Update: la cererea publicului telespectator, prezentam si pantoful cu buburuza si peria de WC cu mamarutz, cu precizarea ca nu-s ale mele (mai mult decit timbre nu m-a dus capul sa colectionez vreodata), ci au fost prezentate intr-o expozitie de colectii personale care s-a intimplat in weekend la Galeria Noua. Care galerie se inchide, desi era tare simpatica...

Copyright: toate garga apartin Ruxandrei, o fata care viseaza sa traiasca intr-o casa in forma de, evident, gargaritza!

 

Cele patru doamne ale lui Franz Kafka

Nu are haz să te duci la Kafka Museum, decît dacă în prealabil ai avut conversaţia următoare cu un puşti care se uită cam des în oglindă şi-şi aranjează freza cu aer rebel în toate vitrinele: “Păi şi... care-i faza cu Kafka ăsta? “ – întreabă el nedumerit. “Păi a fost aşa, un mare scriitor…”, “Aha. Şi-a avut o casă, nu?, “Îhî”, “Deci a fost un scriitor care-a avut o casă”, “Păi, cam aşa!”, “Bun, şi… care-i faza?”. Faza e că, de fapt, Kafka Museum, pe care-l găseşti mai greu pe malul Vltavei, într-o zi foarte noroasă, nu e o casă memorială (în realitate, Kafka nici nu a locuit acolo), ci un loc care vrea cu tot dinadinsul să iasă din tiparele plicticoase ale unui muzeu, încercînd să te scoată din amorţeala turistică şi să te arunce pentru cîteva momente într-o altă lume. Nu, nu vei ieşi de acolo metamorfozat în gîndac, dar vei putea să-l suni, de la un vechi telefon negru, pe un anume domn Karl Rossman, dintr-o cameră cufundată în întuneric, cu aspect de morgă, în care în fiecare sertar odihneşte cîte un personaj; vei privi, într-o cameră albă, cu pereţii îmbrăcaţi în oglinzi, un castel care se-nalţă din linii nesigure şi-apoi dispare cu totul; vei urmări arborele genealogic compus din vechi fotografii, ascultînd un refren obsedant care vine, parcă, dintr-o cutiuţă muzicală stricată; vei citi, proiectate pe o pînză de sac, scrisorile sale către Felice Bauer, care se şterg literă cu literă, lăsînd loc unui portret aburit; le vei cunoaşte pe cele patru doamne ale sale, Felice, Julie, Milena si Dora – şi tot atîtea poveşti de dragoste triste, cronici ale unei căsătorii mereu amînate. Suspendate în cutii luminate, chipurile lor se suprapun fantomatic, de parcă ar fi patru feţe ale aceleiaşi unice femei. Vei ieşi de acolo, poate uşor emoţionat, poate dorindu-ţi (dacă n-ai făcut-o deja) să (re)citeşti cărţile acestui scriitor care a avut o casă, iar acum are: un muzeu, o piaţă, o cafenea, o librărie, o expoziţie şi nici un sortiment de bomboane de ciocolată.

Acum, că ai bifat şi ultimul obiectiv pe listă, nu-ţi mai rămîne decît să o iei uşurel spre casă…

