El ser humano es esencialmente ambiguo. La cultura, el entorno, las compañías, educadores y circunstancias harán de cada persona unas u otras obras, las cuales, serán interpretadas por el resto de la comunidad.

He aquí unas cuantas obras propias de la cultura humana, todas ellas válidas, quizás también todas legítimas. A partir de la observación del hecho, cada uno que opine si lo desea...

Ver la presentación: piedra

“De un alma única, el Alma del Todo, han salido todas las almas... Numerosas son las metamorfosis de estas almas, unas hacia una suerte más afortunada, otras hacia una suerte adversa; pues las almas de los reptiles se convierten en animales acuáticos, las almas acuáticas en animales terrestres, las almas terrestres en volátiles, las almas aéreas en las de los hombres, y finalmente las almas humanas hacen su entrada en la inmortalidad convirtiéndose en daïmon, pues, en ese estado, pasan al corazón de los dioses... Y esta es la gloria más perfecta del alma ... En cuanto al alma humana, a decir verdad, no todas las almas, sino tan sólo la que es piadosa, esta de alguna forma, se convierte en daimiónica y divina. Este alma, cuando se separa del cuerpo después de haber combatido en el combate de la piedad (este combate de la piedad consiste en el conocimiento de lo divino y en no hacer perjuicio a ningún hombre), llega a ser toda Inteligencia. Al contrario, el alma impía en el nivel de su propia naturaleza, se castiga a sí misma, y busca un nuevo cuerpo de tierra en el que poder entrar, pero un cuerpo humano: pues ningún otro cuerpo sabría contener un alma humana, y el orden divino prohíbe que un alma humana se pueda alojar en el cuerpo de un animal irracional. Efectivamente, se trata de una ley de Dios que hace que el alma humana quede protegida de semejante ultraje”.
Hermes Trismegisto, autor de la Tabla Esmeralda, también conocida como Tabla de Hermes; murió en el año 1257 antes de nuestra Era, en un monasterio de Tel El Amarna, en Egipto.

Hermes Trismegisto, autor de la Tabla Esmeralda, también conocida como Tabla de Hermes; murió en el año 1257 antes de nuestra Era, en un monasterio de Tel El Amarna, en Egipto.

What is your inner desire?  What moves you?  What force sustains your initial call to action?

Clearing out files the other day I happened across a quote by a man who considers his work to be "halfway between an art and a science".  When queried, he responded, "Art is a passion pursued with discipline and Science is a discipline pursued with passion".   

Desire and passion are motivators, but these change with time or situation as they are based on conditions.  When I was young I recall the passion I had for buying my first house.  But that wasn't the end of it. There was a cascade of new desires that emerged within moments of being handed the keys. I wanted to rehab, decorate, put in a garden.  It was the same during my early career years. There was desire to get ahead, be certified, learn to teach, learn to market what I could teach.  One thing lead to another.

I wanted material things and recognition.  Desires came alive because of certain situations or abilities, (income to buy the house, time to rehab, time to study). Those conditions allowed me freedom to pursue what I wanted. But yet, had the situations been different, my motivation might have taken different paths, creating different outcomes.

On a deeper level there is inner motivation that overcomes conditions, that is not deterred by obstacles.  It is the artist's passion to create, the runner's passion for distance, the meditator's experienced sense of oneness.  In expressing their passion each can refer to a psycho-physical sensation of joy or euphoria, much like sensations we feel when deeply in love. 

Like the abiding love for another, this kind of inner passion is not so easily understood or analyzed.  To the artist the motivation to paint isn't forced.  Its not the price the buyer will pay that urges the artist onward.  There is something within that refocuses the painter to the canvas, despite the the world around her.  It is some kind of energy that calls the artist to return to the painting, the book, the musical instrument, the garden.  That force will prevail.

The psychologist James Hillman writes about inner passion in his book, The Soul's Code, In Search of Character and Calling.  The most unlikely children grew to fame, not because of the conditions of their early childhood, but because of something more curious.  Hillman's term for inner motivation is Daimon, an ancient Greek reference to spirit, an inner force that moves one forward despite all obstacles.  As a child Napoleon was sickly, small and preferred being with his mother.  Given his early life who could predict his future fame?  Something within, its source perhaps neither nature nor nurture lead the child to a path of historical proportions. 

