Ideea pentru aceasta postare si pentru viitoarele postari a venit undeva in 21 martie a acestui an intr-o discutie cu varul meu. Este vorba de o serie de scurt-metraje prezentate de Cinemagia, ale unor artisti romani. Sper sa ajut cu ocazia asta trezindu-va interesul si voua asupra filmului romanesc. 

    "Primul scurtmetraj este al regizorului Bogdan Tiberiu Dumitrescu; un tanar rememoreaza in flashbackuri toate motivele pentru care merita sa pleci, dupa ce iubita il paraseste pentru a lucra in afara. Sa vedem, deci, “Despartire” - un film curajos; pentru ca este primul din seria filmelor care vor aparea pe Cinemagia, si pentu ca spune pe nume tuturor lucrurilor care ne calca pe nervi intr-o Romanie pe care inca n-o putem iubi, desi ne straduim."

                                                                                       Sursa: Cinemagia

Parere personala expusa intr-o discutie din 21 Martie 2008:

   Tipul cu care vorbeste personajul interpretat de Dan Bordeianu reprezinta populatia sictirita, populatia care traieste doar trezita de ceas, dar care nu stie de ce se trezeste, care prefera sa doarma sa viseze.... sa viseze orice mai frumos decat viata reala; omul simplu caruia ii e greu sa accepte faptul ca traieste doar de dragu' de a trai. Ii e greu sa accepte  ca este doar un nimic... un nimeni care orice ar face nu iese din cotidian.
   Pumnul primit la sfarsit reprezinta in opinia mea exact limita care nu ar fi trebuit sa o atinga, limita debarasarii de ochelarii de cal pe care multi din noi ii poarta.  
   Si faptul ca doar momente critice iti dau de fapt ocazia sa te gandesti la ceea ce esti si mai ales la cine esti, este tulburator. Orice eveniment te schimba putin cate putin,  si e grav ca doar evenimente negative te fac sa iesi din rational; rationalul, gardul cu care ti-ai imprejmuit singur orizonturile... singurul lucru care iti activeaza constiinta si iti omoara imaginatia...

DARUL LUI DUMNEZEU. Talentata, stilata, frumoasa. O actrita pentru care "o declaratie de dragoste" a insemnat inceputul unei cariere. Nu a fost dusa la teatru de la cinci ani si nici nu a jucat in filme pe cand era un ghemotoc de copil. Nici nu se gandea de fapt ca va ajunge actrita. Cand era prin liceu, voia sa fie manichiurista. Intalnirea cu teatrul zice ca a fost o intamplare. "Asa a fost mereu, cand am luat hotarari importante si am schimbat ceva, au aparut lucruri din senin, la care nu ma gandisem deloc", spune Teodora Mares. A terminat liceul la o clasa de arhitectura unde a intrat, desi n-avea nimic de-a face cu desenul tehnic. Dar asta a fost sansa ei.

GAZE SI PADURE… Pana la 7 ani, Teodora a fost crescuta de bunicii din partea mamei, in Rusavat, un sat buzoian rar batut de picior strain. "Oamenii erau saraci, nu aveam curent electric. Imi amintesc ca una din obligatiile mele era sa curat lampa." Era plina de energie si ascultatoare, nu a trebuit imblanzita cu bata, dovada ca bunicii aveau incredere in ea si o lasau uneori sa trebaluiasca prin mica lor gospodarie. Unul dintre evenimentele satului, de care vorbeau mai apoi mult timp, era trecerea unui camion pe drumul de tara. Fiindca se intampla, in cel mai fericit caz, o data pe vara, mirosul de benzina ori motorina ramanea zile in sir plutind in aer. "Ma leaga foarte mult de copilarie mirosurile, cel de motorina, de iarba, de muschi de padure. Imi facusem un soi de derdelus in frunze pe albia unui rau uscat. Luam cainele cu mine si cutreieram prin padure, gaseam pasarele moarte, le ingropam, le puneam floricele pe mormant. Ma uitam la caprioare. Imi cream lumea mea." Cand a venit vremea sa mearga la scoala, Teodora s-a despartit de sat si de bunici, fiind luata de mama ei la Braila. De aceea, daca o intrebi "de unde e", iti raspunde "sunt si buzoianca, si braileanca, prin adoptie".

SPORT SI CONSTRUCTII. A facut liceul in doua orase diferite si era cat pe ce sa ajunga sa-l termine la seral. Cand se pregatea de prima treapta, s-a gandit sa dea la liceul sanitar, ca apoi sa urmeze Medicina. Dar dupa ce a stat si a intors-o pe toate partile si-a dat seama ca "materia asta numita matematica e chiar o trauma psihica". Pe scurt, si-a zis ca n-are rost sa se chinuiasca singura. Din generala a facut sport de performanta, atletism, numai bine pentru a avea sanse la un liceu de sport. Si s-a dus la Ploiesti, la clasa de "filologie, istorie, sport". A fost bine, mai ales ca elevii de aici aveau si avantajul ca nu faceau "munca patriotica" pe campiile patriei la cules sfecla, cartofi… Cand sa dea treapta a doua, clasa s-a desfiintat si Teodora s-a intors la Braila. S-a inscris la o clasa de "istorie-geografie", care s-a desfiintat cu trei saptamani inainte de a da examen. "Am picat in depresie. Imi ziceam, daca nu intru anul asta sa termin liceul, o sa fac un curs. Si ma gandeam sa ma fac manichiurista, ca stiam eu ca din meseria asta ies multi bani." S-a dus pana la urma – dupa ce a vazut un anunt in ziarul local – la Liceul de Constructii, la o clasa de "arhitectura, sistematizare si desen tehnic". Chit ca habar n-avea ce e ala "teu" si cum se foloseste. Cand s-a inscris aici, directorul liceului i-a promis ca nu va da examen la desen, dar cand s-a dus la scoala sa-si ia fisa de inscriere, afla ca toti, inclusiv ea, trebuie sa dea si proba asta. "Toti candidatii erau in uniforma. Eu eram in blugi, in tricou. Cand am aflat ca trebuie sa dau examen, sa mi se faca rau. Mi-a dat cineva o bucata de creion ascutit cu lama. Dar am reusit. Si uite asa am trecut eu prin arhitectura."

