ce se întâmplă? e vreo eroare în program? vreau să îmi revină graficul la normal...

ce vremuri frumoase. ce griji puţine şi care acum mă fac doar să zâmbesc nostalgic, dar atunci păreau astronomice. în amintirea copilăriei mele:

dacă ar ştii ce am făcut pentru el mi-ar dedica una dintre melodiile lui. poate chiar asta:

un pui de căţel căzut într-o groapă (avem multe... vreţi şi voi?). un poliţist care-şi ducea copilul la şcoală se abate din drum, ridică puiul şi-l pune în chipiu după care începe să-l şteargă cu şerveţele... după câteva clipe pleacă ducând căţelul în braţe.

în altă ordine de idei... a început campania electorală. ştiu, fiindcă la mine pe stradă de 4 ani nu a intrat REBU... azi dimineaţă era curat şi tăiaseră până şi iarba.

în tramvai, la întoarcere, pe geam era lipit un fluturaş al unui candidat (nu dau nume) care promitea spaţii verzi, locuri de parcare, şosele mai largi... şi io mă întrebam: unde? că spaţiul în bucureşti e acelaşi... unde o să mai lăţească şoselele alea? că şi aşa au intrat cu ele în parcuri şi în trotuare. lângă mine o doamnă citea şi râdea cu lacrimi. la coborâre am pus fluturaşul la loc, să se mai distreze şi alţii.

vestea tristă: a murit Monica Lovinescu. Dumnezeu s-o ierte!

cea bună: Oprescu candidează independent... şi io care ziceam că anul ăsta nu mă duc la vot...

azi am văzut o conferinţă a lui Puric la şcoala de vară de la Sighet şi m-am gândit la martirii din puşcăriile comuniste. apoi, firesc, m-am gândit cum s-a ajuns ca la noi să existe comunismul... şi mi-am amintit de nemţi. nu o să fac psihologia poporului german fiindcă nu-i de nasul meu. m-am gândit că într-un fel ne-am meritat soarta. poate era mai bine să pierdem cu Germania decât să câştigăm atât de amar cu URSS-ul, dar ce a fost a fost... măcar de-am învăţa din asta ceva.

apoi mi-am amintit de procesul pentru crime de război de la Nurnberg. meschin aleasă locaţia... acolo s-au spus verzi şi uscate: că s-au încălcat convenţiile de la Haga şi Geneva, că au fost ucişi mai mulţi civili decât militari, că s-au distrus oraşe, că au fost încălcate drepturi fundamentale ale omului, aşa cum este cel la religie... pe scurt: naziştii au fost transformaţi în lupul cel negru şi rău (să fiu înţeleasă... nu spun că nu au fost). conducătorii au fost executaţi aşa cum înainte fusese executat la Bucureşti Antonescu.

istoria a fost de partea învingătorilor condamnând războaiele de cucerire.

istoria va fi oare de partea americanilor acum, când ei încearcă din răsputeri să salveze o ţară care nu se vrea salvată? din istoria noastră ştim că un cotropitor îşi va afla mai devreme sau mai târziu sfârşitul. atunci, va exista oare un proces al războiului din Irak? ori a celui din Afganistan? şi acolo este încălcată convenţia de la Haga. şi acolo este un război în care mor mai mult civili decât militari.

de data aceasta România cu cine o să piardă? şi mai ales cu ce preţ plătit din sufletul neamului?

***********************************************************************************

leapşa pe-ntunericitelea de la Oblia ar trebui să personific zilele şi nopţile mele... oki.. să vedem ce inspiraţie am... nopţile mele albe de regulă sunt ca munca Danaidelor, iar zilele o combinaţie între Marlon Brando în Naşul şi Audrey Tautou în Amelie. leapşa merge la: Gavagai

***********************************************************************************

ce a mai rămas? ah, da! ceva-ul purpuriu: Highway Star

iar îmi faci poză? bine, fie... uite nu mă mişc

uăf... cred că acum merit un somnic

pe pisicu l-aţi văzut... nu cred că e nevoie să explic imaginile :P

în continuare: Nara Leão, preferata pisicului.

