Dat fiind nutrienţii minerali conţinuţi de solul marţian, viaţa a fost posibilă şi în trecut şi va fi posibilă şi în viitor, după cum a subliniat Samuel Kounaves. Solul conţine magneziu, potasiu, sodiu şi clorură de sodiu. Aciditatea acestuia este mai ridicată, prezentând un pH de 8-9, dar nu într-atât încât să afecteze creşterea plantelor.

„Solul de pe Marte este de acelaşi tip cu acela care se găseşte pe ogorul dumneavoastră şi în care puteţi planta sparanghel fără probleme", a susţinut Kounaves într-o conferinţă de presă. Asta este chiar o veste bună, mai ales de când studiile au demonstrat că sparanghelul scade colesterolul până la limitele normale! Aşadar, viitorii colonişti marţieni vor duce o viaţă sănătoasă.

Albă ca Zăpada

Rezultatele preliminare ale analizei solului demonstrează că "apa în stare lichidă a fost prezentă pe solul marţian la un anumit moment în istoria sa şi ar putea fi în prezent sub scoarţa marţiană". De altfel,­ era un lucru bănuit dintotdeauna şi ştiut cu certitudine de când Phoenix a excavat, la 15 iunie, un şanţ în solul arctic de pe Marte.

Opt bucăţele dintr-un material strălucitor au fost identificate de către cercetătorii de la NASA ca fiind gheaţă, când au observat, patru zile mai târziu, că fragmentele s-au evaporat.

"Bucăţile de material au dispărut complet pe parcursul a câtorva zile, dovadă perfectă că este vorba de gheaţă. Iniţial, unii au crezut că putea fi sare, însă aceasta nu ar fi trecut prin procesul de sublimare", a declarat dr. Peter H. Smith de la Universitatea din Arizona, coordonatorul-şef al misiunii.

Teoria este susţinută şi de o altă săpătură, în care braţul robotizat al sondei Phoenix­ s-a ciocnit de o suprafaţă dură, despre care se credea că ar fi un strat de gheaţă, care nu a putut fi străpunsă nici după trei încercări.

Noul şanţ a fost numit sugestiv "Albă ca Zăpada 2", iar suprafaţa dură pe care o adăposteşte se află la acelaşi nivel, sub solul marţian, cu fragmentele albe găsite anterior. Cercetătorii NASA plănuiesc acum să străpungă această suprafaţă cu un burghiu aflat în dotarea sondei, pentru a obţine câteva mostre.

Phoenix a ajuns pe Marte pe 25 mai, găsirea dovezilor că există gheaţă pe Planeta Roşie fiind cel mai important obiectiv, după ce, în 2002, măsurătorile realizate de sonda Odyssey au sugerat că solul din regiunea arctică marţiană ascunde, la doar câţiva centimetri dedesubt, cantităţi masive de apă în stare solidă.

Clima marţiană este în prezent prea rece pentru a permite prezenţa apei în formă lichidă, însă, în trecut, dacă axa planetei s-ar fi înclinat ocazional, regiunile polare ar fi putut înregistra temperaturi de peste zero grade Celsius.

Vântul solar interacţionează direct cu ionosfera marţiană, din această cauză atmosfera fiind mai rarefiată decât în mod normal. Presiunea atmosferică la suprafaţă are o valoare de doar 0,7-0,9 kPa, în comparaţie cu cea a Pământului, de 101.3 kPa.

Compoziţia atmosferei este de 95% dioxid de carbon, 3% nitrogen, 1,6% argon, conţinând urme de oxigen şi apă. Viaţa la suprafaţa planetei ar fi posibilă doar în condiţii amenajate, iar ingredientul esenţial este apa.

Oamenii de ştiinţă cred că zona în care se află acum sonda Phoenix ar fi putut fi, cândva, un mediu capabil să susţină forme de viaţă, iar acestea ar fi putut să-şi continue existenţa dacă s-ar fi adăpostit în subsol atunci când planeta şi-a pierdut magnetosfera. Este posibil să se fi întâmplat aşa.

Viaţă subterană

Scanerele de pe Mars Odyssey au descoperit un complex de şapte peşteri, ale căror intrări au fost fotografiate în detaliu.

Ele se află în zona vulcanică "Arsia Mons" şi ar putea fi, conform specialiştilor de la NASA, singurele adăposturi naturale care ar putea proteja dezvoltarea unor forme de viaţă primitive şi ar putea adăposti apă în formă lichidă.

Cu deschizături verticale, având adâncimi de la 80 de metri la 130 de metri, cele şapte peşteri sunt ferite de particulele de energie care bombardează suprafaţa planetei, de radiaţiile ultraviolete, variaţiile bruşte de temperatură de la 20oC la –140oC, păstrând condiţii constante pentru un habitat subteran.

Marte are cele mai puternice furtuni de nisip din sistemul solar, care se stârnesc, cu predilecţie, când planeta este în poziţia cea mai apropiată de Soare, crescând temperatura la sol.

Trecutul lui Marte, descifrat în particulele de gheaţă

Existenţa metanului indică faptul că pe planetă a existat şi există o sursă de viaţă bazată pe carbon. Sursa generatoare de metan ar putea fi, conform cercetătorilor de la NASA, microorganisme, ca metanogenele. Cert este că poveştile cu marţieni care au existat întotdeauna în folclorul popoarelor pot avea un sâmbure de adevăr.

Oamenii de ştiinţă sunt încrezători că vor afla trecutul Planetei Roşii studiind particulele de gheaţă. Dacă gheaţa conţine impurităţi, acest lucru poate oferi informaţii despre trecutul climatic. Marte s-a format, ca şi Pământul, în urmă cu 4,6 miliarde de ani.

Este posibil ca ea să fi trecut şi printr-o perioadă umedă, propice unei vieţi diversificate la nivelul solului. Alţi doi roboţi americani, Opportunity şi Spirit, care explorează suprafaţa lui Marte la ecuator, au descoperit indicii ale prezenţei apei în trecutul planetei.

Anotimpurile marţiene

Marte are anotimpuri care se aseamănă celor de pe Pământ, însă sunt de două ori mai lungi, iar distanţa mai mare faţă de Soare face ca anul marţian să fie de aproape două ori mai mare ca al planetei noastre, iar ziua marţiană durează cu o jumătate de oră mai mult decât ziua terestră.

În lunile de iarnă, când polii sunt permanent în umbră, suprafaţa îngheaţă, iar 25-30% din întreaga atmosferă se condensează în bucăţi groase de gheaţă din CO2. Totuşi, geografia planetei arată că a avut o activitate tectonică, vulcanică, iar oceanele acopereau o mare parte din planetă, polii fiind acoperiţi cu gheaţă, ca Terra.

În 1840, după 10 ani de studiu, Mädler desena prima hartă a planetei. Un crater mic, numit "Airy-0", localizat în "Sinus Meridiani", a reprezentat punctul prin care trece meridianul de 0.0° longitudine. Suprafaţa planetei prezintă câmpii plane, acoperite cu praf şi nisip bogat în oxid de fier roşiatic, considerate "continente", cărora li s-au dat nume ca "Arabia Terra" sau "Amazonis Planitia".

„Şesurile", considerate "mări", poartă denumiri ca "Mare Erythraeum", "Mare Sirenum" şi "Aurorae Sinus". Scutul vulcanic este format din mai mulţi vulcani, dintre care "Olympus Mons" (Muntele Olimpus), este cel mai înalt munte cunoscut din sistemul solar. Are 25 km înălţime şi o bază de 600 km în diametru.

În aceeaşi regiune se află alţi trei vulcani, "Arsia Mons" (17 km înălţime), "Pavonis Mons" (14 km înălţime) şi "Ascraeus Mons" (18 km înălţime), şi cel mai mare canion, "Valles Marineris", lung de 4.000 km şi adânc de 7 km. Pe Marte sunt şi numeroase cratere de impact. Cel mai mare crater de pe Marte este "Hellas Planitia", care are 2.000 km în diametru şi 6 km adâncime.

Sfinxul fotografiat de Viking

Conform studiilor cu tehnologie ultramodernă, la "faţa locului" s-a aflat că înfăţişarea roşiatică a planetei se datorează oxidului de fier de la suprafaţă. Este uimitor cum, încă din antichitate, astrologii ştiau că Marte era asociată cu fierul, astfel guvernând sistemul sanguin.

În plus, astrologii considerau că Planeta Roşie guvernează capul şi faţa (!!). Să fi ştiut astrologii despre figura Sfinxului de pe Marte, fotografiat de sonda Viking în 1976? De ce nu, din moment ce din mitologia antică ne parvin povestiri despre o civilizaţie misterioasă, venită de pe altă planetă, Nibiru, care construise pe Marte un avanpost.

Survolând sectorul "Cydonia", o întinsă suprafaţă plană din emisfera nordică, sonda Viking a fotografiat o suprafaţă asemănătoare cu un chip uman, foarte bine conturată, ce părea să scruteze spaţiul, având o lacrimă pe obrazul stâng. Conturul oval avea doi ochi, nas, gură, bărbie, frunte şi un păr care încadra faţa, ca în picturile egiptene.

Cercetătorii de la NASA au negat existenţa unui asemenea chip, spunând că era vorba de un joc de lumini şi umbre, aparatura fotografică a sondei spaţiale nefiind foarte performantă. Imaginile surprinse în 1998 de Mars Global Surveyor, sub o lumină diferită şi cu o rezoluţie mult mai bună, arătau un Sfinx care îşi pierdea conturul precis, deşi, prelucrate cu profesionism, chipul aducea mult mai bine cu Sfinxul egiptean.

Însă fotografiile publicate de NASA ilustrau doar o masă amorfă, un munte cu nişte "cratere" foarte ciudate ca poziţionare. Specialiştii NASA sunt zgârciţi cu explicaţiile despre Cydonia, de aceea pare bizar că s-a născut un folclor fabulos legat de această regiune.

Nu departe de "faţa care plânge", transmiţând parcă un mesaj disperat către alte vieţuitoare ale galaxiei, Viking a fotografiat o altă formă de relief ciudată, o piramidă, care poartă numele "D&M", după numele celor care au pus-o în evidenţă, DiPietro şi Molenaar.

Aceştia au concluzionat, în urma analizării fotografiilor, că nu era o piramidă obişnuită, ci una cu cinci feţe, părea ca să fie rodul eroziunilor vântului turbat de pe Marte. Nebunia de-abia acum începea. Foarte aproape de piramidă, DiPietro şi Molenaar au „descoperit" şi ruinele unui oraş, dar şi pe cele ale unei fortăreţe.

Cydonia se părea că fusese în "antichitatea" Planetei Roşii un oraş de câmpie foarte activ. Cea mai mare ciudăţenie e faptul că întregul complex este poziţionat după aceleaşi coordonate ca şi cel de la Gizeh.

Staţia marţiană a zeilor sumerieni

Mitologia sumeriană, prima mărturie scrisă din istoria omenirii, începe cu întâmplări de pe altă planetă, Nibiru, a zecea din sistemul nostru solar, de unde "zeii" au coborât pe Pământ. În drumul lor spaţial, Pământul era considerat a şaptea planetă, numită ŞU.GI. Ei au lăsat coordonatele numerice ale "căii lui Enlil" pe un astrolab găsit în ruinele bibliotecii de la Ninive şi aflată acum la Muzeul Britanic din Londra.

Astrolabul indică şi "primul popas" al călătoriei spaţiale dintre Nibiru şi Terra, pe planeta Marte (indicată de steaua cu şase colţuri, fiind considerată a şasea planetă spre Terra). Sumerienii o numeau planeta APIN, care, prin traducerea semnelor pictografice, înseamnă "acolo unde se stabileşte calea cea bună". Calea lui Enlil, "Stăpânul Comenzii", printre planete este descrisă pe planisferă în opt segmente, care conţin instrucţiuni clare de zbor.

Detaliile despre traseul printre planete sunt conţinute de chiar denumirea lor: Pluto – "Paznicul lui ŞU", unde ŞU indică porţiunea de spaţiu care cuprinde cele şapte planete importante, Pluto fiind prima pe "calea" zeilor, Neptun -"Cea cu vegetaţie mlăştinoasă" (!!), Uranus - "Planeta care este dublă", părând a fi sora geamănă a planetei Neptun, care era descrisă ca "planeta strălucitoare a vieţii verzi".

Dincolo de Uranus, gigantica planetă Saturn, cu un câmp gravitaţional uriaş, era numită "Marele Ucigaş", pentru că, aşa cum descrie un alt text, "din cauza furtunilor sale înşelătoare, Zburătorul Suprem s-a zdrobit de ea şi toţi şi-au găsit moartea". Urma Jupiter, BARBARU, "strălucitoarea", "călăuza cea bună din ceruri", după care urma "brăţara" de asteroizi care "desparte apele cerului de sus de apele cerului de jos".

