de urechi malaieze, poate e sub pat...
MARCHIZUL CORCORAN (iesind de sub pat) : Ah, cucu bau, cucu bau! Iată-mă, scumpi prieteni, iată-mă din nou in mijlocul vostru!

                                             Cat Power -Nude as the News
(adica Chan Marshall -acompaniata la baterie de Steve Shelley, iar cîntecul e al lui Bill Callahan -Smog)

/C

Inseamnă că ai nimerit prost şi nu-ţi rămîne decît sa faci ca the Dude Lebowski: iei o poziţie fals relaxată în scaunul în care te afli, iţi pui ochelarii de soare şi te faci că iei distanţă: “This agression will not stand, man!" … or whatever…  Grenada cu care am dat în ei a fost fireşte imaginară.

Ca să nu lungim suspansul, în săptămîna cu pricina am fost în Franţa, scaunul din poveste a fost un scaun de cinema, iar lupta de clasă a fost tema subliminală a festivalului de film documentar de la Lussas.

Ca să fie clar de la început, nu am văzut toate filmele, dar din cîte am văzut, vrem sa punem deoparte cîteva personaje, care s-au detaşat de :
….hoarda de ideologi de salon, flaşnetari marxişti după ureche, falşi detractori ai proprietăţii, denunţători ai imperialismului american - frustraţi că franceza nu mai e o limbă de circulaţie universală, altermondialişti în 4x4, eshibiţionişti expunîndu-şi fundul gol din maimuţăreală pentru cei goi şi umili ….Huuuuuuhaaaaa !

Ziceam să reţinem cîteva nume care s-au detaşat din fundal… prin simplul fapt că au făcut filme despre oameni. Deci, mulţumiri şi aplauze pentru subversivitatea prin poezie şi seriozitate :

Susanna Helke, Virpi Suutari (Finlanda) – The Idle Ones, White Sky, War şi Spring
Dan Alexe (român din Belgia) – Cabală la Kabul (fragmente aici:  1, 2, 3). Un interviu foarte interesant luat de Iulia Blaga despre acest film aici.
René Vautier (Franta) – Afrique 50 şi un film despre Afrique 50,  Le petit blanc à la camera rouge realizat de Richard Hamon (2007)

 La categoria varză, grenada noastră specială goes to:

Una aruncată cu boltă pentru atelierul « Cut (Coupez !) » în care s-a vorbit foarte puţin despre tehnică, dar mult despre America criminală şi lupta de clasă. Acest atelier despre tehnici de articulare şi construcţie a planurilor în filmele documentare, în care trebuia să aflăm despre «short cuts » şi « jump cuts »… s-a exersat pentru început pe secvenţe din Bowling for Columbine (Michael Moore, 2002), apoi pe secvenţe din Le Fond de l’Air est Rouge (Chris Marker, 1977), iar seara s-a încheiat en beauté cu La Nouvelle Babylone, (Kosintsev şi Trauberg, 1929), proiectat cap coadă, un film sovietic despre Comuna din Paris (does it ring a bell for you too ?).

Una cu sete pentru Necessaire(s) Territoire(s) de Benoit Perraud, 2006, un documentar caraghios despre squat (instalare ilegală a unor persoane în clădiri nelocuite), situaţii alese cu tembelism, filmat super-prost, enervant, hilar. Realizatorul însuşi, un soi de d-l Goe. Bang!

Una plictisită rău dar fară milă, pentru The cycles of the mental machine de Jacqueline Caux, 2006, un documentar care s-a vrut despre muzica tehno la Detroit, a început cu blues şi gospel la Detroit şi s-a terminat cu o plimbare în maşină printr-un cartier de vile, împreună cu un tip care afirma că « la baza oricărei proprietăţi se afla o crimă contra umanităţii ». Aaa, da, şi parcă fondul sonor era la un moment dat ceva tehno. In ultimul moment ne vine ideea să oferim grenada (cu cuiul scos) doamnei regizoare ca să-şi bombardeze la alegere, casa, maşina proprietate personală sau, de ce nu, her own mental machine.