Intr-o zi, o colega de liceu ii spune ca la teatrul din Braila, un actor cauta "tineri mai frumusei" ca sa-i pregateasca pentru IATC. La prima vedere, profesorul nu a gasit ca ar avea talent. Si nu s-a mai dus. Dar a inceput sa se gandeasca la o meserie care pana atunci era departe de gandurile ei. "In vacanta de vara m-am intalnit pe strada cu acel profesor si ma intreaba: «Ei, te-ai gandit la ce facultate dai?». Nu ma gandisem, dar i-am spus ca, daca o sa dau, voi incerca la teatru." Doi ani a dat la Targu-Mures, fiind convinsa ca "la Bucuresti nu se intra decat cu pile". A zis apoi ca lasa un an sa treaca, se pregateste temeinic si mai incearca o data. Dar cand s-a apropiat vara si a vazut cum toti tinerii din jurul ei au inceput sa intre in frenezia examenelor, s-a molipsit si ea. A venit la Bucuresti, pentru ca, la Targu-Mures, nu se putea duce cu acelasi repertoriu cu care picase. "Am vrut sa dau la seral, dar nu aveam domiciliul pe o raza de 60 de km in jurul Bucurestiului. Asa ca m-am inscris la zi." A intrat prima, la clasa profesorului Octavian Cotescu. "Venisem sa dau si eu cu nasul pe aici si am norocul sa reusesc. A fost surprinzator."

1985. "Declaratie de dragoste". Teodora a fost aleasa sa joace personajul Ioana Popa. "Regizorul Nicolae Corjos avea marea calitate de a veni la fiecare examen de admitere cu un carnetel si isi nota toti copiii care se inscriau si toti care ramaneau dupa eliminatorii. Urmarea fete care ii placeau, le lua numele, numerele de telefon. Nu am mai auzit sa faca cineva asa ceva. Cand incepea sa caute actori pentru un film, el te contacta, chiar daca nu ai reusit. A venit atunci si prin institut, m-a vazut si mi-a zis sa merg sa dau o proba. Erau sute de fete, nu numai actrite. Si m-au ales pe mine." Rol care, recunoaste, i-a facut "nume de afis". "Ceea ce sunt eu la ora actuala este consecinta acestui rol. Dintr-o data am devenit Teodora Mares. Nu se stie ce s-ar fi intamplat cu mine daca nu faceam acest film. A fost un pas inainte, mi-a creat imaginea. Mergeam pe strada si oamenii imi cereau autografe… aveam 22 de ani." Cand a revazut dupa multi ani acest film, spune ca a fost socata, fiindca "am realizat ca incep sa ma transform". Mai mult, se arata uimita cand afla ca filmul este urmarit cu mare drag de generatia asta de "butoane si calculatoare", ca adolescentii secolului XXI mai au rabdare sa se uite la o "poveste din asta de dragoste, si cu putin santier, ca trebuia..."

Dupa 20 de ani, joaca pe scena Nationalului bucurestean o fermecatoare, antipatica, blanda, capricioasa, indragostita, copilaroasa, artagoasa Eva din "Sonata pentru saxofon si Eva". O transformare frumoasa. Cu stil.

INCEPUT
"Anii petrecuti la Teatrul din Sfantu Gheorghe au fost frumosi, dar si grei. Multi locuitori de acolo fiind vorbitori de limba maghiara, nu aveam spectatori decat la primele reprezentatii, iar noi trebuia sa plecam mereu in deplasari ca sa aducem bani. Oamenii erau tare buni. Imi amintesc de vanzatoarele de la Alimentara, care intotdeauna ne dadeau ceva in plus, in afara de ce luam pe cartela" - Teodora Mares, despre inceputul carierei

PARIUL
"Cand am filmat «Declaratie de dragoste», eram destul de inconstienta. Ma chemau de la 8:30, ma plictiseam, dar cum era sa cer sa intru eu la cadru, si nu dna Buciuceanu? Intr-o zi, operatorul m-a intrebat: «Mai, te-au fortat parintii sa faci meseria asta?». I-am spus ca nu-mi place sa fac film. A zis: «Punem pariu pe doua sticle de sampanie ca vei juca in multe filme?». Nu mai stiu daca i-am dat sampania" - Teodora Mares, despre primul ei film

CU FARMEC
De cand vine primavara si pana cade bruma are grija de muscatele ei. Nu-si da voie sa doreasca lucruri care nu se pot realiza. Nu a mai avut de mult concedii, dar se simte legata de statiunea Costinesti, acolo unde mergea la Festivalurile de Teatru si Film, pentru ca "totul era frumos". E fericita ca le are aproape pe mama ei si pe bunica de 89 de ani, care a avut grija de ea in vremea copilariei. Daca ar spune "Deschide-te, Sesam!", ar dori sa gaseasca o comoara (cand eracopila, auzise ea, de la oamenii din sat, ca la marginea padurii, unde vezi fum, exista o comoara).

"Uitandu-ma la anumite documentare, mi-am dat seama ca as fi fost un bun arheolog, mi-ar fi placut." Nu se compara cu actorii americani, fiindca are senzatia ca sunt foarte talentati. Daca e chemata la emisiuni TV la care nu se uita ("nu pot sa-mi stric simtul estetic uitandu-ma la ceva prost"), refuza, cu gratie. "Cu toata lipsa de bani."

Asaaa... si am observat cum stirile de la Antena 1 au fost, in marea lor parte, publicitare sau chiar electorale. L-am vazut pe nenea catindat de la PC cum se mindrea, in fata panoului cu sigla partidului si la stinga lui Cristian Paturca. Ii daduse amarasteanului De Paturca, scos din casa din cauza de retrocedare, o garsoniera (de unde? a lui proprietate personala?). Amarasteanul, stingher in hainele sale "de gala", e tipul cu revolta din Piata Universitatii. Am incercat sa-mi dau seama citi sint cei dintre protestatarii acelor ani care vor rezona la aceasta stire. La urma urmei, in Romania au fost mai multi cei care s-au uitat urit la Paturca si la cei ca el, in acei ani (votantii PDSR, right?!), decit cei care l-au iubit pe C.P. Imi si imaginez reactia pesedistilor pina-n dinti, cum au injurat ei ideea pe care o reprezinta Paturca, in fata televizoarelor si a stirii.

Si mai interesant este ca Antena 1 este cel putin ambivalenta, ca mesaj. Ea si-a atras inspre stirile proprii, cu ajutorul emisiunilor pentru bobor (Genialii, Folclorul contraataca, Ciao Darwin si alte monumente de imbecilitate asemanatoare), un public deloc inclinat inspre viziunea conservatoare a partidului care sustine postul si care se sustine prin acesta. Si atunci, publicul usor tembel, inclinat spre a lua viata a la legere, fara prea mare inclinatie spre conservatorismul real, e posibil sa nu se regaseasca in stirile postului. Desi e posibil ca stirile de genul celei de sus sa fie exact puntea care sa unifice cele doua mesaje paralele ale postului.

