Oricum. Sint multe femei care, probabil speriate de stirile negative despre sporul negativ si de cele la fel de negative despre lipsa de speranta, cresterea, scaderea de diverse chestii si alte statistici sumbre, s-or fi gindit sa participe si ele activ la propasirea Romaniei. Sau poate din alte motive: am intrat in UE, incepe sa se vada luminita de la capatul tunelului, oamenilor le e frica de sfirsitul lumii, s-au trezit brusc fara scop si s-au gindit sa faca ceva care sa le abata gindurile de la colapsul final al civilizatiei. Si ce poate fi mai nimerit decit o "baie de uitare", 2-3 ani de scutece, caca, lapte la biberon si alte asemenea?

Unora pur si simplu, li s-a intimplat [me, again]. Altii planifica asta dupa zodiacul chinezesc, data probabila la care ar putea lua un imprumut ipotecar - faptul ca tocmai si-au luat apartament dupa zece ani de stat prin chirii fiind cea mai probabil cauza pentru o patura de functionari medii si peste medie care dintr-o data au realizat ca cariera sucks si copii rulez. Am prieteni din toate categoriile, numai din categoria care inca face copii pentru cele aproximativ 8 milioane de la stat, nu. Oricum, eu visez la mai mult de atit - la urma urmei, e an electoral si, daca nici anul asta nu creste indemnizatia asta care sta la aceeasi valoare de 4 ani, de la celelalte alegeri, atunci cind o sa mai creasca?!

Totusi, nu incetez sa ma mir, de cite ori ies pe strada, de invazia de burti victorioase, care proclama ceva. Am sa-mi dau seama ce si am sa revin.

Exista o zona a interactiunilor sociale numita, generic, "mersul cu ocazia". Intr-o Romanie a legaturilor de transport in comun dezastruoase, multi oameni calatoresc in masinile altora: fac cu mina, stau la o ocazie, fac hitch hiking, stau la "ia-ma nene" (o expresie cit se poate de potrivita pentru o astfel de indeletnicire)... ma rog. Expresiile tin de zona - dar nu numai.

Mersul cu ocazia, in sine, poate fi lecturata in mai multe feluri. In primul rind, putem sa ne gindim la eficienta economica a unui asemenea drum. Impartirea costurilor pentru benzina, fie si sub forma mototolului de hirtii de 1 leu primite de sofer la coborirea din masina a calatorului ocazional, reducerea poluarii prin aceea ca transportul nu al unui singur om, ci a doi, trei sau patru presupune aproximativ aceeasi emisie de monoxid, dioxid de carbon si alte noxe. Si mai sint si alte consideratiuni: exista zone unde, in lipsa unei alimentari cu curse regulate, soferii conduc, la negru, cohorte de calatori - intre Zarnesti si Brasov, intre Baia Mare si Sighetu Marmatiei, intre Constanta si Costinesti, intre orice oras mai mare si toate celelalte mai mici se intimpla acelasi lucru. Zilnic. De zeci de ori pe zi. In lipsa unei gindiri economice a edililor locali, micii afaceristi profita de golul de pe piata si isi "umplu buzunarele" (ah, cit urasc expresia asta de sorginte esciana).

Dar asta e o forma de transport care nu presupune decit, cel mult, riscul rasturnarii masinii supra-aglomerate sau a unui accident datorat vitezei. Celelalte riscuri sint cele care apar cel mai frecvent la stiri, pentru ca in microbuzul supraaglomerat nu se pune problema de infractiuni (asa le zice statul, nu ma  puneti la zid) sexuale. Cu caracter sexual sau whatever. Pentru ca, nu-i asa?, ne amintim de popa care lua june domnisoare in masina si le punea la un blow job mic. Sau mare, nu stim nimic (sigur) despre dimensiuni and stuff. Sau de toti ceilalti violatori-deghizati-in-devotati-soferi-pentru-tinere-domnisoare-aproape-nude-care-stau-inocente-pe-marginea-drumului-si-fac-disperate-din-mina.

Si cam pe aici ajungem si la problema CAFELEI. De obicei, in cazurile normale/naturale, violul nu se poate produce din mers. Soferul, oricit de experimentat ar fi, nu poate conduce pe scaunul din stinga si sa violeze pasagera din dreapta. Nici nu o poate obliga sa presteze chestii scirboase in timp ce el tine covrigul (volanul) in mina. Si atunci e nevoie de oprire. Care oprire se poate produce intempestiv (caz in care soferul trebuie sa se asigure ca pasagera nu o va tuli pe cimp, printre alte masini sau chiar spre masina politiei parcata convenabil doi stilpi mai incolo). In mod firesc, pentru a nu avea batai de cap dupa, mai intii e bine sa o convingi pe ea ca a fost vointa ei ca masina sa opreasca. Pentru asta, din nou, e nevoie sa apelezi la ceva locuri comune. Cum ar fi cafeaua. Daca ai nevoie la toaleta, in tara asta, si tomna' conduci masina pe un drum de tara, n-ai sa gasesti nici in ruptul capului un loc unde sa. Dar daca ai nevoie sa opresti masina cu pitipoanca semi-dezbracata din motive din astea, sigur in urmatoarele 2-3 minute se va ivi in dreapta sau stinga un stabiliment oportun echipat cu cafea si mijloace educative auxiliare. Sa revenim: singurul lucru pe care SOFERUL - exista o astfel de categorie umana, oameni care sint, de la un capat la altul si oricum i-ai privi, soferi  - il poate gindi, in momentele alea de intimitate in doi, cind gindurile zboara spre un lucru anume, este: sa ne oprim la o cafea (cu variatiuni individuale, nu bei o cafea cu mine? ce zici de o cafea? sint cam obosit, hai nu luam o cafea?). In functie de raspuns, violul devine o chestie consimtita sau nu. Acum, nu neg, sint unii care nu merg de la vorba (cafea) la fapta (oprit masina and stuff), dupa refuzul pasagerei. Din timiditate... sau cine mai stie de ce. Poate si-au adunat curajul ala sa pomeneasca de cafea timp de 50 de minute si asta i-a facut sa osteneasca, le-a consumat tot curajul pe urmatorii doi ani.

Dar unii opresc masina. Aviz amatoarelor.

Cind vorbeau despre ei insisi, oamenii ziceau ca locuiesc intr-o depresiune intramontana - si nu erau foarte, foarte veseli, mereu in asteptarea unui alt anotimp.