 Auzite în Viena, la întoarcere

Poate că n-aţi citit în ziare, dar e oficial: românii au cucerit Viena! Nu îţi trebuie mai mult de 24 de ore ca să ai certitudinea acestui fapt, care pare, la prima vedere, de necrezut. Oriunde te duci, la cafenea, restaurant, bar, magazine mari şi butice mici, pe străzi şi bulevarde (nu şi la muzee, e adevărat!), urechile îţi vor fi mîngîiate de dulcele grai românesc. “Ia zi, fată, să-mi iau blugii ăştia?”, “Da, fată, ce dracu’! Îs numa’ cinci euro!”, “Auzi, iubi, cum îmi vine?”, “Bă, să-i iau lu’ ala micu’ şi pantaloni? I-am luat decît geacă, nu ştiu… Hai mă, dă-l dreacu, că are destui!”, “Aoleu, ce mă dor picioareleeee!”, “Da’ mai stai, dragă, mult la cabină?”, “Ăştia-s creveţi d-ăia… de le zice şrimpşi?”, “Bă, e cam amendă aicea, hai să mai vedem şi-n altă parte!”, “Ce te uiţi, domle, care-i treaba? Ce, ai stat în spatele meu ca să mă urmăreşti? Aşa vorbim noi românii, mai tare!”, “Pai uite, mă, la ei e curat pă strada! Şi-şi lasă biciclete aşa, nici nu le leagă! Pai să fi fost astea la noi, imediat le ciordea vreunu’!”, “Dom’le, nici nu se compară!”, “Mai ai, mă, bani pă card, sau scot io euro?”, “Auzi, fetele, e scump aicea, la pensiune?”, “Am vorbit cu cumnată-mea, cica-i zăpada-n ţară cît casa!” şi cîte şi mai cîte alte vorbe de duh.

Trei indicii pentru a-ţi recunoaşte compatrioţii: merg în grup, vorbesc tare şi au multe pungi. Dacă vrei să scapi de ei, intră la nimereală într-un muzeu. Fugi de magazinele cu reduceri. Intră seara într-un bar complet uncool, cum ar fi Shamrock, unde nimeni nu vine să-şi arate ţoalele nou-cumpărate; un soi de irish pub imbibat de fum, cu mese soioase şi cu toaletă jegoasă, care mai păstrează afişe cu formaţii rock de prin ‘80. Nişte turiste scandinave (după vorbă, după port), se îmbată cu spor la o masă, jucînd un joc de tabără cu sticlele de bere. Alături, un cuplu de punkeri se pupă cu foc, aproape căzînd de pe scaune de atîta pasiune. Un scoţian cu nasul roşu face o declaraţie înfocată cui vrea să-l asculte, sorbind din cînd în cînd din halbă. Du-te la bar, uită-te îndelung pe lista de băuturi, bodogănind revoltat că “astea-s preţuri pentru asemenea bodegă?”, fă-i semn barmanului şi cere într-o engleză de baltă one coke, one scotch, one beer, parafrazîndu-l involuntar pe Lee Hooker, întreabă-l speriat how much?, zăngănindu-ţi mărunţişul în buzunare şi apoi ascultă-i uimit, şi totuşi încîntat, răspunsul: “Paişpe nouăjnouă, frate!”. După aia poţi să bei cu el, Cristi din Sibiu, pînă dimineaţa, aflînd amănunte picante despre viaţa unui barman român într-un Irish pub vienez. “Băi, sînt aici de doişpe ani şi niciodată nu mi-am luat bilet de tramvai sau de metrou. În toţi anii ăştia, m-a prins controlu’ de vreo patru ori şi-am plătit vreo cincizeci de euro amendă. Păi îţi dai seama, dacă plăteam io abonamente în doişpe ani, că se strîngeau de zece, ce zic, de douăj’ de ori mai mult? Da’ ăştia sînt aşa de corecţi, că n-au nevoie de control. Pai dacă iarna nici n-apucă să se pună zăpada! Deci cum dă un fulg de zăpadă, ei –  gata! – bagă maşinile şi-ntr-o oră nici nu se cunoaşte c-ar fi nins. Tu ştii ce dor îmi e mie de zăpadă d-aia mare?”

 

Cel mai bine la Praga este să soseşti în miez de noapte, după un drum lung cu maşina prin Europa. Să crape pietrele de frig, să fie străzile pustii şi barurile închise, încît să n-ai de ales şi să ţipi de fericire cînd mai găseşti, la un colţ de stradă, o tarabă cu cîrnaţi care sfîrîie pe grătar. Cîrnaţii au multă ceapă inclusă-n preţ şi-ţi sînt serviţi de o tanti somnoroasă care nu ştie o boabă englezeşte, dar care, citind fără prea mare greutate frigul încremenit pe chipul tău, îţi oferă, clipind matern, un pahar cu lichid misterios. Ar fi trebuit să fie ceai, dar e mai mult rom, care îţi arde gîtul şi te proiectează dintr-o dată într-o stare de veselie tembelă, aşa că ajungi să te saluţi cu toţi italienii beţi, proaspăt ieşiţi din cîrciumi la ora închiderii, bălăngănindu-se pe străzi şi fredonînd melodii la modă. La un colţ de stradă, doi negri te îmbie cu marijuana proaspătă, dar tu treci mai departe, fiindcă după ceaiul ăla arzător nu mai ai nevoie de nici un stimulent, nici măcar de vreuna din fetele fierbinţi care mai dansează din inerţie pe vreun bar. Deşi eşti îmbiat cu bere gratis, nu intri nicăieri, preferi să dormi în maşină pînă cînd se face ora de cazare.

