De fiecare datã când vãd o cãpiţã de fân mi-e bine. Amestecat cu linişte şi acasã, cald şi tolãnealã, no memories at all. Ca ţopãiala veselã a unor mingi de ping-pong colorate.

Uneori iei rãul ca pe un firesc şi-l laşi sã-şi facã mendrele. Când te simţi neputincios. Şi când îţi închipui cum ar fi dacã, da’ nici mãcar nu-ţi dau lacrimile de neputinţã. Şi atunci stai şi dai cu veghe, de parcã asta ar fi salvarea.

- Have you ever heard about summer or quelque chose?
- Oh, sorry. You just missed it.

Normal cã am crezut cã face o glumã, dar el era serios. Cicã a fost vreo trei zile, toatã lumea a ţopãit de fericire la temperaturi de 28 de grade şi acuma gata, back to normal. Which sucks big time.

Aarhus e şi orãşel universitar, deci la ora asta, când soarele abia a apus, adicã 12:22 noaptea la dracu, lumea abia se strânge la terase şi se simte. Fiecare cum poate, unii dezamãgiţi cã nu sunt la europenele fotbalului, alţii îndrãgostiţi, alţii cred cã la fel ca întotdeauna. Da’ pentru cã stau la un hotel taman în buricul pãmântului, lângã marea catedralã despre care se spune cã e cea mai veche din toatã Danemarca, îi simt eu pe ei foarte zgomotoşi.

Azi m-am dat o ţârã prin oraş, dupã ce m-am luptat toatã ziua cu dogma danezã despre „nu suntem corporatişti, nu vrem sã fim, dar o firmã micã are un singur scop. Sã devinã mare”. Or whatever. Sau skol, care pe limba lor înseamnã noroc. Cã am gãsit Carlsberg, cã altfel o luam razna. Într-un bãruleţ fain, cu mulţi colanţi negri şi albi în jur, cã se poartã. Şi aici, ca şi la Londra, începi sã dai cu tunul dupã unu’ neaoş, cã în rest numa’ asiatici şi indieni. Am vãzut unul în avion de era sã produc atentat, dar a adormit repede şi şi eu la fel.

În rest, am ajuns la o concluzie. Ãştia se drogheazã la greu. Cu zi. Polarã. Care ţine, mânca-o-ar mama, rãu de tot. Cicã pâna prin 22 e tot o sãrbãtoare, dupã aia începe sã revinã la normal, adicãtelea pleacã toatã lumea în vacanţã în sud. Care se zice syd, dar se pronunţã ca la noi.

Şi cred cã n-o sã reuşesc sã declar independenţa Groenlandei, cã prea sunt toţi varzã. Dar mã mai strãdui douã zile, poate poate.

V-aş spune că Aarhus arată minunat noaptea, dar nu pot. Pentru că e 11:53 ora locală şi e încă zi. În condiţiile astea, dacă nu dă doamne-doamne cu noapte mai rapid, fac crimă din insomnie iar.

V-aş povesti şi cum a fost azi în Amsterdam, dar nu mai pot. Ţin minte că erau mulţi crini portocalii.

La televiziunea locală din urbea daneză unde mă aflu acuma se dă Seinfeld, ăla cu fructele proaspete ale lu' Kramer, deci mai există dreptate pe lumea asta, după ce în tot hotelul m-am chinuit să găsesc un carlsberg....care nu e!

Noroc că am cameră de smokeri, mi-au dat pe sub mână o scrumieră gen mcdonald's, da' am cearceafuri verzi. Şi cafetieră să-mi fac singură drogul. Şi mi-e somn al dracu' futu-i.

Hai nani frumos, că pic.

V-aş spune că Aarhus arată minunat noaptea, dar nu pot. Pentru că e 11:53 ora locală şi e încă zi. În condiţiile astea, dacă nu dă doamne-doamne cu noapte mai rapid, fac crimă din insomnie iar.

V-aş povesti şi cum a fost azi în Amsterdam, dar nu mai pot. Ţin minte că erau mulţi crini portocalii.

La televiziunea locală din urbea daneză unde mă aflu acuma se dă Seinfeld, ăla cu fructele proaspete ale lu' Kramer, deci mai există dreptate pe lumea asta, după ce în tot hotelul m-am chinuit să găsesc un carlsberg....care nu e!

Noroc că am cameră de smokeri, mi-au dat pe sub mână o scrumieră gen mcdonald's, da' am cearceafuri verzi. Şi cafetieră să-mi fac singură drogul. Şi mi-e somn al dracu' futu-i.

Hai nani frumos, că pic.

P.S. Ungure, încuie uşa!