Tot Antena 1, fara jena, prin vocea lui Mindruta, a prezentat una bucata stire publicitara de toata frumusetea: despre Asirom (care "se schimba la fata"), care a fost preluat de o mare firma din strainatate si care isi propune pentru anul acesta un obiectiv de profit de enspe (de fapt, sapte) milioane de euro si care lanseaza noi produse si care ceva cu sigla si ceva cu un milion de dolari va investi in promovare (banii prostilor care-si imagineaza ca au nevoie de asigurare)... Ma rog, penibilul aparitiei unei astfel de "stiri" in mijlocul jurnalului nu poate fi indulcita decit de faptul ca, spre lauda lor, editorii Antenei 1 au ales sa nu bage si imagini de la "evenimentul" preluarii sau pseudo-interviuri cu mai-stiu-eu-cine. Totusi, in contextul unor stiri de tip Pro TV (precum aia de acum citeva seri, cind s-au apucat sa ne spuna ca vine sezonul concediilor si vacantelor si oamenii cu altceva decit tarite in cap trebuie sa-si asigure bunurile...), nu ne mai mira nimic. Insa ce m-a facut sa ma gindesc putin mai departe este o scapare. O firma de asigurari care intra pe o piata si cumpara un actor local are o strategie stranie daca anunta la un post de televiziune national care ii sint mai intii obiectivele de profit. In alti termeni, mesajul este: Cotizati, prostovanilor, ca am venit flaminzi! Ei, alta era treaba daca mesajul asta aparea pe canalul The Money Channel sau intr-un ziar/revista economice... Iar stirea pentru populatie sa fie indulcita cu mesaje specifice, despre umanismul investitiei firmei straine intr-o firma romaneasca de asigurari si despre cit o sa beneficieze romanul de pe urma acestei investitii. Pentru ca domeniul asigurarilor, de la reclama jenanta cu Aviva (noi o sa mai fim miine aici, da' tu poate ca nu) e un domeniu sensibil. Si daca-i spui cuiva ca vrei sa faci pe spinarea vietii/mortii/bolii/necazului lui profit... e cam aiurea. Noroc ca romanii se gindesc, in marea lor majoritate, la iminentele stiri din sport si la telenovela cu tigani, cit timp se desfasoara plictisitoarele stiri despre viata lor...

Oricum, in jurnal au fost, de-a valma, materiale publicitare, materiale lacrimogene (emo, apoi o fotomodela care a murit), stiri despre proprietarii de pensiuni, o mizerie de stire pentru care, daca as fi avocat, i-as da in judecata (un om care a fost prins de un filtru de politisti de ...... care au iesit in noaptea de dupa Constantin si Elena sa-i prinda pe aia care au baut un pahar... si-au luat si presa dupa ei si au filmat cum unul era la volan fara pantaloni. Si mizerabilii de la Antena 1 au facut din stire un fel de parodie, cu imaginea data de citeva ori in reluare, cum cadea omul ala pe jos in chiloti, totul pe muzica de pahar... o chestie jenanta, as fi vrut sa nu o vad niciodata. Oricum, orice instanta i-ar da dreptate omului daca aluia i-ar trece prin cap sa ii dea in judecata... i-a fost afectata imaginea intr-un mod nejustificat si malitios).

Am inceput sa ma uit la film cu o prejudecata teribila. Ieri (acum o saptamina, in fapt, n.n.), la HBO, a fost pachetul Ingerul necesar plus Totul e iluminat si am apucat sa vad, in contra vointei mele si fara sa fiu prea atenta, citeva secvente din amindoua - fara sonor. Parea asa de ilogic totul, lucrurile pareau ca nu au nici un sens in cele citeva minute, incit azi dimineata mi-am pus ceasul la noua - sa sune si sa ma uit. Totusi, cu ochii cirpiti de somn, la o ora la care, alminteri, nu exist decit pentru somn, nu mai eram sigura ca vreau sa ma uit. Dar am facut-o – si acum ma bucur. Fireste, prima prejudecata, care a durat de cind am auzit de film pina la pre-previewul de ieri a fost pozitiva, de vreme ce-l stiam pe autor (cit de cit...). Stiti, de obicei asteptam lucruri bune de la cei pe care-i cunoastem. Cel putin eu.

Si azi am vazut Ingerul necesar. Intr-o prima instanta, mi-a venit in minte un nume de film: mi se parea ca e un Glissando modern. Post-modern. Al erei advertisingului si al erei copywriterului si al erei art directorului. Glissando pentru ca era hermetic, inchis asupra lui insusi, fara putinta de descifrare totala; un film fara cartile pe masa.

Apoi mi-am dat seama ca e pur si simplu altceva. Un film nefixat intr-o experienta nationala, nefixat intr-o poveste conventionala, ci doar furind bucati dintr-o poveste.

O experienta mai mult vizuala si senzoriala (gratie minuirii intentionate a limbajului cromatic – filmul este un amestec de rosu si albastru, dupa trilogia kieslowskiana – si a montajului publicitar) decit logica sau de sorginte politista. Trebuie sa marturisesc ca, la un moment dat, am avut senzatia ca e un film politist sub acoperire. Dar nu e asa; intriga, la sfirsit, se dovedeste subminata de lipsa de consistenta a urmaritorului (acest personaj mi se pare prea putin construit sau, altfel spus, prost construit). Insa pina la acel final, in care albastrul se insinueaza, treptat, in personajul jucat de Anca Florea, trecem printr-o poveste. Din fericire, nu foarte incarcata. Ana Coman este construira bine. Este tinara dar deloc aventuroasa, are un astm care o obliga la curatenie – si, deci, rigoare. Este alba ca o foaie de hirtie nescrisa – doar parul negru o face sa se detaseze, la inceput, in decorul rigid. Unde se mai detaseaza niste pete negre aidoma parului ei salbatic – in niste tablouri abstracte si nervoase (realmente).

Ca in publicitate, filmul prezinta o doza mare de intertextualitate. Ana sta linga un zid pe care putem sa ne dam seama ca ea a scris: Inca te astept – atunci cind hotaraste sa intre in jocul urmaritorului ei. Pe pereti, din senin, ii apar mesaje: muzica e in toate cele... Pe tricouri, referiri la membrii echipei. Aceasta codificare a mesajului in interiorul altor mesaje – aparent nemotivata – este unul din trucurile publicitatii. Nu intimplator, Laura Georgescu Baron, care semneaza montajul, se afla bine ancorata in domeniu. Efectele pe imagine, bruiajele, desaturarea si contrastarea puternica a imaginii, modificarea temperaturii de culoare si a curbelor – toate au fost folosite pentru crearea unor straturi ale mesajului.

Dincolo, insa, de aspectul publicitar al filmului, de decorul minimalist, de dialogurile minimaliste, de taietura publicitara, se afla o umbra de suprarealism post-modern, un post-supra-realism care tisneste dincolo de vocea actritei (citeodata, nepotrivita cu non-realismul decorului si al intimplarilor... nepotrivita prin faptul ca e prea terre-a-terre, prea... paminteana).