În sfârşit, Marte, "lumina de la poarta apelor", "Primul Popas", "unde se stabileşte calea cea bună" spre Şu.Gi, a şaptea planetă, Terra. Unii istorici spun că aceste "metafore şi epitete" ţin de cosmogonia sumeriană, dar specialişti în aeronautică sunt de părere că este vorba de un zbor spaţial, mai ales datorită coordonatelor numerice, nedescifrate încă, deoarece nu se ştiu unităţile de măsură folosite de "zeii" sumerieni.

O plăcuţă de lut, cu o vechime de 4.500 de ani, care acum poate fi găsită într-un muzeu din St. Petersburg, Rusia, descrie legătura dintre Pământ şi staţia de pe Marte. Zeul Enlil (indicat de semilună, simbolul său), aflat pe Pământ (indicat de cele şapte cercuri) se află într-o legătură de comunicaţie cu un personaj de pe Marte (indicată de steaua cu şase colţuri), personaj al cărui costum îl arată un zeu al adâncurilor.

E posibil ca şi pe vremea zeilor sumerieni, planeta Marte să fi avut ocean subteran şi acolo să fi fost staţia "zeilor". Între cei doi se află un desen stilizat care seamănă cu un satelit, iar la mijloc ceva ce seamănă cu o staţie orbitală, dotată cu panouri solare şi antene.

Misiunea anunakilor

Conform descifrării textelor sumeriene de către istoricul şi arheologul Zacharia Sitchin, planeta Nibiru, de unde veniseră zeii sumerieni, reprezentată de o cruce cu raze, face parte tot din sistemul nostru solar. Nibiru are, însă, o orbită eliptică foarte alungită şi îi trebuie 3.600 de ani pământeni pentru a efectua o rotaţie completă în jurul Soarelui, iar atunci când se apropie de Terra, stârneşte multe cataclisme.

Scrierile sumeriene îi numesc pe cei sosiţi de pe Nibiru "anunaki", care se traduce literalmente prin „cei care au venit din cer pe pământ". Dat fiind ritmul biologic al planetei lor, aveau o viaţă foarte lungă şi păreau nemuritori pentru pământeni, de aceea i-au şi crezut zei, deşi textele sumeriene arătau exact cine erau şi de unde veniseră.

Şi mai ales de ce - să caute aur, pentru că atmosfera planetei lor se deteriorase, ceea ce se pare că s-a întâmplat şi cu Marte, şi o puteau reface prin pulbere de aur. Enki, fratele lui Enlil, şi sora lor, Ninharsag, au amestecat ADN-ul primatelor găsite pe Pământ cu ADN-ul lor, creând astfel omul, lucrare povestită în multe epopei care arată câte greşeli genetice şi câte experienţe au făcut până au obţinut oameni "după chipul şi asemănarea" anunakilor, "înalţi, cu piele albă, blonzi".

Numărul anunakilor pare a fi fost 900, 600 veniţi pe Pământ în grupuri de câte 50, în "şemuri", aparate de zbor, alţi 300 fiind numiţi după funcţia lor, "igigi", "cei care văd şi se rotesc în jurul Terrei", probabil aflaţi pe staţii orbitale. Mai târziu, spre supărarea lui Enlil, anunaki le-au găsit foarte atrăgătoare pe fiicele oamenilor, şi s-au căsătorit cu ele, însă, din unirea lor, s-au născut uriaşii din vechime.

Anunaki le-au dat copiilor lor informaţii privind crearea sistemului solar, date astronomice, i-au învăţat agricultură, cum să-şi construiască oraşe, i-au uns regi şi unora le-au dat chiar şi aparate simple de zbor, dar, ce era mai important, i-au învăţat, la un moment dat, că există un singur Dumnezeu, pe care îl venerau şi ei. Apoi au plecat. Sau nu. Unde se încheie misiunea anunakilor, începe misiunea pământenilor.

Agenţia Spaţială Europeană speră să trimită oameni pe Marte prin 2030-2035. Dar înainte de asta, agenţia va lansa o misiune de recunoaştere, ExoMars, în 2013. De asemenea, astronauţi vor fi trimişi pe Lună între 2020 şi 2025.

Iniţial, ESA plănuise să fie o misiune comună cu SUA, dar legile americane interzic transmiterea de informaţii legate de tehnologia spaţială, ceea ce a determinat o competiţie între cele două. De ce această competiţie? Poate că renumitul om de ştiinţă Stephen Hawking avea dreptate: "Nu cred că specia umană va supravieţui în următorii 1.000 de ani dacă nu începem să călătorim în spaţiu. Sunt prea multe accidente care se pot întâmpla pe o singură planetă şi care pot duce la extincţie".

Nu există nimic în sol care să împie­dice existenţa vieţii, acesta fiind lipsit de toxicitate
Samuel Kounaves, responsabil al sistemului Thermal and Evolved Gas Analyzer (TEGA)

„Cele ce la oameni sunt cu neputinţă, la Dumnezeu sunt cu putinţă”, spunea Domnul nostru Iisus Hristos ucenicilor Săi acum două mii de ani. Astăzi, lucrurile stau puţin diferit : „Cele ce la Dumnezeu sunt cu neputinţă, la oameni sunt cu putinţă”.

Dacă în trecut era cu neputinţă ca ortodocşii să se înfrăţească cu necredincioşii, răucredincioşii, ateii şi înşelaţii sub orice înfăţişare s-ar fi ascuns – în vremea noastră credincioşii, din considerente umanitare, se dovedesc mai îngăduitori decât… Dumnezeu. Nu fac excepţie nici slujitorii Sfântului Altar. Într-o convorbire telefonică, o credincioasă, aflată în America, mărturisea că părintele paroh de acolo a oficiat un parastas în memoria cunoscutului artist Florian Pitiş. Când unii creştini, contrariaţi de acest fapt, au luat atitudine, explicându-i părintelui (slujitor în parohia « Sfânta Cruce » din Alexandria, fostă a Părintelui Gheorghe Calciu) că răposatul pomenit era mason, acesta a replicat senin : „Nu contează, că Dumnezeu iubeşte pe toţi oamenii”, îndemnându-i să fie iertători şi milostivi şi afirmând că „nimeni nu ştie ce a fost în sufletul lui atunci când a murit” (sau cum informează comunicatele oficiale „a trecut în nefiinţă”). Oare părintele nu ştie că a fi mason nu e totuna cu a fi creştin? Oare preoţii care au oficiat înmormântarea lui Pitiş trebuie să fie catehizaţi pentru a fi lămuriţi că slujirea la căpătâiul unui mason nu e o lucrare ortodoxă? Acest fapt este înţeles de la sine, de tot creştinul fără studii şi doctorate, prin simţirea lucrurilor în duh ortodox. Se pare că unii păstori ai Bisericii au de străbătut cale lungă până vor ajunge la măsura ortodoxă a lucrurilor, situându-se sub nivelul păstoriţilor. Sau poate că aşteaptă „ordine de sus”, după cum argumenta în faţa reporterului unul dintre slujitorii la înmormântarea artistului.

Nu putem fi mai milostivi decât Dumnezeu fără a călca rânduielile lui Dumnezeu, prevăzute în Sfânta Scriptură şi în hotărârile Sfinţilor Părinţi. Mila fără adevăr este înşelătoare, mincinoasă, drăcească. Întotdeauna mila trebuie strunită de adevăr, pentru a nu ne face vrăjmaşii lui Dumnezeu. Nicicând Dumnezeu nu a iertat necondiţionat, „liber”, fără restricţii, doar „din milă”, fără a pune în spatele păcătosului poveri. Aceste poveri sunt adevărul şi pocăinţa. Cunoscând întru adevăr păcatele noastre, ne pocăim. Fără adevăr nu cunoaştem nimic despre noi înşine: nici păcatul, nici pocăinţa, nici iertarea. Aşadar, cum vom putea fi iertaţi, dacă nu ne-am pocăit, pentru că n-am cunoscut adevărul despre noi înşine? În masonerie nu există conceptul de pocăinţă, pentru că nu există nici cel de păcat, aşa cum este el definit în Sfânta Scriptură şi în învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Un mason se poate considera cel mult needucat, neinstruit, indisciplinat, nepriceput etc., însă niciodată păcătos. Astfel, „venerabilul” se va afla întotdeauna departe de pocăinţa creştină, fără de care nu poate fi iertare, nici mântuire. Ne putem închipui un mason spunând : „Sunt un păcătos”? Sigur că nu ! Ni-L putem închipui pe Dumnezeu iertând - doar pentru că „trebuie să avem milă” - pe un astfel de om care, considerând că nu e păcătos, nu-şi cere iertare ? Hotărât, nu !

Atunci de unde această „milă”… supra-dumnezeiască în sânul Bisericii? Cu siguranţă din pierderea adevărului din vieţuirea creştină! Numai aşa se explică de ce astăzi, mai mult ca oricând, lipseşte, după cum au proorocit Sfinţii Părinţi cu privire la vremurile de pe urmă, duhul mărturisirii. Cuviosul Părinte Serafim Rose era adesea întristat, uneori chiar înspăimântat, de rătăcirea creştinilor de la adevăr, văzând în aceasta dovada de netăgăduit a apostaziei dinaintea venirii Antihristului. Pentru aceasta, cerea, în rugăciunile sale, ca Dumnezeu să descopere oamenilor adevărul.

Ne întrebăm cum s-ar comporta adepţii „milei fără adevăr” cu aceia care ar încerca să-i lipsească de drepturile biologice, civile, cetăţeneşti? I-ar ierta, aşa cum au procedat de-a lungul istoriei toţi mucenicii şi cuvioşii nealipiţi de cele trecătoare, însă neiertători în chestiunile de credinţă, ori, apelând la dreptate şi adevăr, i-ar chema în tribunale? S-ar arăta deopotrivă de milostivi şi de îngăduitori cu propriii vrăjmaşi după cum se arată cu duşmanii Bisericii? Noi credem că nu, ci conform mentalităţii „drepturilor omului”, ar pretinde pedepsirea neîntârziată a făptaşilor. Aşadar, suntem „mărturisitori” şi iubim adevărul atunci când nevoile şi interesele noastre sunt primejduite, iar când rânduielile Bisericii sunt neglijate ori batjocorite, răsplătim cu milă. Grav e că această „cale a compromisului” (Părintele Serafim Rose), specifică mentalităţii ecumeniste, care din „dragoste” şi „compasiune” fără adevăr, îngăduie în Biserică atitudini echidistante – se dovedeşte, pe zi ce trece, tot mai bătătorită de păstori şi păstoriţi.

Cât de uşor se cade astăzi în ispită, slujind lui Dumnezeu în forme neortodoxe, străine de adevăr şi de învăţăturile Sfinţilor Părinţi! „Există astăzi în cugetele multora un duh care pune piedici aproape tuturor celor care se angajează pe calea nevoinţelor duhovniceşti. Mă întreb câteodată, aproape cu disperare, dacă mai există cineva care se poate salva din ghearele vremurilor noastre, libere şi facile. În ce babilonie poate să se afle viaţa Bisericii! Dar cu răbdare şi fermitate putem ieşi nevătămaţi” (Părintele Serafim Rose).

Sursa

Nu a vătămat niciodată atât de mult cel ce a mâncat trup omenesc, pe cât a vătămat cel ce a înfipt muşcăturile lui în sufletul altuia; căci, pe cât sufletul e mai respectat decât trupul, pe atât muşcătura lui e mai grozavă. Vedeţi să nu vă nimiciţi unul pe altul. Acestea le zice, pentru că discordia şi lupta sunt fapte distructive, atât pentru cei ce le introduc, cât şi pentru cei ce le primesc; aceste fapte sfâşie totul, mai rău chiar de cum sfâşie molia hainele.

Urât obicei, într-adevăr, urât obicei să-i învinuieşti numai, pe fraţi, şi să nu te îngrijeşti de îndreptarea lor! Să dai pe faţă păcatele celor păcătoşi şi să nu-i vindeci.

Clevetirea mănâncă carnea fratelui, ea sfâşie carnea aproapelui. Şi pentru aceasta, Sfântul Pavel ne înspăimântă, zicând: „Iar dacă vă muşcaţi unii pe alţii, şi vă muşcaţi, luaţi seama să nu fiţi nimiciţi unii de către alţii“ (Gal. 5, 15). Tu n-ai înfipt dinţii în carne, dar clevetirea ta s-a înfipt în suflete, le-ai rănit şi le-ai încărcat de mii de nenorociri, pe al tău însuţi, pe al altuia care te ascultă şi pe multe altele: căci pe acel care te aude clevetind nu l-ai făcut mai rău decât cum era? Şi chiar de ar fi păcătos, el va păcătui mai uşor încă, de îndată ce şi-a întâlnit tovarăşul; e drept, păcatele altuia îi vor da semeţie şi mândrie şi va căpăta o prea mare încredere în sine.