Dar acesti oameni aveau si doua mari motive de bucurie: traiau intr-un tinut cu o apa pura si buna, cu un aer tare si curat, in ciuda poluarii pasagere cu diverse substante de la fabrica de hirtie si bombe artizanale. Si mai aveau si un peisaj de basm, pe care-l credeau etern.
Apa lor era atit de buna - in ciuda unor mituri urbane de genul celor care explicau starea proasta a danturii localnicilor prin existenta unor mine vechi de uraniu pe undeva pe la obirsiile izvorului care alimenta orasul - incit multi dintre turistii si vizitatorii ocazionali isi duceau apa de robinet la Bucuresti sau in alte locuri din sud, locuri pe care le percepeau, dupa calatoria prin mirificul tarim de munte, drept improprii unui trai sanatos. Dintr-o data se simteau, in relatie cu locurile lor de bastina, otraviti si pacaliti. Iar localnicii nostri, desi nu aveau nici un merit in treaba asta, erau mindri nevoie-mare de avantajul lor vital.
Apoi regimul s-a schimbat, industria a murit, poluarea, cita fusese, a disparut, iar oraselul nostru a devenit si mai pasnic, si mai curat. Oamenii, iesiti "cu ordonanta", se plimbau pe afara cit era ziulica de lunga si se minunau ce orasel minunat aveau ei (desi decrepit si atins vizibil de saracia generalizata). Nimic (in afara de spectrul somajului si al saraciei) nu mai tulbura pacea oamenilor. Apa limpede si cristalina, aerul rece de munte au ramas motiv de mindrie, dar demnitatea locuitorilor, care se simteau, cu toata libertatea lor, inutili societatii, fusese grav avariata. Dupa o vreme, nimeni nu se mai lauda cu aerul curat si apa de la robinet cu gust de apa de izvor - iar cei care-si cistigasera o noua demnitate, din micile sau marile afaceri, din marile sau micile smenuri sau furtisaguri nu simteau nevoia de a impartasi celorlalti decit noul lor statut si noile lor realizari, de obicei, sub forma unui autoturism si a arcadei din rigips cu spoturi incorporate, in locul fostei usi dintre sufrageria si holul apartamentului. Natura, pentru ei, inca nu avea nici o treaba in toata situatia asta: ea era doar exploatata.
Apoi a venit marele boom imobiliar. O mina de oameni, cu ceva legaturi la Primarie, Ocolul Silvic si cam pe oriunde e nevoie sa cunosti oameni ca sa-ti mearga din plin, au devenit "rechini". Sau mafioti, cum li se zice in grai local (se pare ca acesta e, de fapt, un arhaism, re-adus in limba dupa citeva mii de ani de nefolosire).
Acesti mafioti au schimbat macazul, de la micul boutique la marele jaf indreptat impotriva naturii intr-o zi, dupa ce s-au uitat la Discovery. Unde au descoperit (nu-i asa?) ca apa va fi, cindva, o chestiune foarte importanta si foarte scumpa; ca, pe termen lung, cine detine resursele de apa ale planetei (sau, ma rog, ale comunitatii locale - vezi cazul tarilor din America Latina si al BM/FMI), va avea putere de viata si de moarte asupra oamenilor - si nu altfel, ci prin stabilirea unor preturi de monopol. E drept, la Discovery se vorbeste, in aceeasi masura, si de petrol, gaze naturale, minereuri neferoase, siliciu, dar, deh, s-au orientat si afaceristii cum au putut...
Si dupa ce au descoperit treaba asta, s-au pus pe munca. Desi alimentarea cu apa si servicii publice vitale ar fi trebuit sa ramina, forever, in proprietatea statului, tara in care se afla acest mic orasel de provincie din minunata noastra depresiune intramontana avea o politica stranie de spoliere si auto-distrugere. Astfel, politicienii si oamenii de afaceri, luptind impotriva propriilor instincte de supravietuire, se apucara sa vinda tot, fara logica, bun simt sau discernamint - doar de dragul unui comision gras, au vindut, pe bucati, totul si oricui. Padurile patriei se transformau in lemn pentru export. Minereurile zburau si ele. Trenuri de marfa brazdau tara. Otelariile si fabricile se inchideau pe capete - se vindeau, apoi erau dezmembrate de catre afaceristi fotbalisti si vindute ca fier (sau inox) vechi. Resursele naturale cele mai importante, gazele maturale - si serviciile de distribuire a curentului electric au fost date, si ele, strainilor, in baza unui principiu aiuritor cum ca strainii le vor conduce mai bine ca "ai nostri". De fapt, principiul era corect, "ai lor" erau mai eficienti ca "ai nostri" - dar asta doar pentru ca urmareau cu strasnicie profitul in dauna oricarui alt considerent. La fel s-a intimplat cu telefonia publica si serviciile de alimentare cu apa. Niste marunte si siciitoare legi i-au impiedicat pe acesti oameni de bine sa vinda si apa din subsolurile patriei - dar lucrurile inca nu s-au incheiat de tot.
Asa incit orasul intreg s-au trezit in situatia de a constata, in decurs de citiva ani, ca oamenii platesc de citeva zeci de ori mai mult pentru un serviciu (de o calitate tot mai scazuta) - mai mult atit in valoare absoluta, cit si relativa (raportat la inflatie). Iar toate profiturile - caci erau si profituri, fie din vinzare, fie din concesionarea unui serviciu; numai un naiv ar putea crede ca o companie decide sa investeasca mii si milioane de dolari/euro fara un plan de investirii care sa-i arate profitul la capatul a maxim 2-3 ani - se duceau in strainatate.
Sloganul naiv, de o naivitate de altfel induiosatoare, care-i animase pe locuitorii acestei tari la schimbarea regimului si citiva ani dupa aceea, NU NE VINDEM TARA, nu si-l mai aducea aminte nimeni. Devenise atit de evident, mai ales dupa ce legea le-a permis strainilor sa cumpere si pamint, ca tara e vinduta toata, incit numai iubitorilor de telenovele sub orice forma situatia li s-ar mai fi putut parea normala. Ceilalti foloseau deja destul de des cuvinte precum ireversibil, inevitabil, inexorabil si altele asemenea (who spelled disaster).
Si in tot acest climat de confuzie asupra valorilor si asupra motivelor reale de mindrie, locuitorii oraselului nostru s-au trezit ca apa de la robinet nu mai era buna de baut. Cei care au semnalat prima oara acest lucru au fost priviti nu atit cu neincredere, ci mai ales cu dispret - ia uite si la circotasii astia, nimic nu le mai e pe plac. Doar stia toata lumea ce buna e apa de la robinet, la ei in oras! Iar asta era in veci, nu avea cum sa se schimbe. Bineinteles, pentru ca oamenii nu si-au dat, toti, seama, in acelasi timp, citava vreme a existat o rumoare prin oras, referitoare la starea apei. Era rea, era clorinata - era altfel. Apa se stricase usurel, iar mafiotul care o concesionase si acum nu se mai ocupa de ea nu avea alta grija, fireste, decit profitul.
Oricum, confuzia oamenilor se datora si faptului ca se aflase, inca din vremea invaziilor ghiaurilor spre Turcia, ca exista tarimuri unde apa de la robinet nu e de baut, unde apa care poate fi bauta se cumpara pe mai multi bani decit, doamne fereste!, sucul. Asa incit noul gust al apei unora nu li s-a parut asa de rau, nu era nimic anormal in acest context - isi stricasera oricum papilele gustative ingurgitind cantitati nemasurate de coca cola si european piss.
Mafiotul local, insa, si-a vazut in continuare de interesele lui. A sponsorizat si a impins spre primarie un papa-lapte local, un fata-rosie care urma sa fie manevrat cu sforicele si care urma sa-i faca mafiotului toate jocurile - inclusiv cele imobiliare, care, cica, nu erau putine. L-a ajutat pe bietul om pina si la aritmetica - vezi doamne, nu ieseau voturile la numaratoare iar socoteala de acasa nu se potrivea cu cea din tirg. Iar apoi s-a pus pe asteptat.
Vizionarii oraselului nostru au inceput sa aiba vise urite: pretul apei se inzecea, terenurile urbei cu potential turistic urmau sa fie distribuite numai tovarasilor mafiotului, pe diverse baze (nelegale), jaful urma sa fie generalizat. Iar apa era din ce in ce mai rea...

Ei, dar sa va povestesc mai bine despre altii. Pe care i-am cunoscut cu ajutorul stilului meu de viata boem (inca) si vagabond. Am vazut femei de la oras sau din apropierea lui care muncesc la "confectii" (sau in hale de orice fel, in special hale in care se asambleaza mici piese pentru scumpe produse finite care poarta, fireste, nume de marca) pentru un salariu de mizerie: sub minimul pe economie, cu amenintarea zilnica a concedierii daca "ciriie". Si care stau peste program, zilnic, fara pretentii - alta decit aceea de a-si primi, totusi, salariul. Carora le da singele pe nas - dar care nu renunta.