De la aseptic la viu, asa ar fi trebuit sa sune numele cronichetei subiective pe care tocmai ati citit-o.

Asa ca am o colectie de poze nefacute. Pina acum, a fost cea mai secreta colectie de-a mea. Dar azi m-am hotarit sa o fac publica. Asaa....

Cea mai recenta obsesie este cea a carutei cu cai care merge pe coama unui deal, in departare. In contre-jour. In peisajul de dealuri de dupa Cluj/Cinepisti. O alta poza pe care nu reusesc niciodata sa o fac este cea cu plugul, la arat. Ieri, pe drum, am vazut un om cum ara cu un instrument din acela ancestral, o roata de fier, un plug si boul. Nici macar cal. Mai sint pozele cu crucea de pe Caraiman; malurile de piatra oblica de dupa Sinaia pina in Breaza, cu apa curgind repede la vale; cotul Somesului de dupa Dej, femeia cu ciinii de dupa Timisul de Sus.

Interesant cum, de indata ce-ti pui ochelarii de soare, mai ales intr-un context unde trebuie sa stai ochi in ochi cu niste oameni cu care n-ai nimic in comun – nimic altceva decit numarul compartimentului, pe biletul de tren – incepi sa te simti liber. Pentru ca ochelarii de soare pun o bariera in calea privirilor – iar privirile, contactul vizual, sint cele care ne fac sa intram in relatie unii cu ceilalti.

Ploaia bate in geam, din cind in cind. Apoi iar se opreste. De fapt, nu ploaia se opreste in locul acela, ci eu, in trenul meu, avansez mereu si mereu spre alte locuri: in unele ploua, in altele nu.

Ce ciudat este sa stai in fata unui necunoscut, in tren, si sa-i privesti fata in timp ce citeste despre sex. Are un ziar in fata, adica mai multe, pe genunchi; din toate, bucati, jumatati de corpuri goale ne fac cu ochiu’. Titlurile spun si ele multe: Ziua invatatoare, noaptea prostituata.

Barbatul din fata mea, cu fata palida, consumat de o boala – tuseste in rastimpuri, in afund – citeste ziarul Click. Ziar pentru masele proaspat alfabetizate si proaspat coborite din copacul civilizatiei. Nu juiseaza, ba chiar se chinuie sa-si ascunda interesul. Isi compune cite o fata preocupata, ca si cum ar citi Kant, dar, la rastimpuri, il mai tradeaza cite o ocheada pofticioasa aruncata pulpelor goale, titelor goale, fundurilor goale. Se chinuie sa-si ascunda reactiile si emotiile pentru ca eu citesc o carte serioasa (e groasa si nu are decit o poza abstracta pe coperta, iar eu chiar par sa citesc); tinarul de linga mine citeste niste cursuri, altul doarme iar mimoza cu costumul de baie din discursul precis de mai sus sau de mai jos se uita la tinarul de linga mine si cauta motive sa-l agate.

*

Paper Note Concord. Am un “bloc notes” – pe care scriu acum – care e foarte auto-referential, pe coperta. Pe el scrie (tautologie pura!), in trei limbi: Paper Note Concord (titlu), perforated sheets (supratitlu), apoi text (tot in trei limbi, turca, engleza si franceza): Wirebind Note Pad, strong-back for easier writting (asa e), uv-varnished protective cover, extra smooth paper. Si mai jos: 100 sheets, squaded (sic!), 148x210 mm.

*

In jurul Copsei Mici, pe zeci de kilometri, acoperisurile sint negre. Gardurile sint negre. Numai cele proaspat puse (adica de cind s-a inchis fabrica poluatoare, care arunca in aer zeci de tone de praf negru si fin, probabil negru de fum...) se detaseaza, aproape curate. Ca si cum n-ar fi tot de acolo, ci dintr-un alt timp, din viitor. Si pamintul, in jurul Copsei Mici, pare mai negru. Un cernoziom de cea mai buna calitate, de intilnit doar la cimpie – asa invatam la geografie cindva. E negrul de fum un bun ingrasamint sau e solul atit de poluat incit o mie de ani de aici incolo o sa rodeasca niste micute calimari de cerneala neagra?

Ne-au recoltat din Drumul Taberii, din statia de autobuz. Doamnele sus-amintite, cam suspicioase de fel, nu au vrut sa urce - eu insa eram curioasa de moarte, ce se poate intimpla intr-o limuzina unde eram poftite de o domnisoara si un domn. Am urcat, pina la urma, toate trei - si inca doi tineri care au coborit repede; nu erau interesati si, oricum...

Fireste, in limuzina, ne-au vorbit despre faptul ca asta e o noua forma de campanie electorala, ca Aurelian Pavelescu nu are acces la mass media (probabil, n-am mai vazut un televizor de 10 zile), ca in tara asta s-a furat mult (stiu si eu, de aia vreau sa emigrez...). Am stat aproape impasibila, pina la capat. Poate ca le-am parut ostila, dar eu nu faceam decit sa ma gindesc la ce spun ei - fara ostilitate. Acum, e inutil sa va spun ca eu am votat cu Ciuhandu, la ultimele alegeri. Am votat asa pentru ca mi se parea ca e singurul care, desi nu are sanse, totusi merita. Si m-am gindit: daca o parte din cei care nu-i voiau pe nici unul din cei doi vor vota cu altcineva, si nu ii vor da doar un vot negativ celui pe care-l detesta mai putin dintre cei doi, atunci am mai putea avea o sansa.

Am stat impasibila, dar am ascultat. Si, pe masura ce oamenii aia vorbeau (ca PNTCD e partid istoric, ca se poate, ca nu e chiar totul pierdut) - femeile se dezmortisera si ele, una era mai revoltata, cealalta vorbea foarte frumos, asa, ca o profesoara sau invatatoare plina de bun simt - imi dadeam seama ca e inutil. Totul e inutil. Iluzia participarii la guvernare prin vot... Senzatia ca se va schimba ceva... Schimbarea... Toate lucrurile astea sint asa de departe de realitate... Totul pe fundalul unui filmulet care rula pe un monitor mic - despre Aurelian Pavelescu si alegeri.

Totusi, din pacate, la locale nu am sa votez. Voi fi in Cluj, la festivalul de film, iar nerezidentii nu vor putea vota pentru locale in afara localitatii. Stiti voi mai bine.

Iar asta va fi primul festival de film cu competitie, desfasurat in Romania dupa toamna trecuta, de la care nu am sa va scriu.