Mai mult, tu ai rănit toată Biserica, căci acei care te ascultă atribuie greşelile de care vorbeşti nu unui sigur membru, ci întregului popor creştin; necredincioşii nu vor zice că unul sau altul este un neruşinat şi un desfrânat, ci vor urmări cu clevetirile lor pe toţi creştinii. Astfel se dă ocazie de a blestema pe Domnul: căci dacă trăim cu sfinţenie, numele lui Dumnezeu este lăudat, iar dacă păcătuim, este blasfemiat şi batjocorit.

Iar cei ce sunt vorbiţi de rău nu trebuie să se întristeze, ci cei care vorbesc de rău să o facă. Pentru că cei care sunt vorbiţi de rău nu vor trebui să dea socoteală pentru vorbele care s-au spus despre ei. Cei ce trebuie să se neliniştească şi să tremure sunt oamenii care îi vorbesc de rău pe ceilalţi, căci, mai devreme sau mai târziu, vor fi duşi fără voia lor dinaintea tronului de judecată al lui Dumnezeu, unde vor da socoteală pentru spusele lor.

Să nu facem rău semenului nostru nici cu cuvântul, nici cu fapta. Hristos ne-a spus: „Dacă-l vei vorbi de rău sau chiar în tine însuţi, şi atunci vei primi cea mai cumplită pedeapsă“. Chiar dacă este adevărat ceea ce spui, şi atunci vei fi pedepsit! Dumnezeu te va pedepsi nu pentru cele săvârşite de cel grăit de rău, ci pentru cele ce tu le-ai grăit despre el! N-ai auzit că şi fariseul, când a vorbit de rău pe vameş a spus adevărul, a vorbit de păcate cunoscute de toată lumea, n-a dat la ivelă păcatele tăinuite ale vameşului, şi totuşi a primit cea mai mare pedeapsă? Dacă nu trebuie să judecăm şi să osândim păcatele altora, pe care le ştie toată lumea, cu atât mai mult păcatele de care nu suntem siguri.

Texte selectate din Omiliile şi Cuvântările Sfântului Ioan Gură de Aur

Unul dintre amicii mei imi facuse un cadou. Era un CD cu muzica folk. In pustietatea noptii, atunci cand eram aproape de Arad, in urechile mele  rasuna cantecul urmator.

E un cantec trist. Foarte trist! Si nici acum nu stiu de ce acest CD a ajuns la mine si nici macar de ce, in noaptea aceea, am ascultat la nesfarsit piesa Tatianei Stepa. Pur si simplu nu ma puteam satura de ea.

10 aprilie 2008.  Tot noaptea si intunericul ma invaluia inca o data. Nu mai eram singur in masina dar rasuna aceeasi cantare. Conduceam spre Vicov si cantecul devenise laitmotiv al zilelor acelea.

De atunci au trecut mai mult de 3 luni si cantecul a rasunat adeseori. Asa cum "o noua zi" era cantecul vietii, "in  noaptea asta" devenise imnul despartirii. Nu al mortii, pentru ca moartea nu poate zmulge nimic din Mainile Domnului meu, ci al unei dureroase despartiri.

Am hotarat sa continui sa scriu pe blog dar eram dator cu un ultim post celui ce va ramane in mintea, inima si sufletul meu atat cat eu voi mai pribegi prin viata. Iosif nu va putea fi niciodata inlocuit! Acum, cand praful durerii s-a asternut greu in mine, acum imi este mai usor. Dorul revine deseori, dor dupa discutiile cu el, dupa blandetea si sfaturile lui, dupa linistea pe care o raspandea prin simpla prezenta. Revine si parerea de rau ca a lasat asa de putine in urma, el cel ce putea sa ne imbogateasca mai mult. Dar poate ca Stapanul a avut trebuinta de el in alta parte...

La final, in dimineata invierii ne vom reintalni. Nu numai cred asta ci o stiu cu siguranta! Ne vom imbratisa si vom povesti. Nu vom plange, pentru ca acolo nu este locul lacrimilor! Ci doar ne vom fi sfarsit amandoi pribegia si adevarata viata abia va avea sa inceapa!

Pana atunci, adio draga Iosif... dar ramai in mine!

Piramida a fost construita în timpul dinastiei a IV-a (acum 4500-4700 de ani),si face parte din complexul de la Giseh, oras egiptean situat in apropierea orasului Cairo. Alaturi de Marea Piramida, din complex mai fac parte: piramidele lui Khefren si Mykerinos si Marele Sfinx.

Printre interesantele caracteristici ale Marii Piramide este situarea ei precisa fata de punctele cardinale: laturile de N-S au o abatere de numai 2′28″, cele de la V-E de 5′30″ si respectiv 2′30″.

Cel caruia i se atribuie deschiderea piramidei lui Kheops este fiul lui Harun al Rasid, califul arab al-Mamum, care a adus la poalele piramidei, pe atunci inca placata cu stralucitoare placi lustruite, o intreaga armata de cioplitori, arhitecti si forta de munca. Se spune ca intre placile invelisului piramidei nu putea fi introdusa nici macar varful unei lame damaschinate. Scopul califului era sa descopere tezaurul faraonilor, dar mai ales, armele inoxidabile, sticla incasabila si alte minuni despre care se credea ca ar fi abundat in camera mortuara. Desi Strabon spunea ca pentru a intra in piramida trebuia sa:”ridica lespedea de pe partea laterala a piramidei, la o inaltime nu prea mare de sol, si sub ea ai sa dai de intrarea care duce la mormant”, lucrurile nu au fost atat de simple. Au durat luni de zile de munca asidua pana cand au perforat in piramida un culoar de treizeci de metri.

Iar culoarul relizat ducea intr-un coridor ingust ce facea parte dintr-un adevarat labirint, care i-a condus, pana la urma, la un sarcofag gol, din granit, asezat in camera mortuara. Unii cronicari arabi afirmau insa ca sarcofagul continea “corpul unui barbat acoperit cu o cuirasa de aur, incrustata cu diferite pietre pretioase; pe piept era asezata o sabie de o valoare inestimabila, iar in apropierea capului se gasea un rubin cat un ou de gaina”, iar altii ca ar fi continut doar”un cadavru descompus de timp”. Dar cei mai multi oameni de stiinta considera aceste afirmatii nefondate. Una din ipotezele emise ar fi ca mormantul sa fi fost jefuit inca din timpul construirii sale. Dar faptul ca ii lipsea capacul si ca nu existau urme de efractie in jur, ar indica mai bine ca mormantul n-ar fi fost folosit niciodata.

Alti faraoni din dinastia a patra (2600-2480 i.C.) - Khefren si Mykerinos - si-au construit piramide proprii, inconjurate, dupa modelul Marii Piramide, cu altele mai mici pentru sotii si cu morminte destinate marilor dregatori.

Cele trei mari piramide seamana nu numai la infatisarea exterioara, dar si prin structura interna, cel putin in ceea ce priveste culoarul descendent si camera subterana. In piramida lui Kheops ea are o destinatie necunoscuta, in cea a lui Khefren serveste drept capela mortuara, la fel ca si in piramida lui Snefru (intemeietorul dinastiei a V-a 2723-2563 i.C.), construita in jurul anului 2600 i.C. Dar cea mai complicata arhitectura interioara, prin dispunerea complexa a spatiului este tocmai Piramida lui Kheops.

Schema interiorului, aceeasi pentru cateva din cele mai importante piramide, ridica indoieli serioase in ceea ce priveste parerea generala, dupa care ele ar fi monumente funerare inaltate deasupra unui mic cavou si avand scopul de a proteja ramasitele pamantesti ale faraonului, pentru ca spiritul (corpul astral) - Ka - sa nu paraseasca trupul. Pare bizara, astfel, lipsa de inventivitate in gasirea unei solutii de inchidere a incaperilor mortuare, care se multumesc sa copieze modelul celei mai vechi piramide, a lui Snefru; si cel mai curios este ca nu au zidit macar culoarul catre camera mortuara.

Amplasarea intrarilor, pare de altfel dictata de considerente rituale, mai mult decat de ratiuni de securitate. Inca de la prima piramida - de tip mastaba - construita in jurul anului 2700 i.C. de Imhotep pentru faraonul Zoser, culoarele de acces si cele de iesire erau orientate spre Steaua Polara

Ipoteza conform careia piramidele ar fi fost “observatoare astronomice perfectionate, cu temperatura constanta, create in camera mortuara”, nu sunt foarte reusite, locul neoferind lucruri cu adevarat interesante.

Mai corecta pare totusi ideea piramide=monumente funerare extrem de fastuoase. Mai ales ca, dupa vechile credinte egiptene (ipotetic), in lumea de dincolo muritorul ar fi putut lua cu el tot confortul posibil: servitorii (sub forma unor statuete care, insuflandu-li-se viata, puteau sa-l serveasca pe raposat), obiecte uzuale si de fast, sau alimente de cea mai buna calitate.

Conform estimarilor, construirea piramidelor ar fi costat foarte mult, dar numai in mormantul din Valea Regilor a faraonului, nu foarte important, Tutankhamon, s-a descoperit o imensa cantitate de obiecte pretioase: numai valoarea sicriului interior, facut in intregime din aur. Daca acest rege, in timpul domniei caruia: decazuse credinta in zei, existau numeroase conflicte interne, si alte catastrofe, valoarea tezaurului era atat de mare, dar la ceilalti faraoni, mai bogati si mai puternici?

Un argument contra ipotezei mai sus numite este acela ca in nici o piramida nu s-au gasit ramasitele pamantesti ale faraonului, nici chiar atunci cand se sconta pe prezenta lor.

Astfel, in Marea Piramida a disparut capacul sarcofagului, si nu sarcofagul in sine care este din granit rosu. Sau poate nu a fost niciodata asezat la locul sau.

In piramida lui Khefren, in care a patruns, in 1818, se credea pentru prima data cineva, tot printr-o deschizatura, Giovani Bathista Belzoni, desi mormantul era acoperit pe jumatatede o placa grea de piatra, se gaseau inauntru cateva vase si o inscriptie araba care dovedea ca nu Belzoni fusese primul. Dar camera mortuara era goala, iar sarcofagul cu greu ar fi putut fi scos prin usa pe jumatate zidita, si nici nu existau urme de efractie.

Egiptologul Zaharie Gonem, directorul santierului arheologic din Saqqara a descoperit in noiembrie 1953 o piramida noua, necunoscuta pana atunci, a unui faraon necunoscut. Pe drumul pana la camera mortuara s-au gasit o multime de obiecte de cult si podoabe, cara ar fi putut fi luate de jefuitorii de morminte care ar fi putut intra mai inainte in piramida, fapt ce a intarit speranta descoperirii unui mormant nejefuit. Dupa cartusul din jurul semnelor hieroglife parea sa fie vorba intr-adevar de un faraon: Sekemkhet. Culoarul principal se termina in fata unui zid intact, in spatele caruia a aparut camera mortuara cu “un splendid sarcofag alb din alabastru transparent, care stralucea ca soarele”, care la prima vedere parea un monolit. Pa acesta se mai vedeau inca resturi din “coroana de inmormantare”. Dar, la deschidere, s-a dovedit ca sarcofagul era gol.

Ipoteza inmormantarii simbolice in sarcofag doar a spiritului faraonului Ka, ridica numeroase semne de intrebare, izvorate mai ales din interpretarea credintei vechi egiptene. Desi credinta ca imbalsamarea se facea tocmai pentru a asigura existenta lui Ka, faptul ca invelisul fizic, trupul, cu creierul, si organele interne depuse in “canope”, este descompus morfologic, inseamna ca nu poate exista nici Ka, trupul astral. Egiptologul ceh Lexa spune ca:”Afirmatia lui Herodot, potrivit careia spiritul - in credinta vechilor egipteni - traieste cata vreme cadravul ramane intact, este inexacta. Nu am gasit pana acum nici o referire in acest sens in vechile texte egiptene. Ca existenta spiritului nu depinde de starea trupului lipsit de viata, ne-o arata textul Pir.653…”

Dupa credinta vechilor egipteni, se putea ca spiritul sa fie insuflat, prin ritualuri magice, unei statui, ce ar fi reprezentat persoana defuncta. Dovada o gasim pe peretele de nord al piramidei lui Zoser, intr-o incapere de mici dimensiuni, “serdab”, unde se afla statuia faraonului. De ce atunci o piramida?

