Ce trebuie să se-ntâmple între o iubire veche şi una nouă pentru ca cea din urmă să prindă aripi să se înalţe cu adevărat? Să treacă timp, oameni sau gânduri?

Aceasta este întrebarea cu care te poate lăsa regizorul Kar Wai Wong după ce vizionezi My Blueberry Nights. Nu însă în mod obligatoriu. În timp ce unii cinefili l-au considerat un film de nota 10, alţii au fost dezamăgiţi spunînd că maestrul a avut un moment în care a rămas fără inspiraţie.

Filmul mi s-a părut oarecum simplu dar merită privit pentru impresiile cu care rămâi în final. Deşi pe parcurs culorile, ritmul şi cuvintele descoperă o lume expresivă ca-n In the Mood For Love , unele replici sunt memorabile:

- Dacă arunc aceste chei atunci acele uşi vor rămâne închise pentru totdeauna şi acest lucru nu-l pot decide eu, spune Jeremy (Jude Law) când este întrebat de Elizabeth (Norah Jones) de ce păstrează într-un borcan cheile unor oameni care le-au lăsat acolo.

Căutînd o interpretare pentru titlul filmului, la un moment dat ni se oferă un răspuns: în timp ce prăjiturile cu brânză şi plăcintele cu mere se vând întotdeauna, plăcinta cu afine nu este dorită de nimeni, deşi nu este rea la gust.

- Ce are plãcintã cu afine?
- Nu este nimic cu plãcinta cu afine, doar ca oamenii fac alegerile. Nu poţi învinovăţi plăcinta cu afine doar pentru că nimeni nu o vrea.

Felia de plăcintă servită cu îngheţată poate fi chiar prudenţa cu care Elisabeth alege să guste din ceea ce viaţa-i oferea-n continuare, mai ales că prietenul ei o părăsise pentru alta.

Mai departe, se cristalizează efectul şi gustul dar la depărtare. Poveştile care se intersectează şi dialogurile aparent frânte, cadrele spontane cu care Kar Wai Wong şi-a obişnuit privitorul sunt condimentate cu acorduri din muzica lui Norah Jones şi Cat Power. Acestea sunt momentele în care imaginile şi culorile se îmbină pe ritmuri de chillout romantic, uşor nostalgic.

Un film ce pune accent pe sentiment, unghiuri nu tocmai diafane şi replici pline de  esenţă ce merită savurate ca desert. În final poţi descoperi de care parte a ferestrei vei rămâne când alegi direcţia.

]]> http://anaayana.wordpress.com/?p=890 Thu, 26 Jun 2008 22:37:11 +0000 oculoare http://anaayana.wordpress.com/?p=890

Viaţa poate fi trăit în ritm de dans, spunea la un moment dat Fred Astaire. O ilustrare fericită a acestei maxime este oferită de regizorul danez Lars von Trier in Dancer in the Dark (2000). Realizat la intersecţia dintre film, dramă şi musical, filmul lui von Trier impresionează de la primul cadru prin insolitul imaginii, mişcarea camerei efectuată aparent de un amator şi construcţia epică a naraţiunii.

Selma (Bjork) este o lucrătoare de origine cehă pasionată de comediile muzicale. Confruntată cu iminenta pierdere a vederii, Selma încearcă să economisească suficienţi de mulţi bani pentru o operaţie menită să -l salveze pe fiul ei de la aceeaşi problemă. Acest ideal devine singurul motiv pentru care ea trăieşte şi atunci când Bill (David Morse), cel care îi închiriase rulota unde trăia, îi fură economiile pentru a putea să -şi plătească datoriile de la bancă inevitabilul se produce. Bill este omorât, Selma este condamnată la moarte nu înainte de a plăti operaţia pentru fiul ei.

Kathy (Catherine Deneuve), prietena Selmei reuşeşte să plătească cu banii operaţiei un avocat mai bun care îi promite Selmei rejudecarea procesului şi implicit o pedeapsă mai blândă, propunere refuzată însă de personajul principal. În clipa morţii, Selma primeşte perechea de ochelari a lui Gene, semn că operaţia avesese loc şi că sacrificiul ei nu fusese zadarnic. Finalul este cutremurător şi incitant în acelaşi timp: atunci când trapa spânzurătorii se deschide şi victima moare, o cortină mov este trasă de către poliţişti pentru a marca finalul unei vieţi în pas de step, dar şi un sacrificiu care nu a fost zadarnic.