A doua zi de dimineaţă, e bine să o iei încet… Pornind de la ipoteza simplă şi verificată că “Praga nu-i ca Viena”, umblînd prin capitala Cehiei ajungi repede la concluzia că nici Kafka nu-i ca Mozart. Nu s-au inventat bomboane de ciocolată cu marţipan care să-i poarte numele, nici lichioruri cu chipul său pe ambalajul de staniol, nu este trecut la categoria obiective turistice şi, deşi în ghidul de buzunar apare la secţiunea “Art & Entertainment”, nu găseşti nici o adresă exactă în dreptul lăcaşului unde amintirea acestui domn este păstrată. Trebuie, aşadar, să-l găseşti de unul singur, traversînd pieţe şi poduri, afundîndu-te în străduţele pietruite, cu case de păpuşi în care – întîmplător sau nu – se vînd matrioşti cu chipuri de lideri politici şi marionete care par că doar se odihnesc după ce au dănţuit toată noaptea; trebuie să întrebi în dreapta şi-n stînga localnicii, iar ei să te direcţioneze naiv ori către piaţa cu numele scriitorului, ori către vreo expoziţie biografică sau vreo librărie micuţă, să ridice din umeri miraţi, să încerce să-ţi vîndă la preţ redus “The Kafka City Tour” sau să-ţi indice, plictisiţi, să-ţi cumperi naibii o hartă. Cum n-ai de ales decît să colinzi oraşul în lung şi-n lat, iar frigul face-n cotinuare să crape pietrele vechi de cîteva sute de ani, trebuie să intri undeva să te-ncălzeşti. La o ciocolată fierbinte, la un gulaş în coajă de pîine sau, de ce nu, la vreun muzeu.

Comunismul, între fast-food şi cazinou

De pe afişele proaspăt-înfiinţatului muzeu al comunismului, un ursuleţ cu mitralieră şi o matrioşkă cu rînjet sadic te îmbie să treci pragul acestui loc, dînd drept punct de reper Mc Donald’s-ul de pe principala stradă de shopping. O stranie ironie a sorţii a făcut ca acest muzeu micuţ să-şi găsească sediul între două locuri de dezmăţ capitalist: un Mc Donald’ şi un cazinou. De fapt, e greu să-l numeşti muzeu, în ideea în care un muzeu al zilelor noastre ar trebui să fie ceva mai mult decît o simplă aglomerare, fără prea mare noimă, de obiecte prăfuite, însoţite de panouri cu legende explicative, pentru a spera să treazească privitorului vreo reacţie autentică. La Muzeul Comunismului din Praga găseşti, la kilogram, busturi de lideri, cîteva tablouri în stil realist-socialist, o duzină de conserve de mazăre, nişte bănci cu manuale şcolare, fotografii, un fel de machetă a zidului Berlinului, acoperit cu graffiti, şi multe, prea multe panouri explicative, pe care vizitatorii nu au răbdare să le citească pînă la capăt, fiind mult mai interesaţi să se fotografieze cu statuia în mărime naturală a tătucului sovietic, pentru ca apoi să-şi lase impresiile în cartea de oaspeţi. De acolo poţi afla, de pildă, de la domnişoarele Camelia & Raluca, un adevăr de netăgăduit (“Comunismu’ sucks!”), la fel şi de la brazilianul Jose (“Communism rules!”), pentru ca în final să primeşti scuzele rusului Oleg, în numele compatrioţilor săi, pentru “crimele poporului sovietic” în faţa umanităţii; tot Oleg recomandă, mai apoi, “să ne amintim din comunism şi lucrurile bune”, uitind însă să precizeze care sînt acelea.