Scriu repejor, că-s pe grabă. Văzut şi bifat la Cluj:

- grădina botanică: marveioasă;
- terasa Aroma: la dracu-n praznic, da' ok. Livadă şi deal Feleac pe sfârşite, masă bună şi din belşug, Cluj în zare şi avioane multe, melci şi stăncuţe, linişte şi somn de voie;
- pista de kart de lângă Iulius Mall: de vis şi mai multe nu, că am scris despre experienţa mea aici mai jos;
- pista de bowling de lângă Iulius Mall: am uitat cum se joacă şi am dat un strike cu stânga din greşeală. Cred că singurul. Faptul că m-am simţit ca Big Lebowski a fost singura mea încântare;
- sus la Belvedere: foarte gigea, panoramă nocturnă, adică de noapte cum ar veni, căţărată pe bordură şi conversaţie cu un arici cu nas;
- pizza Rex: toată lumea s-a îmbolnăvit, mai puţin eu care am mâncat pe bază de smântână. Deci încercaţi fără roşii.
- pensiune Paris, faină dar cu ţânţari modificaţi genetic.
- plimbare noaptea cu maşina în viteză, muzică faină şi senzaţie de linişte cum n-am mai simţit demult.
Mai am de stat, deci mai bifez.

Nu m-am urcat în viaţa mea într-o maşină la volan, decât ca să claxonez şi să-l enervez pe tata.

Dar azi m-am dat 12 ture cu cartu' şi, dom'le, m-am simţit ca un Schumacher în mizerie. Adică cu pernuţă în spate fiindcă nu ajungeam la pedale şi cu sincronizare a picioarelor aproape ioc primele ture, dar mi-am revenit ca un adevărat campion când mi-am dat seama şi cum se ţine volanul. Raportez cu mândrie că nu am intrat în niciun cauciuc de primprejur, dar că am călcat un melc de pistă care a făcut "ştorf" şi din cauza lui era s-o iau pe arătură, dar m-am redresat.

Deci mai vreau.

Şi plec iar. Deci.

Mã aşez pe ultimul scaun de la geam în sala de îmbarcare aproape goalã. Deschid cartea şi încep sã citesc, cu gândul la ţigara pe care o s-o fumez la aterizare. Draci. O individã din dreapta mea ţipã la un robert în telefon şi mã mai concentrez ioc. Nu-i bai, hai cu orgiile din carte înainte, cã alea sunt mult mai interesante.

Zgomote în jur şi ridic privirea. Trei yuppies cu costume aidoma, genţi şi telefoane mobile de pe care încep sã-şi transfere poze sau naiba ştie, cã fac o gãlãgie de piaţã. Cât de complexaţi tre’ sã fie ca sã urle în halul ãsta?

Hopa cu îmbarcarea, bunã seara la tanti stewardesa, îmi caut 7D-ul şi îl ochesc, dar între timp vãd un Andrei Makine şezând frumos pe dulãpiorul rezervat personalului. Îmi zâmbesc în gând şi mã aşez pe locul de la geam, mã asigur cã vãd cum trebuie elicea şi mã pregãtesc. Citesc, citesc, citesc, mã simt bine mersi cã nu s-a aşezat nimeni lângã mine şi mã gândesc cã zâmbetul lu’ nenea de mi-a dat locul o fi fost cu schepsis, da’ asta e, pentru data viitoare.
- Cafea sau ceai?
- (Ridic ochii din citit şi îi rãspund cã nimic)
- (Se apleacã mai tare spre mine şi mã simt datoare sã)
- Nimic, mulţumesc.
- Ah, nu. Voiam sã vãd coperta cãrţii.
- (Îi arãt coperta)
- Aoleu! Vã place?
- Da, foarte tare.
- Da’ (se apleacã şi mai tare şi-mi şopteşte ca spunându-mi un mare secret) e nebuuuun!
- (Zâmbesc mândrã, ca şi când eu l-am fãcut) Da, aşa e.
- Da’ pe celãlalt l-aţi citit?
- Haruki?
- Da.
- Da, da’ mai tare îmi place ãsta.
- Of (şi se uitã ciudat la mine)...eu dupã ce l-am citit prima datã am avut coşmaruri.
- Da...pesemne cã îţi trebuie o stare...

Fiindcã între timp colega cu cãruciorul din spate stãtea ca pe ghimpi cã noi nu terminam conversaţia, tanti stewardesa se ridicã şi îmi zâmbeşte ca între fini cunoscãtori. Nu mã pot abţine sã-i fac un compliment.

- Am vãzut cã citiţi Makine...
- Da...îmi place. E atât de rus.

Şi pleacã. Nu vã ascund cã pasagerii din jur mã priveau cu oarecare invidie deşi, dacã probabil ar fi auzit şi conversaţia, nu ar mai fi dat doi bani de interes.