Am vazut femei de la sat care lucreaza, in mici afaceri la negru, cu 25 de mii ora (echivalentul unui dolar SUA). In conditii defel bune - insa cot la cot cu patronii aceleiasi afaceri. Banii sint putini nu pentru ca oamenii ar fi zgirciti, ci pentru ca in zona respectiva totul e o afacere pe o piata - si nu poti incepe tu sa spargi pretul in piata, fara sa o incasezi serios, intr-un fel sau altul, in viitorul apropiat.

Am vazut femei (pensionare) care-si strica degetele, vederea si vertebra cervicala ca sa introduca niste snururi sau lanturi prin cele doua "piese" ale unei etichete de haine. Femei apropiate mie, ca altfel, daca ar fi doar din povestite, nu as crede. Si de ce nu as crede? Pentru ca aceste femei sint platite, pentru munca de zece ore, undeva spre o suta de mii (o mie de lanticuri introduse in eticheta "Victor" a firmei X de imbracaminte din Italia se plateste cu 3,1 RON!).

Ce au in comun toti acesti oameni? Pai, in primul rind, sint femei - forta de munca pe care se bizuie angajatorul din Romania - fie el roman sau strain. Iar el (de obicei, barbat) se bizuie pe aceste femei pentru ca le stie slabe (alea rele de gura nu apuca sa faca pureci si, de obicei, nici nu sint angajate... - un alt talent al "recrutorilor" fiind acela de a depista pericolele inca dinainte de angajare), pentru ca le stiu lipsite de putere, cunoastere sau chef de contestat, pentru ca stiu ca sint responsabile pentru familie si ca ar face orice pentru un venit in plus... Pentru ca stiu ca nu vor pleca decit cind vor fi destul de stoarse si bolnave incit sa nu le mai foloseasca. Adica, in mare, povestea de acum 100 de ani din orice centru industrial in devenire.

Interesant este ca toata aceasta invazie de "investitori straini", atit de asteptati cindva si atit de preamariti in toate discursurile mediatice imbecile cu putinta, este cumva ignorata de autoritati - in special cele din domeniul protectiei muncii, a legalitatii, fiscalitatii, etc. Ochiul inchis (ingaduitor peste poate) al autoritatii face, ca in multe alte domenii, un rau iremediabil, pe termen lung, tocmai bogatiei celei mai de pret: forta de munca. Care, intr-un final, se va regasi imbolnavita, imbatrinita inainte de vreme (intr-o populatie oricum bolnava si oricum batrina) si incapabila. Iar legiuitorul si pazitorul acestei resurse umane inchide azi ochiul sting, cu un ochi drept atintit in fundul unui buzunar unde licareste o spaga marunta... Si asteapta virsta pensionarii. Interesant ar fi de vazut cine o sa-i plateasca pensia babana.

E drept ca posturile mai mititele au prostul obicei de a lasa aceleasi stiri cite o luna, doua, la rind.
Asa face proaspatul Maramures TV, asa facea orizont TV (tot maramuresean). Asa am vazut si la citeva din posturile locale din zona Brasovului. Dar posturile mari isi fac un titlu de glorie din schimbarea destul de des a titlurilor - ba chiar citeaza, citeodata, sursele stirilor.

Cu toate acestea, exista multe lucruri care pot fi facute pentru a imbunatati comunicarea cu ajutorul crawlului. In primul rind, stirile trebuie "pieptanate" astfel incit sa poata fi citite si, mai ales, retinute. O stire prea lunga, pe crawl, are dezavantajul de a fi uitata pe la jumatate - devenind ineficienta. Apoi, frazarea difera de frazarea tipica a stirii destinate citirii cu voce tare. Altele sint amanuntele care se retin, altele sint lucrurile pe care trebuie sa le vezi primele, ca sa tii minte stirea. Ar mai fi si segmentarea extrema a stirilor, o informatie segmentata in 2-3-4 stiri devine inutilizabila, exceptind situatia cind cititorul de crawl e realmente interesat si mai sta o tura - sa citeasca ce n-a inteles, ce a pierdut...

Doar ca eu, circotasa cum ma stiti, ma intreb care delay-ul, de la apasat-buton pina la detectat-zimbet? O miime de secunda? Doua secunde? De fapt, poate nici nu conteaza. Ce ma mira cu adevarat este procedeul: ce detecteaza aparatul/senzorul? Albul cel mai alb? Stralucirea smaltului natural? Dar detecteaza si ceramica dintilor falsi? Ce nuanta de alb tre'sa aiba ca sa se declanseze declansatorul-pe-baza-de-senzori-de-alb? B2 e bun? Si daca o persoana zimbeste, dar are dintii mai putin albi, ca sa folosesc un eufemism, se mai declanseaza? Sau aparatul ramine mut si-ti afiseaza: no smile in my view; sorry, please try again later?!

La mijlocul showului, insa, a inceput o muzica de fanfara - sau, ma rog, ceva ce nu puteam digera, asa ca m-am ridicat si am plecat. Pe jos; autobuzele nu mai veneau.

Aveam de trecut pe linga un turn (al lui Stefan), o biserica, o universitate, piata, apoi, in linie, pe linga doua-trei cimitire. Imediat dupa primul cimitir, cu fata spre gard, o femeie statea absorbita de aceasta non-activitate. Statea cit de nemiscata putea - baleind, totusi, in bataia unui vint imaginar. De fapt, balansul clasic atunci cind incercam sa stam nemiscati, coarda. Eu vorbeam la telefon, asa incit a luat la cunostinta de prezenta mea mai mult prin voce, cu mult inainte sa o ajung. Probabil s-a rusinat, asa ca a pornit, sovaitor si mai mult oprindu-se decit mergind, sa paseasca pe trotuar, ca si cum am fi avut acelasi drum. E drept, a zis ceva cu voce tare, atunci cind i s-a parut ca ma adresez ei (eu vorbeam, in continuare, la telefon...). Iar cind am ajuns drept in spatele ei, am vazut ca in mina tinea, ca pe un manunchi de cirese proaspat smulse din copac, un pumn de hamsii. Vreo 12-15 pestisori care priveau, cu totii, spre asfalt, din mina ca o furca cu dintii intercalati. Muream de pofta sa-i fac o poza, dar n-as fi reusit sa surprind ineditul situatiei, cu aparatul meu - decit cu ajutorul blitzului. Care ar fi omorit poezia. Am depasit-o iar, dupa citiva pasi, m-am intors sa vad ce face. Intrase intr-o curte.

Doar ca azi am vazut ca, per total, a fost citita de aproape 500 de ori. Asta da, chestie. De natura sa ma faca sa vreau sa imi apara in volum (unul mai micut, cu o singura poezie; nu-s nici pretentioasa, nici lacoma). Normal ca vreau, a fost citita de mai multe ori decit o poezie obisnuita dintr-un obisnuit volum de versuri banale - din cele care apar cu ghiotura, platite de sponsori si tiparite cu aportul tragic al unor copaci taiati - tiparite, ziceam, inutil, pentru desfatarea interioara a "autorului" (sau "autoarei", dupa caz...).

Ma invirt eu dupa copac, dar pina la urma tot o sa spun ce voiam sa spun: II DESFID PE CEI/CELE CARE, PENTRU MINDRIA STUPIDA DE A FI PUBLICAT O MINA DE VERSURI IMBECILE, CONTRIBUIE LA DISTRUGEREA UNOR COPACI DE MII DE ORI MAI TRAINICI DECIT VERSURILE LOR.