Sub piramida lui Zoser, in labirintul coridoarelor, se afla un basorelief ce-l reprezinta pe faraon alergand. Este vorba probabil de reprezentarea artistica a sarbatorii “seda”, initiata cu prilejul comemorarii jubiliare a 30 de ani de domnie a unei dinastii, prilej cu care fiecare faraon, dupa scurgerea “mandatului de functionare”, trebuie sa faca dovada conditiei sale fizice si a fertilitatii sale. In epoci mai vechi, faraonul care nu facea fata la probele respective era suprimat. In timpul lui Zoser se renuntase la acest obicei.

Desi cei care “sponsorizau” construirea piramidelor, erau preotii, tot ei erau cei carora le era supusa aprobarea construirii, si acceptau. De ce?

Pe masura ce Egiptul si istoria sa devin tot mai cunoscute, piramidele sunt considerate, pe rand: un “bilant de piatra” al succeselor curtezanei Rhodopis”, iubitii ei trebuind sa contribuie fiecare cu cate o piatra; ca monumente in memoria atragerii lui Sufis(Kheops) la dreapta credinta (idee venita pustnicului Syncellus in secolul 8); ca hambare de cereale ale biblicului Iosef; ca monument al victoriei tribului hicsosilor asupra Egiptului; ca o previziune cifrata a viitorului lumii; ca sculpturi de proportii desavarsite; ca observatoare astronomice.

Pornind de la constatarea ca erau mai multe piramide decat faraoni-domnitori in perioada construirii acestor monumente, fizicianul englez Kurt Mendelsohn apreciaza ca motivele trebuie sa fi fost de ordin economic. Prin construirea continua s-au evitat crizele economice, framantarile sociale, si eventual, participarea la o lucrare comuna, unifica si centralizeaza triburile.

S-a ajuns mai apoi la intrebarea daca mumificarea nu avea ca scop conservarea unor tesuturi, intr-o anumita stare care sa permita clonarea acestei culturi de tesuturi pe un individ, in primul rand faraonul. Dupa ce s-a dat publicitatii stirea, mai putin demna de incredere, dupa care biologii de la Universitatea din Oklahoma ar fi descoperit in luna martie a anului 1963, la mumia printesei egiptene Mene, celule epiteliale capabile de a fi revitalizate.

Ritualurile de inmormantare ale tuturor popoarelor, totusi, nu urmaresc si nu incearca sa asigure defunctului o viata fizica viitoare, ci dimpotriva, vor sa previna revenirea lui, orice forma ar fi imbracat ea. Cu atat mai putin o dinastie domnitoare al carei urmas abia asteapta sa ajunga pe tron.

Interpretarea autorului arab Abdul Ali Masudi atribuie actiunea de construire a piramidelor regelui Surid, caruia astrologii i-ar fi destainuit taina unei proorociri asupra viitorului sumbru al lumii. Astfel el a dat ordin sa se ridice piramidele, adaposturi rezistente chiar si incazul impactului cu stele cazatoare. Ca in tainite ascunse ar fi depozitate: tezaurul vechii intelepciuni egiptene, al aritmeticii si geometriei, astrologiei si medicinii, instrumente din otel inoxidabil, sticla flexibila, licoarea nemuririi si otravuri groaznice, a fost o urmare fireasca a evolutiei ipotezei.

Tocmai in scopul descoperirii acestor tainite au fost amplasate sub piramida lui Kheops calculatoare ultrasensibile, actionate de particule de radiatie cosmica, ce inlocuiau intr-o anumita masura razele roentgen. Astfel s-a obtinut imaginea tridimensionala a interiorului piramidei.

Sectiunea prin Marea piramida prezinta un mare interes. Felul in care sunt dispuse incaperile din interior fac dovada celei mai mari ingeniozitati si complexitati: interiorul ei destinat - dupa pareri unanime - a adaposti trupul faraonului mort, sau macar a simula acest lucru, demonstreaza cu totul altceva: spatiile interioare erau construite pentru a servi unor oameni vii.

Ele sunt aerisite prin doua guri de ventilatie, ce comunica la nord si la sud cu cele mai spatioase incaperi interioare, desi pastrarea lor ridica o problema serioasa constructorilor. In plus, daca prototipul, piramida din Meidum, are doar un coridor simplu care respectand schema initiala, porneste din extremitatea nordica, trece exact pe sub centrul bazei si de aici, urmand o linie ascendenta, da intr-o incapere spatioasa la nivelul bazei piramidei, Marea Piramida prezinta un mecanism foarte complicat, compus in esenta din 3 nivele: unul la mare adancime, sub baza piramidei, altul putin deasupra bazei si al treilea cam la jumatatea inaltimii. Ipotezele dupa care aceste spatii ar constitui un labirint ce ar avea ca scop ratacirea, si in ultima instanta moartea eventualului profanator, sunt putin romantice. Astfel s-a adoptat ipoteza unanima ca ar fi vorba de spatii construite in interiorul piramidei din motive pur tehnice, acelea de a micsora suprasolicitarea. Ludvik Soucek sustine ca din contra acestea ar fi ridicat probleme pe care o piramida compacta nu le-ar fi pus.

Astfel ca afirmatia lui Masudi poate contine si un graunte de adevar - poate ca piramida ar fi trebuit sa salveze viata faraonului in caz de primejdie. Acest fapt ar explica si amplasarea pirmidelor in imediata apropiere a palatelor faraonilor.

Constructii asemanatoare mai sunt in imprejurimile Egiptului si in zona Marii Mediterane, dand nastere unei ipoteze conform careia ar fi aparut in urma socului provocat in trecut de o catastrofa a carei recidiva ameninta ca sabia lui Damocles.

Se mai vehiculeaza ideea conform careia coridorul de acces in Marea Piramida are un unghi de inclinatie astfel incat sa se orienteze spre Alfa Dragonis, fapt care ar fi putut sa se intample sau in 3400 i.C. sau in 2100 i.C., ambele date fiind departe de anii domniei dinastiei a patra. Problema deschisa (daca intr-adevar orientarea era dupa Alfa Dragonis).

Despre piramide s-au emis si ipoteze mai simpliste, si poate de aceea mai adevarate. Se afirma ca acestea precizeaza pentru prima oara în istoria agriculturii aparitia unor norme, “legiferari”, bazate pe o îndelungata practica agricola, obligatorii pentru intreaga populatie: “In ziua in care locuitorii din Delta Nilului vedeau in timpul pranzului ca fata de nord a piramidei este umbrita, insemna ca se putea incepe semanatul. Fenomenul se petrecea la 14 octombrie, data care si astazi determina in Egipt inceputul muncilor campului” (dupa lucrarea arhitectilor Georgeta si Traian Chitulescu: “Sapte monumente celebre”).

In aprilie 1977 la congresul de astronomie de la Acapulco profesorul J.J.Hurtak a prezentat pentru prima oara in public 2 imagini senzationale, facand parte din setul trimis de sonda spatiala americana Mariner 9, inca din 1972, dar uitate. Obtinute la un interval de 6 luni, sub unghiuri diferite dovedeau ca pe solul martian se afla un ansamblu de 4 piramide tetraedrice, cu fetele si muchiile regulate, identice ca aspect cu piramida lui Kheops, insa de 10 ori mai mari. Langa ele, un chip uman urias, sculptat intr-o stanca avand 1500 m. diametru si 500 m. inaltime, care priveste spre cer cu un zambet prietenesc.

Explicatiile oferite de NASA atunci au fost: aglomerare de stanci sculptate de vant. In 1976 statia automata Viking-Orbiter a fotografiat “complexul piramide-sfinx” sub un unghi diferit si de la o inaltime mai mica. Richard Hoagland spune ca fotografiile reprezinta “indicii serioase privind prezenta unor vechi civilizatii martiene”

.

Orice are face omul, fara DUMNEZEU, orice ar imagina El, totul este efemer.

Multe din “inventiile” omului au aparut pentru ca Domnul a vrut sa ne faca viata mai dulce intr-un domeniu sau altul. Multe alte “inventii”, insa, sunt rodul puterii lui Satan pe pamant. Iar daca omul poate, in ciuda tentatiei, ispitei, amentintarii diavolului, sa nu iasa din cuvantul Domnului, “inventia” aceea n-o sa dauneze. Dar daca face pact cu cel rau – suna dur, dar asta e adevarul – urmarea mintii “lui” va aduce necazuri omenirii pe termen scurt sau lung. Pentru ca nevoia ta de celebritate, setea ta de a fi in centrul atentiei, sa se vorbeasca despre tine, sa fii luat ca punct de reper (tu, nu Dumnezeu!) ne costa pe toti. Pentru ca acea “gaselnita” – indiferent de ce natura - va curma vieti sau, mai rau, suflete ...

Uit de banalităţi fără spume la gură şi mătreaţă de profet.

Let me die in peace. De (ne)citit 'in pieces'. Please have some respect for a walking dead man.

Trăiesc scenariul unui poponar de regizor, în care timp de 5 minute sunt ameninţat de 4 persoane cu sincere dorinţe de moarte.

Pe post de intro .. ce e scris mai sus. Banalul care se citeşte naşte necititul şi dezvirginarea presupune a nu te supune celor ce înca pe nume nu li se spune.

Merg la NASA ..

sa-mi procur (Procur?! La profund se atenţionează mai lejer) licenţă de decolare din stomacul ăsta adorabil insă cu prea mulţi paraziţi şi alte organisme unineuronale şi şlefuite. Dumnezeule .. in cazul unora prea ai zabovit facându-l pe creatorul .. yep .. believe me like I (try to) believe (sometimes) in You .. le-ai şlefuit prea mult creierele. Tre' sa fi fost un gand de perfecţiune! Funny .. însă a fost BARĂ!!!

P.S.: Alege-ţi de mai sus

Hint: Să nu uit să-mi procur o teacă pentru sabia bunelului neîntâlnit .. neither on-line .. sau pe viu .. sad story. Tre' să îmi echipez sabia cu o teaca căci sunt obligat prin acceptare voluntară să fuc uz de ea şi să o demoralizez purtând-o printre necunoscuţi. E cu două taişuri.

Zile cu soare pe străzile voastre!

Iata povestea catorva barbati si femei care L-au luat in ras pe Dumnezeu:

• John Lennon (Cantaret): Cu cativa ani inainte de a muri, intr-un interviu pentru o revista americana, el a declarat: 'Crestinatatea va lua sfarsit, va disparea. Nu este nevoie sa imi sustin aceasta idee. Sunt sigur. Nu am ce spune despre Iisus, insa cei ce-L urmau erau oameni prea simpli, astazi noi suntem mai cunoscuti decat El" (1966). Lennon, dupa ce a declarat ca membrii formatiei Beatles erau mai cunoscuti decat Iisus Hristos, a fost impuscat de sase ori.

• Tancredo Neves (Presedinte al Braziliei): In timpul campaniei prezidentiale, acesta a declarat ca, daca ar obtine 500.000 de voturi din partea partidului sau, nici Dumnezeu nu l-ar mai putea indeparta de la Presedintie. A obtinut voturile, insa s-a imbolnavit cu o zi inainte de a deveni presedinte, apoi a murit.

• Cazuza (Compozitor, cantaret si poet bi-sexual): In timpul unui spectacol in Canecio (Rio de Janeiro), in timp ce isi fuma tigarea, a pufait fumul in aer si a spus: 'Doamne, asta e pentru tine.' A murit la varsta de 32 de ani, de cancer pulmonar...

• Constructorul vasului Titanic: Dupa ce s-a incheiat construirea Vasului Titanic, un reporter l-a intrebat cat de sigur era vasul. El a raspuns cu un ton ironic: 'Nici chiar Dumnezeu nu il poate scufunda'...

• Marilyn Monroe (Actrita) A fost vizitata de Billy Graham, in timpul unei reprezentatii a unui spectacol. Acesta a declarat ca "Spiritul Lui Dumnezeu" l-a trimis sa ii predice. Dupa ce a ascultat ceea ce a avea de spus sectantul, ea a replicat: 'N-am nevoie de Iisus al tau'. O saptamana mai tarziu, a fost gasita moarta, in apartamentul ei.

• Bon Scott (Cantaret): Fostul vocalist al formatiei AC/DC. Intr-un cantec din 1979, el spunea: 'Nu ma opriti: ma indrept pe drumul meu, pe drumul care duce in infern'. Pe 19 februarie 1980, Bon Scott a fost gasit mort, inecat cu propria voma.

• Campinas (in 2005): In Campinas , Brazilia, un grup de prieteni, beti, au luat, in drum, o alta prietena.... Mama a insotit-o pana la masina si, ingrijorata de starea in care se aflau prietenii ei, i-a spus, tinand-o de mana pe fata care se asezase in masina: 'Fiica mea, mergi cu Dumnezeu si fie ca El sa te apere.' Aceasta a raspuns: 'Poate doar daca El (Dumnezeu) merge in portbagaj, pentru ca aici, inauntru, ....e deja plin. ' Peste cateva ore, a sosit vestea ca tinerii au fost implicati intr-un accident mortal, toti au murit, masina era de nerecunoscut, nu se mai putea spune ce tip de masina fusese, insa, in mod surprinzator, portbagajul era intact. Politia a declarat ca nu vedea in ce mod a putut ramane intact portbagajul. Spre surprinderea lor, in portbagaj, au gasit un carton de oua, iar ouale erau toate intregi.