Cobor din avion într-o ploaie mãruntã şi rece şi mâ gândesc ce bine are sã fie acasã între ale mele.

Afarã, ioc taxiuri. Sun la Leone. Vine în 10 minute, deci îmi aprind ţigara mult doritã. Mã conversez cu un nene care fãcea pe taximetristul şi aproape cã îi zic „Marş!” dar, pentru cã sunt cam singura în zonã, mã abţin. Stau. Aştept. Mai stau. Mã uit la ceas, trecute de 10 minute. Sunã mobilul.
- Dra. Dana?
- Da.
- Puteţi ieşi, a venit taxiul.
- Pãi sunt ieşitã gatã, dar nu-l vãd.
- La sosiri, da?
- Da.
- În ce sunteţi îmbrãcatã?
- Într-o bluzã cu dungi albe şi roşii. Dar nu are cum sã mã rateze, cã sunt singura de pe peron sau cum se cheamã.
- Pâi dânsul e acolo şi zice cã nu vã vede. Deci sunteţi la Bãneasa, da?
- Da.
- E imposibil, domnişoarã. Şoferul îmi spune cã nu vã vede.

(Încep sã mã enervez, îmi intrã frigul în oase, e 11 noaptea şi eu nu sunt încã acasã. Mã plimb aşteptând în telefon şi vãd o plãcuţã pe care scrie Henri Coandã. În momentul ãla îmi dau seama cã am încurcat rãu borcanele, cã sunt la Otopeni şi încep sã mã înjur cã de ce n-am ştiut unde dracu’ aterizez).
- Ştiţi, de fapt nu sunt la Bãneasa. Sunt la Otopeni.
- Domnişoarã, e inadmisibil. Zbang!

Bun, n-am nici taxi, a mai trecut juma’ de orã şi eu tot înţepenitã stau şi...
2000 nimic, Meridian nu rãspunde. Încerc Fly, asta e. Gãseşte. 2 minute. Uraaaaa!

Vine şi taxiul, ţop în el cu bunã seara şi dau destinaţia. Şoferul se întoarce cu un zâmbet cât toatã faţa la mine şi îmi spune:
- Eu sunt din Focşani.
- Aşa...
- Şi nu cunosc Bucureştiul. Îmi spuneţi dvs. pe unde sã mergem?

(Fuck! Cum dracu’ îi gãsesc? Am magnet sau ce mama naibii?)

Dar am ajuns acasã şi acuma e bine. Cald. Şi pat. Şi bere. Şi fistic. Şi ceva care se face în cuptor. Bine m-am întors, bãi!

P.S.
"Ce avem aici, sinucidere? Mă rog, dacă n-ai murit e doar tentativă, dar să ştii că de la bun început n-ai procedat bine. Oamenii sunt clădiţi zdravăn, să nu moară aşa uşor. Tre' să-ţi apeşi cu putere încheieturile de un perete şi să tragi de piele, până-ţi iese o venă şi atunci, harşti! Dar dacă vrei într-adevăr să mori, nu să te prosteşti, uite aici, sub ureche, tai cu o lamă şi te-ai dus."

În stânga, deasupra chiuvetei, e un dulãpior cu oglindã în care am o pastã de dinţi de jucãrie, o periuţã, douã pahare de plastic şi o sticlã de apã de n-o sã mã ating de ea. Fiindcã am Carlsberg. Care îmi intrã cu greu. Pentru cã 12 ore nu pot fuma.

În faţã am un soare care apune, pe care mi l-am dorit toatã ziua când am dârdâit ca o sorcovã, dar nu-l cert, cã şi mâine am nevoie de el, mai ales cã am plecat doar în tenişi.

Întotdeauna dorm în patul de jos, pentru cã odatã am cãzut de sus şi nu mi-a fost bine nici mie, nici lu’ tanti de dedesubt.

Sunt în tren şi mã duc la dracu’.

În compartimentul de lângã se întâmplã un om care se vrea spiritual, tot face glume proaste cu însoţitoarea şi sper din toatã inima sã nu sforãie.

Plouã. Şi e verde. Iar. Tot. Cu maro.

Am struguri, grisine şi smochine, dar vreau o ţigarã.

Şi am citit ceva care m-a întristat, dar pânã mã întorc o sã se facã bine la loc.

Mã întorc.

Şi zâmbesc ghiduş, pentru cã o sã zbor iar şi o sã fie noapte. Şi noaptea e fain sã zbori, nu te vede nici dracu’ şi poţi sã faci naibilui tumbe pe nori fãrã sã se ia nimeni de tine. Doar cã trec pe deasupra munţilor ãlora moşi tâmpiţi şi cretini, care întotdeauna se burzuluiesc când tu ai chef de joacã.