Daca vreodata o sa auziti ca vreau sa public vreo carte pe hirtie (probabil voi fi fiind ori senila, ori nu-mi imaginez cum...), va rog sa ma trageti de mineca si sa-mi amintiti. Si daca nu reactionez, sa aruncati cu rosii si oua stricate in mine. Pentru ca o sa merit.

Ce fundamentalism, o sa va intrebati, ca doar nu sintem in Islam?! Ei, nu sintem in Islam, dar doar dintr-o regretabila eroare cuvintul fundamentalism este asociat musai cu Islamul. Poate pentru ca majoritatea fundamentalistilor sint ori evrei, ori musulmani. Poate pentru ca la noi le zice pur si simplu bigoti. Invitata a facut la un moment dat o remarca, bigoti tineri (ce paradox in formularea asta...).

Si atunci mi-am amintit: tot mai des vad pe la teve emisiuni despre tineri care nu se comporta potrivit tiparului de comportament si asteptarilor sociale. Adica, ne asteptam ca tinerii sa fie nerespectuosi, galagiosi, fara valori, fara respect, sa nu aiba nici un fel de credinta (alta decit in iPhone sau iPod, adica iGod-ul lor). Iar emisiunile astea vorbesc despre tinerii care se duc in localitati indepartate din tarile nordice pentru a invata cum se face o barca din lemn; in sate pierdute din Maramures pentru a invata olaritul, tesutul, cojocaria si brodatul manual. Mestesuguri traditionale care au avut o sincopa: generatia celor care acum au intre 30 si 50 de ani. Niste oameni pierduti, din multe puncte de vedere – si nu vorbesc numai de spatiul ex-sovietic, ci de intreaga Europa. Oameni fara repere, fara traume din trecut care sa ii motiveze sa caute un adevar mai presus de ei. Oameni pentru care anii ’80 au reprezentat o gaura neagra – tineretea lor. Dupa ei, inca, au venit acesti tineri din care s-au ales noii fundamentalisti. Fireste, nu toti sint asa; nu toti sint credinciosi, nu toti sint... Dar printre ei se afla oameni care sint in stare sa faca ceva pentru o idee; ceva care le poate pune in pericol bunastarea proprie, siguranta – doar pentru o idee. Manuel cu ideea lui de revista, Horia cu ideea lui de centru de efervescenta creatoare, tinerii care string gunoaiele dupa altii in diverse actiuni, mai mult sau mai putin mediatizate.

Si nu e numai atit. Reintoarcerea la traditii si la un modus vivendi mai apropiat de natura are mai multe aspecte. Nu vreau, fireste, sa vorbesc de aberatiile tipic americane, de celibat(z)i, cei care nu vor sa faca sex inainte de casatorie, ci de un alt avint, destul de ne-coagulat social. Mai degraba o asumare individuala a unor valori alungate din spatiul social ca urmare a comodificarii (un alt nume pentru consumism), decit o noua casta cu reguli si precepte proprii.

O revolutie blinda, individuala, fara zvircoliri. Poate asta e solutia.

Avem nevoie de trecut ca sa putem instaura viitorul. Restauram trecutul pentru a instaura viitorul. Cit timp fugim de trecutul nostru, viitorul ne va aparea sumbru.

Din cauza asta facem albume, tinem jurnale, fie ele si online. Din cauza asta gravam chestii pe verighete (ma rog, eu inca nu...), facem fotografii, scrijelim copacii. Ma rog, fiecare cu amintirile sale si modul propriu de a se exprima.

Din cauza asta sintem antrenati perpetuu sa ne “amintim”. De asta exista sarbatorile – si cele care aniverseaza, si cele care comemoreaza.

Dar exista un pericol: cel al ancorarii in trecutul (de aur). Semnificarea si resemnificarea trecutului cu toate conotatiile pozitive si demonizarea viitorului sint tipice pentru defetisti. Pentru cei care, in prezent, nu fac decit sa tezaurizeze trecutul. Nu vorbesc aici despre cei care fac “colectii”. O colectie este, in fond, o (mono)manie – iar eu incerc sa vorbesc despre normalitate. Cel pentru care trecutul a fost, oricum ar fi stat lucrurile, cel mai bun lucru, iar viitorul nu se va putea ridica niciodata la inaltimea trecutului, este un om mort.

Unii se chinuie sa gaseasca pornografia in fotografiile cu teancuri de carti care epateaza cititorul (de blog). Nu e nevoie sa mergem atit de departe, sa intram atit de mult pe tarimul metaforelor si al semnificatiilor de gradul 2 si 3 ca sa gasim pornografia ascunsa in toate cele. Cum ar fi reclamele.

Daca acum ceva ani nu se pomenea (in cuvinte) de partile corpului decit prin aratarea lor pe ecran, mai mult sau mai putin invesmintate, acum urechile ne sint violate, zilnic, de amintirea faptului ca sintem trup, membre, organe, piei atirninde sau nu, gauri sau excrescente, dureroase sau nu. Reclamele ne agreseaza, cica asta e strategia lor. Ne spun chestii de genul "nu lasa prostata sa-ti conduca viata" - sau altele asemenea. Ne vorbesc despre dureri menstruale, despre menisc, varice, gura, dinti (mai nou s-a ajuns la afirmatii de genul dintii tai sint vii...), despre pielea ta, ba chiar, mai recent, LIMBA. Eu nu voiam sa aud reclame despre cum sa-mi curat limba cu peria de dinti. E o chestie oarecum intima, in caz ca as face asta, n-as vrea sa vorbesc despre ea.

Dar nu conteaza. Eu nu vreau sa vorbesc despre asta. Mdea, poate-s retrograda sau ceva. Ca in reclame vad tipe care susotesc, isi vorbesc despre urinal si tractul urinar si despre cum trebuie sa ai la tine mereu o cutie cu urinal (la ce e bun?! ca femeile din reclama sint oarecum de virsta mea si nu-mi imaginez la ce le-ar trebui...). Si discutii despre parti ale corpului care suna nefiresc de straniu de ciudat de timpit in contextul unor reclame.

Ma intreb numai unde se vor opri. Cind o sa vad reclame despre importanta unui colon curat si beneficiile clismei, am sa demisionez de la televizor.

Daca la Next am [prea] transpirat, la B-Est am inghetat.

Too much good sound is bad sound (courtesy NeXt, unde am avut mare noroc, incepind de joi,

ca am avut dopurile de urechi la mine.)

Subtitrarile realizate de amatori dauneaza mesajului filmului (courtesy B-est)

Cataloagele de festival scrise la timpul prezent pot suna SF (Irina Nistor: "subtitreaza peste opt sute de filme". Hai nu zau? Cind, acum?! Opt sute dintr-o data?). Daca logline-ul poate fi la prezent, rezumatul vietii cuiva, generic numit prezentare, nu. Macar pentru ca vorbeste despre trecut.

O saptamina poate face diferenta dintre o sala plina si una goala. Altfel nu s-ar explica diferenta dintre cele doua festivaluri.

Citeodata, invitatii sint mai plini de energie, spirit si de toate decit gazdele. Zulawski, azi, a atacat de pe scena problema numita chiuendei - a anuntat ca i se pare o prostie si nu cumva sa aiba cineva ceva idei dupa. Care dupa nici nu a mai fost, de vreme ce echipamentul salii a clacat cu 30 de minute inainte de terminarea filmului, iar spectatorii s-au tirat sa prinda ultimul autobuz.