Două idei se desprind din ţesătura densă de semnificaţii a regizorului. Prima este aceea că viaţa poate fi trăită într-o dimensiune personală. Pentru Selma evadarea din cenuşiul vieţii cotidiene înseamnă refugiul în dansul şi muzica din filmele muzicale pe care le vizionase. La fel ca în Dogville sau Manderlay, reapare tema sacrificiului pentru ceilalţi. Acesta reprezintă o provocare pentru privitor reflectând o enormă disponibilitate artistică a cineastului suedez. În faţa sacrificiului şi a pasiunii pentru muzică şi dans, orbirea şi întunericul devin neputincioase.

Realizat în tonuri cenuşii, cu personaje prea puţin scoase în relief, cu o imagine filmată parcă de camera personală a unui amator, Dancer in the Dark este mai puţin un film sau o poveste cinematografică şi mai mult o combinaţie de idei adresate în mod direct privitorului. Pe coloana sonoră a lui Bjork filmul lui Lars von Trier îndeamnă în acelaşi timp la visare şi la reflecţie.

Este ciudat să schimbi realitatea aparentă pentru a conserva realitatea profundă. Ce poate fi mai adânc decât sentimentul de iubire? Totuşi, cum rezistă el în timp: se distorsionează, creşte sau se transformă în frică? Într-un alt film al lui Kim Ki-duk, apare această veşnică temă, sub altă formă.

La doi ani după relaţia cu iubitul ei, o tânără ce dorea să păstreze vie iubirea lor, apelează la chirurgia estetică pentru a veni cu un chip nou, pentru a fi iubită ca la început. Cum nu a anunţat pe nimeni de ce pleacă şi unde, în cele 5 luni cât durează refacerea ţesuturilor de după operaţie, adevărul celor doi se cristalizează: se iubeau reciproc şi fiecare o arăta în felul său.

Să iubeşti pe cineva nou, chiar dacă este vorba de aceeaşi persoană în cazul de faţă (noua fată, cea de după operaţia estetică apare o necunoscută ce încearcă să-l seducă pe băiat, fără succes însă) se pare că nu este chiar uşor.

Deşi povestea pare simplă (greşelile pe care le poate face un om care nu are încredere în sine şi în timpul care stă în faţa lui - ca tot ce oferă şi nu unul care ia) detaliile care apar pe parcursul filmului îmi dau de înţeles că nu au fost alese întâmplător.

Locul lor preferat este un parc cu statui ce se îmbrăţişează, unde dragostea este mereu la fel de intensă, neclintită, indiferent de anotimp, undeva în braţele unei statui ce se termină parcă sus, în infinit. Amândoi revin acolo de fiecare dată când se simt singuri dar în final locul este gol. Dragostea personalizează chipul, fără ea eşti un punct mic din mulţime şi atât.

O scenă memorabilă este cea în care fata îl întreabă pe băiat cine este el şi răspunsul vine când pur şi simplu-i stinge şi aprinde de câteva ori lumina din cameră: nu contează cum arăţi pe afară atâta timp cât dragostea din suflet are mereu acelaşi chip, acelaşi zâmbet.

De ce acest titlu? Mă gândeam că pe cât de bine poate fi un aliat, timpul poate fi şi un duşman dacă-l administrezi greşit. Totul se întâmplă în şi cu ajutorul lui iar tot ceea ce avem, putem pierde dacă nu avem răbdare să-l lăsăm să crească în mod natural, cu clipe şi îmbrăţişări reale, nu doar în poze.

Un film de nota 10 pe care-l recomand cu căldură celor care iubesc filmele de dragoste neconvenţionale ce îndeamnă la meditaţie şi totodată încărcate de o sensibilitate ce poartă amprenta fină a lui Kim Ki-duk.

Acolo unde iubirea nu răsare de la est şi-n locul ei se află rutina, reuşeşte să intre o rază de soare. De afară şi nu dinspre interior, aşa cum ar fi trebuit. Filmul lui Kim Ki-Duk propune o altfel de poveste de dragoste faţă de cele clasice.

Un tânăr intră în case străine (în timp ce proprietarii sunt plecaţi prin concedii) şi petrece timpul (o zi-două) ca şi cum ar locui acolo dintotdeauna. Iniţial am crezut acest lucru până-n momentul în care una din case nu era goală. Aşa o cunoaşte pe ea şi o scoate dintr-o căsnicie bogată în reproşuri şi violenţă.