Pot sã vreau acasã şi soare şi cald şi bere şi culcuşitã unde vreau eu?

Anyway, neinteresant, pentru cã io vreau cafea şi nici mãcar o pajişte verde nu e în stare sã mã mulţumeascã pânã nu-mi iau doza, aşa cã jos cu mine la mic dejun.

Mi-am mâncat doar furajul obişnuit, adicã lapte cu fulgi, pentru cã omleta n-avea gust şi era însoţitã de veşnicii lor cârnaţi – crenvuşti, pe care nu-i sufãr. În acelaşi castron erau şi nişte roşii puse pe plitã cu ceva brânzã pârlitã pe deasupra, da’ erau atât de acre, cã le-am lãsat încolo. Mi-am luat cafeaua în camerã, fiindcã e singurul loc în care pot fuma şi am dat drumul la internet, sã vãd dacã m-a bãgat cineva în seamã.

Aici e dupã cum urmeazã: detectezi multe reţele, te conectezi, da’ de fapt e un fals, pentru cã trebuie sã plãteşti. Ai douã variante: ori cartelã cu credit, ori plãteşti online, adicã ceea ce am fãcut eu, 6 EUR jumãtate de orã. A mers şi a mers frumuşel, îţi dau ei username şi parolã, toate bune şi frumoase, doar cã io nu-mi consumasem jumãtatea de orã şi mai apoi, când am vrut sã mã conectez iarã, ioc! Cicã nu erau bune informaţiile date de mine. Am înjurat olecuţã, deşi îmi dau seama cã am fost naiva şi fraierã, da’ ce sã-i faci? Vrei şi tu sã vezi dacã ţi se duce dorul de pe unde ai plecat.

Cum stãteam eu şi-mi savuram cafeaua altminteri foarte bunã, încep sã aud cu ritmicitate nişte zgomote sparte, venite de undeva de afarã. Înşiruiţi ca la şcoalã, 7 oameni dau într-o bilã. Pe rând, cu crose, fiecare în a lui. Au o gãleatã galbenã de unde scot mingile, le aşeazã frumos pe iarbã şi zbang! cu crosa în ele. Nu e nici pe departe ca la televizor. Ãştia reuşesc sã arunce mingea în cele mai fericite cazuri. Cel mai des însã, dau cu pãmântul în sus, dau cu crosa pe lângã, se flexeazã, se îndoaie, rotesc mâna cu crosa în ea cum fãceam noi în tabãrã la înviorarea de dimineaţã. Bun, hai sã vãd ce se întâmplã când se terminã mingile din gãleatã. Asta ca sã nu mai spun cã tot terenul, de pe la 75 de metri încolo, e plin de mingi care de la geam se vãd ca nişte puncte albe presãrate pe toatã verdeaţa aia. Dom’le, nimic. Adicã sunt cuminţi, ca la şcoalã. Au terminat mingile, asta dupã nici un sfert de orã, îşi împacheteazã bocceloaia şi pleacã, nu merg sã le adunce pe alea aruncate deja.

Tre’ sã recunosc cã am rãmas nedumeritã. Adicã oamenii ãştia vin şi aruncã un sfert de orã o gãleatã de mingi, cele mai multe ratate, îşi murdãresc ca dracu crosele de la tot pãmântul ãla azvârlit în sus şi dupã aia pleacã. Pãi unde e satisfacţia? Sau e moft? Ar fi fost mult mai interesant sã le arunce şi sã fie cineva pe teren care sã încerce sã le prindã pe toate. Aşa...m-am plictisit, deci îmi iau rucsacul şi mã duc. Pa!

Dânsul le zice mult mai bine decât mine. Enjoy!

Ştiam demult cã sunt persoanã importantã, deci nu m-a suprins cã taman când am plecat eu la aeroport au ridicat restricţiile oficiale de pe DN1, deci am mers ca vântul, am bãgat ţigãri la poartã pentru drum lung, m-am lãsat verificatã cu zâmbetul pe buze, fiindcã îmi pusesem deja briceagul la loc sigur, am citit ce a mai fãcut Garp cu mama lu’ Ralph şi hopa în avion cu mine!

Încep sã urãsc ruta asta, fiindcã sunt la al treilea drum şi tot cu turbulenţe de-mi sare sucul din pahar, futu-i mama mã-sii! Altminteri cãlãtorie plãcutã, cu loc la geam, evident, dar şi cu unul liber între mine şi ochelaristul corporatist de lângã, ceea ce n-a putut decâ sã mã bucure, deşi omul şi-a citit gazeta în limbi strãine în tihnã şi mi-a şi dat de pe jos castana care îmi cãzuse din buzunar. Da, cu un pic de nedumerire în ochi, da’ i-am mulţumit scurt pentru cã nu voiam sã depãn povestea cu ce-mi iau eu norocos la mine pe drum.