io cred că dacă vrei să faci ceva pentru pământ sunt multe alte lucruri mai utile:

- nu mai aruncaţi pe jos gunoaiele

- să învăţăm să reciclăm

- mergem mai mult pe jos

- nu mai radem parcurile ca să ridicăm în locul lor beton

etc...

stingem noi lumina o oră, dar cu o floare nu se face primăvară, iar simbolurile (că asta e acţiunea în esenţă), ei bine... simbolurile nu mai prind la poporul ăsta (dacă au prins vreodată). trebuie să-i dăm cu ceva în cap să-l trezim.

pe geam răsar 2 urechi ciulite, urmate rapid de un botic curios. ne inspectează din înălţime în timp ce-şi face toaleta, ne întoarce coada şi fuge, ca spiriduşul care tocmai a îndeplinit o dorinţă: s-a stins lumina.

bun... leapşă: presupunând că avem una bucată străin complet ignorant privitor la istoria României şi a Bucureştiului şi care, toată viaţa sa a auzit de Brâncuşi şi Eliade (he-he... în cazuri fericite) sau de Ceauşescu, Nadia şi dacă e turc: Hagi. se ia turistul de mânuţă şi se duce la vizitat de Românie... 5 locuri unde l-aţi duce şi 5 de care aţi fugi cât vă ţin picioarele. Chiar sunt curioasă pe unde l-ar plimba: Oblia, Femeia simplă şi Floare-de-colţ,

am mai văzut pantomimă şi cu alte ocazii, dar asta n-a fost pantomimă pentru simplul fapt că vorbea mai tare ca orice cuvânt.

publicul nu mi-a plăcut... gălăgios, neatent, agresiv şi pregătit să aplaude la orice gest.

un spectacol trist, aşa cum se şi cuvenea. cei de pe scenă suntem noi şi e trist când te vezi de undeva de sus.

s-a comentat atât de mult pe seama personajelor... Don Quijote, Dulcineea... se ştiu... se cunosc... au fost întorşi pe toate părţile şi disecaţi minuţios... dar Sancho? despre el de ce nu se spune nimic? ce e Sancho? e cel care nu înţelege foarte bine, dar care crede... într-un fel e mai fericit decât toţi ceilalţi.

la sfârşit n-am ştiut dacă se cuvenea să aplaud sau nu. dacă ai fi fost prezent când l-au răstignit pe Iisus ai fi aplaudat? impropriu spus l-au... căci mai mult S-a...

nu mergeţi să vedeţi piesa asta. vă rog să nu mergeţi... poate aşa mai prind bilete şi data viitoare când se joacă.

Un spectacol nou despre Don Quijote, căruia i-am dat drumul din carte ca să-şi ducă dreptatea mai departe (Dan Puric)

mno... staţi să scormonesc niţel prin colţul cu amintiri...

... tiiiii ce de păienjeni... maică, de când nu am mai ajuns aşa de departe!...

... asta de când e aici? ... AHA! am găsit!

mda... io la viaţa mea (aşa se începe?) am scris exact o poezie... şi multiple rime încrucişate, îmbrăţişate, albe, negre, albastre şi mai ales roşii.

poezia ştiu sigur că am scris-o în clasa a 4-a, inspirată fiind io foarte tare de ora de istorie. învăţătoarea mea, Dumnezeu s-o ierte! ţinea tare mult la orele de istorie, poate mai mult decât la cele de mate (spre marea mea bucurie)

nu-mi mai amintesc exact ce ziceam io acolo, dar ştiu că avea 3 strofe, cu rimă împerecheată (mi se părea total nepotrivită rima îmbrăţişată şi intimitatea pe care îmi închipuiam io că o implică cu o odă... mda... aşa se numea) Odă lui Mihai Viteazu :) (iertaţi-mă... pauză să-mi revin din hohot) aşa... amu.. versuri nu mai ţin minte decât primele 3 (care mi-au luat 3 zile să le aduc la forma finală fiindcă citisem undeva că la orice scriere începutul este cel mai important)... bun... se pare că nu mai pot să amân momentul penibil aşa că iată-le: "Mihai, banul făr' pereche / Şi cu cuşma pe-o ureche/ El pe turci îi împresoară..." şi de aci nu-mi mai amintesc.