Ce urmează după aceea este de fapt partea cea mai frumoasă a filmului, plină de fineţe şi totodată de simplitate. Poţi vedea cum iubirea uneori nu are nevoie de cuvinte pentru a se exprima. Gesturile actorilor, privirile pline de tandreţe şi căldură, mimica şi cadrele vorbesc pentru amândoi.

Locurile în care tinerii îşi petrec timpul devin speciale tocmai prin faptul că au fost acolo împreună, au băut un simplu ceai sau au dormit îmbrăcaţi în pijamalele altor oameni. Cum ar fi să intre cineva la tine în casă şi să se culce pe canapea cu graţie, apoi să dispară fără niciun cuvânt? Scena în care fata revine într-un astfel de loc mi se pare emoţionantă mai ales că pe parcursul filmului muzica introduce astfel de momente.

Un film de nota 10 tocmai pentru faptul că regizorul a reuşit să spună atât de multe despre constrângeri, tandreţe, ostilitate, comunicare, iubire ş.a. folosind atât de puţine cuvinte. Contrastele sunt evidente iar finalul te lasă perplex pentru că nu mai poţi distinge cu exactitate limita dintre realitate şi vis. Iubirea-şi găseşte împlinirea într-un mod neconvenţional.

[audio=http://anaayana.files.wordpress.com/2008/06/natacha-atlas-gafsa.pdf]

The winds of love suddenly began blowing in my head
Bringing me the greeting of my beloved
Saying return my precious
The separation has been long while you are away

The impatience of my imagination
wandered in a void
And it was a happy wish for me
She emerged from a high tower
And said a strange word

Return my love
I don't have any destiny for me in this world
You are my love
but you cannot be the one for me

Oh night
Oh my eye

M-am uitat la documentar pentru că ideile propuse sunt de-a dreptul provocatoare. Dintotdeauna adevărul a fost cea mai mare căutare a omului şi pe acest aspect se pune accent aici.

Pe parcursul a trei părţi sunt aduse-n discuţie subiecte profunde precum: originile creştinismului, evenimentul de la 11 septembrie şi monopolul băncilor. De fapt, totul se pune sub semnul întrebării pentru ca-n final să transforme negrul în alb.

They must find it difficult... those who have taken authority as the truth, rather than truth as the authority. (G. Massey, egiptolog)

Când cineva vine şi încearcă să deschidă ochii maselor aşa cum vrea să facă acest film, apar întrebările: ce se află dincolo? Cum se poate vorbi despre manipulare, religii păgâne sau diverse secrete de stat şi apoi totul să fie etalat ca un evantai?

Faptul că anumite concepte se vor a fi desfiinţate ca glumele la un show de stand-up comedy, imaginile nu sunt în concordanţă cu textul (comentatorul vorbeşte în fundal despre lucruri serioase în timp ce vizionezi navete spaţiale) şi totul este oferit pe tavă ca şi cum a fost scos dintr-un seif pentru binele omenirii, nu mă impresionează.

Totuşi, de ce a stârnit aşa de multă furtună? Cumva pentru că pune la îndoială adevăruri care trec de puterea unui simplu mit?

Filmul poate fi vizionat online cu tot cu subtitrare aici. Ar fi interesant de dezbătut şi de analizat împreună.

Moneda nu poate decide nimic, doar tu poţi face asta.

În lupta dintre om şi animal deznodământul nu e întotdeauna sigur.

Cu cât te străduieşti mai mult să recuperezi din ceea ce ţi-a fost luat, cu atât pierzi mai mult.

Mereu m-am gândit cã atunci când voi îmbãtrâni, Dumnezeu... îşi va întoarce faţa şi spre mine şi n-a făcut-o.

Mai sus, câteva replici remarcabile sau pline de interpretări după ce am vizionat filmul fraţilor Coen, No Country for Old Men, extraordinar tocmai pentru că ele transced acţiunea propriu-zisă, ca şi cum nu ar face parte din întreg. Cu ce am rămas?