Se apropie Tiff si se pare ca filmul Boogie al lui Radu Muntean va fi prezent in competitie. Asteptam sa vedem ce ne mai propun organizatorii, pe o piata a festivalurilor de film care tinde sa se ascuta (a se citi, stabilizeze). Daca pe unul din colaboratorii (straini ai) festivalului am avut ocazia sa-l cunosc in aprilie la Bucuresti, in interiorul seminariilor NexT, echipa din Romania nu o cunosc – si, sa fiu sincera, nici la festival nu am ajuns pina acum. Si nu pentru ca nu as fi dorit. Nu. Dar un festival atit de dens, care nu se desfasoara in Bucuresti si care mai are si taxa de intrare poate ajunge la pretul unei excursii de o saptamina in strainatate. Si, cum nu am bani pentru o astfel de excursie, nu am avut nici cum sa ajung la festival vreodata (se intelege ca prefer festivalul, nu?). Anywayz: sper sa gasesc cit de repede, dupa festival, filmele pe internet, de descarcat gratis. Daca de scris nu am sa pot.

Intr-o perioada in care neorealismul italian inca mai scotea filme cu accente sociale, romanii faceau filme care, privite cu sonorul inchis, ar fi putut semana: blocuri noi, spatii virgine in mijlocul orasului, oamenii imbracati aproape la fel ca in occident, adica saracacios si in culori care, in alb negru, par sterse. Dar mesajul, constructia filmului sufera de consistenta. A fost prietenul meu, desi are o poveste interesanta, este prea rigid jucat. Cele doua personaje principale masculine ale povestii duble (jucate de actorii citati mai sus) locuiesc in acelasi bloc. S-au facut multe filme, in anii aceia, despre exodul de la tara la oras, de la casa la bloc. Despre relatiile care se stabilesc intre oamenii care sint nevoiti sa traiasca impreuna, dupa orinduirile socialiste. Tot asa e si Serenada pentru etajul XII, doar ca putin mai hazliu.

Problema filmelor astora este, insa, ca incearca sa cuprinda prea mult: latura socio-economica, relatii de familie-probleme de familie (divorturi, parinti si copii); relatii de dragoste complicate, dar nu furtunoase, cazute in derizoriu; eroism, razboaie, traume; latura profesionala (medicina, cercetarea); juraminte pionieresti - toate intr-un singur film. Si spre final, tot mai multe fraze din acelea: Fiecare avem ceva de uitat... Ei au murit atunci, pentru ca toate cite sint sa fie...

Si tot asa. Chestia e ca, in ultimele citeva luni, au fost mai multe filme facute in acei ani; unul chiar in aceeasi cheie, cu blocuri neterminate si santier si tineri care se jucau de-a mama si de-a tata si isi imparteau spatiile dintr-o ipotetica viitoare casa (apartament, casa era tabu in alegerea locatiilor pentru filme). Nu-i mai tin minte numele - si de altfel nici povestea, din cauza prea marii incarcaturi narative, incarcatura prost distribuita. Lipsa scenaristilor profesionisti facea ca filmele din acea perioada sa fie cumva, mai rigide, oricit de bune ar fi fost replicile - din cauza lipsei lor de ponderare (chestia aia pe care americanii o stapinesc atit de bine, cind intr-un singur cuvint ascund o intreaga situatie, pe care dupa aia nu mai au nevoie sa o descrie sau sa o trateze descriptiv si pe larg).

Oricum, laudabila initiativa Pro Cinema de a da din filmele vechi, asa cum in ultimii ani ne-a tot dat B1Tv. Nu de alta, dar se mai strecoara printre ele si filme despre o epoca demult apusa, despre care nu stiu mai nimic. Anii '60 din Romania.

Later edit: Genericul de final - o surpriza: Dumitru Carabat scenariul si Andrei Blaier regia.

Dar ele nu sint ca festivalurile. Festivalurile de film, teatru si muzica – si in special cele care nu sint fancy, nu sint de “fite” si, mai ales, sint cu intrarea libera – sint evenimente importante atit pentru comunitate (ginditi-va cite energii se mobilizeaza in timpul unui festival si cum un oras poate ajunge sa se defineasca printr-un festival), cit si pentru spectatori.

NeXt este unul dintre aceste festivaluri. Din fericire, acum nu mai sint atit de putine ca acum trei ani, de exemplu. Anul trecut au debutat NeXt si B-Est. M-am dus la ambele. Mi-au placut ambele. Le-am asteptat editia a doua la amindoua. Acum NeXt are un mic avantaj fata de B-Est: intrarea libera si faptul ca a beneficiat de asa o mediatizare. B-Est, insa, mi l-a adus anul trecut pe Nikita Mihalkov, iar asta nu am sa uit niciodata...

Dar NeXt are si puncte slabe. Asa cum se spune, din cind in cind, despre cite unele lucruri, NeXt a cazut victima propriei sale faime. Neluind in seama semnalele de anul trecut, cind, la prima editie, era deja un festival cunoscut si dorit si unde lumea doritoare de filme gratis s-a ingramadit efectiv, NeXt a ramas in sala – mica, desi cochet-albastra – a Cinematecii Romane. Iar astazi am asistat la scene destul de neplacute la usa, unde oamenii isi jurau ca nu vor mai veni miine (ramine de vazut cit de parolisti sint) – ca, daca nu si-ar fi lasat lucrurile pe scaune, nici nu ar mai fi vrut sa mai intre. Si tot asa. Bine, cei care au facut scandal in fata usii sint putini, majoritatea au strins din dinti sau doar le-au povestit la telefon prietenilor ce omor e la NeXt si i-au sfatuit sa stea acasa, sa nu se mai oboseasca, adica. Pentru cine nu stie situatia, dupa fiecare slot de filme, oamenii sint scosi afara, pentru aerisirea salii, iar unii isi pierd realmente locurile pe care statusera pina atunci. Privita, operatiunea, ca un joc, ea e un fel de democratizare. Stergerea datelor anterioare, ridicarea avantajelor unora si repornirea jocului with a fresh start. O rearanjare a pieselor pe tabla dupa fiecare miscare.

*

Pe de alta parte, s-a stabilit si programul B-Est. Abia astept sa vad o parte dintre filme. Pentru ca tot de B-Est se leaga una dintre cele mai importante descoperiri – pe care am facut-o zilele astea. Legata de valoarea unui film. E posibil sa fie o prostie; e posibil sa fie o chestie pe care o stie toata lumea. Dar uite ca mie mi-a trecut prin cap abia acum. Si anume: Valoarea unui film sta in capacitatea lui de a ramine in memoria spectatorului. Poate pentru ca eu nu tin minte (aproape) nimic, asta mi se pare vital. Am realizat azi, in timp ce ma uitam la slotul de filme din selectia FutureShorts (futureshorts.com), la filmul Easy Money, ca, desi din toata ziua de proiectie mi-au placut, sentimental, asa, Der Blaue Affe, Polska Road Movie si Frozen Souls, totusi, Easy Money este mai probabil sa-mi ramina in minte pina la NexT de anul viitor. Asa cum de anul trecut nu-mi amintesc decit vag un film cu aer retro, despre un tip straniu, cu caciula si o poveste de dragoste intr-un hotel-spa. Asa cum de la B-Est mi-au ramas in minte doar Mihalkov si Suely in the Sky (O Ceu de Suely, Karim Ainouz). Asa cum de la Dakino, din fiecare an, tin minte doar cite un film, si nu intotdeauna pe cel mai bun stricto sensu. Dar memoria nu e, din pacate, singurul criteriu dupa care poti judeca un film. Asa ca mai bine mergeti si le vedeti pe toate.

