În familia mea, oamenii sunt mult prea stângători. Păstrează lucrurile cu anii şi nu se îndură în veci să arunce vechituri inutile. Eu colecţionez hârtii. Am mai multe hârţoage ca un contabil sau un centru de reciclat. Sunt lucruri faine însemnate pe ele, copiate de pe undeva sau scoase de pe net, dar pe care clar n-o să-mi mai aştern genele. Strâng hârtii. Greeeeeeeu mai fu când a trebuit să arunc nişte reviste de acum un an. Când eram mai fragedă, visam la apartamentul din videoclipul ăsta.

Pe de altă parte, mănânc îngheţată în fiecare zi, ceea ce înseamnă că endorfinele mi se dezvoltă în ritm mulţumitor, mă brosez temeinic (dacă m-ar vedea, tata mi-ar zice să am totuşi grijă de dinţişorii mei) şi de-abia aştept să vină momentul în care să m-arunc în minunata lenjerie nouă.

şi

De ce unele dintre ele, imediat după ce au citit din două cărţulii bisericeşti diferite, s-au închinat şi au sărutat respectivele cărţi, îşi dau cu gloss pe buze şi încep să mestece gumă?

Părinţii mei mi-au acordat întotdeauna o încredere (uneori) prea mare pentru umerii mei de copil, chiar şi atunci când săream de pe şifonier direct în pat. Nu m-au bătut niciodată, mmm, ba da, m-a bătut mama, dar meritam. Eu sunt pentru altoitul piticilor atunci când fac năzbâtii. Dar ambii părinţi ar trebui să-şi ia responsabilitatea asta, nu numai unul. Aici, cel mai bun exemplu este al nepoţelului meu, A. Mama lui îl bate, tatăl nu. Fac apel către toţi tăticii din lume, care, altfel oameni mari, se găsesc brusc docili în faţa unui mănunchi de om cu ochii alunecoşi, plângăcios şi şantajist. Ori nu dai deloc, ori faci şi tu ca celălalt. Echilibrul dispare altfel, copilul începe să-l favorizeze pe unul din părinţi, apar disensiuni între aceştia. A, şi dacă tot dai în el, nu-i da totuşi în cap. Sau peste faţă.

Ziceam că pe mine m-a bătut mama. Fratele meu era un ţânc şi am fost toţi trei la teatrul de păpuşi. Când am ieşit, mama m-a pus să merg în faţa lor, ca să mă vadă. Dar eram de pe atunci gură-cască şi m-am pierdut. Bine că ştiam drumul spre casa bunică-mii. Am ajuns acolo, i-am spus, apoi a venit şi mama. A început să plângă, a luat un făcăleţ şi a vrut să-mi dea cu el la fund dar mă piteam în spatele lu’ mamaie. A lovit-o pe ea de câteva ori, i-a făcut rană la deget şi s-a potolit. Pe mine nu m-a atins prea mult… Mda, de fapt, asta nu e bătaie…

În plus, sunt atâtea filme- eu mă gândesc la Crash- care tratează subiectul ăsta mult mai bine. La Crash plâng mereu, am scenele mele: o dată când iranianul o împuşcă pe fetiţa mexicană cu gloanţe oarbe şi când personajul hidos, la început, al lui Matt Dillon, o salvează pe negresa pe care o agresase sexual sub ochii soţului ei. Poveste cu iranian am şi eu. Făceam meditaţie cu o fetiţă, Soraya. Am stat la început de vorbă cu tatăl ei, iranian. În timpul discuţiei, am zis că am avut şi eu prieteni arabi şi că ştiu câteva cuvinte în arabă. Mi-am dat seama de gafă dar am tăcut. În schimb el m-a asasinat cu privirea şi mi-a spus dispreţuitor: "Eu nu sunt arab, sunt persan". De atunci n-am mai dat cu ochii de el.

Prieteni arabi am avut într-adevăr. Faysal, Fausya, Fida, Fatmi şi Firas. 5 de F. De Faysal nu mi-aduc bine aminte; învăţa la Bucureşti şi nu stătea prea mult pe-afară. Fausya era sensibilă, Fida (preferata mea) era diplomată şi caldă, Fatmi avea părul ca Shirley Temple şi Firas era creţ şi mic (avea trei ani atunci). Eram fascinaţi toţi de ei, deşi ciudaţi care-i făceau ţigani existau. La început, se apărau frumos şi ziceau că sunt arabi, dar când au văzut ce înseamnă să fii ţigan în România, respingeau cu brutalitate comparaţia. Atunci, în clasa a 9-a, cred, a început să-mi placă muzica arabească, limba aia minunată (după greacă, e una din cele pe care mi-ar plăcea să o ştiu) şi mâncarea: cel mai bine mi-aduc aminte de un fel de brânză cu mentă în ea. Nu ştiu dacă era specialitate; ei erau din Alep, Siria. M-au învăţat cuvinte, mai ştiu şi acum câteva, ştiam şi să-mi scriu numele, dar n-am mai exersat de mult.