• Christine Hewitt (ziarista si redactora de emisiuni de divertisment din Jamaica ) a declarat ca Biblia (Cuvantul lui Dumnezeu) este cea mai proasta carte scrisa vreodata. In iunie 2006 a fost gasita arsa in masina proprie.

]]> http://trezirespirituala.wordpress.com/?p=254 Mon, 21 Jul 2008 13:08:08 +0000 Un fir de iarbă http://trezirespirituala.wordpress.com/?p=254 Când egoismul e în floare, când toată lumea trage focul la oala şi turta lui şi când modul de gândire pervertit al lumii a cuprins şi Biserica, este nevoie ca oamenii să fie readuşi în faţa principiilor transparente ale Scripturii şi asta încerc să-mi implementez în minte pentru că în vremurile de pe urmă când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă, e foarte greu să rămâi pe poziţie însă rezistăm şi mergem înainte pentru că nimic nu ne va smulge din mâna Sa. (Ioan 10:28 )

1 Tesaloniceni 2

4 Ci, fiindcă Dumnezeu ne-a găsit vrednici să ne încredinţeze Evanghelia, căutăm să vorbim aşa ca să placem nu oamenilor, ci lui Dumnezeu, care ne cercetează inima.
5 În adevăr, cum bine ştiţi, niciodată n-am întrebuinţat vorbe măgulitoare, nici haina lăcomiei: martor este Dumnezeu.
6 N-am căutat slavă de la oameni: nici de la voi, nici de la alţii, deşi, ca apostoli ai lui Hristos, am fi putut să cerem cinste.

1. Căutăm să vorbim aşa ca să placem nu oamenilor

- niciodata n-am întrebuinţat vorbe măgulitoare. Oare de câte ori în evanghelizările masive sau personale nu se folosesc metode de manipulare a maselor, oare în vorbele înţelepte şi măgulitoare care sensibilizează inima trebuie să se înfiripe credinţa celor ce ascultă sau e mai uşor aşa decât să căutăm cu tot dinadinsul să vorbim cu putere, cu Duhul Sfânt şi cu mare îndrăzneală (1Tes 1:5).

Obişnuim să minţim şi să credem această înşelătorie a celui rău că generaţia de acum are nevoie de ceva mai mult, de unde teologia asta eretică? Cine poate face o lucrare mai măreaţă decât Duhul Sfânt? Însă acum am găsit metode mai interesante şi mai uşoare decât acelea învechite de a stărui înaintea lui Dumnezeu pentru ca El să lucreze cu putere prin noi şi să reverse râuri de binecuvântare şi Duhul Sfânt.

Cred că am găsit surogate, am căutat şi am găsit - lupi care se îmbracă frumos în piei de oaie şi care alterează învăţăturile Scripturii, şi care caută prin propria lor înţelepciune să înveţe şi să propovăduiască Evanghelia care nu are nevoie de acestea ci de o dovadă dată de Duhul şi de putere (1Cor2:4). Nu sunt împotriva culturii, a oamenilor care studiază, învaţă şi se pregătesc însă toate acestea nu trebuie să înlocuiască adevărul despre primirea Evangheliei cu bucuria care vine de la Duhul Sfânt.

- nici haina lăcomiei: martor este Dumnezeu. Ştim cu toţii o sumedenie de cazuri în care oameni aleşi, hăruiţi, plini de putere au căzut în această cursă a satanei care se pare că prinde la cei care îl slujesc pe Domnul mai ales prin predicarea Cuvântului

- n-am căutat slavă de la oameni: Vai! dacă am înţelege aceste lucruri! Nu am mai fi ca fariseii despre care Domnul spune că şi-au primit răsplata. (Matei 6:2,5,16) . Dacă ne-am fixa ochii asupra lui Hristos şi am face toate lucrurile pe care le facem de dragul Lui, dacă am merge la serviciu, dacă am face curăţenie, dacă am face şcoala ca pentru El, oare cum ar arăta toate lucrurile? Suntem nemulţumiţi nu? Aproape că avem reproşuri pentru Dumnezeu datorită circumstanţelor grele în care ne găsim adesea. A cui slavă o cauţi? Pe cine anume vrei să împlineşti?  De ochii cui faci ceea ce faci?

Trebuie să căutăm să fim plini de Duhul, atunci totul va fi mai uşor.

Domnul să aibă milă de noi.

Porumbite albe

Porumbite albe ca zapada
din eternele gradini de sicomori,
voi mereu imi infloriti arcada
cu ghirlanzi de raze si ninsori.

Fermecat de zborul vostru-n soare,
gingas, luminos si intelept,
v-am cuprins faptura sclipitoare
si v-am strans o clipa langa piept.

Dar curand, voi oaspeti de departe,
stol de flacari si de primaveri,
am lasat ca vantul sa va poarte
catre lumea-ntreaga, mesageri.

Orice dor curat ce-n piept zvacneste,
orice plans pe buze fara grai,
mangaiati-l voi hulubareste,
cu tot harul ciugulit din Rai!

Si facand pe urma cale-ntoarsa,
stol de pace alb si marmorean,
duceti, langa lacrima cea stearsa,
ramuri de maslin lui Dumnezeu…

Mai puteti citi si pentru poezia Exista Dumnezeu de Costache Ioanid

Sursa poeziei Porumbite albe: http://www.penielierihon.esrl.ro/?pag=pro&pro=1650&cat=1821&title=Porumbite%20albe%20%20%20%20%20%20.Costache%20Ioanid

Astazi un venerabil profet care incearca sa demostreze existenta "marelui om din ceruri" prin...electrocutarea unui castravete murat :D . Enjoy and ... praise the Lord! :)

Locul

Sa nu cadem in capcana de a ne vedea situati pe o treapta superioara altora (crestini sau nu), dar mai ales, pe aceeasi treapta cu Isus. Cadem de multe ori in capcana ingamfarii. Din cauza cunostintelor acumulate sau a parerii bune pe care o avem despre noi, riscam sa ne vedem mult deasupra celorlalti. Pentru ca noi, crestinii, „nu facem ce fac altii, nu gandim cum gandesc altii (sau cel putin nu dam pe fata) si nu vorbim cum vorbesc altii”, nu-i asa? Oare asa sa fie? Sau uneori ne abtinem sa facem, sa gandim si sa vorbim in public ceea ce stim ca nu trebuie sa fie caracteristic unui crestin? E o capcana in care cel rau ne atrage dandu-ne iluzia ca suntem buni. Desi scrie clar in Biblie ca „nu este nici un om neprihanit, nici unul macar" Romani 3.10 si „toti s-au abatut, si au ajuns niste netrebnici. Nu este nici unul care sa faca binele, nici unul macar”  Romani 3.12. Stim asta, dar nu e comod „de inghitit”. Asa ca preferam sa nu ne vedem bârna. Iar de aici la a-i judeca pe ceilalti nu mai e decat un pas. Si s-a mai adugat un pacat pe lista... si am mai coborat o treapta...

Cand privesti la cei din jur risti doua lucruri: fie sa te vezi pe tine deasupra lor si te ingâmfi, fie sa te vezi mult sub „valoarea” lor si atunci cazi in disperare, in sentimentul esecului. Ambele sunt impresii, iluzii, pentru ca nu avem toate datele problemei pentru a fi obiectivi. Nu ne comparam cu CEILALTI, ci cu IMAGINEA, IMPRESIA pe care ne-am facut-o despre ceilalti. Astfel ca rezultatul nu poate fi relevant.

Cand te uiti la tine risti sa faci aceeasi comparatie cu altii, si sa te vezi grozav din cauza instinctului de conservare sadit adanc in om. Sau, daca faci comparatie intre tine si Isus iti vei vedea micimea, si atunci te vei simti apasat de personalitatea si perfectiunea Lui in raport cu tine: realitatea – de data aceasta.

Un crestin trebuie sa priveasca numai la Isus, fara sa faca comparatii: Isus sa fie IDEALUL lui, nu ETALONUL. Isus sa fie Model in viata, nu termen de comparatie; sa nu se compare nici el cu Isus, dar sa nu-i compare nici pe ceilalti cu Isus. Privind la Isus, si DORIND ca El sa-i fie model si ideal, crestinul se va stradui sa  faca voia Tatalui, nu fortat, ci din dragoste.

Un alt risc este capcana lui „si ceilalti fac lafel”. Ceilalti, care isi spun "crestini" sau nu. Pentru ca "nu orisicine-mi zice "Doamne Doamne!" va intra in imparatia cerurilor, ci cel ce face voia Tatalui Meu care este in ceruri"  (Matei 7.21). Daca nu-ti selectezi anturajul, risti sa te molipsesti de la cei care sunt langa tine, de la cei pe care-i admiri. Daca-l admiri pe cel ce-L batjocoreste (prin vorba sau fapta) pe Isus, vei face si tu lafel. Te vei complace in acea situatie, vei gasi placere in ea si in cei ce fac acele lucruri. "Si macar ca stiu hotararea lui Dumnezeu, ca cei ce fac asemenea lucruri, sunt vrednici de moarte, totusi, ei nu numai ca le fac, dar si gasesc de buni pe cei ce le fac." (Romani 1.32)

Daca-L admiri pe Isus, il vei urma pe El si vei lasa in urma poftele firii pamantesti din Galateni 5.

Statutul

Care este statutul crestinului care-L urmeaza pe Isus? Conform lui Isus: "Mama Mea si fratii Mei sunt cei ce asculta Cuvantul lui Dumnezeu, si-l implinesc" Luca 8.21. Nu e suficient sa ne numim crestini. Acest apelativ ne da drepturi, dar si indatoriri. Care sunt acestea?

Avem dreptul sa ne numim nici mai mult nici mai putin decat "copii ai lui Dumnezeu". Nu e o ingamfare, e o declaratie biblica: „Dar tuturor celor ce L-au primit, adica celor ce cred in Numele Lui, le-a dat dreptul sa se faca copii ai lui Dumnezeu”. Ioan 1:12.

Dar asta ne obliga. La o rupere de pacat, la a-i iubi pe ceilalti asa cum ne iubeste si Isus pe noi. Pentru ca "prin aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea dragoste unii pentru altii." Ioan 13.35. Si nu numai, ci faptul ca suntem ai Lui ne obliga sa intoarcem cu dragoste si celalalt obraz atunci cand primim o lovitura. I-ar fi atat de simplu lui Dumnezeu sa distruga tot ce nu-i place... Dar din multa dragoste (poate prea multa, dupa parerea celor ce-i pun rabdarea la incercare), El rabda. Rabda batjocura adresata crestinului, si ii da acestuia putere sa intoarca si celalalt obraz. Rabda cu dragoste (si probabil cu lacrimi) sa-Si vada numele pângărit, desi ar fi de ajuns un gest mic al Lui si s-ar face dreptate.

Am auzit odata o ilustratie care m-a pus pe ganduri. Stim ca nu cuiele l-au tintuit pe cruce pe Domnul Isus. Stim ca la puterea pe care o avea (si a dovedit-o in atatea si atatea minuni pe care le-a facut) putea sa se smulga in orice moment de acolo de pe cruce, sa coboare si sa Se salveze. Stim ca din dragoste pentru om a ramas acolo pe cruce pana la moarte. In ilustratia la care ma refer, cineva spunea ca o armata de ingeri era in ceruri la rastignirea lui Isus, cand El era pe cruce. Erau cu totii cu ochii pe El, in stare de alerta. Atentia le era indreptata spre El, si concentrarea maxima: o singura miscare, un singur gest daca El ar fi facut, daca ar fi miscat chiar si putin degetul mic de la mana, ei ar fi intervenit intr-o clipita. Cerul i-ar fi sarit in ajutor. Dar dragostea Lui pentru om a fost mai mare decat dorinta de a-Si pune capat chinului. A rabdat totul pana la capat pentru ca noi, „pocaitii”, cum suntem numiti in bataie de joc cei care credem in Numele Lui, sa avem usa deschisa la Tatal, sa avem usa deschisa spre Cer.

Care este statutul pocaitului? Ce este el? Isus il numeste mama si frate. Dumnezeu il considera copilul Lui. Mai conteaza altceva?