Asta pentru ca Maria are 9 ani, iar filmele pe care le-am vazut ieri, majoritatea au fost despre sex. Dar nu neaparat despre sexul acela cuminte, sub paturi.

Asa ca Maria a conchis, la pauza, ca NEXT este un festival sexoman.

Dar sa incep cu inceputul. Mai intii, grupajul de filme ale lui Cristian Nemescu si Andrei Toncu. Se plictisea la prezentare, m-a intrebat cu nonsalanta ce e cu aerul ala de inmormintare. Ca sa o fac curioasa (ii plac aspectele morbide ale lucrurilor), i-am povestit ca nenii aia doi despre care se vorbeste au murit. Ca asta era spilul, cum ar veni. I-am povestit putin si despre imprejurari (cit ma pricep si eu sa povestesc dintr-astea...). Apoi au inceput filmele. Kitschitoarele. Ma rog, nu era cine stie ce sex, dar era hazliu; asta pina la partea cu gaina. Pentru ca Maria incearca sa fie vegetariana, din respect pentru animale. Nu prea i-a placut ca gaina urma sa moara - si nici inima de bou din mijlocul ritualului. Apoi a fost Mihai si Cristina. Am avut ceva dificultati in a-i explica ce anume face "Mihai" acolo. Pina la urma s-a prins. Apoi, Poveste la scara C. Cel mai mult a distrat-o cum tantile alea tricotau in timp ce faceau aaahh, iubitule! la telefon. Deh, linia erotica... La Marilena de la P7 gama discutiilor a fost mai variata, Maria mi-a explicat ca n-ar fi omorit-o pe Marilena (daca era ea regizorul, de fapt, a precizat, scenaristul...), pentru ca e un personaj plin de profunzime si, citez, are un anumit dramatism. Maria are noua ani.

Apoi au fost filmele din Festival Cities. Dintre ele, nu a mai rezistat decit la Juni, mi-a explicat la mijlocul filmului ca e cu doua fire narative (erau trei, dar totusi...). I-a placut conflictul dintre cele doua fete, i s-a parut interesant.

Iar cind, acum citeva saptamini, s-a transferat firma de cablu (preluare bla bla, trei saptamini fara cablu), femeile migrau prin alte sate, dupa televizoare date pe Acasa. Se sunau. Isi povesteau ce au mai pierdut din "tiganii mei", cum se spune acum in popor [imi incep tiganii, cam asta e semnalul cu care ti se arata ca timpul care ti-a fost acordat pentru conversatie a expirat] . Isi faceau drum, a doua zi, la reluare, pe la orice prietena din orice alt sat – sau pe la femeile din sat care aveau digit v, boom tv, focussat sau orice alta furculita infipta in curul televizorului si care sa duc aspre Acasa tv.

Asa s-a intimplat si in casa unde trag cind merg in sat. Fata (proaspat maritata) a familiei s-a dus, seara de seara, cite 15 km, pe coclauri, la socri, sa se uite la serial.

Si, pentru ca observatia participativa este o buna metoda de a intelege ce vor oamenii de la televiziune, ieri am stat si eu pe linga ei cind s-au uitat.

Intr-o prima instanta, nu am putut face altceva decit sa ma mir de scenariu. Nu e rau, trebuie sa recunosc, iar ce citisem in TV Mania, cum ca s-ar putea ca formatul/serialul sa participe la tirgul de formate si emisiuni de la Cannes (in scopul, evident, al vinderii lui pe alte piete) nu mi s-a parut deloc rau.

M-a enervat, totusi, recircularea unor aspecte. Muzica fiind primul aspect. In scenele oarecum dramatice ale incendierii de catre membrii satrei a propriei satre, am auzit chiar muzica din filmul Satra. Ala, da. Nu stiu daca sa ma bucur sau nu. Fireste, sint convinsa ca filmului lui Lotreanu i-au fost platite ceva drepturi de autor. Dar eu as fi vrut ca muzica aia sa-mi ramina legata in minte de Satra, nu de o telenovela. Nu ma deranjeaza prelucrarile moderne dupa muzica tiganeasca ; ele sint firesti. Dar sugestia fina a unui film de calitate inserata intr-o telenovela, oricit de reusita ar fi ea… hmmm.

Oricum, ce ma bucura tare este lipsa manelelor in aceasta telenovela. Cel putin, din cite am putut eu observa. Combinatia ar fi fost extrem de suparatoare.

Am inceput cu cele pozitive; e, pina la urma, o intiativa careia trebuie sa-i acordam putin credit, macar pentru ca nu-si propune sa fie telenovela. Macar nu e Anticamera. Nu are aer de Anticamera si nici de telnovela sau de alt serial basinos de la TV.

Dar nici nu e ce si cum ma asteptam eu sa fie. Nu are acel ceva ca sa vreau neaparat sa ma uit si saptamina viitoare. Poate e prea previzibil ce se va intimpla: mixajul corect de intimplari, probabil o internare pentru supradoza, anchete la politie, nu conteaza cine va fi investigat, personajele nu sint destul de puternice incit sa ma intereseze cine si ce pateste. Nici la intrebarile celorlalti prieteni de-ai mei, mai mult sau mai putin din bransa, so to speak, nu am stiut ce sa raspund. E un cocktail de idei. M-am hotarit sa fac o lista.

Mi-a placut imaginea. Mi-a placut ca lipsea product placement-ul (Yamaha se pune?).

Nu mi-a placut sunetul – practic, e cind absent, cind puternic indicial, iar sunetul ca semn al actiunii care urmeaza e o reteta invechita si mult anti-dogme.

Mi-a placut montajul. Mi-a placut culoarea, folosirea obiectivelor camerei de filmat, cadrajul, miscarile camerei.

Nu mi-a placut cantitatea de FATA!, aproape artificiala in abundenta ei.

Nu mi-au placut personajele negative: sint prea sarjate si, prin asta, nenaturale.

Nu mi-au placut replicile dure – dar nu pentru ca as fi eu o incuiata, ci pentru ca era, din nou, prea putin fata de realitate si prea mult fata de conventiile televiziunii cu fard.

Undeva, intre extreme – realitatea cruda si conventiile televiziunii (realitatea mediata) se afla 17. Si nu e de ajuns. Inca.