Nu-ţi rămîne decît să ieşi de la muzeu, fără să cumperi de la raionul de suveniruri vreo decoraţie vintage pentru merite deosebite în cîmpul muncii şi să te opreşti alături, la Mac, pentru un happy-meal cu jucărie inclusă. Nu intra în cazinou, pentru că-ţi vei pierde toţi banii!

Tortura medievală, păpuşi de porţelan, lucruri necurate

Muzeul torturii este o altă glumă de muzeu care încearcă să vîndă, la preţ destul de mare, nişte poveşti horror însoţite de recuzita aferentă, cică originală, din vremurile Inchiziţiei. Spărgătorul de capete, ţeapa tip Ţepeş, zdrobitorul de genunchi şi centura de castitate “pentru bărbaţi din metal” sînt expuse foarte cuminţi în vitrine şi nu reuşesc să stîrnească decît declaraţii pline de drăgălăşenie de tipul: “Te iubesc, fraierule!” (scrisă de Manuela din România în guest book), “Şi eu la fel, proasto!” (răspunsul lui Marcel, tot din România) sau întrebări naive precum: “Pot să incerc astea pe prietenul meu acasă?” şi “Cum să fac rost de o slujbă aici?”. Opreşte-te apoi în faţa unui turnuleţ, altminteri discret, la intrarea căruia scrie cu litere colorate Toy Museum. Înăuntru, de vei urca cele trei etaje pe o scăriţă întortocheată şi vei plăti nici mai mult, nici mai puţin decît doi euro unei doamne cu privire senină, vei găsi cel mai frumos locşor care s-a născocit pentru copiii mai mici sau mai mari. Dacă nu caşti gura pe acolo vreo oră, aducîndu-ţi aminte de ursuleţul de plus cu urechi roase, din copilărie, de soldăţelul de plumb cu culorile scorojite de atîta joacă, sau de păpuşa cu nasul ciobit si forme imperfecte pe care o smotoceai pe vremuri, cu un entuziasm vecin cu cruzimea, înseamnă că ai devenit ingrozitor de adult!

Nu mai zăbovi, aşadar, în turnul fermecat dacă nu eşti copil, ci treci mai departe, pe podul Carol, prin iureşul de turişti pe care frigul nu-i sperie, prefă-te că nu-i auzi pe cei cîţiva români rătăciţi care vobesc tare (“Băăă, hai odată că am obosit!”), acoperind tot zumzetul asiaticilor care declanşează blitz după blitz, încearcă să intri la palatul regal, dar fă cale întoarsă cînd vezi coada de la bilete, pentru că doar te-ai săturat de cozi după o viaţă-ntreagă de stat la ele, pozează tot ce vezi, dar obligatoriu nevasta cu rîul în fundal şi prietenii cu grupul de statui înnegrit de vreme în spate, plînge-te neapărat de frig, de vînt, de aglomeraţie, de manierele compatrioţilor aflaţi în vacanţă şi de preţul vinul fiert de la tarabe, care nici măcar bun nu e. Oferă-ţi “The River Tour” şi zgribuleşte-te confortabil într-un vaporaş care alunecă pe Vltava cea cenuşie; chiar dacă degeri, măcar ai ce povesti la întoarcere, asta dacă nu cumva ai avut norocul să vezi şi Codex Gigas, a.k.a. Biblia Diavolului, alias “cel mai mare manuscris medieval”, însoţit de o legendă numai bună să atragă turiştii. La Biblia asta se intră cu programare, cîte zece minute, ca la doctor, destul ca să-ţi aprindă imaginaţia şi să începi să faci scenarii tip “Codul lui Da Vinci”, în timp ce mergi la shopping pe strada principală, calculind cu telefonul mobil cîţi lei fac o sută de coroane. De fapt, ar fi mai simplu să întrebi direct vînzătorul, pentru că e tot din România…