Era deja noapte când am ajuns la Viena şi a trebuit sã mã orientez rapid dupã un taxi când am ieşit din aeroport, adicã pe stânga, pentru cãpiaţi de creieri ca mine. Probabil cã puteam lua şi un autobuz, dar fiind singura în noapte mi-am zis cã e mai indicat aşa. Ochesc taxiurile, toate albe şi abia dupã aia vãd mare semnul cu neon „TAXI”. Trec de barierã şi vãd o tanti la volanul unei maşini. Mã reped înspre, da’ sunt opritã de un nene care pun pariu cã are ceva strãmoşi prin Ferentari din cauza tenului, care mã întreabã cu zâmbet de sub mustaţã: „Taxi, mademoiselle?” Opaaaa! Ãsta chiar o fi de-al nostru! „Yes, but not you!” I know I’m such a bitch sometimes, da’ omu’ nu prezenta încredere la ceas de noapte. Mã reped încã o datã la portiera şoferiţei, dar e închisã şi mã uit înãuntru sã-i fac semn sã deschidã, cã doar nu mã aştept sã-mi spunã „hotel Bosei? Nu, nu merg, nu e în drumul meu” Da’ tanti îmi face totuşi semn şi mã îndrumã, culmea, spre mustãcios. De unde deduc cã ãla e un fel de dispecer general şi îmi vine sã îmi înghit cuvintele de mai înainte, da’ tipul e în continuare zâmbãreţ şi îmi spune: „25”. „25 what?” „25 taxi”. WTF? Bããããããããããiiii! Îmi aratã iar pe tanti şi un tip de lângã el îmi traduce cã ãla e numãrul taxiului, deci acuma mã pot urca în el. Cãcat. N-am înţeles de ce trebuia sã fac asta, da’ mã urc şi p’aici ţi-e drumul spre Viena, cã e ceva de mers de la aeroport.

În taxi, pe drum, m-a cuprins brusc o stare de bine, mergeam în noapte cu o tanti care nu voia sã mã întrebe nimic, mã uitam pe geam şi mã simţeam liberã, spre un oraş pe care încã nu-l cunosc, singurã, fãrã sã ştiu unde e hotelul, fãrã sã ştiu ce fac mâine, cu un soi de nesiguranţã dãtãtoare de bine în oase.

Am ajuns la hotel şi abia aştept sã vinã dimineaţa ca sã o iau la picior pe unde apuc, fiindcã încã nu ştiu ce am sã fac şi unde am sã mã duc şi nici nu vreau sã ştiu. Şi îmi place de mor! Şi acuma beau un Zipfer Pils la 3,30 euro din minibar şi mã uit la o ochelaristã blondã care zice ceva pe limba ei, e şi Obama lângã, deci e de bine. Pe geam e noapte, dar vãd patru blocuri turn în depãrtare, pe unul dintre ele scrie mare cu albastru RHI şi cred cã Philips, da’ nu sunt sigurã, fiindcã tre’ sã-mi schimb ochelarii. Da’ vãd sigur o catedralã şi mult întuneric de la mine pânã ea.

Am o reproducere dupa Härtel în camerã, cu un teren de golf. Deci verde. Deci îmi pun castana sub pernã şi mã culc. Nani frumos, bãi!

Mă întorc.

Azi veneam agale înspre palatele mele vaste, ceva mai liniştitã decât ieri, sau poate doar mai obositã, cã naiba mai ştie care e diferenţa. Fiindcã îmi erau creierii absorbiţi de diverse, nu-mi dau seama cã brusc, la orele 6 înspre searã, sunt singurã pe ditai trotuarul din faţa MŢR. Cât e el de lung, ţipenie de om, nu alta! Io şi florile rogvaive din spaţiul verde. Mãi, al naibii! Ãştia filmeazã sau WTF? Şi zbang cu shortcut în industria filmului, pentru cã, vã spun sincer, strada arãta dintr-un film în care eroina în pragul sinuciderii are gânduri în cap şi pe o stradã pustie. (Aşa e scenariul.) Foarte frumoasã şi de poveste senzaţia, cu mine în centrul atenţiei copacilor.

Cu toate astea, mi s-a spulberat un pic viziunea artisticã taman când sã trec strada, fiindcã toatã suflarea jandarmeriei şi a poliţiei române era plasatã pe trotuarul dintre cele douã treceri de pietoni, acolo unde mi-am buşit piciorul în bancã sãptãmâna trecutã. Şi nu stãtea alandala suflarea, ci într-un fel de culoar.