• Atunci când trebuie să alegi ceva, decizia stă în propriile mâini. Nu e nevoie de o monedă pentru a provoca destinul iar atunci când te întâlneşti cu el trebuie să-l accepţi.
• Ne credem mai puternici şi mai inteligenţi decât animalele, dar nu ni se demonstrează contrariul. Ca un exemplu, e mai simplu să internăm câinii comunitari în adăposturi decât să fie găsite soluţii cu adevărat viabile pentru această problemă. În acest duel dintre om şi animal cine a câştigat de fapt?
• Recuperarea timpului pierdut presupune cheltuiala prezentului care trebuie trăit ACUM şi nu altă dată. Ceea ce ne este dat are un termen de garanţie, dacă nu-l fructificăm atunci când este fierul cald, un cadou care ar fi trebuit să aducă mulţumire provoacă insatisfacţie.
• Lăsăm pe altă dată problemele care-L includ pe Dumnezeu iar dreptatea devine un mare semn de întrebare atunci când nu se întâmplă aşa cum sperăm. Unde este Dumnezeu atunci când avem nevoie de El sau când suntem confruntaţi cu un rău care întrece chiar şi cele mai întunecate aşteptări?

În afară de aceste mesaje cred că filmul poate fi privit dincolo de lupta dintre bine şi rău, de capacităţile noastre de a face faţă paradoxurilor şi impresia că nu mai avem o ţară atunci când problemele ne depăşesc.

Nota mea: 9/10

Ingmar Bergman este unul dintre magicienii camerei ce a reuşit să transpună în imagini cinematice propriile obsesii şi nelinişti interioare. Citeam într-un interviu acordat de către regizorul suedez ziarului Corriere della Sera faptul că toate filmele sale au o dimensiune psihanalitică; a încercat să exploreze adâncurile firii omeneşti în cele mai intime şi neliniştitoare detalii pornind de la propriile experienţe.

Fanny şi Alexander, unul dintre cele mai premiate filme ale lui Bergman (a câştigat 4 Oscaruri), este o incursiune profundă în majoritatea temelor abordate de regizor. Trauma din copilărie, ura împotriva tatălui, tabloul familial aparent perfect, pasiunile tenebroase ale membrilor aceleaşi familii, frica, viaţa, moartea, Dumnezeu, iubirea etc. sunt doar câteva dintre permanentele subiecte de analiză. La fel ca şi Fragii sălbatici, Fanny şi Alexander este o sinteză a temelor, dar şi un proiect nu mai puţin curajos.

Filmul se concentrează asupra destinului familiei Ekdahl privită prin perspectiva a trei generaţii diferite. Totul începe în ajunul Crăciunului din 1907 cu o imagine perfectă ce adună membrii familiei, cu fracuri, zâmbete, cântec, dans şi multă veselie.

Discursul lui Oskar Ekdahl ţinut după spectacolul teatral despre relaţia dintre lumea mică a teatrului şi lumea mare pe care acesta îl reprezintă se înscrie în această logică a perfecţiunii trăită alături de cei dragi.

Bergman desconstruieşte cu o îndemânare de maestru această lume perfectă înzestrîndu-şi personajele cu trăsături şi caracteristici care transformă tot spectacolul de la început într-o caricatură tragică. Gustav Adolf, fratele lui Oskar, este un adulter înrăit iar Carl este îndatorat mai mult decât salariul lui de profesor o poate permite. Mama celor trei fraţi, Siri are o relaţie cu Jacob, un prieten al soţului ei care nici el nu fusese uşă de biserică atunci când venise vorba să îşi înşele nevasta.

Toată această atmosferă plină de tensiuni dar aparent fericită este întreruptă de moartea lui Oskar Ekdahl, tatăl lui Fanny şi Alexander. Aflat pe patul de moarte îl strânge pe Alexander de mână, moment în care îi predă ştafeta familiei şi a fericirii conservate în acea lume mică de care vorbea acesta la începutul filmului.

Ca depozitari ai acestei moşteniri, cei doi copii vor fi confruntaţi cu figura autoritară a episcopului Edvard Vergerus cu care mama lor alesese să se căsătorească şi care este prezentat ca cel care atentează la această linişte.

Pentru cei pasionaţi de filmografia lui Bergman în figura acestui bigot vor recunoaşte figura tatălui natural realizat într-un constrast evident faţă de figura lui Oskar, tatăl perfect pe care Bergman nu l-a avut niciodată.

Alexander se transformă dintr-un copil inocent în cel mai mare duşman al episcopului care îi sileşte pe cei doi copii la o existenţă austeră şi plină de rigori nepotrivite. Nu e de mirare că mama copiilor este silită să aranjeze fuga celor doi copii din noul cămin pentru că altfel nu îi putea scoate din închisoare.