Si am descoperit, in scena care este, probabil, cea mai tare si cel mai bine compusa - cea a petrecerii de pe vapor (bine, da, sint doua-trei-patru-zece scene, nu conteaza; e un ansamblu, chiar daca e alcatuit din mai multe secvente). Personajele: Serghei Sergheevici Paratov, Larisa Dimitrievna, umflatul Knurov, uscativul Vojevatov. Tiganii. apoi si Iulii Kapitanovici. Un cvintet amoros straniu. Dansul de imperechere, dansul pe care Larisa este rugata sa-l danseze in seara cu accente melancolice prefiguratoare ale sfirsitului - despre care se si vorbeste, de altfel Serghei Sergheevici a vindut Lasticika, iar acum nu face decit sa dea o ultima petrecere pe vasul iubirilor lui de tinerete trecuta.

Dar ce m-a uimit sa descopar in acest ansamblu de scene a fost gama caracterologica. Knurov, dupa cum ii e natura, maninca. In timp ce Serghei si Larisa traiesc povestea, Knurov maninca. Iar Vojevatov, un hedonist inconstient, se joaca cu un catelus, isi baga degetele in gura lui, zimbeste uitat de sine. Dar e crud, inconstient - dispus la duiosie si la experiment crud in acelasi timp. Da de baut catelusului cu aceeasi privire cu care se joaca cu el. Knurov, pe de alta parte, e inchis, conventional. Serghei, amorezul lipsit de constiinta, hedonist si el, dar intr-un alt sens. Iar Kapitanovici apare la final - practic, un alter-ego al Larisei, partea ei atit mai buna (in sensul conservarii) cit si mai rea (penibilul de care fuge Larisa - dat de situatia ei sociala) este compensat pe deplin de penibilul existentei lui Kapitanovici. Iar maritisul cu el, planuit - compromisul suprem. Acest alter ego al ei nu putea decit sa o omoare. Pentru ca Larisa nu putea supravietui rusinii.

Iar scena finala, cu ea murind dincolo de geam, out of the reach fata de oricare din barbatii dinauntru care au dorit-o, insa mai putin decit trebuia pentru a o fi avut - dementa. Kapitanovici o salveaza de doua ori: o data cu casatoria si o data cu moartea - insa cercul vicios al compromisurilor trebuia rupt. Stiu, sint o romantica incurabila. E posibil ca asta sa fie filmul meu preferat.

Si totusi, aseara nu am stins lumina la ora planetei. Nu am stins nimic. Eram varza dupa o noapte de tren si nu stiam nici ce zi a saptaminii este, nici ce zi din luna. Nu ca nu m-ar fi interesat, dar pur si simplu nu aveam energia sa ma ocup de asta. Nu stiam nici de schimbarea orei, nu ma uitasem la televizor. Inocenta perfecta - rezultate jenante. Am ratat aceasta mare leapsa - mondiala si concomitenta. Asa ca ma astept la proteste numarabile in oua, rosii si semne de dispret evidente. Cum ar fi trafic scazut. Aici, pe blog. Pentru ca in alta parte nu mai exist. Except for anii III si IV.

Aseara am urcat cu chiu, cu vai, in tren. Din fericire, nenea conductoru’ era din cei amabili, s-a oferit sa imi ridice el geanta dupa ce urcam eu. Noroc cu el, eu abia mi-am urcat carcasa nesimtitoare la comenzile SNC-ului in vagon. Am purces spre compartimentul 8. Singura data cind mi-a parut rau ca obisnuiesc sa cer loc la capatul vagonului, ca sa dorm fara vinturarea tipica prin fata compartimentului a celor care cauta cu disperare baia toata noaptea.

In dreptul compartimentului 7, un nene bolovan si o doamna mignona. Am balmajit ceva scuze, ma lasati sa trec (spre compartimentul 8)? Nu auzea, vorbea sonor cu cineva de afara. Pina la urma mi-am invins rezervele si l-am atins pe umar. A binevoit sa se stringa putin. Am trecut. Cind sa deschid usa compartimentului, dinauntru o fetita a deschis si a strigat la doamna mignona: Va suna telefonul! Eu ma trasesem deja inspre compartimentul 9, ca sa le fac loc sa comunice. Cei doi, insa, au navalit in compartiment. Cu fetita, trei. Pas de mai intra! M-am uitat eu asa putin la ei… nimic. Nimeni nu se simtea. Ba chiar s-au asezat in pozitii strategice, de nu mai aveam cum intra fara sa-mi postez posteriorul sau anteriorul la nivelul fetzei oricaruia dintre ei/ele. Am asteptat o vreme. Tot nimic. Spatele ma durea, geanta mea era pe hol, eu in picioare, iar ei sa faceau ca nu ma observa. Intr-un final, icnind, am reusit sa duc scara in compartiment si sa o asez la locul ei. Cu mare efort, mi-am urcat geanta in pat (locurile de bagaje erau deja ocupate). La picioare. Apoi, timp de 5 minute, m-am urcat si pe mine. Cind am ajuns sus, imi dadusera lacrimile dar, ma rog… victorie.

Apoi nenea bolovan se ridica, imi ia scara si o duce pe hol. Nu-i nimic, sper sa o aduca inapoi inainte sa vreau la baie, imi zic. O vreme nu s-a mai intimplat nimic deosebit, el si-a lasat fiica in compartiment si s-a dus undeva, fiica de vreo 12 ani si femeia (care nu era cu ei) s-au asezat si ele intinse. Apoi am vrut la baie, fireste. M-am chinuit o vreme sa ma dau jos din pat fara scara (fara sa calc pe paturile celor doua), apoi m-am aruncat de sus. Nu aveam alta solutie. M-am intors, cu greu am pus scara la loc (e grea si nu puteam nici macar sa intind miinile inainte, de durere, daramite sa mai tin o scara de vreo 4-5 kile in miinile astfel intinse…). Am urcat. Tot greu. M-am dat cu diclofenac. Am vorbit la telefon.

Apoi bizonul a venit din nou in compartiment. Cu chef de cearta, se pare, desi eu il ignoram. Si a inceput sa intrebe ce cauta scara aia acolo, ce-i asta, si tot asa. Cred ca mi-am iesit putin din fire, dar numai dupa prima fraza, in care i-am explicat frumos ca ala e locul scarii, uite, e o bara de metal sudata special pentru scara. El n si nu, ca scara trebuie sa stea pe hol. L-am trimis sa vada si in alte compartimente cum e, iar apoi am izbucnit: si nu stiu cum de v-ati permis, in primul rind, sa-mi luati scara dupa ce am pus-o! S-a intors, gata sa-mi dea o palma. Schimb de priviri dure, eu eram tare pe pozitii (spatele nu-mi permitea sa ma inmoi, stateam teapana ca un fotomodel gras in rochia prea strimta, in cazul asta, rochia era propriul meu sistem osos). Apoi raspunsul lui, cretin: sa va urcati si apoi duceti scara! [pentru cine nu s-a prins, dupa ce te urci in pat, nu poti duce scara, fara ca dupa aia sa trebuiasca sa urci din nou].

Seria sicanelor a urmat, omul a racnit la telefon cu un client vreo jumate de ora pe tema termopanelor (acum stiu cum e cu camera rotunda, cu profilele, cu tipurile de inchidere, cu punctele de inchidere a geamului, cu certificatele de calitate, de non-plumb etc.). Apoi, la patru dimineata, s-a trezit si a inceput sa vorbeasca tare cu fiica-sa. Nu conta ca inca trei oameni dorm. Am strigat la ei Liniste!. Au tacut. Apoi, cind s-a apucat, cu miscari ample, care ma loveau la mine in pat, sa scoata lenjeria de pe pat, s-a mai gindit la o chestie: a aruncat lenjeria lui peste mine. Normal ca m-am trezit. Apoi, in prostia lui de pitecantrop, s-a apucat, cica, sa caute lenjeria pe care nu o gasea (era la mine in mina, eu tineam mina intinsa spre el). Haios, nu?