Deci cum dracu’ sã mai scap de senzaţia de vedetã când a trebuit sã mã strecor printre douã şiruri de bãrbaţi în uniformã? Ziceţi şi voi, cã oameni suntem (mai ales femei), nu v-aţi fi simţit un pic ca diva pe front? Fiindcã mi se zâmbea din public şi fiindcã nu ştiu ce dracu m-a apucat, am intrat olecuţã în joc şi am dat din şolduri doar ca sã mi se flendure fusta mai bine, cu un pliu de zâmbet în colţul gurii. Am cãpãtat un salut cu chipiul şi fluierãturi prelungi, pânã când am ajuns pe trotuarul celãlalt, unde filmul se terminase.

Recunosc cã m-am simţit bine în ghiduşia asta şi cã uite dom’le, armata a fost cu mine şi m-a fãcut sã zâmbesc dupã câteva zile urâte ca muştarul. Deci mie îmi place de summit!

Mi-am gãsit ungurul zâmbitor de întoarcerea mea şi mi-am gasit casa primitoare cum o ştiam. Am descoperit cã pomii de la geam şi-au luat-o în cap şi au înverzit ceva de groazã în lipsa-mi, i-am şi certat olecuţã fiindcã eu veneam de pe meleaguri unde zãpada era chiar şi de un metru, da’ ce sã-i faci? Oi fi eu buricul pãmântului, dar pomii îşi vãd de treabã fãrã mine şi bine fac.

Relatez repede din ce îmi aduc aminte cã Lacul Roşu era îngheţat bocnã şi împodobit cu tineri clujeni, microbişti, beţi şi fãrã tricou care se îndreptau spre Iaşi, pentru nu ştiu ce meci.

Cã în sfârşit am vãzut Sovata şi n-am mâncat îngheţatã şi nici pe Nicu nu l-am cunoscut.

Cã porţiunea dintre Piatra Neamţ şi Gheorgheni este de vis şi o recomand cu cãldurã, mai ales din cauza lipsei ei. Adicã mergeţi vara, fraţilor, cã altminteri, dacã la sfârşitul lui martie e zãpada de-un metru, nu ştiu iarna cum e.

Cã în Târgu Mureş, cale de-o masã, am auzit numai limba neaoşã şi cã mã bucur sã vã anunţ şi pe aceastã cale cã oamenii sunt calmi şi nu vor nimic.

Cã ardelenii au şi ei câinii lor, mai ales în Harghita, care trec strada pe unde le vine lor şi cu încetineala de fãcut baba cloanţã regina frumuseţii.

Cã la un moment dat am adormit şi cã m-am trezit aproape de casã, deci mai daţi şi voi un google, quelque chose, pentru restul traseului.

Vã mulţumesc pe aceastã cale pentru urãrile de bine de pe toatã durata cãlãtoriei şi pentru mesajele de sprijin şi, acestea fiind zise, permiteţi-mi sã cam tac.

Mi-am gãsit ungurul zâmbitor de întoarcerea mea şi mi-am gasit casa primitoare cum o ştiam. Am descoperit cã pomii de la geam şi-au luat-o în cap şi au înverzit ceva de groazã în lipsa-mi, i-am şi certat olecuţã fiindcã eu veneam de pe meleaguri unde zãpada era chiar şi de un metru, da’ ce sã-i faci? Oi fi eu buricul pãmântului, dar pomii îşi vãd de treabã fãrã mine şi bine fac.

Relatez repede din ce îmi aduc aminte cã Lacul Roşu era îngheţat bocnã şi împodobit cu tineri clujeni, microbişti, beţi şi fãrã tricou care se îndreptau spre Iaşi, pentru nu ştiu ce meci.

Cã în sfârşit am vãzut Sovata şi n-am mâncat îngheţatã şi nici pe Nicu nu l-am cunoscut.

Cã porţiunea dintre Piatra Neamţ şi Gheorgheni este de vis şi o recomand cu cãldurã, mai ales din cauza lipsei ei. Adicã mergeţi vara, fraţilor, cã altminteri, dacã la sfârşitul lui martie e zãpada de-un metru, nu ştiu iarna cum e.

Cã în Târgu Mureş, cale de-o masã, am auzit numai limba neaoşã şi cã mã bucur sã vã anunţ şi pe aceastã cale cã oamenii sunt calmi şi nu vor nimic.

Cã ardelenii au şi ei câinii lor, mai ales în Harghita, care trec strada pe unde le vine lor şi cu încetineala de fãcut baba cloanţã regina frumuseţii.

Cã la un moment dat am adormit şi cã m-am trezit aproape de casã, deci mai daţi şi voi un google, quelque chose, pentru restul traseului.