YO HO !

                                          The 3rd Base - Gas Face

/Roza & Corcoran

-Păi, cred ca ar trebui să-l duci înapoi în grădină...
-Da, asta mă gîndeam şi eu. Săracu, s-a aventurat pe ghiveciul nostru, şi l-am răpit dintre ai lui.

Pleacă cu melcul, care îşi scoate încet coarnele, încercînd probabil să ghicească unde se află. Roza nu lipseşte prea mult: vecinii nu-s acasă, şi uşa de la grădină e închisă.
-Păi, hai să-l lăsăm în jardinieră deocamdată, şi cînd se întorc ei, îl duci în grădină.

Jardiniera e agăţată în exterior de un pervaz, şi conţine trei tufe de verdeaţă. Roza plasează cu grijă melcul, atentă să nu-l pocnească cu ochii de ţărînă.
-Mi-e mila de el, îţi dai seama cum trebuie să se simtă aici la înălţime,  nici nu înţelege probabil ce i s-a întîmplat.
-Da, ricanează Corcoran, din melc de grădină s-a transformat în melc alpin.
-Oare păţeşte ceva dacă stă în jardinieră?
-N-are ce să păţească pînă diseară, iar dup-aia îl duci înapoi...

Mai tîrziu Roza aruncă o privire pe terasă:
-Melcul nostru a lăsat dîre argintii şi s-a instalat la umbră sub o tufă de pătrunjel! Băiat deştept!
-Vezi, n-are nimica.

Uităm de el. A doua zi Roza deschide uşa de la terasă, şi revine îngrijorată:
-A dispărut melcul!... Dar unde ar fi putut să se duca?... Corcoran, tu crezi că melcii pot să trăiască în pămînt?
-Habar n-am. Doar nu crezi că o fi intrat în pămînt?
-Nu ştiu, spune Roza, dar am remuşcări. Tu ce crezi? Nu ştiu pe unde-ar fi putut să coboare...
-Cel mai probabil e că a fost răpit de o pasăre uriaşă, a aterizat în tufele de pătrunjel, l-a cules în cioc si.... adio pour toujours! Cine ştie pe unde or fi zburînd acuma.
-Ei, na! chicoteşte Roza.
-Păi, exista antecedente.

Într-adevăr, de o săptamînă, pe policioara falsului şemineu din bucătărie, tronează o scenă teribelă (vezi foto), închipuita şi desăvîrşită de prietenul nostru, Jean-Claude.
Poza melcului lipseste din motive lesne de înteles. Pîna la ora acestei relatari, melcul nu a apărut. Cercetările nu continuă.

/Corcoran & Roza

<<By way of a thank you for his help, I invited Hunter to lunch the next time he was in New York. It was one bright spring day in 1969. He proved to be one of those tall, rawboned, rangy young men with alarmingly bright eyes, who more than any other sort of human, in my experience, are prone to manic explosions. Hunter didn't so much have a conversation with you as speak in explosive salvos of words on a related subject.

We were walking along West 46th Street toward a restaurant, The Brazilian Coffee House, when we passed Goldberg Marine Supply. Hunter stopped, ducked into the store and emerged holding a tiny brown paper bag. A sixth sense, probably activated by the alarming eyes and the six-inch rise and fall of his Adam's apple, told me not to ask what was inside. In the restaurant he kept it on top of the table as we ate. Finally, the fool in me became so curious, he had to go and ask, "What's in the bag, Hunter?"