Dar sa ne intoarcem la vioara. Printre multele telefoane pe care le-a primit, din care am aflat ca-l cheama domnul Grigore, ca a lucrat 12 ani la IMTF, impiegat si sef de coloana, l-a sunat unul sa-l intrebe de o chestie. Iar el l-a rugat pe asta de pe fir sa-I faca rost de o vioara 4/4, pentru casa de cultura din Tirgu Lapus (sau Targu Lapus?), dar asa, ieftina, ca au ei grija sa ajunga la un pret mare DUPA achizitie. Fuuarte frumos. Am de gind, cu spiritul jurnalistic cu care inca sint inzestrata, sa incep o draguta investigatie, ceva mai incolo. Spre vara, asa. Sa aiba timp vioara sa intre pe inventar.

Si daca va intrebati daca as face asta si daca nu m-ar fi sicanat domnul Grigore, raspunsul e da. M-a facut mama justitiara, fir-ar. Si am oroare de coruptie si furtisaguri.

Am ajuns. Ne-au cazat undeva aproape de Mamaia, intr-un camin numit Pescarie. M-am cazat cu o doamna profesoara de departe, tocmai din Baia Mare - intr-o vreme cind nu credeam ca voi ajunge sa locuiesc in Baia Mare. Apoi am coborit "la masa". Pe scaunul de linga mine statea un omulet - un om, dar atunci asa mi-a parut. Inca din acea zi mi-am dat seama ca nici vorba de omulet - e unul dintre cei mai mari oameni pe care i-am cunoscut. Si ca ma bucur ca l-am cunoscut. E Solomon Marcus.

Ieri si alaltaieri a fost pe Cultural, la emisiunea lui Horia Patapievici. M-am straduit degeaba sa inregistrez emisiunea, si, desi inca ma mai gindesc sa o fac, stiu ca nu am sa reusesc. Ideile pe care le lanseaza solomon Marcus, intr-o discutie obisuita, insa neincorsetata de prejudecati (noi-ei, tinerii-batrinii etc.) si de imagini false despre lume sint fascinante. In mod normal, cind cineva te uimeste prin capacitatile intelectuale, prin capacitatea de a explica, a intelege, a lega lucrurile intr-un discurs coerent si a-si aduce aminte chestiuni neinsemnate, pe care memoria periferica le-a retinut, dar pe care omul ala nu le-a mestecat toata viata in minte intr-o anumita forma, nu le-a invocat la nesfirsit in aceeasi si aceeasi demonstratie despre mereu acelasi lucru - cind intilnesti un astfel de om nu ai cum sa il descrii prin ce face. Nu poti spune: e un om minunat, o minte stralucitoare, un..., o... pentru ca el trece dincolo de formulele astea [cum ar fi oroarea: e o adevarata enciclopedie - btw, mie un om care e DOAR o enciclopedie si in care vezi in primul rind enciclopedia poate fi la fel de bine un imbecil in sensul termenului din psihologie: un om care are abilitatea de a tine minte lucruri si atit. Un autist, in cel mai frumos dintre cazuri]

Pur si simplu nu am cuvinte sa spun ce importanta a fost intilnirea mea cu Solomon Marcus. A doua zi dimineata, a deschis lucrarile printr-un discurs interesant, dar care la momentul ala mi se parea oarecum out of place, despre transdisciplinaritate. Acum au mai trecut anii, am migrat si eu de la un domeniu la altul dar, mai ales, am inteles ca disciplinele in sine, asa cum sint ele definite de sistemul modern de invatamint. Iar la emisiunea lui Horia Patapievici, care, in general, imi pare destul de des o dantelarie minunata din cuvinte si atit [si da, tine de invitat cit de reusita e o editie sau alta], mi-am repozitionat iar privirea fata de lume, stiinta, matematica, limbaj, sinergii, manuale... Si nu am repozitionat intru pierderea, inca o data, a reperelor, asa cum se intimpla cind un domeniu te vrajeste si vine cu noianul ala de mici ideologii care te destabilizeaza pe moment. Ci dimpotriva, intru consolidarea viziunii aleia la cladirea careia tot muncesc de ceva vreme.

Asa ca ma duc sa rumeg toate lucrurile astea, in diversele forme concrete pe care le intilnesc, zilnic. Si ma rog sa existe cineva care sa poata inregistra emisiunea asta, in vreuna din reluarile ei (una e marti, la o7.30 ora Romaniei, pe acelasi Cultural), Idei in Dialog, TVR Cultural. Si, eventual, pe celelalte.

Sanatate, maestre!

Si incepe cu niste scene, felii de viata, cum le zice in reclamele la obiecte (asta nu era felie de viata, produsul era de fapt un serviciu bancar). Ce dragut ! Dupa citeva secunde deduc ca e o comparatie de tip « inainte-si-dupa » (stiti, inainte e mereu la stinga, corespunzator trecutului, dupa e mereu la dreapta ecranului, corespunde viitorului si optimismului). Dar ce te faci cind tie iti place partea din stinga ? Culorile naturale, lumina asfintitului, decratiunile retro… Si cind vine omul ala cu fata de misit si impinge bucata din stinga/noastra a ecranului pina dispare cu totul, lasind loc spilcuitei realitati-din-vis silver ? M-am bosumflat. Mi-au luat jucaria, pentru ca muzica aia, pentru mine se apropia mai mult ca mesaj de zona « trecut » a ecranului, cu care, de altfel, ma si identific…

PS : Noroc ca nu-s targetul reclamei.

Aseara am vazut Oldboy, pe TVR Cultural. I love TVR Cultural [citeodata].

Apoi ar mai fi si alte premiere, dar sint mai degraba personale. Asa incit o sa le povestesc de-abia cind vor deveni publice. Cred ca asta e cel mai scurt post pe care l-am scris.

Totul a pornit de la o nevoie. A mea, fireste. Imi trebuia un incarcator de sagem, pentru telefonul mobil. E drept, imi lipsea si priza: unde stateam, priza facea scintei si mi-era teama ca o sa ramin fara obiectele cele mai importante. Si m-am gindit: ce-ar fi daca, in fiecare statiune, ar exista un centru de incarcat bateriile telefoanelor? Bine, mi-am batut eu capul putin cu aspectele (ca, na, nu toata lumea are chef sa incredinteze telefonul unor oameni care ar putea sa nu inspire incredere), si am ajuns la concluzia ca exista niste deck-uri de incarcare pentru unele tipuri de baterii, fara sa fie nevoie de telefon. Sau telefoanele ar putea fi inchise in niste casute, precum alea postale, fiecare cu priza si lacatul ei - si sa stea la incarcat acolo... departe de miinile pofticioase - intr-un frumos centru de incarcari baterii.

M-am mai gindit si citi bani ar trebui sa plateasca solicitantul de servicii pentru aceasta trebsoara. Oare 50 de mii e mult? E putin? Pina la urma, investitia ar fi destul de mica (aia initiala: incarcatoare, hai sa zicem, cite 5 pentru marcile mai des intilnite) si cite unul pentru restul. Cutiile si lacatele. Si apoi costurile alealalte: curent, chirie, oameni. Le-am pus in ordine inversa, dar never mind.