Vã mulţumesc pe aceastã cale pentru urãrile de bine de pe toatã durata cãlãtoriei şi pentru mesajele de sprijin şi, acestea fiind zise, permiteţi-mi sã cam tac.

Radio Iaşi ne îndeamnã „sã pãtrundem prin valenţele concretului” şi noi îi dãm peste nas şi punem „Alive”. Ne îndreptãm spre Gura Humorului, e frig al naibii şi ajungem la concluzia cã o încãlzire spiritualã nu ne-ar strica. În maşinã e cald şi bine, Marcelicã e cu noi şi ne aratã pe unde e drumul, cã doar d’aia se cheamã GPS, dar nu şi cum e, aşa cã de la ieşirea din Suceava am dat numai în gropi. Şi tot aşa pânã la Gura Humorului, deci dacã e sã ne cãlcaţi pe urme, faceţi bine şi încãrcaţi-vã cu mere, rãbdare şi tutun.

Altminteri e foarte fain, nu o datã ai impresia cã şoseaua se terminã direct în norii pufoşi şi albi. Cãruţe multe, cai cu cizme nordice, cãsuţe deloc sãrãcãcioase şi fãrã gust, ba dimpotrivã, din mult lemn şi în culori curate.

La mãnãstirea Gura Humorului am ajuns uşor şi ne-a izbit din prima, asta poate şi pentru cã era o linişte de-o tãiai cu brişca, dar şi pentru cã eram doar noi doi şi mãicuţa de la intrare. Cu care ne-am conversat despre cum se pun mãrgelele pe ouã şi vopseaua, era şi ea îngheţatã sãraca, dar ea putea îndura, pe când noi nu.

M-am rugat pentru prima datã dupã multã vreme pentru cineva drag, am aprins lumânãri şi am plecat parcã un pic mai liniştitã.

Voroneţul e la fel de izbitor, doar cã nu pe roşu, ci pe albastru. Mai mare decât Gura Humorului, cu mai mulţi vizitatori, poate cã şi din motivul ãsta am luat-o la pas mai cu iuţealã. Din prea marele elan însã, în loc sã merg pe drumul de venire, am picat direct în cimitir şi nu mai ştiam sã ies. O fi vreun semn, naiba ştie! Altminteri un loc plãcut la vedere, îngrijit şi cu cruci frumoase, numai de piatrã.

Pe drum un husky rãtãcit, soare şi cer de vis, pãduri şi locuri foarte frumoase, mi-am promis cã mai dau o turã pe aici cu prima ocazie, adicã niciodatã, cã mã ştiu. Da’ face bine la moral.

Altminteri Suceava e cum nu mi-aş fi închipuit-o, e mult mai bine, plinã de fete cochete şi drãguţe, care nu vorbesc în dulcele grai moldovenesc, cu multe cizme negre, de câţiva rockeri şi de multe deluşoare. Centrul e frumos, case curate şi mici, alei întortocheate cu pomişori, douã restaurante cochete, Taco şi La Fitze pe care le-am încercat pentru cã erau la botul calului, în centru. Mâncarea ieftinã şi bunã, porţii mari şi ciorbã rãdãuţeanã, care e un fel de ciorbã de burtã doar cã cu pui. Muzica ok, La Fitze avea un radio de internet, Sky nu-ştiu-cum, care nu ne-a spart nici timpanele, nici nervii. Iar când a început meciul, cine voia fotbal s-a aşezat în dreptul proiectorului, cine nu, nu. Dar muzica tot nu s-a oprit, aşa, ca sã împãcãm pe toatã lumea. Decent.

Motivul pentru care am scris ca la compunere cu temã de casã e pentru cã e un frig de mor şi pentru cã deja obosesc când râd, de la atâta dârdâit. E pentru cã dacã n-ar fi fost escapada turisticã şi aproape spiritualã de mai dinainte aş fi luat primul tren şi m-aş fi întors acasã.

Later edit, de searã:

Într-o cârciumă sinistroasă din Suceava, de pe vremea cui ştim noi, cu lume în jur gen "Naşul" second hand, am ascultat cap-coadă un album Leonard Cohen. Suprarealist nu. Doar cu dat de bâtă în ceafa gâtului, să te trezeşti când crezi că ai găsit uşiţa. Când îţi vine să urli că nu poţi uita. Şi apoi să mai ai un şoc, că în ditai accidentul de maşină, întâmplat la juma' de metru de unde staţiona mijlocul tău de transport, întâmplarea a făcut că a ta a scăpat teafără contrar tuturor calculelor, fără o zgârietură. Deci câinii aia nu m-au muşcat degeaba, mai ales că azi în Bucovina e lună plină. Amin şi la mai mare! Totul e să mă trezesc tot unde m-am culcat, că în rest suntem în grafic.