Întâlnirea lui Alexander cu fantoma tatălui său şi întrebare lui despre puterea lui Dumnezeu de a-i îndeplini dorinţa (de a-l omorî pe episcopul Vengerus, tatăl vitreg) îşi găseşte împlinirea atunci când Alexander este prezentat lui Ismael Ratzinski. Conversaţia dintre cei doi şi faptul că episcopul moare după aceea concretizează două idei fundamentale ale filmului: atunci când cineva doreşte moartea cuiva trebuie să fie conştient că ura se poate transmite şi avea consecinţe nebănuite. Ismael devine aşa cum şi el se prezintă de fapt îngerul păzitor al lui Alexander trimis să îl omoare pe episcop, fapt care se va întâmpla.

A doua ideea este aceea că anumite lucruri continuă să ne urmărească chiar şi atunci când suntem convinşi că am scăpat de ele odată pentru totdeauna. Întâlnirea lui Alexander cu fantoma episcopului este suficientă pentru a putea înţelege faptul că figura tatălui l-a urmărit pe Bergman o viaţă întreagă.

De aici se poate deduce prin simboluri chiar faptul că tatăl poate fi când bun (fantoma tatălui natural, îmbrăcat în alb) când rău, nemilos şi necruţător (fantoma episcopului îmbrăcat în negru).

Epilogul filmului cu discursul lui Gustav Adolf vorbind despre bucuriile mici ale vieţii şi despre binefacerile pasiunilor este în totală contradicţie cu începutul vesel dar auster. Practic Bergman nu îşi mai ascunde personajele după perdeaua fină a ipocriziei ci preferă să ni le prezinte aşa cum sunt ele de fapt.

Fanny şi Alexander este o meditaţie profundă despre copilărie şi inocenţa ei, dar şi despre ură şi frustrare atunci când ea îşi face locul în viaţa unor copii.

Dincolo de suferinţă şi bucurie, rămâne acest sentiment al neliniştii pe care Bergman doreşte să ni-l transmită: dacă lumea atât de perfectă (în concepţia noastră) nu este chiar aşa de perfectă în realitate?

Tehnica cinematografică axată mai ales pe o cromatică mai mult decât expresivă (roşul descriind mereu siguranţa şi atmosfera familială, verdele momentele de decizie maximă şi de eliberare, albastrul palid întâlnirile malefice şi experienţele traumatizante, etc.) şi muzica desprinsă dintr-un cadru oniric dau filmului o tonalitate tainică, ce te sileşte la atenţie de-a lungul celor 188 de minute ale lui.

La Bergman nimic nu este întâmplător: unduirea nonconformistă a camerei de filmat, costumaţia personajelor, detaliile arhitectonice, luminile şi umbrele, toate spun ceva despre ideea pe care acesta o are în gând atunci când dă naştere unei scene. Scenariul uneori poate plictisi, dar tocmai această ambiguitate te face şi mai atent la spectacolul de imagine care-ţi trece prin faţă.

Realizat la intretăierea dintre tumult interior şi geniu regizoral Fanny şi Alexander se doreşte a fi o meditaţie acută asupra lumii adulţilor pornind de la vârsta copiilor.

Dincolo de complexitatea filmului, ceea ce atrage în final este sentimentul că filmul dă naştere la câteva întrebări care continuă să ne urmărească chiar şi după ce filmul a luat sfârşit. O idee rămâne foarte clar întipărită în mintea privitorului: deşi privită ca vârstă a inocenţei, atunci când este bruscată, copilăria poate fi asociată cu sentimente şi trăiri profunde ca ura.

Ecranizarea romanului lui George Orwell propune în plină epocă a Războiului Rece câteva întrebări dătătoare de nelinişti. Ce ar fi dacă viaţa noastră ar fi supraveghetă în cele mai mici detalii? A scrie sau a gândi, a iubi sau a mânca sunt realităţi supuse mereu atenţiei cuiva? Dacă în final nu există nici un dram de libertate?

Deşi aceste intrăbări par a fi ireale, pot fi regăsite în filmul 1984 . Acţiunea filmului este simplă. Winston Smith (actorul John Hurt) este unul dintre funcţionarii aparatului de cenzură al unui stat totalitar fictiv care începe să fie susceptibil vizavi de marile victorii şi realizări ale Fratelui cel Mare, o imagine a dictatorului contemporan.