"I've got something in there that would clear out this restaurant in 20 seconds," said Hunter. He began opening the bag. His eyes had rheostated up to 300 watts. "No, never mind," I said. "I believe you! Show me later!" From the bag he produced what looked like a small travel-size can of shaving foam, uncapped the top and pressed down on it. There ensued the most violently brain-piercing sound I had ever heard. It didn't clear out The Brazilian Coffee House. It froze it. The place became so quiet, you could hear an old-fashioned timer clock ticking in the kitchen. Chunks of churasco gaucho remained impaled on forks in mid-air. A bartender mixing a sidecar became a statue holding a shaker with both hands just below his chin. Hunter was slipping the little can back into the paper bag. It was a marine distress signaling device, audible for 20 miles over water. >>

La moartea lui Hunter S. Thompson (20 feb 2005), prietenul lui, Tom Wolfe (The Electric Kool-Aid Acid Test), a scris un articol-epitaf publicat în The Wall Street Journal. Articolul poate fi citit în întregime aici.

Mi-am adus aminte cu placere de Hunter S. Thompson si de al sau "Woodstock Über Alles" în timpul vacantei, cînd am nimerit într-o comunitate de exaltati de stînga, iubitori de umanitate cu forta, idealisti si salvatori ai lumii, si cînd mi-a parut rau ca nu sintem ca si HST, înarmati pîna-n dinti. In fine, e mai mult de zis, o sa revin fara precizari.

Scena de mai sus e un fragment dintr-un film de publicitate Paramount pentru "Monkey Business" (1931). Si e de fapt o adaptare a unei scene dintr-o piesa jucata cu succes pe Broadway, tot de fratii Marx, "I'll Say She Is".

Hunter S. Thompson – Fear and Loathing in Las Vegas.

Nu e o carte pentru toată lumea, şi nici de citit în fiecare zi, dar asta o face şi mai preţioasă. Iată o mostră de stil mitraliat care mă mîngîie pe suflet:

„Why bother with newspapers, if this is all they offer? Agnew was right. The press is a gang of cruel faggots. Journalism is not a profession or a trade. It is a cheap catch-all for fuckoffs and misfits- a false doorway to the backside of life, a filthy piss-ridden little hole nailed off by the building inspector, but just deep enough for a wine to curl up from the sidewalk and masturbate like a chimp in a zoo-cage.”

Filmul lui Terry Gilliam e doar umbra ideii, o încercare onesta, nici nu avea cum să fie mai mult.

                                        Paul Westerberg - Unsatisfied

/C 

******************************************************************************************************

Blogul e tot închis, numai ca în sfîrsit am intrat în vacanta, ceea ce înseamna ca de data asta vom disparea "de-a binelea" pentru doua saptamîni.

******************************************************************************************************

Vasăzică, doamnele şi /sau domnii autori ai subiectului, sub firava acoperire a asteriscului îşi dau cu părerea! Care părere, dacă am înţeles bine, se poate traduce astfel :
Noi (adica autorii subiectelor) considerăm că G. Călinescu afirmă că doar valorile pe care le instituţionalizează sistemul educaţional cu o mînă forte,  sînt adevăratele valori = valorile autentice.
Deci, « prea multă indulgenţă şcolară » (zice Călinescu) duce la o scădere a valorilor autentice (zic ei).
Lăsînd la o parte faptul ca elevul trebuia să lanseze ipoteze în legătură cu afirmaţia lui Călinescu şi nu autorii subiectelor, orientarea pe care o ia textul după lectura asteriscului mă scandalizează.

Si daca „inflaţia de valori” s-ar traduce printr-o  scădere a puterii valorilor instituţionalizate ? Si dacă fenomenul ar fi urmat de o creştere a puterii de gîndire în creierele tinere ? Iată cîteva banale ipoteze, contrarii asteriscului vostru cu valoare de axiomă.

Ah, dar eu nu mai am 18 ani, şi nu e treaba mea să comentez textul cu pricina, tot aşa cum nu era nici treaba voastră!

De fapt, ceea ce m-a facut să comentez e textul asteriscului şi faptul că o poziţie e deja luată in spatele lui. Iata si rezolvarea oficiala a subiectului.