Păi acum mă duc să devorez tot ce găsesc de Schmitt. Mă găsiţi zâmbind la mine acasă, în troleu sau în tren.

Nu-mi plac oamenii care se poartă cu mine ca şi cum ne cunoaştem de când hău şi au acel aer complice, conspirativ („ştii tu despre ce vorbesc”) când mi se adresează. E neplăcut! Îmi vine să fug şi să mă ascund. (Cred că mi-e ruşine...pentru ei).

Îmi plac oamenii care-mi spun cu naturaleţe că însemn ceva pentru ei. Mi-i drag să-i văd venind să-mi arate ce carte şi-au luat (şi să-mi facă „în ciudă”), sau când îmi zic că mi-au simţit lipsa. E bine. Ca chili-ul din ciocolată. It gives me a lift.

PS 1: 2-1= e clar că nu-s mizantropă (n-aveam niciun dubiu, de fapt)

PS 2: me has tickets to Metallicaaaaaaaaaaa!

La fel e cu cărţile şi filmele. Nu poţi citi doar ce e bun. (Bunul e un concept relativ, dar asta e altă discuţie). Îmi place să experimentez. Când eram mai tânără şi necoaptă (:|) am „cochetat” cu Sandra Brown. Am citit vreo două romane dar nu-mi plăcea pattern-ul din ele, îl preferam pe cel al Barbarei Taylor Bradford, cu Puterea visului şi Emma Hart a ei, femeia puternică. Mai aproape de zilele noastre, am încercat chick lit-uri (unul, ca să fim exacţi) dar nu mi-a plăcut. Era Diavolul se îmbracă la Prada. M-a prins în schimb filmul. Acum există, pare-se, şi wit-lit-uri, dar nu cred să am răbdare.

Mai bine mă uit la film. Muzica şi versurile- loved it; 27 dresses- la fel, şi câte şi mai câte. Şi pun pariu c-o să văd şi altele. Îmi plac!

Cred că şi blogurile intră tot aici. Vizitez din când în când un blog doar ca să văd ce maxime a mai emis vajnica-i posesoare agramată şi cam toantă. Nu mă interesează absolut nimic din ce spune, dar mă uit pe gaura cheii.

Nu fac o tragedie din asta. Îndoielnicul e şi el parte din noi. Astea sunt pentru mine Ştirile de la ora 5 şi pentru că nu mă uit la televizor, trebuie să suplinesc cumva nevoia (umană şi urbană) de periferic.

Nu stiu cum se face dar asta mi-a adus aminte de un alt „admirator”. Aveam vreo 13 ani, cred, pierdeam vremea pe-afară când vine la mine un tip şi-mi dă fără nici un cuvânt o scrisoare. O citesc, multe greşeli, şi din ele reieşea cât sunt eu de faină, bla bla, prostii din astea. Îi zic „intermediarului”, care aştepta un răspuns mai la o parte că n-am ce zice, că tre’ să-l văd pe expeditorul înamorat. A doua zi, primesc altă scrisoare, cu un alt abţibild în ea (le-am păstrat multă vreme) în care flăcăul spunea ceva cam aşa: „se pare că totul a fost o greşeală, nu erai tu cea la care trebuia să ajungă scrisoarea, dar plăcându-mi de tine m-am gândit să-ţi scriu”. Şi îşi repeta banalităţile. Am murit de râs. Îmi plăcea de "peţitor".

Când m-am întors acasă, cătrănită şi înfometată, am văzut un căţelandru cu o căciulă între dinţi, agitat şi zănatic. Asta mi-a adus aminte că-mi doresc muuuuult de tot un Labrador sau un Golden Retriever care să mă întâmpine, când vin de la ski, în cabana mea de la munte, dotată cu perdele verzi (sau portocalii- decizii, decizii!) şi cu un iubit cu şorţ, mirosind a cald.