Radio Iaşi ne îndeamnã „sã pãtrundem prin valenţele concretului” şi noi îi dãm peste nas şi punem „Alive”. Ne îndreptãm spre Gura Humorului, e frig al naibii şi ajungem la concluzia cã o încãlzire spiritualã nu ne-ar strica. În maşinã e cald şi bine, Marcelicã e cu noi şi ne aratã pe unde e drumul, cã doar d’aia se cheamã GPS, dar nu şi cum e, aşa cã de la ieşirea din Suceava am dat numai în gropi. Şi tot aşa pânã la Gura Humorului, deci dacã e sã ne cãlcaţi pe urme, faceţi bine şi încãrcaţi-vã cu mere, rãbdare şi tutun.

Altminteri e foarte fain, nu o datã ai impresia cã şoseaua se terminã direct în norii pufoşi şi albi. Cãruţe multe, cai cu cizme nordice, cãsuţe deloc sãrãcãcioase şi fãrã gust, ba dimpotrivã, din mult lemn şi în culori curate.

La mãnãstirea Gura Humorului am ajuns uşor şi ne-a izbit din prima, asta poate şi pentru cã era o linişte de-o tãiai cu brişca, dar şi pentru cã eram doar noi doi şi mãicuţa de la intrare. Cu care ne-am conversat despre cum se pun mãrgelele pe ouã şi vopseaua, era şi ea îngheţatã sãraca, dar ea putea îndura, pe când noi nu.

M-am rugat pentru prima datã dupã multã vreme pentru cineva drag, am aprins lumânãri şi am plecat parcã un pic mai liniştitã.

Voroneţul e la fel de izbitor, doar cã nu pe roşu, ci pe albastru. Mai mare decât Gura Humorului, cu mai mulţi vizitatori, poate cã şi din motivul ãsta am luat-o la pas mai cu iuţealã. Din prea marele elan însã, în loc sã merg pe drumul de venire, am picat direct în cimitir şi nu mai ştiam sã ies. O fi vreun semn, naiba ştie! Altminteri un loc plãcut la vedere, îngrijit şi cu cruci frumoase, numai de piatrã.

Pe drum husky mai sus pomenit, soare şi cer de vis, pãduri şi locuri foarte frumoase, mi-am promis cã mai dau o turã pe aici cu prima ocazie, adicã niciodatã, cã mã ştiu. Da’ face bine la moral.

Altminteri Suceava e cum nu mi-aş fi închipuit-o, e mult mai bine, plinã de fete cochete şi drãguţe, care nu vorbesc în dulcele grai moldovenesc, cu multe cizme negre, de câţiva rockeri şi de multe deluşoare. Centrul e frumos, case curate şi mici, alei întortocheate cu pomişori, douã restaurante cochete, Taco şi La Fitze pe care le-am încercat pentru cã erau la botul calului, în centru. Mâncarea ieftinã şi bunã, porţii mari şi ciorbã rãdãuţeanã, care e un fel de ciorbã de burtã doar cã cu pui. Muzica ok, La Fitze avea un radio de internet, Sky nu-ştiu-cum, care nu ne-a spart nici timpanele, nici nervii. Iar când a început meciul, cine voia fotbal s-a aşezat în dreptul proiectorului, cine nu, nu. Dar muzica tot nu s-a oprit, aşa, ca sã împãcãm pe toatã lumea. Decent.

Motivul pentru care am scris ca la compunere cu temã de casã e pentru cã e un frig de mor şi pentru cã deja obosesc când râd, de la atâta dârdâit. E pentru cã dacã n-ar fi fost escapada turisticã şi aproape spiritualã de mai dinainte aş fi luat primul tren şi m-aş fi întors acasã.

E frig al dracu' şi vreau acasă! E frig la 6 dimineaţă, e frig la amiază, e frig seara şi mai şi ninge din când în când. Mama lu' vremeaaaaa! Vremea e nasoală şi mâine dacă o ţine tot aşa îi rup gâtul!
Noaptea e ok, e cald în camera mea mică de poveste, când stau întinsă văd cerul şi e gigea, dar vine dimineaţa şi îmi e groază iar.
Sunt obosită ca un cal de pe aici, că numai lemne i-am văzut cărând. Da' sunt faini, că au cizme toţi şi moate roşii de le atârnă pe lângă urechi. Iar azi am trăit s-o văd şi pe asta! În mijlocul drumului am văzut un husky fără stăpân, jur că era husky, că pe ăştia îi cunosc de parcă io i-am făcut. Deci Bucovina rules, dac-o ţine tot aşa, Alaska scrie pe ea şi măcar nu mă mai supăr.
Hai că tot cu gândul la husky ăla blambec mi-au trecut dracii şi mai stau.