Cu toate astea, doamnelor şi / sau domnilor de după asterisc, o dedicaţie de la mine pentru voi, Buzzcocks vă dă replica :

“Pretty girls, pretty boys
Have you ever heard your mama scream: NOISE ANNOYS!”

/Roza

 Miercurea trecuta, în timpul meciului de fotbal Finlanda-Belgia 2-0. Singurul moment memorabil al meciului, aplauzele sînt bine meritate...

 /Corcoran

Am fost la vot. Asta a avut ca rezultat cîteva lucruri bune : o plimbare de juma de oră dimineaţa, prin cartier, plus plajă o oră la soare lînga gardul ambasadei, dar mai ales întîlnirea cu covrigeii Boromir, singura chestie de tradiţie şi calitate din poveste.
La cîţiva metri de uşa ambasadei,  pe trotuar, răsărise o mescioară din plastic cu d-ale gurii : covrigei, pufuleţi, bere Ursus, toate venite cu duba şi cu un întreprinzător. Pînă am votat, pufuleţii se terminaseră. Nu am mai aşteptat noul transport care "soseşte în douăzeci de minute!". "Lăsaţi, la urmatoarele alegeri" am zis şi am pus mîna pe ultimele două pungi cu covrigei.  Pe care i-am mîncat.

Ah, am uitat amănunte legate de:
gust - bunicel, dar nu aşa ca ăla pe care îl au adevaraţii covrigei de Buzău, care se pot cumpara chiar de la Buzău, din gară (pentru turişti), traşi pe sfoară (covrigeii) şi calzi (tot covrigeii)
culoare - vezi foto
mărime - numai buni să faci rame la o pereche de ochelari, atîta numai să nu-i scapi in cafea, că ăla eşti!

...aaa...de la ce-am plecat? ah, da, am fost la vot. Pe care i-am mîncat.

/Roza

La intrare ne-a întîmpinat un angajat, bună seara, cîte persoane, etc, si ne-a dat si cîte o fisă la fiecare, pentru muzică. Îmi zisese frate-meu ca aşa primesc toţi clienţii, din partea casei, dar cînd am mai avut şi fisa în mînă, mi s-a lărgit zîmbetul pe faţă.
Ne-am aşezat pe banchetele roşii lucioase şi am ales – el un sandviş cu pui, eu un hot dog ca să vad cum e la mama lui, plus fiecare cîte un suc în pahar mare, la juma de kil, cu un guler zornăitor de cuburi de gheaţă. Sandvişul lui nu era o chiflă cu o chestie spongioasă la mijloc cum mai văzusem eu la MacDo, ci o friptură de pui la grătar, un castravete murat d’ăla fălos, ca la mama acasă şi sos. Totul într-o chiflă, e drept, dar chifla era căscată la 180 de grade pe farfurie, de parcă nici ea nu s-ar fi aşteptat la atîta conţinut dintr-un foc. Hot dogul meu era ca alea de le ştiam numai că era mai bun la gust si avea muştar, ketchup si nişte terci bunişor de castraveciori muraţi pe lîngă.

Înainte sa ne aducă mîncarea, fata care servea ne-a adus farfurioare pe care a desenat cu ştuţul de la ketchup cîte o figura zîmbitoare, adică un smiley, în fiecare. După aia a mai venit o tură să ne întrebe daca totul e ok şi s-a mai interesat încă odată daca totul e ok si dacă nu cumva mai dorim ceva, inclusiv la sfîrşit, cînd am plătit.
Era plăcut şi m-am prins şi de ce – muzica era ceea ce alegeau clienţii, fiecare la micul tonomat de la masa lui. Oldies but goldies, aşa că nu mi-a venit să sar de pe scaun după cinci minute cu crenvuştu’n gît, numa’ să nu mai aud şi să eliberez ringul la consumaţie.