Deocamdata l-am asezat frumos intre niste petale frumos mirositoare si astept sa vad daca o sa-mi poarte noroc.

pentru Drina & Monica, cu drag :)

si mamitzica, o dama bine:

La Praga, opreşte-te în faţa unui turnuleţ, altminteri discret, la intrarea căruia scrie cu litere colorate Toy Museum. Înăuntru, de vei urca cele trei etaje pe o scăriţă întortocheată şi vei plăti nici mai mult, nici mai puţin decît doi euro unei doamne cu privire senină, vei găsi cel mai frumos locşor care s-a născocit pentru copiii mai mici sau mai mari. Dacă nu caşti gura pe acolo vreo oră, aducîndu-ţi aminte de ursuleţul de plus cu urechi roase, din copilărie, de soldăţelul de plumb cu culorile scorojite de atîta joacă, sau de păpuşa cu nasul ciobit si forme imperfecte pe care o smotoceai pe vremuri, cu un entuziasm vecin cu cruzimea, înseamnă că ai devenit ingrozitor de adult! Mai jos, preferatele mele:

Eu zic ca ar trebui sa se doteze musai cu urmatoarele accesorii:

Un parfum roz-translucid in sticluta cu forma de mar, care se pulverizeaza in doze aproape imperceptibile pe umeri & incheieturi

balerini - zisi si conduri de argint, pentru dansat la baluri pina dis-de-dimineata, fara sa obosesti

 o brosa cu matriosti minuscule, dar care stiu sa zanganeasca in mod fermecator, atunci cind sint prinse la esarfa

cescute din portelan  pentru ceai si ibric in care se face, cu multa gratie,  infuzie de petale de regina-noptii

Mi-e lene sa scriu, mi-e lene si sa citesc, ploaia asta ma doboara, n-am ceai de portocale si nu mi-am cumparat inca acea carte magica despre printese.

Doar poze din orasul copilariei mele, care se naruie incet-incet. Orasul se naruie, nu copilaria, si nici pozele, s-avem rezon!

P. S. Cre' ca ma cam las de postat fotografii, ca mi-am umplut tot spatiul free de pe blog. Nu stiu ce sa fac in aceasta situatiune. Probabil sa revin la scris si uf, e atit de plictisitor! :(

Imi place sa fotografiez oameni pe strada. Ma simt ca intr-o poveste. Mai ales intr-un oras de provincie,
unde personajele umbla libere pe strada.

Duminica dimineata, cind e ger cu soare, oamenii ies pe strada principala. La biserica sau la crisma. Sint si unii care cinta pentru un ban, si domni respectabili cu palton si palarie de fetru.

Baieti de cartier si tiganci cu fuste inflorate.

Unii vorbesc cu cainii, altii trec nepasatori, fara macar sa ridice privirea
din baltoacele de pe jos, in care se reflecta
cerul si fatadele cam scorojite. Daca nu vrei sa iesi pe strasse, poti sa stai pur si simplu la portita...

Cind ploua, oamenii devin teleghidati. Se urca cu totii in micile lor capsule umblatoare care ii feresc de contactul cu picaturile de ploaie si dau navala in oras, grabindu-se de parca o ploaie ar aduce cu ea sfirsitul lumii.

In oraselele de provincie, in care timpul se incapatineaza sa curga intr-un alt fel, mult mai lent (si citeodata chiar incremeneste zile intregi, pentru ca e prea plictisit si pentru ca stie ca, oricit s-ar grabi, n-ar ajunge nicaieri), oamenii isi iau umbrelele si merg pe virfuri ca sa nu deranjeze baltoacele. Dupa ploaie, seamana toti cu niste papusele mecanice, intoarse cu cheita. N-au masini, dar au trenciuri si sepci. Si uneori galosi, dar - e drept - foarte rar...