Apoi a aparut o alta... provocare. Adica: stai pe plaja, ai la tine toate alea, si totusi vrei sa faci baie in mare. Astepti, in acelasi timp, un apel important. Ce faci? Pai, daca n-ai chef sa directionezi apelurile catre altcineva, mai dispus ca tine sa vorbeasca, atunci poti apela la serviciul de secretariat al plajei, care se afla intr-o casuta draguta, securizata, unde o tanti iti preia apelurile de afaceri, iar un nene, pe cele de la sotie (sau invers), contra unui comision. Totul, in cea mai deplina siguranta. Asa ca nici nu risti sa trebuiasca sa duci la service telefonul, ca sa scoata din el nisipul (trebuie sa-l ingropi undeva cit timp inoti, right?). Si poti sa-ti continui si afacerile. Astept sugestii despre alte idei la fel de... eficiente. De afaceri.

PS: Am recitit ce am scris si mi-am dat seama de o anomalie: e scris de o persoana care merge de regula singura la mare. Deh...

Asaaa... restul e pentru cine a avut rabdare sa citeasca pina la capat. Facem una bucata mica leapsa, pe care insa nu o voi trimite tintit, ci pur si simplu o lansez "in eter" (cum mai zic unii comentatori/moderatori radio). Continutul:

Ce idee (timpita) de afaceri ai avut vreodata? Precizare: preferabil una pe care sa nu o fi pus in practica - sau care nu s-ar putea pune in practica. Eventual precizeaza si virsta la care ai avut-o. Daca iti mai amintesti.

Si pentru ca as vrea sa pot urmari traseul lepsei prin net, ar fi cool daca cine o ia precizeaza de la cine a luat-o, daca tot nu va fi trimisa tintit.

Dar apoi ma gindesc: in primul rind, chiar daca AI LOR arata mai bine ca AI NOSTRI de acelasi nivel de instruire, asta nu inseamna ca nu exista si romani care sa nu stie cine e Tony Blair, care e religia calugarilor budisti, etc. E pur si simplu o chestiune de perceptie interculturala: cum ne vedem noi, cum ne vad ei, cum ii vedem noi si cum se vad ei. Si, daca nu ma insel, in psihologia sociala exista si un test al autoperceptiei, un patrat cu patru patratele mai mici pentru cele patru situatii de mai sus.

Apoi ar mai fi ceva: unele dintre intrebari speculeaza de-a dreptul o chestie care are de-a face cu diferenta dintre scrierea si pronuntia limbii engleze. Ce stat stiti al carui nume incepe cu U (se citestei iu)? Pai, na, Iugoslavia. Sau: ce e Koffi Annan? Koffi suna exact ca si coffee... ce naiba! E de inteles ca daca nu te intereseaza politica si te uiti doar la fotbal sa nu fi auzit niciodata de K.A. - si sa crezi ca e vorba de un tip de cafea. La fel cu Mosk (moschee, dar si un tip de pronuntie pentru mosc, animalul ala care are o glanda care secreta o chestie care se baga in parfumuri).

Si tot asa.

Ce ar trebui insa sa ne roada e: de ce americanii nu au nevoie sa stie nimic despre restul lumii - pe care zic astia, la inceputul interviurilor, ca ar conduce-o America - si de ce nu ne apucam sa facem ceva ca sa fie nevoie de aceasta cunoastere reciproca? Acum, eu nu sugerez sa ne inarmam si sa-i provocam la bataie, ca sa ne stie de frica. Sau sa ne facem vreo armata transnationala, eventual o coalitie europeano-asiatica...
Ci orice altceva, sa-i facem sa ne ia in seama:D

Asa ca am o colectie de poze nefacute. Pina acum, a fost cea mai secreta colectie de-a mea. Dar azi m-am hotarit sa o fac publica. Asaa....

Cea mai recenta obsesie este cea a carutei cu cai care merge pe coama unui deal, in departare. In contre-jour. In peisajul de dealuri de dupa Cluj/Cinepisti. O alta poza pe care nu reusesc niciodata sa o fac este cea cu plugul, la arat. Ieri, pe drum, am vazut un om cum ara cu un instrument din acela ancestral, o roata de fier, un plug si boul. Nici macar cal. Mai sint pozele cu crucea de pe Caraiman; malurile de piatra oblica de dupa Sinaia pina in Breaza, cu apa curgind repede la vale; cotul Somesului de dupa Dej, femeia cu ciinii de dupa Timisul de Sus.

Interesant cum, de indata ce-ti pui ochelarii de soare, mai ales intr-un context unde trebuie sa stai ochi in ochi cu niste oameni cu care n-ai nimic in comun – nimic altceva decit numarul compartimentului, pe biletul de tren – incepi sa te simti liber. Pentru ca ochelarii de soare pun o bariera in calea privirilor – iar privirile, contactul vizual, sint cele care ne fac sa intram in relatie unii cu ceilalti.

Ploaia bate in geam, din cind in cind. Apoi iar se opreste. De fapt, nu ploaia se opreste in locul acela, ci eu, in trenul meu, avansez mereu si mereu spre alte locuri: in unele ploua, in altele nu.

Ce ciudat este sa stai in fata unui necunoscut, in tren, si sa-i privesti fata in timp ce citeste despre sex. Are un ziar in fata, adica mai multe, pe genunchi; din toate, bucati, jumatati de corpuri goale ne fac cu ochiu’. Titlurile spun si ele multe: Ziua invatatoare, noaptea prostituata.

Barbatul din fata mea, cu fata palida, consumat de o boala – tuseste in rastimpuri, in afund – citeste ziarul Click. Ziar pentru masele proaspat alfabetizate si proaspat coborite din copacul civilizatiei. Nu juiseaza, ba chiar se chinuie sa-si ascunda interesul. Isi compune cite o fata preocupata, ca si cum ar citi Kant, dar, la rastimpuri, il mai tradeaza cite o ocheada pofticioasa aruncata pulpelor goale, titelor goale, fundurilor goale. Se chinuie sa-si ascunda reactiile si emotiile pentru ca eu citesc o carte serioasa (e groasa si nu are decit o poza abstracta pe coperta, iar eu chiar par sa citesc); tinarul de linga mine citeste niste cursuri, altul doarme iar mimoza cu costumul de baie din discursul precis de mai sus sau de mai jos se uita la tinarul de linga mine si cauta motive sa-l agate.

*

Paper Note Concord. Am un “bloc notes” – pe care scriu acum – care e foarte auto-referential, pe coperta. Pe el scrie (tautologie pura!), in trei limbi: Paper Note Concord (titlu), perforated sheets (supratitlu), apoi text (tot in trei limbi, turca, engleza si franceza): Wirebind Note Pad, strong-back for easier writting (asa e), uv-varnished protective cover, extra smooth paper. Si mai jos: 100 sheets, squaded (sic!), 148x210 mm.

*

In jurul Copsei Mici, pe zeci de kilometri, acoperisurile sint negre. Gardurile sint negre. Numai cele proaspat puse (adica de cind s-a inchis fabrica poluatoare, care arunca in aer zeci de tone de praf negru si fin, probabil negru de fum...) se detaseaza, aproape curate. Ca si cum n-ar fi tot de acolo, ci dintr-un alt timp, din viitor. Si pamintul, in jurul Copsei Mici, pare mai negru. Un cernoziom de cea mai buna calitate, de intilnit doar la cimpie – asa invatam la geografie cindva. E negrul de fum un bun ingrasamint sau e solul atit de poluat incit o mie de ani de aici incolo o sa rodeasca niste micute calimari de cerneala neagra?