Eu am ales Papa's got a brand new bag, şi i-a şi venit rîndul cit am stat acolo. Era curat lună, iar la mese erau ori cupluri ori familii cu copii. Fetele şi băieţii care serveau se răsuceau pe călcîie şi circulau rapid între clienţi, asta pînă cînd cineva nimerea să aleagă la tonomat fix melodia localului, şi atunci lăsau toţi baltă treaba şi trăgeau un dans grupa întîi. Mi-a zis frate-meu că făceau chestia asta şi la comandă, dacă era ziua cuiva şi voiai să-i faci o surpriză. Şi daca îi plăteai, bineînţeles.

James Brown, Papa's got a brand new bag

/Roza

/Roza, marxistă de coloratură harpo

Intrăm într-o seară la spălătorie (în Troy, NY) să recuperăm rufele. Mie mi-e lene, nu ţin musai să intru, ce să văd ?
« Hai mă, să vezi şi tu o spălătorie ...»
« Păi am mai văzut …»
Inăuntru e cald, e muzică (de la televizorul din perete) şi un buchet de liliac într-un vas.
« Cum, au şi bude ? »
« Da, mă, de ce, la voi nu au ? »
« Nu ! La noi au doar maşinile de spălat »
 «…. He ….»
« Ei, na ! Wireless pentru clienţi ? Păi, adică io pot să vin cu laptopu’ şi să mă eternizez aici pe net ? »
« Păi de ce să stai aici fată, că tot campusul e wireless ! Aici stai doar cît speli rufele, şi asta dacă n-ai încotro. Tu nu vezi că nu stă nimeni să piardă timpul  p’aici ?»

/Roza

Cînd am ajuns la New York pentru prima oară, mă aşteptam să văd o cu totul şi cu totul altă lume. Pînă una alta, rulam pe autostrăzi, asta mai văzusem (după cum imperturbabilă i-am răspuns fratelui meu care mă întreba : ei ? ei ?). Aşa că nu mică mi-a fost mirarea cînd, intrînd pe Coney Avenue în Brooklyn, m-am simţit fix ca pe şoseaua Bucureşti - Ploieşti, sau ca printr-o piaţă din Drumul Taberei. Tot soiul de coşmelii pe stînga şi pe dreapta, una cu reclama mai mare ca alta, firăraie întinsă între stîlpi cum mai văzusem doar în urbele naţionale, baieţaşi cu nădragii în vine şi cu şepcuţe trase pe ochi. Primul semnal că lucruri mari aveau să se întîmple au fost limuzinele pe care le-am zărit prin parcări amenajate (vorba vine !) pe terenuri virane între coşmelii. Începusem deja sa mă simt ca în filmul lui Jarmusch în care Eva vine din Ungaria la varu-său în State. Mai lipsea doar Screamin' Jay Hawkins - "I Put a Spell on You".

Am mîncat un borş straşnic într-un birt ucrainean din apropiere, am căscat ochii cît cepele la o menora uriaşă care se ridica fără complexe contextuale pe lîngă o încrengătura de poduri şi alte autostrăzi şi am continuat spre nord. Înainte să părăsim Brooklynul, am văzut din maşină doi funcţionari tineri, el si ea, dansînd tango în holul unei bănci cu vitrine spre stradă. Nu părea nimic neobişnuit. Păreau să se simtă bine. Începusem să mă prind că nu e chiar ca-n Europa, iar cînd am intrat pe pod spre Manhattan, mi-am pierdut sonorul. Mi-am dat seama fiindcă am vrut să chiui da’ am reuşit doar să dau în lacrimi. Am zis, săru’mîna tonton Koolhaas, cred că m-am prins despre ce e vorba, în ţara asta totul e posibil. Dacă ar fi să trec zilnic pe aci, ori m-aş simţi ca Superman, ori aş începe să înjur traficul, după caz. Eu aş alege cazul întîi, că nu eram la volan.