ce s-a ales de poezie? viaţa sa fu scurtă. până la următoarea oră de istorie când am aflat de pacea cu turcii. atunci a început mie să-mi placă tot mai tare de Ţepeş (nebun-nebun, dar nemernic până la capăt)

restul creaţiilor mele de tinereţe au fost în proză (astea chiar au fost multe...) şi ocazionalele rime (mai mult albe) apărute spontan, în curtea şcolii cu diferite ocazii.

şi ca să nu fiu singura care moare de ruşine astăzi... arunc pisica (leapşa): în curtea Imperiului Utopic al Balcaniei, la Sergiu şi în Nepal la Gavagai

- ai scuipat prima dată pe jos

- ai înjurat prima dată o femeie

- ai râgâit prima dată după a 10-a bere

- ai spus prima dată "da' nu mai muriţi odată bă boşorogilor (?)"

- ai uitat 3 zile să scoţi scobitoarea dintre dinţi

- ai îmbrăcat prima dată cămaşa roz ca să arăţi cât eşti de sensibil

dacă nu eşti bărbat, mai încearcă...  sau bucură-te că mai ai o şansă să ajungi om.

începe să-mi placă tot mai mult toamna când se simt oamenii obligaţi să cadă în depresie datorită comuniunii om-natură de care au auzit cândva într-o poezie paşoptistă.

hai salut! mă refugiez într-o peşteră până se calmează nebunia asta.

reguli: în care film te-ai simţi bine să trăieşti? Detaliază/explică în 2-3 fraze.

greu de ales... dacă m-ai fi întrebat ce film îmi place ar fi fost mai uşor de ales.. aş fi dat cu banul şi ar fi căzut unul cu dinică, dar aşa...

păi... nu le-am mai văzut de un car de ani, dar sunt sigură că mi-ar plăcea să mă mut cu pisoi şi cu căţel în Neverending Story, Peter Pan sau în Mary Poppins fiindcă acolo poveştile nu s-ar termina niciodată şi n-ar trebui să merg cu tramvaiul dimineaţa şi fiindcă aş putea să cânt pe stradă şi nu m-ar obliga nimeni şi nimic să cresc mare.

vouă: Andrei C., Floare-de-colţ şi Monoloage în ce film v-ar plăcea să trăiţi?

iată ce zice el:

Ploaia poartă în sine genele copilăriei. Când eram mici, ne stropeam cu furtunul, ţopăiam prin bălţi şi ne stropeam cu apă. Desigur, întrucât se pare că suntem oameni mari, o facem pe supăraţii atunci când, din falsă stângăcie, călcăm într-o băltoacă. ... eh... io încă mă bat cu apă :P

Când plouă, oamenii citesc, merg la cinema şi se îndrăgostesc, artiştii lucrează...

Ploaia este rareori periculoasă şi cu atât mai puţin în zona de climă temperată...

hai-hai... nu fiţi leneşi... puneţi mâna şi citiţi cartea.

şi fiindcă azi e o zi specială vă pun nişte Iglesias (nu ăla mic cu fes de aurolac... ta-su!... Julio)

regulile sigur le ştiţi deja, dar iată-le şi aici:

1. Ia cartea care este cea mai aproape de tine.
2. Deschide-o la pagina 123.
3. Gaseste a 5-a propozitie/fraza.
4. Posteaza pe blog textul urmatoarelor 4 propozitii/fraze cu aceste instructiuni.
5. Nu îndrazni sa scotocesti prin rafturi dupa cartea aceea foarte deosebita sau “intelectuala”.
6. Da leapsa mai departe la alti 6 prieteni.

păi să vedem... toate cărţile din jurul meu trec cu uşurinţă de 123 de pagini aşa că să o luăm pe prima. iertare, dar textul nu-i interesant.