Tot ce pot spune este ca "restul e placere". Nu am mai vazut un asemenea film romanesc, poate chiar film in genere, de foooarte mult timp. Posibil chiar de la "B.D. in actiune" incoace...

Recomand vizionarea la cinema. Experienta.....unica!

Enjoy, people!

sau Elegie pentru riul fara pietre

Pe linga calea ferata, intre sinaia si breaza, curge un riu.

cind pe stinga, cind pe dreapta.

cindva, riul asta era tare frumos, marginit, cel putin pe o parte, mereu, de niste falii inclinate de pietre ca niste dale.

tot cindva, treceam pe acolo cu trenul si ma intrebam de cite mii de ani stau pietrele alea acolo

ieri am trecut cu trenul de dimineata...

pietrele nu mai mai erau decit in unele, putine zone

se dezvoltasera firme de constructii care exploatau fara mila pietrele si faceau din ele dale

de pavat curtea sau placat constructiile

pe linga drum, in multe curti am vazut mormane de pietre, sortate pentru vinzare

riul parea mutilat, asa, fara malurile ancestrale

Pro TV vorbeste despre initiativa unicat a lui Ioan Mircea Pascu in Parlamentul European. Eu am avut in primul rind un soc, cum de s-a ajuns a se discuta despre un film ca despre o realitate, cum de IMP a cerut ca filmul California Dreaming sa nu reprezinte Romania si sa nu intre intr-un anumit festival de film. Pro TV nu a numit festivalul, dar eu am ramas sa rumeg la problema asta.

Adevarurile probabile din filmul asta e posibil sa supere pe multi. Din fericire, marii smecheri la care se refera anume filmul asta, mafiotii, afaceristii locali, baronii, nu se uita la filme, fiind prea ocupati cu furatul a tot ce se poate fura. Din nefericire, cind cineva le atrage atentia asupra filmului si se uita, se vad atit de repede pe ei insisi, incit uita ca e o opera de arta, un film si, tematori ca si ceilalti ii vad la fel de clar cum se vad ei insisi in film, incep sa ceara interzicerea filmului.

Mi-e teama de aceasta viziune vinovata, care ar putea trada si o cirdasie cu vinovatii de lucruri similare care SE INTIMPLA ZILNIC DE 18 ANI IN TARA MEA. Mi-e teama ca ea ar insemna ca orice act artistic cu o viziune critica asupra societatii ar putea fi interzis si taxat drept “politic”. Mi-e teama si ca, privita prin prisma teoriilor conspiratiei, moartea regizorului si a sunetistului (intimplator aflat in aceeasi masina) ar putea fi vazuta ca nefiind intimplatoare, ci rezultatul unei gindiri similare celei a lui Ioan Mircea Pascu, doar ca transpusa intr-o alta initiativa. Si nu mi-e teama deloc ca initiativa parlamentarului va atrage atentia unor oameni care n-au timp de filme, ca la noi, ci de legi - asupra filmului in cauza. Chiar sper sa il vada, cuprinsi de curiozitate, si sa inteleaga realitatea romaneasca. Apoi aproape ca nu va mai conta daca or sa-l retraga din competitii sau chiar distruga. Puterea artei nu e doar estetica, adesea ea are rol critic asupra societatii si reglator de mentalitati. Ioan Mircea Pascu probabil nu intelege aceste lucru, avind in vedere formatia sa de militar. Dar cred ca atitudinea condescendenta pe care o sa o aiba colegii lui fata de el, pe holuri si prin complicatele cladiri ale PE, sa ii dea de gindit. Si chiar, cine l-a votat pentru PE? Ca eu sigur nu.

la teve, ma retin profesionistii. E unu', istodor, care vorbeste despre une histoire de famille, si care e atiiiiit de straniu, incit n-am aer. E inchis, e refractar, e "autist", cum spune Eugenia Voda. Isi cauta parintii naturali, dar numai ca sa bea cu ei o bere, sa manince o friptura, un gratar (in aceasta formula, a repetat inca o tura). Nu are rezerve de iertare pentru ei, nici de iubire, nici de ura. Nu-l intereseaza decit "povestea" (cu un adagio dragut, poate iese o carte). Eugenia Voda, cu un spirit ludic fantastic, ii propune un joc: ce-ar fi sa se gindeasca, putin, cum ar fi daca, aflind de la televizor despre el ca e un om realizat si avind nevoie de ceva, l-ar cauta familia lui naturala. Istodor, cu aceeasi raceala moale, astenica aproape, a raspuns ceva cu suta de euro (o fraza complet twisted, pacat ca n-am retinut-o...).

Bref, omul asta, cind a aflat de la parintii lui ca n-ar fi copilul lor, si-a tirit tatal la testul ADN (stiam eu ca jurnalismul are un impact profund distrugator asupra simtului realitatii si al bunului simt... ca si asupra logicii, dar chiar asa?!), apoi a inceput sa investigheze, sa-si ia la cunostinta trecutul lui si, pentru ca nu-i ajungea trecutul lui, s-a bagat si in acela al parintilor... investigind lucruri intime, birfele vecinilor si tot asa. Si dupa aia a scris o carte (n-am prins emisiunea de la inceput, dar cred ca mama care l-a crescut a murit inainte de carte, altfel murea din cauze de carte...). Frumos, nu? [Amu' ma duc pe gugal sa vad cine e Istodor, imi suna cumva cunoscut, cartea pe care o tot flutura E. V. parea a fi din colectia negru cu rosu si cu alb in care a aparut si mindruta si turcescu].

Doar ca, la sfirsit, se salveaza, in fama mea, vorbind despre proiectul lui cu institutul de povesti (povestile despre dragoste, militarie... lucruri care se vor sterge) din Romania. Da, cred ca asta il intereseaza, dar mai cred ca acest plus de memorie (la care el n-a avut acces in copilaria mica, atunci cind i-a fost ascunsa povestea fundamentala, a infierii lui) pentru Istodor inseamna salvarea individuala.

"Eu nu m-am nascut sa schimb lumea, dar macar s-o ascult."

Si, la un moment dat, ma apropiu de un grup. Flirtul meu zice in gura mare (toate privirile pe mine, eu eram in picioare, ei stateau pe jos, eram la Domo): ?Auzi, ......, tu ai facut vreun d-asta... vreun 4-3-2? Io, ce sa zic? Incintata, m-am inrosit - m-am gindit, oare de unde stiu astia ca eu am si ambitii de lung metraj?! Mi se parea asa, ca un compliment fantastic, ca se gindeau ca as putea face un film bun, asa... Am raspuns, topita toata: nu, dar planuiesc sa fac unul in curind! Sper chiar anul asta...

V-ati prins, nu? In sitcom writing se cheama cross-talking, adica, pe romaneste, vorbim impreuna si ne-ntelegem separat.