Pe coperta la Petrecere cu mama (Veronica A. Cara), coperta din spate, fireste, cea cu extrase din cronici, se afla una din acele fraze care m-au uimit dintotdeauna prin capacitatea lor de a nu spune nimic. Nimic bun, de fapt. "cutare e o speranta a...". Pai de ce nu e nimic bun in fraza asta?

Cind afirmi despre cineva ca e o “speranta” a literaturii sau artei, ii negi opera. Cartea, opera de arta traiesc in sine, si nu prin autor. De autor nu se intereseaza nici naiba, in afara criticilor si a unui mic cerc de initiati snobi care ar fi in stare sa spuna despre orice ca e genial daca e semnat de cineva care le place lor. Si sa dea milioane de dolari pe chestii “semnate” de un mare maestru, doar pentru acea semnatura. Citeodata absenta.

Oamenii se intereseaza de autori, citeodata. Dar doar dupa ce autorii mor – sau daca sint transformati, intr-un circ(uit) mediatic, in vedete. Omul obisnuit poate face pasiuni pentru vedete, dar prin aceasta nu le valideaza, ci le anuleaza. Cit timp autorul va fi mai important decit cartea lui, cit timp criticul se va raporta mai mult la autor decit la carte, critica va servi altor scopuri decit literaturii si, for that matter, cititorului. Clica din jurul lumii literelor, revistutele penibile cu titlul de reviste de cultura si/sau literare ne dovedesc in fiecare saptamina acest lucru.

Sint doua feluri extreme de oameni – daca e sa ne raportam la cum isi construiesc intimitatea in timp ce calatoresc alaturi de altii. Aceste feluri sint echivalentele introverului si extrovertului din psihologie. La nivelul analizei, putem gasi citeva comportamente analizabile: cum isi construiesc si gestioneaza bagajele* si cum vorbesc la mobil in tren sau autobuz.

Ba nu, sint trei tipuri. Unii nu vorbesc deloc la mobil cind calatoresc alaturi de alti oameni. Nu stiu daca de jena sau dintr-un exacerbat simt al ridicolului; nu stiu daca pentru ca ascund lucruri sau pur si simplu nu vor sa deranjeze, dar resping apelurile celorlalti, cind sint sunati – sau raspund si zic, pe o voce mica si egala si imposibil de analizat, ca nu pot vorbi. Si te lasa nesatisfacut; nu ai reusit sa afli nimic. Fireste, astia sint exact aceiasi calatori din compartimentul tau care, dupa patru-cinci ore de calatorie iti sint inca straini; inca nu le stii vocile, inca nu stii nimic despre ei – decit ce ti-ai imaginat singur, cit timp i-ai privit cu coada ochiului. Acum, ca am epuizat aceasta a treia categorie, pot sa ma ocup linistita de celelalte doua.

In afara de non-categoria absconsilor, avem utilitaristii (sau pragmaticii, daca vreti). Fireste, folosesc abuziv termenul asta – pentru cei care vorbesc la telefon din pura necesitate. Unii se straduie sa fie cit mai absconsi, raspund monosilabic, putin iritati (prin da si nu). De obicei, barbati.

Altii se straduiesc, mai ales daca au sunat ei, sa denudeze comunicarea lor de orice elemente personale. Mai adineaori, o domnisoara s-a chinuit aproape un minut sa spuna sutien fara sa spuna sutien. Era vorba despre costumul de baie al dumneaei, pe care o alta persoana (probabil colega de camera) trebuia sa i-l aduca acolo unde fusesera invitate cu toatele. E drept ca pina la costumul de baie daduse indicatii delirante de precise si in acelasi timp hilare despre cum acea persoana trebuia sa sune undeva, in centrala, sa ceara cu o anumita doamna, care sa se duca la un anumit profesor caruia sa-i spuna ca ea, fata pe diagonala de mine, din compartiment, nu ajunge miine la ora si ca sa vina profesorul doar de la 10, pentru ora cu Lorand. Astia de pina acum sint inofensivi. Comunica pentru ca trebuie sa o faca si nu fac altceva decit sa ne faca pe noi, restul, sa recompunem din bucatele viata lor. Citeodata vorbesc firesc, fara exhibitionism, totusi; explica pe indelete, nu se jeneaza dar nici nu spun lucruri jenante. Din asta se naste cu adevarat voyeurismul auditiv al celor carei asculta, fara sa aiba posibilitatea de a face altfel. Dupa citeva minute de convorbire, simti ca ii cunosti – cel putin partial si, pararel cu discursul care poate sa se mai desfasoare o bucata de vreme, tu, ascultator si privitor, iti poti imagina o viata. Care a intrat in coliziune cu viata ta – dar doar tangential. Pe parcursul unei calatorii.

Dar mai sint si cabotinii. Cei care, de cum urca, isi studiaza colegii de compartiment – pe care vor sa-i transforme in spectatori la spectacolul regizat special pentru ei. Vor sa-i vrajeasca; nu neaparat sa-i incinte, cit sa-i seduca. Sa le imprime anumite reactii. Sa-i faca sa vibreze sub imperiul unor stari pune in scena intr-un mod unic si irepetabil.

Totul pentru spectator – cabotinul nu intra decit rar in vorba cu cei pe care trebuie sa-i seduca. Pe care se simte obligat sa-i seduca. El mai degraba observa si, ca un Humbert motivat de alte resorturi, urzeste o poveste in care spectatorul inocent sa cada prada; o poveste din gesturi, obiecte si discursuri adresate celorlalti. Cabotinul isi scoate din geanta, ca un clovn pe o scena, cu gesturi firesti, obiecte nefiresti. Mai mult sau mai putin stranii in context. Face parada de cuvinte tari, adresate, intotdeauna, altora – la telefon sau altor oameni, nevazuti, care trec prin peisaj.

Ca Humbert tese o plasa in care trebuie sa se prinda ceilalti – sau celalalt, pentru ca el isi poate canaliza atentia asupra unei singure persoane si fara sa para ca o face.

Cabotinul vorbeste la telefon cu altii, in timpul calatoriei. Ii suna el; are nevoie de instrumente si tot ce spune are un scop. Isi alege cuvintele. Nu intotdeauna vrea sa creeze mister vorbind mai incet. De cele mai multe ori vorbeste tare, sonor, este explicit, plin de detalii. Are placerea vorbitului si-si exerseaza pe acesti colocutori virtuali jocul seductiei. Cabotinul poate sa vrea si sa placa. Dar si sa sperie, sa incite, sa enerveze. Emotia de care are nevoie pentru a supravietui trebuie sa fie pura. El nu se va apuca sa spuna povesti de groaza celor din compartiment, ci le va spune la telefon, pindind din umbra propriilor ginduri si cuvinte reactiile celui sau celei pe care a pus ochii.

___________________________________________________________________

*In tren interiorul bagajelor oamenilor sint la fel de pline de intimitati ca si convorbirile lor la mobil. Aceleasi chestii personale, numai ca transpuse in cuvinte si nu in obiecte. Nu stiu cum se intimpla, dar, in afara de un ziar si de o sticla de apa sau suc, toate celelalte obiecte pe care le poarta dupa ei oamenii, prin trenuri, par suspect de personale. Felul in care e impachetat sandvisul, teancul de haine din geamantan, debandada din gentile femeilor. Totul respira/transpira viata. Poate de aia oamenilor din trenuri le e jena sa-si umble prin bagaje. Mai ales prin cele cu haine. Sacosa cu mincare, singura pregatita special pentru a fi desfacuta in public, e totusi la fel de intima, doar ca oamenilor nu li se pare asa.