La Marinarul, restaurantul  fata-n fata cu Capitania Portului, se tineau altadata chefuri monstruoase. Asta pe vremea cind portul era plin de vapoare si pe faleza ieseau domnisoarele la promenada, cu manusi de dantela si umbrelute, nu de ploaie, ci de soare. Acum servesc si pizza.

Nu e nimic mai frumos si linistitor, intr-o dupa-amiaza de duminica, decit sa te joci cu niste mere rumene, cochete, si cu lumina de toamna...

Am si eu tara mea... si ma mindresc cu ea. Pentru ca e o tara noua. Cel putin pentru mine, care sint copil crescut la oras si far' de bunici la tara.

Tara mea cea noua se cheama Provitza. E tare liniste si vremea se schimba acolo de cel putin 5 ori pe zi. Dimineata e innorat, spre prinz te arde soarele, dupa-amiaza ploua de rupe pamintul si serile e senin. A, si citeodata mai apare si curcubeul ala pe care il stiam din carticelele de colorat. Doar asa, citeva minute, si pe urma se evapora.

Mai am mere, nuci si prune, dar nici unele nu sint prea comestibile. In schimb, sint bune de pozat, pentru ca le sade bine cind se scutura din copaci si ramin in iarba. Eu nu beau apa din fintina, ci numai din aia plata de la supermarketul de jos, din sat :) . Tata tot taie lemne, altoieste copaci si repara garduri, pentru ca s-a saturat de computer si internet. Mama e calma si viseaza sa se mute acolo si sa creasca capre. Treaba e ca nu toate caprele sint bune, trebuie sa te pricepi si la asta. Unii s-au pacalit si au luat d-alea batrine si rele, care nu dau lapte. Si-apoi daca ciobanu' e prost, tot degeaba sint caprele bune.

Jos in sat locuieste nea Vasile, cel pe care il asteapta surorile sa moara mai repede ca sa-i ia casa. In timpul asta, el sta singur in casa lui, asteapta iarna si bea. Are o fata la Cimpina, judecatoare, da' nu mai vrea sa stie de el. Il lasa singur, sa moara, ca pe un ciine. Ceva mai departe de casa noastra sta Vrajitoarea satului. N-am cunoscut-o inca, dar data viitoare o sa-i fac o vizita sa vad de unde i se trage numele. Casa cu albastru, mereu pustie, semanind a conac, e a Italiencei. Ea nu vine niciodata acolo si nimeni n-a vazut-o la fata de cind a a cumparat proprietatea. Italianca are o femeie din sat care-i poarta de grija (casei). Femeia isi aduce vaca sa pasca si vaca rumega linistita toata ziulica in gradina conacului. De undeva, de pe prispa casei alaturate, o adolescenta cinta cu infocare muzica latino, tinind gratios in mina un spray pe post de microfon. Are saispe ani, vrea sa fie cintareata si o imita pe Shakira. Ceva mai incolo, la circiuma (Danioncostiroxana impex srl) se pun manele, de s-aud in tot satu'.

P.S. Am un vecin tare suparat ca i-a fugit minzul pe cimp si fecioru-n Italia.

P. S. 2 In the country:

Cel mai bine, ca sa uiti ca pe lume exista cladiri sufocante, este sa fii mic si sa te dai in gargarite. Sau sa stai tantos in caleasca fermecata si sa te uiti cum se amesteca toate luminile si culorile in jurul tau, ca-ntr-un caleidoscop din ala cu bucatele de sticla colorata.
Si cu roata mare e frumos, ca te duce pin' la stele, dar trebuie sa mai cresti nitel ca sa te poti urca in ea... Dupa aia, iti dai seama ca e doar o pacaleala, pentru ca luna e tare departe si, orice-ai face, nu poti s-ajungi la ea.
E frumos si cu trenuletul, ca e colorat si face nino-nino si tii-tii-tii, chiar daca se-nvirte-n cerc si nici cu el n-ajungi nicaieri prea departe.

Daca va duceti la parcul de distractii, trebuie neaparat sa ascultati o melodie frumoasa, buna de dat in carusel:

Caramele, bataie cu apa, oameni colorati, copilasi cool, filme, muzici si dans pe strada, iupiii!