Rolul

Care este rolul crestinului? Este mai usor in lume pentru un necredincios decat pentru un crestin. De ce? Pentru ca necredinciosului lumea i se potriveste ca o manusa. Gandeste ca ea, simte ca-i apartine. Dar crestinul? Ii place in lume? Cand spun „in lume” ma refer la locurile din lume in care stim ca se fac lucruri pe care Dumnezeu le detesta. Nu ma refer la comunitatile de crestini in care o parte au privilegiul sa traiasca.

Se simt bine crestinii intr-o lume in care cel rau e pe buzele tuturor, in care bautura, distractiile, vorbele deşănţate, sunt considerate nevinovate? Se simt bine crestinii intr-o lume in care concesiile facute Cuvantului te transforma intr-un om "descurcaret", intr-o lume in care Dumnezeu e pe buzele tuturor de Paste si de Craciun, cand "suntem mai buni", apoi o luam de la capat, pentru ca a trecut spiritul sarbatorilor? Intr-o lume in care El este slavit doar cu vorba, dar nu si cu fapta? Sigur ca nu. Si atunci, o parte dintre crestini se intreaba uneori pe buna dreptate: de ce nu ne ia Dumnezeu de aici, sa ne duca unde-i place Lui? De ce, dupa ce ne-a chemat, ne lasa sa traim in conditiile astea, sa auzim ce auzim, sa vedem ce vedem, si sa fim considerati ciudati? Sau chiar ca lumea sa ne considere pe noi ca aflandu-ne pe o cale gresita?

Isus ne-a spus sa indraznim: „V-am spus aceste lucruri ca sa aveti pace in Mine. In lume veti avea necazuri; dar indrazniti, Eu am biruit lumea.”  Ioan 16.33.

Ne-a spus sa avem incredere in El: "Sã nu vi se tulbure inima. Aveti credintã în Dumnezeu, si aveti credintã în Mine" Ioan 14.1. Ne-a spus ca se va intoarce dupa noi: "În casa Tatãlui Meu sunt multe locasuri. Dacã n-ar fi asa, v-as fi spus. Eu Mã duc sã vã pregãtesc un loc. Si dupã ce Mã voi duce si vã voi pregãti un loc, Mã voi întoarce si vã voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, sã fiti si voi"  Ioan 14.2,3.  Isus nu minte.

Isus ne-a spus sa intoarcem si celalalt obraz. Si o vom face, chiar daca suntem numiti in sens peiorativ pocaiti, sau cu cuvinte pe care nu vreau sa le repet aici. Intoarcem obrazul in Numele Lui. Cu dragoste

Articol recomandat: Paul Washer-Mesaj socant despre starea omenirii (tradus in limba romana)

Evrei 11:26 El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, pentru că avea ochii pironiţi spre răsplătire.

Când nu ştii ce să mai faci. (Depresie/"criză de identitate"). Poporul Israel şi-a uitat menirea, au uitat ce Dumnezeu au, au uitat scopul lor pentru viaţă, ţinta lor – Canaanul. Israelitii si-au pierdut identitatea de popor al Domnului, nu mai erau oameni deosebiti (v.16)... erau oameni oarecare, ca oricare dintre celelalte popoare, au făcut acelaşi păcat. Când uităm cine suntem, când uităm care e Dumnezeul nostru şi ne închinăm dumnezeilor acestui veac, când ne uităm scopul în viaţă ... devenim ca celelalte popoare.
Este nevoie de cineva care să se roage, de cineva care să mijlocească, Moise alege să facă asta. Moise nu-şi uită scopul, nu uită cine l-a trimis, cine este şi unde trebuie să ajungă.
1. Aduţi aminte cine eşti. Am vrea mereu să fim alţii pentru că ne-am pierdut identitatea. Când începi să uiţi cine eşti te prefaci într-un xerox, începi să gândeşti, să faci, să te uiţi la ce se uită ceilalţi. Ca să-L cunoşti pe El trebuie să te cunoşti întâi pe tine. Sănătatea, fericirea construită pe temelia banilor (nisip) se va prăbuşi într-o zi.
2. Aduţi aminte al Cui eşti. Dacă înaintea oamenilor nu eşti decât un nebun, înaintea Lui ai valoare, eşti Fiul Dumnezeului Celui viu.
3. Găseşte-ţi un scop în viaţă (Moise, omoară un egiptean). Pe cine vrei să mulţumeşti? Noi aşteptăm pe Domnul, suntem un neam ales, un popor ales, un neam de preoţi ai Lui Dumnezeu. Galateni 6:14
4. Să ştii înctro te-ndrepţi. Avem o destinaţie eternă. Unde-ţi sunt ochii pironiţi?

SFANTUL PROOROC ILIE TESVITEANUL-AL DOILEA INAINTEMERGATOR AL LUI HRISTOS !

Sfantul Ilie, " Carutasul Raiului ", Sfantul care fulgera si trazneste, este sarbatorit in fiecare an, in 20 iulie, ziua in care el nu a murit ci, s-a inaltat la Cer intr-un car de foc.

În aceasta luna, în ziua a douazecea, pomenirea suirii la cer cea de foc purtatoare a Sfântului, Maritului Prooroc Ilie Tesviteanul. Sfântul si marele Profet Ilie, acest inger intrupat in carne ce a primit de la Dumnezeu puterea de a deschide si inchide cerurile, era de origine din Tesvi in Galaad. Traditia apocrifa, care a transmis aceste detalii despre nasterea Profetului, precizeaza ca el era din tribul lui Aaron si deci era Preot. Dar nu se gaseste nici o urma despre acestea in relatarea Scripturii pe care o rezumam in cele ce urmeaza (cf. III Regi 17-20 ; IV Regi 1 si 2).

Tot în aceasta zi, se savârsesc înnoirile bisericii cinstitului Înaintemergator si botezator Ioan din preasfânta manastire a Studionului, la Constantinopol.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

( www. calendar-ortodox.ro )

Sfantul Ilie :

Norii-si plâng sudoarea muncii,
Ca vâslasii pe galere,
Biciuiti cu funii lucii
Luminând adanci unghere.

Ziua s-a facut iar noapte
Pe oceanul de caldura,
Îngerii vorbesc în soapte
De un sfânt cu foc în gura.

Este bunul sfânt Ilie,
Ce deschide porti în ceruri
Si arunca jos, pe glie,
Rapaieli prinse-n danteluri.

El apare-n deal la vie,
Sau pe valea pârjolita,
Cu sageti la palarie
Si o cofa ciuruita.

Toata holda îl asteapta
Sa mai ude colbul tarii,
Cu bulbuci de apa casta
Întru împlinirea verii...

( www.neogen.ro/ user marilena 272

La schimbarea la faţă a lui Hristos Domnul, Ilie s-a arătat împreună cu Moise de-a dreapta şi de-a stânga Mântuitorului. Sfânta Scriptură ne spune că Ilie se va întoarce iarăşi pe pământ, la sfârşitul veacurilor, înaintea celei de-a doua veniri a lui Hristos, pentru a se lupta cu Antihristul.

În tradiţia populară, sărbătoarea Sfântului Ilie este un prilej pentru aplicarea unor obiceiuri şi ritualuri ce vin din credinţe străvechi. Sântilie, cum i se spune în popor, este un sfânt care, la rugăciunile oamenilor, aduce ploaia. Se zice că Sântilie îşi aşteaptă cu atâta nerăbdare ziua în fiecare an, însă, atunci când vine, porneşte năvalnic prin lume, într-un car de foc, mânat de furtună. Dacă în această zi nu se lucrează, oamenii vor fi scutiţi se secetă şi de incendii.

( www.banateanul.ro )

Sfântul este numit: “înger în trup, temelia profeţilor şi al doilea Înaintemergător al lui Cristos”.

Ilie a fost înger în trup, ceea ce înseamnă că era atât de curat, încât trupul său se apropie mai mult de spirit decât de materie, era, oarecum spiritualizat; spiritualizat, bineînţeles, nu în sensul că nu avea proprietăţile şi necesităţile materiei vii - era, şi el, perceptibil, supus gravitaţiei, foamei, setei, ostenelii -, ci spiritualizat în sensul că, după cum îngerii nu cunosc alunecările în păcate trupeşti, neavând trup, tot astfel Ilie, deşi avea trup, totuşi, prin înfrânarea desăvârşită a simţurilor, prin disciplina ascetică la care şi l-a supus, a ajuns atât de departe, încât se părea că nu mai trăia în trup. Pe el nu-l mai atrăgea nici propriul trup nici alte trupuri, ci înălţimile curate ale lui Dumnezeu. El a biruit legea trupului, de aceea nu e de mirare că a fost înălţat cu trupul la Cer. Prin mortificare, prin asprimea la care şi-a supus viaţa, el a schimbat legea trupului în legea sufletului, chemarea lutului în chemarea cerului, legea păcatului în legea virtuţii, a sfinţeniei. Toate acestea el le-a înfăptuit prin flacăra arzătoare a iubirii de Dumnezeu mai presus de toate, după cum vom vedea ceva mai departe.

Manastirea " Sfantul Ilie de la Izvor " Vasiova, judetul Caras-Severin cu hramul Sf. Ilie :

Pe soseaua Timisoara -Resita, la intrarea in Bocsa Vasiova , se desprinde drumul care duce spre Ocna de Fier. La mai bine de 1 km se afla Manastirea ,”Sf.Ilie de la Izvor”. Numele vine de la un izvor de apa curata si rece care astampara nu numai setea trupeasca, ci si cea sufleteasca. Lucrul acesta este adeverit de numeroasele binefaceri de care s-au bucurat cei care ”cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste”, au baut apa din acest izvor. Asa a aparut gandul, in constiinta unor oameni de bine, de a ridica o manastire pe aceste meleaguri in care sa se pastreze randuielile vietii monahale, venind in acelasi timp si in sprijinul credinciosilor care duminica de duminica umplu biserica manastirii pentru a asculta Sf.Liturghie si a se bucura de dumnezeiestile daruri ale sfintelor slujbe.Din generatie in generatie s-a transmis o relatare care sustine ca minerul Alexe Perian si-a redobandit vederea dupa ce s-a spalat pe ochi la izvorul pomenit. Drept recunostinta, in anul 1850 imprejmuieste izvorul cu un zid de piatra. Urmasii sai au ridicat o capela care pe parcursul anilor a ajuns locul mult cautat de credinciosi si suferinzi, din toate nationalitatile, ce veneau ca pelerini de la mari departari in ziua praznicului Sf Proroc Ilie.

Tuturor celor ce-si sarbatoresc astazi ziua numelui, Ilie, Ilinca, un calduros : La Multi Ani !

SIBILLA POESIS

material preluat de pe net

Cum putem să nu exprimăm adevărul, când ştim că asta este datoria noastră cea mai de seamă în momentul în care învăţătura cea dreaptă a lui Hristos este pusă la îndoială? Şi cum putem să îl exprimăm totuşi când ne ştim cât de păcătoşi, cât de slabi şi netrebnici suntem faţă de acest adevăr? Poate Duhul Sfânt se va milostivi de noi şi va face ca şi de data asta adevărul să rămână întreg în Biserica Sa. Avem parte, în momentul de faţă, de o spiritualitate bleagă, acomodantă, care vorbeşte despre virtuţile ortodoxiei după Sfinţii Părinţi trăgând însă cu ochiul la bogăţiile şi confortul lumii. Vorbim în continuare, în mare parte, în slova cea dreaptă a ortodoxiei dar nu mai avem duhul ei dătător de viaţă. De aceea nu ni s-ar părea vreo problemă, majorităţii dintre noi, dacă am accepta câteva mici modificări prin care să alăturăm la festinul nostru şi pe catolici, urmând apoi, probabil, protestanţii, neoprotestanţii, necalcedonienii şi tot ce a mai dat naştere mintea umană atunci când s-a rupt de adevărul cel veşnic. Noi le oferim lor confortul spiritual, căci le dăm dintr-o bogăţie imensă din care pot să se adape, iar ei ne dau confortul material pe care îl deţin deja, dar la care noi încă nu am ajuns.

Diferenţele de doctrină ar părea mici şi fastidioase, ele scapă imensei majorităţi a credincioşilor şi doar câţiva teologi care studiază textele cu acrivie îşi pot da seama de ele şi discuta pe marginea lor. Dar aceste mici diferenţe sunt menite să sucească total adevărul, să schimbe perspectiva, să transforme în minciună tot restul de care, aparent, nu s-au atins cu nimic. Cei care vor să rămână în dreapta credinţă, dar nu pot aduce dovezi, nu pot demonstra cu argumente pertinente adevărul revelat al tradiţiei, pot spune simplu că ei respectă învăţătura cea veche, dar în niciun caz nu pot nesocoti aceste diferenţe ca şi cum nu ar conta. Dificultatea constă în aceea că denaturarea adevărului de către câţiva, dar aflaţi în frunte, aduce denaturarea generală a adevărului, punerea la îndoială a mântuirii poporului binecredincios dar lipsit de cunoştinţe adecvate de teologie. Adevărul teologic e un lucru de viaţă şi de moarte, şi să fim bine înţeleşi: de viaţă şi de moarte veşnică.