Cred ca, cel putin in anumite cercuri, a face avort ar putea sa fie eufemizat prin "4-3-2". In discursul cotidian. E mai... aseptic.

Nimic nu s-a schimbat. Din anul de gratie 1876 sau cam pe acolo, pina acum, discursul politic a suferit foarte mici modificari. De forma, majoritatea. Au intrat cuvinte noi in uz, sint folosite in discursuri - dar combinatiile semantice (asa-numitele sintagme) au ramas la fel de sarace in continut.

Totusi, citeva idei sint de rumegat:

a/ sa n-avem si noi falitii nostri?

b/ ce-are-a face Europa? Daca noi nu ne bagam in treaba ei, ea de ce se baga in treaba noastra? Ce ne tot amenintati cu Europa, stimabililor?

c/progresul fara conservatiune care va sa zica nu se poate

d/ Romania sa fie bine si tot romanul sa prospere

As propune ca O scrisoare pierduta, in volum editie aniversara, sa fie singura carte pe care sa se jure, la investitura in orice functie publica: deputati, senatori, presedinti si toti cei care jura. Si pentru ceilalti, sa fie materie de concurs - cind dau concurs pe post.

Orice alta carte e inutila pentru ce urmeaza ei sa faca.

Asadar, a trecut inca o editie de CineMAiubit. Oameni foarte multi, la proiectiile din concurs (de pe la 5-6 seara se statea si pe scara, cel putin la balcon). Tineri si nu numai. Juriu dedicat, care nu (prea) a lipsit din sala. Filme multe, unele bune, altele asa si-asa, filme straine, programe paralele. Premii multe, perle de postat pe bloguri si mai multe.

De exemplu, la "Safety in Rubber", o mostra de exhibitionism indelung aplaudata, unul dintre tovarasii mei de suferinta (a se citi, ris monstruos) de la balcon a spus, in timp ce personajul principal-actor-regizor-scenarist-director de imagine isi umfla partenera de film, o femeie gonflabila: in timp ce o umfla, are de fapt loc preludiul...

Alte filme: Radu + Ana, o pilula haioasa despre ghinion si potrivire (in final); "Sinopsis docudrama", o privire destul de lucida la conditia cineastului, fie el regizor sau scenarist. Interior scara de bloc, scenariu atit de realist incit nu stiam daca sa pling sau sa pling.

Si inca multe altele. Dar e 03.46 si cred ca ma duc la culcare.

Urmeaza episodul 3. (to be continued, for Romanian illiterate)

Cind am vazut prima oara filmul, nu am vazut si retinut decit nudurile. Apoi, la a treia-patra vizionare, n-am vazut decit povestea fantastica despre tablou si legaturile lui cu fantasmele personajului principal.

Azi, insa, am revazut absurdul cirdurilor de corpuri goale, saturarea cu o carne aparent de-sexualizata a unui film ca o marturie a propriilor fantasme. Regizorul a tras dupa el, in film un imaginar incarcat, dens, plin de lucruri greu de explicat. Aproape onirice. Imaginile aproape dureroase - miinile insingerate de bucati de sticla violatoare, sticla ochelarilor, un geam spart pe care se preseaza o incheietura de mina -, imagini socante, gratuite, violenta vizuala, verbala si de comportament, sexualizarea unor actiuni banale, precum analizarea cu raze X la plamini, smulgerea gratuita a hainelor, scene de sex intre ruine, copii care recita din Baudelaire poezii cu accente grotesti... toate astea si inca multe altele alcatuiesc filmul asta fantastic, greu de suportat, metaforic pina la dadaism (pe alocuri, cu precizarea ca, fiind film, nu poate fi vorba de spontaneitate), impins pina la limitele absurdului.

Il felicit pentru premiul castigat, dar mai ales il felicit pentru ca a reusit sa faca primul film care se petrece in Romania comunista si care nu este DESPRE Romania comunista. Epoca "de aur" este un element de scenografie, o motivatie, insa nu este un leitmotiv. Un pariu foarte greu de castigat, pentru ca stim cu totii cat de ahtiati sunt strainii dupa mostre de trairi la care ei n-au avut acces niciodata.

Filmul este extrem de dur, iar spectatorul devine un martor neputincios al intregii povesti. Senzatia este creata din doua perspective diferite. In primul rand cadrele compuse in asa fel incat sunt, in cea mai mare parte a lor, subiective. Fugim impreuna cu Otilia prin intunericul orasului. Stam la masa cu Andrei, Otilia si invitatii. Suntem in camera de hotel impreuna cu Otilia si Gabitza. Compozitia cadrului este aparent neglijenta, insa intotdeauna perfect justificabila daca il tratezi ca subiectiv. In al doilea rand, absenta oricarui moment de indoiala. Nu ni se da de gandit in privinta avortului. El este o alegere facuta deja. Ne este dat doar sa privim consecintele.

Mungiu se incadreaza si el in tendinta generatiei tinere de regizori romani (Mungiu, Nemescu, Mitulescu, chiar si Cristi Puiu) care prefera secventele foarte lungi, trase dintr-un singur cadru. Pana acum n-au fost indeajuns de multe filme incat se ne plicitisim si, intr-un fel sau altul, regizorii au reusit sa justifice foarte bine secventele de un cadru. Sper sa le iasa si de acum incolo... sau sa schimbe ceva atunci cand va fi cazul.

Excelenta prestatia Anamariei Marinca. Subtila, adevarata. In general actorii din film nu joaca romaneste. Nu stiu ce le-a zis Mungiu, insa este un film in care ii crezi pe toti. Vlad Ivanov reuseste si el un rol excelent, de monstru rece si calculat. Insa Anamaria Marinca ramane o revelatie, avand cea mai grea partitura dintre toti. O duce cu multa energie, insa nu prea multa, pana la capat! Inca un film romanesc care trebuie neaparat vazut!

palinca o putem exporta, de ce nu si caterinca? bai, caterinca e sport national. daca nu faci fata si nu o dai la intors, nu esti jmecher, si daca nu esti jmecher, nu existi(sau esti ardelean). din fericire suntem niste haiosi. de ce? vine si ne zice dl dan puric: in timp ce polonia, ungaria, cehia si acelelalte tari din blocul de est aveau organizatii secrete anticomuniste, romanii ce faceau? bancuri. povestea dansul la un moment dat de un documentar facut pe tema asta unde se arata ce misculatii facea fiecare popor, doar-doar o scapa de jug. despre romani atat au aratat - o animatie a unui banc. pai si in 50 de ani in care n-ai facut decat caterinca, cum sa nu fi campion?

astept cu nerabdare un film haios facut de generatia noua. fara morti, spitale, avorturi, impuscaturi, plansete si tristeti.

o comedie cum ar veni. spumanta ca un murflatar bun.