Dragostea ascunsă faţă de Julia (actriţa Suzanna Hamilton), o funcţionară a aceluiaşi sistem, dar şi dorinţa de a ţine un jurnal intim sunt acte de revoltă împotriva sistemului totalitar care îi anihilează pe toţi cei care i se opun.

Winston Smith va fi prins de Poliţia Gândirii (cea mai mare crimă a regimului era aceea de a gândi) şi supus unui interogatoriu nemilos de către O'Brien (actorul Richard Burton), cel care conştient îi atrăsese într-o conspiraţie împotriva sistemului.

Dialogurile dintre cei doi sunt cele care oferă filmului contur şi savoare. În faţa torturii psihice valorile majore din viaţa lui Winston cad rând pe rând. Se descoperă singur, considerat dintotdeauna un suspect, incapabil la serviciu, aderînd la conspiraţia lui Goldstein care nu exista în realitate.

Una dintre scenele marcante este aceea în care O'Brien smulge din Winston şi ultimul dram de demnitate umană: cu figura imobilizată în cuşca unul şobolan flămând, Winston este somat să se lepede de iubire pentru că Julia ar fi mărturisit deja crima de a iubi pe cineva nepermis de sistem. Ultimul act de nesupunere faţă de regim şi anume acela al iubirii căzuse în numele ultimului umanism: cel al conformismului şi supunerii, într-un cuvânt al regimului.

Pentru amatorii de Big Brother sau de 4 luni, 3 săptămâni, 2 zile (filmul lui Cristian Mungiu), 1984 este o referinţă obligatorie. Construit de regizorul Michael Radford la intersecţia dintre teroare, conformism şi uniformizarea celor mai umane sentimente, 1984 rămâne un film despre un regim dictatorial tipic pe care Europa l-a trăit în ultimii 100 de ani. În final îţi doreşti ca un asemenea rău să nu mai aibă niciodată loc iar 2+2 să fie întotdeauna egal cu 4.

Nota mea: 7/10. Puteţi găsi filmul aici.

Cât de interesantă poate să fie viaţa unui şofer de taxi din New York? Se pare că o asemenea existenţă este extrem de plicticoasă şi monotonă. În filmul lui Martin Scorsese, Taxi Driver, Travis Bickle (actorul Robert de Niro) este acel şofer de taxi care vine să contrazică acestă regulă.

Preocupat de propriile insomnii şi de mizeria umană ce domneşte pe străzile New York-ului în care este silit să muncească noapte de noapte, personajul principal se transformă treptat într-un justiţiar fără milă a cărui singură cauză este aceea de a produce o diferenţă semnificativă în prezentul prăfuit al străzilor. Întâlnirea cu Charles Palantine, candidatul la preşendenţia Statelor Unite, se desfăşoară pe aceleaşi coordonate ale unei nevoi pregnante de siguranţă pe străzile tumultoase ale oraşului.

Modul în care Robert de Niro intră în pielea personajului principal şi se indentifică cu Travis Bickle este unul dintre atu-urile incontestabile ale flmului. Răsplătit cu o nominalizare la Oscar, dar nu şi cu o statuetă, de Niro dă naştere unui rol creat din reflecţiile pătrunzătoare ale unui insomniac ce iubeşte jurnalul ca formă de catharsis şi omul visului american care-şi ia soarta în propriile mâini, chiar cu riscul de a face ordine cu propria mână.

Taxi Driver este atât o critică cinematografică la adresa visului american portretizat de Martin Scorsese ca o iluzie, cât şi o serie de paradoxuri care hrănesc imaginaţia privitorului. Şoferul de taxi devenit un erou pentru că a avut curajul să elimine câţiva gangsteri revine după săptămâni în comă la acelaşi tip de viaţă ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Fata care primeşte a doua şansă în urma unui crime în lanţ şi se poate întoarce la o viaţă normală după ce îşi petrecuse ultimii ani ca prostituată pe străzile oraşului.