Unora înfruntarea aceasta pentru câteva chestiuni legate de dogmă li se poate părea superfluă, ca o disputa între persoane cu idei fixe (puţine dar fixe, cum spune o butadă) şi fiinţe largi la suflet şi la minte, gata să accepte, să primească cu bucurie noutăţile, inclusiv în materie de dogmă. În fapt însă, lucrurile stau exact pe dos. Laxiştii, liber-schimbiştii, ecumeniştii sunt „specialişti” ai duhului lumesc, umanişti lipsiţi de substanţă, şi tocmai de aceea gata să renunţe la rigoarea adevărului şi a modului de viaţă pe care îl subsumeză recunoaşterea acestuia. Cei ce par conservatori în materie de credinţă - “fanatici ai ortodoxismului”, cum am vazut că spunea cineva - vor să păstreze plenitudinea adevărului, singurul care ne poate mântui. Păstrarea nealterată a Predaniei, necedarea la vreuna din tentaţiile lumeşti, este garanţia că ne aflăm pe drumul cel bun. Suntem, într-adevăr, păcătoşi, dar nu suntem în eroare, n-am căzut în erezie şi astfel putem invoca plini de curaj numele Domnului.

Nu se cuvine să se facă din devierile ecumeniste prilej de dispute şi polemici în Biserică, după modelul a ceea ce se întâmplă în viaţa publică, mai ales în politică. Există, pe alocuri, tendinţa aceasta, dar este marginală şi sper să rămână astfel. În disputele teologice trebuie să biruie un duh al durerii pentru cei căzuţi în greşeală, combinat cu fermitatea nestrămutată a păstrării neştirbite a devărului de credinţă.

Mişcarea ecumenică face parte, ca şi principiile politically corectness, ca şi atâtea alte lucruri din cultura şi civilizaţia contemporană, din tăvălugul nivelator la care este supusă omenirea astăzi. Tot ceea ce este deasupra mediei, tot ce înseamnă tradiţie, excelenţă, profunzime, tot ce are însemnătate pentru viaţa duhovnicească a omului, trebuie redus la un palier cât mai de jos, astfel încât să nu mai influenţeze, să nu mai însemne ceva, să nu-i mai deranjeze pe cei care au pierdut o asemenea trăire, iar amintirea ei vie, concretă, în Biserica Ortodoxă, le-ar trezi mustrări de conştiinţă. Astfel că avem de aşteptat o ofensivă împotriva ortodoxiei dusă atât din răutate cât şi din ignoranţă, dar indiferent de cauze, va fi un război de care nu vom scăpa nicicum.

Odată ce, prin pronia cerească, ne-am învrednicit de a primi adevărul, nu avem dreptul să îl ascundem: „Se aduce oare făclia ca să fie pusă sub obroc sau sub pat? Oare nu ca să fie pusă în sfeşnic?” (Marcu 4,21). Fiecare după puterea şi îndemânarea noastră, după nivelul intelectual şi duhovnicesc la care ne situăm, suntem datori să spunem adevărul. Poate fi periculos să spui adevărul în lume, căci lumea nu e pregătită şi va vrea să îşi apere cele ale ei. Dar, după cum spunea părintele Amfilohie recent, răspunzând la întrebarea: „Nu va este frica?”: “Dragul meu, fricosii nu se mantuiesc! Iubiti adevarul si adevarul va va face liberi”. Nu trebuie să ne fie teamă decât de propria frică, de a nu fi demni de adevărul pe care îl purtăm şi pe care trebuie să îl lăsăm moştenire urmaşilor noştri. Adevărul însuşi, dacă se va sălăşlui întru noi, ne va da putere să mărturisim, căci Hristos însuşi este “Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14,6). Oricum, situaţia este dificilă, căci dacă se va cere cumva socoteală, dacă va fi nevoie de spirit de sacrificiu, nu ştiu cum vom reacţiona mulţi dintre noi care acum ne batem cu pumnii în piept că apărăm ortodoxia.

Mulţi dintre noi ne prefacem că nu există probleme acute, acum, care cer o luare de poziţie, o cernere a apelor, ci totul se rezumă la lupta cu păcatul, la provocările soft ale contemporaneităţii lipsite de spirit creştinesc. Desigur, sunt şi acestea, au locul lor, şi niciun credincios conştient nu le ignoră. Dar nu sunt singurele. Lor li se adaugă altele, provenite din starea actuală a Bisericii Ortodoxe Române, din duhul lumesc şi ecumenist care răzbate din multe locuri. Fireşte, poţi ignora aceste pericole, rămânând ancorat în lupta cu păcatele proprii, părându-ţi-se că doar de acestea vei da socoteală în faţa lui Dumnezeu. Că această luptă ar duce la mândrie câtă vreme ne ocupăm de chestiuni teologice complicate, dar de ale sufletului nostru uităm. Mă tem însă că nu e chiar aşa. Dumnezeu are să ne întrebe ce am făcut pentru semenii lângă care ne-a fost dat să trăim, cum i-am ajutat să se mântuiască, vom da seama de felul cum am păstrat talanţii ortodoxiei pe care ni i-a dat în păstrare.

Activitatea cotidiană în lumea care ne este pusă la dispoziţie ne pune în postura de a fi alături atât de indiferenţi religioşi, de atei dar şi de eterodocşi care încearcă să ne spună că diferenţele dintre noi şi ei sunt minore, că ceea ce ne uneşte este mai important decât ceea ce ne desparte şi că ar trebui să existe o unire a tuturor celor ce cred în Dumnezeu. Aceasta unire ecumenică a tuturor într-un glas pare convenabilă tuturor. Eterodocşii pot prelua învăţătura ortodoxă, cărţile de învăţătură fiind disponibile oricui, dar o vor prelua fals şi trunchiat şi în felul acesta ne-o vor preda nouă înapoi. Este însă şi vina noastră, a ortodocşilor aici. Dacă dreptslăvitorii creştini ar fi rămas în duhul cel bun, n-ar mai fi dat naştere la atâtea şi atâtea interpretări, schisme, depărtări de la credinţă. Adevărul este luminos prin el însuşi, cei plini de Duhul cel Sfânt ar fi adus lumina credinţei prin simpla lor prezenţă. Eterodocşii nu trebuie lăsaţi în înşelare, având impresia că sunt în adevăr. Dar propovăduirea nu ţine atât de cuvintele rostite către ei, împotriva eresurilor lor, ci de exemplul viu de viaţă oferit de dreptcredincioşi. Nu este suficientă Tradiţia adevărată, căci cea mai bună tradiţie, în lipsa exemplului viu, a trăirii ei zilnice, este literă moartă, cuvânt gol lipsit de orice consistenţă. Cel mai bun răspuns la încercările lor de a falsifica adevărul de credinţă este să le contrapunem adevărul trăirii în duh, bucuria care se revarsă dintr-o astfel de viaţă. Dacă am fi capabili de aşa ceva sigur mulţi din cei aflaţi în greşeală s-ar întoarce la dreapta credinţă. Desigur, asta nu înseamnă că nu trebuie luate atitudini punctuale în locurile care lovesc învăţătura.

Lupta nu trebuie să fie spre osândirea cuiva, spre demonstrarea dreptăţii noastre, oricât ar fi ea de valabilă în literă, ci spre zidirea aroapelui pierdut, spre ajutorarea lui. Încerc să îl scot din rătăcire din iubire, din compasiune, nu pentru că aş fi superior lui cu ceva, iar scoaterea lui din rătăcire este echivalentă cu afirmarea propriei mele superiorităţi. Decât un asemenea ajutor, care îl păgubeşete atât pe fratele meu, căci îl jigneşte, cât şi pe mine, mai bine îmi văd de treabă şi nu mai fac nimic. Ortodoxia însă ne oferă dreaptă socotinţă şi echilibru care ne vor îndruma în raporturile cu cei de altă credinţă, numai să păstrăm, cu smerenie, calea ei.

Unul din argumentele cele mai însemnate legate de ecumenism este iubirea. Iubirea scuză totul, în numele ei este permis orice compromis. Aceasta însă, ne spun Sfinţii Părinţi, precum şi părinţii înduhovniciţi din timpurile noastre, nu este iubirea adevărată, ci un simulacru care urmăreşte doar binele pământesc al celor ce îl rostesc. Iubirea este o vorbă în spatele căreia se ascund interesele lor meschine. Iubirea caută adevărul şi binele celui iubit, nu confortul lui, mai ales dacă este obţinut cu preţul renunţării la dreapta credinţă. Se bate multă monedă (de obicei e calpă) pe iubirea de aproapele astăzi. În numele acesteia se poate face orice, se poate pretinde orice. Adevărurile de credinţă devin relative, simple cuvinte înşirate în cărţi vechi care nu pot stânjeni dorinţa de comuniune situată, zic ei, dincolo de dogme şi de confesiuni. Străşnicia cu care unii încearcă să păstreze neatinsă învăţătura ortodoxă pare fixism rigid, înapoiere faţa de spiritul vremii, lipsă de iubire condamnabilă. De fapt, tocmai în păstrarea intactă a comorii ortodoxiei stă iubirea, împreună cu rugăciunea pentru toată lumea, dar făcută în taină, nu în adunări ecumenice televizate. Clamarea acestei iubiri în public e cu atât mai intensă cu cât nu îi corespunde nimic înăuntru. Adevărata iubire e aspră, căci încearcă să scoată din greşeală, să ajute, să spună falsităţii pe nume pentru a da şansă răscumpărării celor căzuţi în erezie.

Care e, de fapt, principiul care îndeamnă astăzi la unire, la ştergerea diferenţelor dintre oameni, indiferent de rasă, de sex, de convingeri şi de orice ar putea să ne facă diferiţi unii de alţii? Acest principiu se aplică întregii civilizaţii contemporane şi aplicarea lui, prin ecumenism, la religie este doar un caz particular. Mă tem că ideea de bază care ne leagă este doar apelul la o natură umană comună, în numele căreia orice deosebiri dintre oameni sunt socotite ca nesemnificative. Astfel se ajunge la un umanism integral care găsindu-şi împlinirea exclusiv în propria imanenţă, în ciuda bogăţiei şi a varietăţii pe care le face să se manifeste nu poate duce decât la nihilism.

Actualul context al Bisericii ne obligă pe fiecare la luarea unei poziţii, la o despărţire a apelor. Există un mod elegant de a refuza să alegi, de a te situa într-un loc sau altul. Legat de viaţa creştină, ai mereu ceva de făcut şi de spus, iar aceasta se leagă de actualitate. Dar este o actualitate, ca să zic aşa, perenă. Lucruri care persistă: lupta cu patimile, de pildă e oricând potrivită, fiindcă este o luptă permanentă. Pe lângă acestea însă, există momente istorice stringente care impun o atitudine în chestiuni punctuale, legate tot de viaţa ortodoxă. Dacă atunci te referi tot la chestiunile perene, şi numai la ele, de fapt ocoleşti răspunsul la ceea ce e mai grav. Nu se pot ignora problemele pe care istoria le pune creştinului practicant. Dumnezeu s-a întrupat istoric, ceea ce se întâmplă cu noi sunt lucruri istorice, nu ne putem ascunde că nu ar exista. Lipsa de preocupare, de implicare sunt sinonime cu individualismul nepăsător faţa de semeni şi, am convingerea, sunt vinovate în faţa lui Dumnezeu, oricât de buni creştini ar fi în rest cei ce nu se implică. Lucrurile trebuie spuse pe nume, pentru a avea conştiinţa împăcată, oricare ar fi consecinţele ce decurg de aici.

Lucrurile stau cumva la modul în care Părinţii Bisericii, preocupaţi fiind de lupta cu patimile proprii, nu s-ar mai fi adunat în vreun sinod ecumenic ca să dezbată ereziile care bântuiau Biserica, căci o asemenea adunare ar fi fost prilej de vorbe deşarte, de mândrie, de ură şi de tot ce mai poate coborî omul din viaţa duhovnicească dusă în singurătate. Chestiunile teologice subţiri ar fi fost lăsate pe mai târziu, într-un nu se ştie ce viitor, sau pur şi simplu ignorate în numele nevredniciei proprii, iar ereticii puteau să-şi facă de cap cum vroiau ei, ca lupii lăsaţi liberi în staulul oilor. Vă daţi seama ce fel de ortodoxie am mai fi avut atunci? Dumnezeu însă a avut grijă de Biserica Lui şi a trimis la timp sfinţi care să o salveze.