A doua este o africancă autodidactă şi hotărâtă să-şi schimbe viaţa. Termină Politehnica şi vrea să plece în Canada. Numai că nu ştie franceză. Este în schimb bătăioasă şi gândeşte pozitiv. De ce oare îmi dă mie lecţii de viaţă un om care vine dintr-o ţară care o duce mult mai prost ca România? Să nu fiu înţeleasă anapoda: nu e numai unul, toţi pe care i-am cunoscut aici sunt aşa. Discriminările i-au făcut mai duri, mai reticenţi dar şi mai dispuşi să lupte, să se zbată, să arate. Noi de ce nu? Avem o istorie sângeroasă dar şi victorioasă şi, totuşi, pare că nu putem trăi în acord cu noi înşine. Ne vrem puternici, dar suntem numai stingheriţi. Am vrea să dăm cu pumnul în masă, dar ne regasim umili. Che Guevara spunea: Yo no soy un libertador. Los libertadores no existen. La gente se libera a si misma. De păcate, de tiranie, de pesimism, de oblomovism, fudulie şi suficienţă.

Aseară am văzut Asasinarea lui Jesse James de către laşul Robert Ford. Plictiseală, ceva de speriat! La fel de lung şi întortocheat ca Zodiac. Singurul lucru bun: muzica (Nick Cave nu putea să greşească).

Crăciunul a venit şi-a trecut, în ritm de colinde şi papa bun, am primit unele din lucrurile pe care le voiam şi altele în plus, şi-acum aştept noul an.

Si am o nouă obsesie:

Călător mereu pe drum

Printre spini şi stele

Se preface iarba-n scrum

Dar cântăm oricum.

Se preface scrumu-n flori

Printr-un crâng uitat

Unde noi de-atâtea ori

Din suflet v-am cântat.

Călător visător

Unde vrei s-ajungi?

Călător visător

Clipele-s prea lungi

Călători din loc în loc

Prinşi de doruri grele

Când sunt gata să ia foc

Flori de busuioc

Nici nu ştim cât va mai fi

Casa unde-am tras

Dar din vraja ei de-o zi

Un cântec v-a rămas.

Călător visător

Unde vrei s-ajungi?

Călător visător

Clipele-s prea lungi

Huckleberry Who?

By LENNARD J. DAVIS

The University of Paris literature professor Pierre Bayard's best seller How to Talk About Books That You Haven't Read is flying off the shelves in France. Not only does Bayard tell readers how to fake literary orgasm, but he admits to giving lectures on books he hasn't bothered to read. I'm sure Bayard's book will be met with outrage from many academics on this side of the Atlantic who lack the French national penchant for public display and intellectual pretension. Obviously, there is something seriously reprehensible about Bayard's know-nothing chutzpah (or whatever the French word for that is). Our goal as teachers is to teach what we know, not what we don't. But, outrage aside, perhaps it's time to admit that not reading has its virtues as well as its vices.

An all too predictable moralism surrounds the reading of books. There is a prescribed way of reading: one page at a time, starting from the front of the book to the back, paying close attention to every single page in order, no skipping around. But the reality is that most of us graze — read a bit, put the book down, start up again. We may pay more attention to one part than another, skim boring parts, and even (heaven forfend) leap over long, dull tracts. Some very strange people even admit to reading the end of a book before the beginning, which is sort of like eating dessert before dinner.

But let's remember that even one of the greatest readers of literature, Samuel Johnson, admitted that "Paradise Lost is one of the books which the reader admires and puts down, and forgets to take up again. None ever wished it longer than it is." In fact, Johnson seemed to have made quite a career of not reading. He once lamented to his friend Mrs. Thrale, "Alas, Madam! How few books are there of which one can ever possibly arrive at the last page." And reacting to advice that once started, a book should be read all the way through, he opined, "A book may be good for nothing; or there may be only one thing in it worth knowing; are we to read it all through?"

Is it always a good thing to read an entire book? When I was a graduate student, it dawned on me that I often had the most intelligent things to say about books I'd only half- or quarter-read. I was surprised by my observation — it didn't seem to make sense. But it just seemed to work out that professors preferred my insightful and trenchant comments on, say, the first part of Tristram Shandy than on the whole wandering thing.

In that way, a little knowledge can be a practical thing.

Of course as teachers — particularly those of us who teach novels, poetry, and drama — we want our students to read the works we assign. Philosophically, we believe in educational standards. Practically, we find it boring to teach to a class of blank faces, students who fail to react to our insights or even jokes about literary characters and situations.