Filmul propune privitorului într-o cromatică agresivă mai ales în scenele ce se desfăşoară noaptea un spectacol al cotidianităţii alimentat din plin de germenii unei descompuneri sociale corozive. Nu poţi rămâne indiferent la ceea ce se desfăşoară în jurul tău pentru că socialul în care trăieşti îşi va pune într-un final impactul asupra identităţii tale ca individ. Travis Bickle nu este decât un exemplu comun - mă îndoiesc că Martin Scorsese şi Robert de Niro au dorit să creeze un erou senzaţional - de fapt un anti-erou cotidian pe care îl putem întâlni la orice colţ de stradă.

Spre deosebire de filmele anilor '70 atât de pline de mitul unei iubiri eterne şi de un limbaj pudic, Taxi Driver este actual atât prin slang-ul fără perdea cât şi prin nonconformismul relaţiilor dintre protagonişti. Violenţa, atmosfera saturată de imoralitate, coloana sonoră agansată nu sunt decât fundalul unei existenţe ce ne caracterizează pe fiecare dintre noi.

Nota mea: 8/10

Cea mai subtilă substanţă care descrie firea umană este sufletul. Dar ce se întâmplă când acesta este conturat cel mai bine de un parfum propriu, unic?

Povestea lui Jean Baptiste Grenouille este cea a unui geniu consumat de propriul lui dar: ce ar fi să poţi simţi toate mirosurile din lume, toate aromele şi parfumurile care îi descriu pe ceilalţi până în ultimul detaliu şi să vrei să-l creezi pe cel mai bun?

Cum pot păstra parfumul care-mi place? Nu doar sub forma unei amintiri ci într-o sticluţă! Aşa începe căutarea de sine a personajului şi încercarea de a împlini un scop. Lumea trebuie să afle cine este şi ce are să-i dăruiască.

Este interesant şi în acelaşi timp ciudat să te hrăneşti doar din pasiune, într-atât încât să treci peste orice principii morale pentru a descoperi parfumul perfect, materializarea unei dorinţe interioare, inexplicabilă prin însăşi dinamismul ei.

Incapabilitatea de a simţi cere la un moment dat afecţiunea altora iar această lipsă nu este acoperită nici măcar atunci când ai într-o sticluţă un cocktail compus din 13 esenţe preţioase obţinute cu preţul unor vieţi deci a unor jertfe.

Parfumul ca ideal devine atât obiectul prin care eroul doreşte desăvârşirea propriei identităţi, dar şi acel mijloc prin care conştientizează că având totul nu mai contează pentru că nu ai ce este mai important: inima. Mai exact, deşi căutarea elixirului l-a purtat prin nenumărate aventuri în vederea dobândirii perfecţiunii, în final, o simplă adiere parfumată din batistă îţi pune lumea la picioare.

Deşi parfumul său răpeşte minţile tuturor celor din jur, în cazul lui nu are nici un efect. Rămâne acelaşi om măcinat de propria lui căutare ce rămâne în final o mare iluzie: Jean Baptiste a reuşit să obţină iubirea tuturor şi chiar i-a făcut să se iubească între ei dar nu s-a simţit fericit cum spera.

Este Parfumul: povestea unui criminal, un film care merită toată atenţia tocmai pentru că este plin de neprevăzut până-n final. Eu i-am dat nota 10/10 pentru multitudinea de idei-arbore ce se pot dezvolta şi pentru faptul că m-am uitat de la început şi până la sfârşit cu toată atenţia.

Este incomplet a vorbi despre filme dacă nu exemplificăm! Dintr-un articol în care scriam de ce ne plac filmele am văzut necesar acest post pentru a veni cu titluri. Nu oricare! Vreau nume de filme care te-au impresionat, care te-au făcut să vezi viaţa altfel, filme pe care nu le vei uita niciodată şi care îţi vin prima oară în minte când auzi expresia: "cele mai bune filme". Indiferent că sunt comedii sau drame, europene sau nu.

Ţinând cont că sunt foarte mulţi regizori şi au multe filme bune, pentru a evita listele kilometrice, să încercăm să ne oprim la cele reprezentative, din punctul de vedere al fiecăruia, evident!

Voi lăsa aşadar o listă cu câteva filme care mi-au plăcut foarte mult, voi reveni cu comentarii pentru fiecare în parte să spun ce anume mi-a plăcut şi de ce îl consider foarte bun. Ordinea va fi aleatoare pentru că sunt unice, fiecare cu farmecul său.