Apelul la Sfinţii Părinţi, la literatura patristică în general, nu este, prin sine, un indiciu suficient al păstrării dreptei credinţe. Noi suntem aici, într-un mediu cultural cu totul diferit de al lor. Ceea ce au creat ei, chiar dacă îşi păstreză întreaga semnificativitate pentru noi, nu poate fi preluat întocmai, ci trebuie înţeles în contextul de atunci, şi apoi adaptat la necesităţile timpului nostru.

Mai departe însă, nu trebuie căzut în ispite negativiste. Oricât ne-am implica subiectiv, sau odată cu implicarea, trebuie să crească echilibrul, dreapta socotinţă. Adevărul trebuie spus ferm şi răspicat, dar în duhul dragostei creştine, încercând să îl îndrepte pe cel ce greşeşete, nu să îl distrugă, să-l facă harcea-parcea. Dacă nu reuşim să păstrăm dreapta măsură în criticile noastre, atunci mai bine este să tăcem. Multe din cele pe care le rostim nu sunt adeverite şi sfinţite în noi de Duhul lui Dumnezeu, din cauza păcătoşeniei noastre şi a neputinţei noastre de a vorbi în duh de rugăciune.

În vremea noastră scade nevoinţa, ne mulţumim cu din ce în ce mai puţin în privinţa postului şi a ascezei practicate. Iar pentru a avea cugetul împăcat (dar îl vom avea oare împăcat astfel?) ne străduim să avem cât mai mult un creştinism după chipul şi asemănarea noastră, chiar dacă asta nu ne-ar fi de niciun folos. Am vrea să reducem lucrurile, să fie după măsura noastră făcând din slăbiciunea pe care ne-am împropriat-o printr-o viaţă păcătoasă măsura generală, regula ce trebuie urmată de toţi. De aceea şi acceptăm cu uşurinţă tot felul de pogorăminte care să ne uşureze nevoinţa, tot felul de scăderi ale credinţei şi de întâlniri cu ecumeniştii. Între duhul lumesc şi ecumenism, conform definiţiei fiecăruia în parte, nu este vreo asemănare. Totuşi, ambele îşi trag seva din aceeaşi secătuire a vieţii duhovniceşti, sunt fraţi care împreună lucrează pentru desfiinţarea adevărului de credinţă.

Faptul că eu mă aflu în adevărul şi dreptatea ortodoxiei faţă de un ateu, un eretic sau un mare păcătos îmi dă o anumită superioritate faţă de acesta, sentiment care generează mândria, starea cea mai cumplită a omului, căci atunci se apropie cel mai mult de diavol. Aceasta este evoluţia normală a minţii umane căreia, pe o cale logică, îi este imposibil să nu se trufească. Păstrarea literei credinţei, fără duhul ei, fără realizarea ei în practică, nu foloşeşte la nimic. Să încercăm, de aceea, să păstrăm un duh al smereniei, adică să mă pun pe mine mai prejos decât toţi oamenii, inclusiv a celor ce se află în greşeli evidente, în erezie sau în păcate de moarte. Aşa ceva nu îmi e cu putinţă, dar Dumnezeu poate da celui ce se roagă. Trebuie ca mintea, care judecă cele ale lumii în chip lumesc, să fie ţinută legată de a face judecăţi de valoare, şi atunci Dumnezeu se va milostivi de noi şi ne va da starea cea bună.

Ţinerea Predaniei neatinsă nu este dovada incapacităţii de schimbare, a neacceptării noutăţii, a neputinţei adaptării. Ci este menţinerea acelei căi de urmat care, ea singură între multe altele posibile, poate asigura mântuirea. Şi numai înăuntrul acestei căi este posibilă schimbarea, înnoirea, căci se schimbă omul cel vechi, supus morţii şi păcatului cu omul nou, născut în Duhul Sfânt. Adevărul nu ţine de un set de propoziţii, ci este un adevăr viu, lucrător care îi propune celui ce îl primeşte cea mai înaltă ipostaziere a fiinţei umane, apropierea de Dumnezeu prin sfinţenie. Cu toate că nu suntem noi capabili să o urmăm, trebuie totuşi să o ţinem cu orice preţ şi să nădăjduim în mila Domnului.

Sursa

Duminica, 11 mai 2008, a fost ziua mondiala de rugaciune. Credinciosi din toata lumea s-au unit pentru a veni inaintea lui Dumnezeu. In Bucuresti, aproape 2000 de credinciosi s-au adunat la Arenele Romane pentru un timp de lauda si inchinare in cantare, rugaciune si Cuvantul lui Dumnezeu. Pe parcursul intalnirii, s-a intrat in legatura directa prin satelit cu credinciosi din Ierusalim care erau adunati cu acelasi scop. Grupul de tineri de la Biserica Crestina Baptista “Sfanta Treime” din Bucuresti, condusi de fr. Emanuel Dejeu L-au laudat pe Domnul, si frati din toata tara au vorbit din Cuvantul lui Dumnezeu.

Mottoul intalnirii a fost: 2 Cronici 7:14 “Daca poporul Meu, peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga, si va cauta Fata Mea, si se va abate de la caile lui rele, il voi asculta din ceruri, ii voi ierta pacatul si-i voi tamadui tara”

Ei bine, ma jucam polo cu Thor cand v-ati rugat voi, de aia nu s-a intamplat nimic. Poate imi aduc aminte la anu, ca mi-e lene sa dau timpu inapoi.

PS : satelitul e inventia satanei, cu totii stim ca satelitii stau in ceruri si-mi ocupa din spatiu meu. Data viitoare cand va rugati nu mai intrati in legatura cu Ierusalimul pentru ca oricum nu-mi plac evreii, lui Moise i-am dat 3 placute cu 15 porunci, da desteptu o scapat una si s-a spart.

PPS : In ultima vreme vad ca a scris cam mult Vasilica, poate o sa cada de pe o scara sa-si rupa manile.

O fetita de vreo 4 ani, cu bunica de mana: Mamaie, uite-l pe Doamne-Doamne!!!

cel putin eu asa le percep .. in antiteza .. linistea vs nesiguranta ...

Sentimentul care imi alunga cel mai adesea linistea este nesiguranta .. nesiguranta rezultatelor, a zilei de maine, a consecintelor ... nesiguranta de a face anumite lucruri, de a merge in anumite locuri ... frica ca mi se poate intampla ceva ... uit uneori ca toate lucrurile sunt sub puterea lui Dumnezeu ..

Ce e drept nu ma confrunt cu sentimentul asta foarte des .. dar cand ma confrunt cu el parca ma acapareaza cu totul ... imi acapareaza gandurile, imi limiteaza actiunile, imi afecteaza relatiile ..

Dar bunul Dumnezeu a facut o promisiune celor ce aleg sa se increada il El .. El a promis ca va fi alaturi de noi in orice imprejurare, ca se va ingriji de noi, ne va pazi, ne va intari , ca toate lucrurile sunt in puterea Lui ...asa ca eu aleg sa ma incred in Cel care a creat cerurile si pamantul , aleg sa ma incred in Cel ce m-a creat pe mine .. aleg sa ma incred in Cel pentru care nimic nu e prea greu ... tu ce alegi?

LUNA SFANTA-MITOLOGIE

Un rol important in mitologia romana ii revine LunIi, acest rol fiind relevat in superstitii, datini, credinte, traditii magico-mitice.

Exista trei cicluri de legende mitice despre Luna :

- Luna infatisata ca un corp luminos ( lumanare, opait ) cu valoare de astru;

- Luna infatisata ca o faptura mitica masculina care ajuta Soarele ;

- Luna infatisata ca o faptura mitica feminina, care este codependenta de Soare ;

O legenda mitica arhetipica se refera la creatia Soarelui, Lunii si stelelor, in conditiile in care rostul lor fusese deja stabilit. Conform acestei legende Fartatul ( travestit de mitologia populara crestina in Dumnezeu ) implineste misiunea creatiei luminatorilor zilei si noptii astfel : " a luat un bot de aur, a rupt dintr-insul mai multe bucati si le-a aruncat pe Cer . Din bucatile de aur aruncate pe Cer au iesit Soarele, Luna , Luceferii si Stelele . "

O alta legenda prezinta Astrii-Oameni care luminau lumea, mergand pe pamant printre oameni, lumina lor orbea, caldura lor frigea, iar drumul lung pe pamantul neregulat, cu munti, dealuri si vai ii obosea din calea afara. Concomitent Astri-Oameni si oamenii au cerut Atotputernicului sa ridice Cerul de pe pamant in slavi. Ca barbat Luna trebuia sa indeplineasca rolul de luminator al pamantului in timp de noapte. Fauritorul lumii ii stabileste mersul pe * un drumusor de argint, pe amandoua partile cu poieni. Soarele spune femeii lui sa pregateasca dimineata, dupa ce pleaca pe Cer, toate cele cuvenite, ca vine tovarasul lui, luminatorul de noapte sa se odihneasca .

In alta legenda Luna este infatisata ca o faptura feminina si, sunt scoase in evidenta aspecte diferite ale feminitatii Lunei :

- Luna ca nevasta a Cerului Sfant ( in varianta mitica crestina Cerul Sfant este Dumnezeu ) ;

- Luna ca o Sfanta care ajuta pe Sfantul Soare sa lumineze pamantul noaptea, cand acesta se odihneste de umbletul lui ziua ;

- Luna ca o sora a soarelui ;

( Romulus Vulcanescu - Mitologie Romîna )

FARA SENS ...

da, m-am trezit din .... vis,

incremenita-n clar de ciuta,

nu-mi plange lacrima, s-a stins,

ramas-a-n umbra ei o urma sluta,

se luneca-n albastrul rosiatic de abis,

imi rad uimirea pe-o mirare ofilita,

vanat si-atat , destin incert,

si am uitat s-alerg, nu-s obosita,

descant izvor de Luna si, astept ...

SIBILLA POESIS

DIVINITATEA SI CULTUL METEOROLOGIC AL LUNII

Cand Luna e asaltata de varcolaci, da semne de vremuire sau intemperii. Cand un corn al ei e indreptat in jos, semn de ploaie, ambele coarne in sus, semn de seceta. Cand e Crai nou si secera se desface in doua , atunci copiii se roaga la Luna sa le dea ceva ( sanatate, bani, pedeapsa dusmanilor lor etc. )

In noptile cu Luna Noua nu se faceau semanaturi, deoarece boabele nu se legau, nu se faceau nunti, pentru ca nu durau casniciile, nu se impreunau animalele, ca sa prinda rod.

In nptile cu Luna Plina se pornea plugul, se faceau semanaturi, copilul conceput sau nascut pe Luna Plina se considera norocos. Tot in noptile cu Luna Plina se culegeau plante de leac si se preparau fierturi, licori, hapuri, cataplasme, cu care se incepea tratamentul chiar in rastimpul Lunii Pline .

La Luna Noua fetele faceau farmece de ursita. Ieseau din casa cu briul descins, il zvirleau in sus, catre Luna si apoi bateau streasina casei cu el rostind :

Luna, Luna,

doamna buna,

bun cal ai,

si frau n-ai ,

sa te duci la ursita me,

sa te duci si sa mi-l aduci,

de l-ai gasi dormind in pat,

sa-l iei si sa-l vari sub pat,

si de sub pat,

sa-l dai pe usa afara,

si la mine sa-l pornesti,

prin padure fara sine,

si p-un sat fara rusine ...

( Romulus Vulcanescu - Mitologie Romina )

MA DOARE LUNA PLINA ...

ma doare Luna Plina ...

ma frange, ma ridica,

nu-mi spala nici o vina,

ma-nvaluie cu frica,

imi canta goliciunea,

si trupu-mi despuiat,

tresare vie-n lumea,

ce candva-am ferecat;

imi ravaseste fiinta,

ma ard dureri uitate,

pe glezne mi-e dorinta,

ma urlu-n dor de toate ...

SIBILLA POESIS

HERALDICA SI EMBLEMATICA LUNII :

Intocmai ca si Soarele, Luna a facut parte din heraldica si emblematica celor trei tari romane : Transivania, Moldova si Muntenia. Uneori reprezentarea ei emblematica a fost compusa prin juxtapunerea profilului Lunii Noi cu Luna Plina. Imaginea aceasta compozita ar putea sugera starea de androginitate a Lunii mai mult decat de masculinitate sau feminitate. Aceasta deoarece Luna Noua simbolizeaza masculinitatea Lunii, iar Luna Plina feminitatea ei. Bipolaritatea sexuala a Lunii reflecta un aspect esential al Cultului Lunii, rituri contradictorii de promovare a dragostei pure, ideale sau a sexualitatii primare si sexualitatii morbide.

( Romulus Vulcanescu - Mitologia Lunii )

" Luna e voalul de argint al tacerii > " ( Ionel Teodoreanu )

" Luna trezeste semnele de punctuatie ale ... noptii . " ( Costel Zagan )

SIBILLA POESIS