Medicină internă, volumul I, Prof. Dr. L.eonida Gherasim

pagina 123, fraza 5:

Astmul indus de efort se poate întâlni în special la tineri ca o formă izolată sau unică de astm; adesea însă efortul, ca factor inductor, coexistă la un astmatic cu alţi factori care provoacă crize astmatice. Factorii psihologici pot fi prezenţi în exacerbarea acceselor astmatice şi, de excepţie, ca factori dominanţi sau iniţiatori ai bolii. Mulţi bolnavi astmatici sunt anxioşi, din cauza severităţii crizelor de astm, sau au o structură psihică dominată de anxietate. Uneori factorii psiho-emoţionali pot fi elemente majore în etiologia unui astm netratabil.

clar?

de dat... nu o dau că-i destul de plictisitor să faci copiere după text. data viitoare când se iveşte ceva interesant însă...

nu obişnuiesc să scriu despre piesele pe care le văd fiindcă nu-i de nasul meu să comentez şi să dau sugestii... sunt doar una din mulţime care, uneori se întâmplă să mai ştie piesa din vreo carte rătăcită prin bibliotecă.

dar în seara asta am simţit ca odinioară, la primele mele spectacole când priveam cu ochi uimiţi jocul actorilor. mărturisesc că am intrat în sală cu puţină neîncredere... despre piesă nu ştiam mare lucru, doar ce spuneau în prezentare, dar prezentările niciodată nu o să spună de rău... ştiam că-i lungă şi-mi era teamă... ştiam că-i jucată doar de doi actori şi mă gândeam ce ar putea să-mi spună în 3 ore şi jumătate ca să nu adorm... nu a fost cazul... nici nu am ştiut când au trecut orele, dar cu  siguranţă nu aş fi vrut să se termine aşa repede.

o actriţă şi mare doamnă Olga Tudorache. şi-a însuşit rolul Reginei Mamă  , căci aşa s-a numit piesa, şi a făcut din el o bijuterie... minunat jucate scenele şi minunat interpretat dialogul.

iar lui Marius Bodochi ar trebui să-i cer scuze. aveam oarecare îndoieli, mai ales după rolul dintr-un film cu canini lungi. nu credeam că poate să facă un asemenea rol. şi asta a fost a doua surpriză deosebit de plăcută.

în locul multora dintre piesele naţionalului jucate în sala mare ar merita să intraţi în sala amfiteatru pentru 3 ore de râs cu plâns şi plâns cu râs.

în buzunar mai avea doar un pachet început de ţigări şi o cutie cu 3 beţe de chibrit... tot mergând el, ajunge în faţa prefecturii unde era petrecere mare...

era ziua cumnatului verişoarei secretarei prefectului şi, evident, motiv de mare bucurie şi de petrecere.

ajuns în dreptul unui geam, se îndepărtă speriat de manelele ce răsunau din clădire. se aşeză pe trepte şi vru' să-şi aprindă o ţigară... pesemne pucioasa era expirată şi-i provoca halucinaţii fiindcă văzu apărând înaintea lui o plăcintă mare... maaaaaaare... pe care stătea scris PIB... din plăcintă se desprinse o bucată cam de 20% care plutea spre profesor, dar nici nu apucă bine să întindă mâna după ea, că băţul se stinse... şi nici măcar nu îşi aprinse ţigara...

aprinse al doilea băţ de chibrit şi, deodată, înaintea lui apărură lemne şi cărbuni şi-şi închipui că elevii lui nu vor mai tremura mâine de frig... dar şi acest chibrit se stinse, ca şi primul...

fără zăbavă îl aprinse şi pe cel de-al treilea şi în faţa lui se ivi panoul cu întreţinerea pe care nu mai era trecut ca restant, dar...

mai trebuie să spun? se stinse şi ultimul chibrit şi profesorul stătea acum pe treptele prefecturii şi se gândea: de ce nu mi-oi fi luat o brichetă?