În Manhattan, în Little Italy era soare (sau era Chinatown ?) o multime de figuri asiatice în jur, aşa că am intrat într-un restaurant mexican si am mîncat cei mai buni nachos de pînă acum, chiar mai meseriaşi decît ăia pe care i-am cumpărat odată de pe raftul „bio” de la supermarket. Da, am văzut şi zgîrie norii, şi ne-am învîrtit o grămadă după o parcare ieftina, şi m-am întrebat buimăcită cum poţi să te descurci în nebunia de informaţii care îţi bombardează retina non stop. Şapte mii de planuri suprapuse, neinteligibile pentru unul abia ieşit din oul european, indicatoare prinse cu zecile pe un stîlp, spaţiul ocupat la refuz in toate cele trei dimensiuni ale lui, plus sonor. M-am prins rapid că nimic nu intra integral în cîmpul vizual, darămite în poză. Ce detalii, ce context? Mi-ar fi trebuit o articulaţie de joystick în loc de gît şi o pereche de ochi multi-faţetaţi ca de libelulă. Am resetat programul de citire a spaţiului după detalii de formă şi am început să silabisesc după semnale şi simboluri  tip Luna Parc. Ura! Mişto senzaţie, ca şi cum ţi-ai lua haine noi direct de pe sîrmă şi miros curat...curat!

/Roza

Simple things
one wants to say
like, what’s the day
like, out there -
who am I
and where.

(Robert Creeley)

                               Royal Trux

Sîmbătă după-amiază, în drum spre casă, căutăm o baterie V 377 pentru ceasul de mînă al Rozei. Intrăm întîi în magazinul foto din pasajul St-Honoré, vînzătorul ne răspunde: „Încercaţi la magazinul de telefoane”. La telefoane stăm la coadă. “Aveţi baterii de ceas ?” Fetişcana de la tejghea zice: "Arătaţi-mi bateria... nu, din astea n-avem". Ne apropiem de staţia de autobuz. În faţă la Bourse: "Hai să încercăm la chioşcul de ziare". Vînzătorul chinez: "N-am, încercaţi în spate, al doilea magazin pe stînga". Îl găsim, magazin de suveniruri bruxelleze pentru fraieri; vînzătorul, un indian, ne ia cu “Hello” ca pe turişti. “Arătaţi-mi bateria”, zice. “N-am din astea. Încercaţi la magazinele de ceasuri”.  „Dar la supermarket n-au ?”. „Nu”, zice el, „Nu, duceţi-vă în spatele bisericii, acolo sînt trei magazine de ceasuri".