Most of us believe that there are a certain number of great works that define our national culture and our global literature. It is therefore a good thing that our students read those works in their entirety, know them, and remember them, so that we can have a common culture. E.D. Hirsch even published a book that told us what we should read in order to have a standard of "cultural literacy." Any student who fails to read, or only half-reads, a great work is dodging his or her responsibility as a citizen. Or so the argument goes.

However, Bayard's salvo can't be entirely dismissed by our raising the banner of educational standards. After all, having once read a book isn't the same as having recently read it. Lionel Trilling once famously told Edward Said that he thought the Columbia University humanities core, one of the early great-books curricula, "has the virtue of giving Columbia students a common basis in reading, and if they later forgot the books (as many always do) at least they would have forgotten the same ones."

Most teachers can tell you that in any given class, there's a bell curve of compliance in reading. The professor says hopefully, "I'm sure you all remember the chapter in which. ... " My working and charitable assumption is that half the class has read half the work. I even semi-seriously thought it might make sense to teach a course in the fall called "The First Half of Long Novels," followed by the spring course "The Second Half of Long Novels." The reality is that if you are a teacher, you will have to teach to the half-readers as well as to the ones who've finished every word. That students will read everything you assign is devoutly to be wished for but unlikely to happen.

Professors can't afford to take a holier-than-thou position on this subject. After all, who watches the watchman? Have you really read all of War and Peace, or only Peace? Do you still remember it? All of it? Can I give you a pop quiz about your knowledge? And (be truthful!) isn't it a vice rarely acknowledged that everyone occasionally nods "yes" when asked if they've read some major work — Ulysses, To the Lighthouse, Paradise Lost, or even Lord of the Rings — when in their own heart they know they didn't really, or at least not all of it?

Reading habits, like sleeping habits, are individual and varied. I like to read four or five books at once. It's like being at a horse race — only one or two of the books might win. I don't feel committed to finishing every book I start, and, in a way, isn't it the writer's fault if I'm not pulled along? I'm an inveterate book buyer, but like many collectors I don't always think the proof of the pudding is in the reading. I've got some beautiful volumes that I will probably never read. Do I really want to read all the books of Sir Walter Scott or von Krafft-Ebing? I just like owning them.

Not reading something also can be like saving a piece of pie for later. I've comforted myself by thinking that when I have a chronic and fatal illness, I'll finally settle down and read the last five volumes of Proust. Or finish The Magic Mountain (which has a great start and then goes on and on). I'm really looking forward to reading The Man Without Qualities at some unspecified time in the future, preferably at the beach or in the mountains.

It's the guilt and fear of not being well read, of having missed out on reading a work that everyone else has read that makes us shy about admitting our nonreading. Remember back when everyone was reading the same book at the same time — in my case it was The Alexandria Quartet, The Hobbit, The Greening of America, Amerika, or anything by Herman Hesse — and you weren't? You felt so out of it, and then it was just too late. David Lodge has brilliantly captured that embarrassment in his novel Changing Places (which I've read ... have you?), in which academics play a parlor game called Humiliation. In this game you have to admit to not having read a book that you think everyone else in the room has read. When a character admits to never having read Hamlet, he ends up garnering the scorn of all and eventually loses his job.

Perhaps we need a little less guilt and one-upmanship in this enterprise of reading. Let's openly acknowledge that there are a library of ways to read, and that, being humans, we are somewhat prone to forgetting, imagining, delaying, and even not doing. If we were a little more open and honest about what we haven't read, and if our colleagues were a little less judgmental and sanctimonious, we might loosen the harness of guilt that holds us back from actually picking up some book we've forsaken in the past. Who knows? Admitting that we don't read might actually help us to read again.

Lennard J. Davis, who actually reads most of what he teaches, is a professor of English, disability and human development, and medical education at the University of Illinois at Chicago.

I-am citit doar cateva carti si cel mai mult mi-a placut Egoistul romantic.  Are un talent real in a descrie chiar si cele mai socante evenimente cu un suras ironic in coltul buzelor de zgripturoi.

Filmul mi s-a parut mult mai slab decat cartea (si nici aceea n-a fost cine stie ce) si poate prea lung pentru informatia adusa. Am inteles ca tipul din rolul principal e foarte apreciat in Franta pentru rolurile din comedii, dar aici n-a stralucit. Avea figura mai mult blajina si fara licarirea aceea de bestialitate cu care mi l-am inchipuit eu pe Octave. In rest, violenta, droguri si sange, aventuri robinsoniene si conflicte interioare mediocre.

Ma rog, sunt dezamagita, desi nici nu stiu exact la ce ma asteptam.