Ştiu că s-a mai scris despre filme, de regulă pe forumuri sau separat, câte un film-două pe blog. Mă gândeam că e bine să fie toate adunate pentru a şti la ce să ne uităm atunci când căutăm calitate. Topurile de pe imdb sunt realizate numai de cei care au cont pe acel site aşa că nu prea le pot lua în serios, mai ales că acolo se merge pe încasări şi premii. Aici mergem pe impresii personale, suntem în România, avem alte gusturi! Aşadar vine lista:

1. Stalker - Andrei Tarkovsky
2. Persona - Ingmar Bergman
3. Fight Club - David Fincher
4. Mar Adentro - Alejandro Amenabar
5. Pay it forward - Mimi Leder
6. Ordet - Carl Theodore Dreyer
7. American Beauty - Sam Mendes
8. Spring, Summer, Autumn, Winter... and Spring - Kim Ki-Duk
9. Ostrov - Pavel Lungin
10. La vita e bella - Roberto Benigni
11. Forrest Gump - Robert Zemeckis
12. Dekalog - Krzysztof Kieslowski
13. Eternal Sunshine of the Spotless Mind - Michel Gondry
14. Amores Perros - Alejandro González Iñárritu
15. In the mood for love - Kar Wai Wong
16. One Flew Over the Cuckoo's Nest - Milos Forman
17. The Fountain - Darren Aronofsky
18. Pulp Fiction - Quentin Tarantino

Mă opresc momentan aici, realizez că sunt foarte multe. O să încerc pe parcurs să las şi direcţiile de unde pot fi ele găsite!

Later edit:

am adăugat şi alte filme preferate, mai jos, printre comentarii

plus o listă cuprinzătoare pe imdb.com

]]> http://anaayana.wordpress.com/2007/12/29/browse-for-life-de-ce-ne-plac-filmele/ Sat, 29 Dec 2007 02:14:37 +0000 anaAyana http://anaayana.wordpress.com/2007/12/29/browse-for-life-de-ce-ne-plac-filmele/

Prima proiecţie cinematografică a avut loc exact acum 112 ani, pe 28 decembrie în Franţa, la Paris. Filmul se numea Ieşirea din Uzinele Lumière. Se spune că aproximativ atunci a luat naştere cea de-a 7-a artă: filmul.

Nu are sens acum să intrăm prea adânc în istorie pentru alte informaţii despre regizori, scenarişti, actori talentaţi sau premii Oscar. Ştim de unde a pornit şi ştim că a ajuns artă dar şi industrie. Totuşi, în ultima vreme se încearcă o îmbinare armonioasă între profitul încasărilor şi calitatea filmului.

Am o colecţie impresionantă de filme şi un interes la fel de mare pentru a vedea cât mai multe. Avem o listă cu filmele preferate, le împrumutăm, ne uităm la unele de mai multe ori, suntem mai mult decât pasionaţi câteodată, unele ne-au schimbat viaţa sau măcar percepţia asupra ei! Care este adevăratul motiv pentru care ne agităm aşa?

Cele mai căutate filme au devenit comediile, cele de aventură, de groază, filmele porno sau cele SF. Nu am văzut prea mulţi care să se omoare după filmele de artă sau după drame. De altfel, se produc filmele care acoperă căutările şi interesele publicului, aşa ele au devenit mai uşor de realizat. Dorinţa de a simplifica lucrurile şi de a elimina bătăile de cap generază anumite preferinţe, nu?

Totuşi ce căutăm? Răspunsuri dincolo de realitatea înconjurătoare, proiectarea noastră în viitor, sau pur şi simplu suntem fascinaţi de viaţă? Pentru o oră-două nu suntem decât privitori, trăitori de vieţi gata trăite de alţii. Poate că experienţele doar auzite nu au acelaşi efect ca şi cele văzute!

Sunt părticele din noi, unele poate ideale, altele care ne dezvăluie că putem fi mai mult decât acum şi aici. Setea aceasta nu o văd să se stingă vreodată! Tu de ce te uiţi la filme? (fac excepţie cei care nu se uită pentru că nu le plac, deşi nu prea cred că există mulţi în această categorie). Te-ai gândit vreodată ce cauţi de fapt în ele? O stare de moment, o pastilă care să te pună pe gânduri, ceva care să-ţi stimuleze imaginaţia sau pur şi simplu divertisment?

Ştiu că subiectul este vast, tocmai de aceea îl las deschis pentru opinii, întrebări şi răspunsuri. Sper ca cele din urmă să fie cele mai multe!