Îl ochim pe primul. Aer foarte fancy pansy, nume italian, litere aurite pe faţadă, ceasuri de aur cu lanţ în vitrină, everything that glitters aint fishscale, vorba lui Madvillain. Intrăm, clopoţel la uşă, nici n-avem timp să luăm poziţia de gură-cască,  sîntem imediat reperaţi. “Oui, bonjoură !” ne întîmpină o doamnă care părea să se fi smuls cu greu de lîngă un butoiaş cu miere.  Deux-pièce, coafură perfectă, zîmbet de bunică magnanimă. Roza: „Aveţi baterii de ceas ?”. „ Daaa, aveeem ! Arătaţi-mi bateria, s’il vous plaît”. „La voilà”. Femeia dispare sub tejghea. In jur ceasuri cît palma, cu aer de busole din vremea lui Pazvante,  la 500 de galbeni în vremea de azi (Roza, mai tîrziu, „nici măcar nu erau mişto”). Pe uşă următorul anunţ: „La ieşire vă rugăm să anunţaţi vînzătoarele ca să vă deschidă, sistem de protecţie centralizat, închidere automată, securitate maximă”. Vînzătoarea revine la suprafaţă cu un zîmbet laaarg: „Voilà ! Aveţi ceasul la dvs ? Pot să v-o înlocuiesc pe loc !”. Roza: „Euh.... malheureusement, nu, nu-l am la mine”. “Păi, veniţi cu el data viitoare”. Corcoran zîmbeşte puţin încurcat: „Merci, madame, ştiu şi eu să înlocuiesc o baterie de ceas”.  Doamna, către Roza cu un aer grijuliu: très bien, dar dacă nu vă descurcaţi... car une seule, c’est fragile [din cîte încercări se poate băga o baterie corect într-un ceas ?], reveniţi la noi şi spuneţi că le Monsieur a voulu faire le grand garcon. V-o montam noi pe loc. „Cît ne costă ?“. „-8 euro!”. Plătim. „Merci, au revoir !”, „Au revoir et bonne journée !”, „Également, merci madame !”  Zîmbete curtenitoare pînă în insulele Fiji. Ieşim. Pe teritoriu neutru, Corcoran chicoteste nervos, „Păi cu opt euroooo luam zece baterii din astea!”. Roza rîde cu sughiţuri, „Să ştii că am ceasul cu mine, dar cum era să i-l arăt ! Ceasul Rozei are un ecran de maşină de curse, o margine care imită o minge de fotbal şi a fost pescuit cu doi euro cincizeci dintr-o grămăjoară de ceasuri, în piaţă. Bateria a facut cît trei ceasuri. „Hahaha, hihihi, hohoho !”. Urcăm în autobuz; autobuzul porneşte,  trecem chiar pe lîngă magazinul de ceasuri. Corcoran (în mod reprobabil, cam vulgar): „Îţi dai seama că în magazine din astea vînzătorii sînt atît de amabili, încît dacă ar fi să te duci la budă, ar veni cu tine să ţi-o ţină ? Hahaha !” Roza: "Nu numai să ţi-o ţină, dar la sfîrşit ţi-ar şterge-o frumos cu o batistuţă  brodată. Hahaha ! "

Ajungem acasă, le Monsieur fait le grand garçon si schimbă bateria. Apoi apune soarele, apare luna (sau nu), visăm nişte aiureli,  ne trezim, ne întîlnim în jurul unor căni de ceai. Roza încearcă să deschidă un borcan cu gem de vişine,  şi fiindcă nu reuşeşte, i-l întinde lui Corcoran. „Est-ce que le Monsieur voudrait bien faire le grand garçon ?”. Corcoran agită borcanul, îl răstoarnă, îl plesneşte cu podul palmei, apoi învîrte capacul, care se deschide cu un şuier istovit. „Acum îmi dau seama, explică el foarte mulţumit, că la borcanele astea, şmecheria e să scoţi oxigenul din straturile de gem”. „Păi nu e nici o şmecherie”, zice Roza.  Eţetera eţetera.

Dar lucrurile se pot petrece si altfel. Daca stapinul dulaului e, dimpotriva, un tînar simpatic, cu ochii cîrpiti si cu o cana de cafea în mîna, iar daca stapina catelului e si ea în floarea virstei, si stie cum sa zîmbeasca, dezvelindu-si toti dintii (atîti cîti sînt prevazuti în manualele de anatomie), ea nu va avea nici cea mai mica strîngere de inima cînd dulaul va alerga spre potaie. Pentru ca, da, va fi prietenie la prima vedere, catelul va sari în tumbe de bucurie, celalalt animal va adulmeca cu un aer de conaisseur curul noii sale cunostinte si poate ca tînarul va gîndi atunci privindu-o visator pe frumoasa fata din fata lui : « Ah, cam asta as vrea sa-ti fac si eu ! » si acesta ar fi poate începutul unei frumoase povesti de dragoste care se termina totusi aici: punct.

                                       Undertones - Teenage Kicks

/ © Corcoran

In care… vine, vine priimăvaaraaaa…
 
Cu aceste cuvinte magice puteţi face să răsară pe Google formule (AS) de genul «Vine primavara, slabiti! »
 
Ei bine, nu vă lăsaţi dezorientate ! Mărţişorul nostru demonstrează că frumuseţea vine din interior, mai ales cînd exteriorul e în salopetă cu buline.