For each of us, this inner motivation, calling, Daimon exists.  And like the man whose work is both art and science, we can explore inner motivation while working from a place of passion and discipline.  

Sorry for the poor quality of the photo.

This ukiyo-e print has been sitting in my room in Yokohama all year. I was surprised, and excited, when I first found it, as discovering new works of art always is, and in particular because I know nothing about images of sumo wrestlers, this being a particularly specialized niche of Japanese art history.

In the top left corner we see the names of the two wrestlers, Chiyo no Fuji (千代の富士) and Kita no Umi (北の湖), and below that the signature "Daimonga" (大門画) - in other words, "a picture by Daimon". This is followed in turn by a censor's seal I cannot quite make out (at many points during the Edo period, prints had to be checked by a government censor first to make sure they fell within the boundaries of legal subject matter; censor seals can often be used to help date a piece), and a publisher's mark which looks like that of the famous Edo period publisher Tsutaya Jûzaburô but isn't quite.

So... who is this Daimon, and when was he active? The overall style of the image is definitely that of the Edo period, not something modernized or altered to make it more modern-looking. So, roughly some time in the late 18th century (after multicolor printing was introduced by Harunobu in 1765) or early 19th.

A Google search reveals a Daimon Kinoshita born in 1946 who began producing ukiyo-e prints in the 1980s. The signature, censor seal, and publisher's mark on the work depicted on this site match those on my piece, but the coloring and style of the art itself do not, I don't think. On the other hand, there was a yokozuna active in the 1970s and '80s named Kitanoumi, who had a rival named Chiyo no Fuji.

Does this solve the mystery? Is the piece in my landlord's house in Yokohama a 1980s work, and not from the Edo period as it appears at first sight?

I wonder now who the young wrestler I saw on the train last week, 「北の湖」 (Kitanoumi) written on his kimono, was...

Din categoria semidivinitatilor provenite dintr-un alt strat al credintelor, datinilor si traditiilor mitice, care au luat nastere la strabunii nostrii gentilici din alte nevoi spirituale, fac parte ZINI si Zinele . Aceste fapturi ciudate sunt concepute si percepute in popor ca fiind malefice, ori benefice, sau, indiferente. Exemple de semidivinitati sunt : Mosul Codrului, Muma Padurii, Sorbul Apelor, Stima Apelor, Spiritul Comorilor, Valva Bailor, Dragobetele, Zburatorul, Ielele, Rusaliile, Sanzaienele, Dragaicele ... acestea nu sunt semidivinitati unicate ci, se concureaza intre ele, aparent.

George Calinescu afirma ca Zburatorul ar fi un demon, daimon, de o frumusete rapitoare, care, tulbura mintile si simturile fetelor tinere facandu-le sa tanjeasca iubire. Romulus Vulcanescu, in a sa " Mitologie romina " , numeste Zburatorul ca fiind " o semidivinitate erotica ... un daimon arhaic de factura malefica ... simbolizeaza toate formele de sexualitate , de la aceea puberala, pana la aceea isterica, a femeilor care traiesc numai pentru placerile trupesti. " Zburatorul nu trebuie a fi confundat cu Sarpele Inaripat, nici cu Demonul Vazduhului, desi si aceia erau incarcati cu electricitate. Zburatorul, patrunde prin mijloace oculte in casa si in viata victimei, activitatea sa erotogenica transpunandu-se in initiere sexuala dar si in incitare, provocare a apetitului , patosului sexual. Echivalentul feminin al Zburatorului este Zburatoroaica , un daimon urat si extrem de rau, victimele acesteia fiind tinerii puberi dar si barbatii. Romulus Vulcanescu descrie " descinderea " Zbyratorului astfel : " Zburatorul ratacea noaptea, intre miezul noptii si cantatori, dand tircoale ulitelor, gradinilor, livezilor si caselor pentru a tulbura fetele de maritat , nevestele parasite si vaduvele patimase dupa aventuri sentimentale . Subtil se metamorfoza deseori chiar in iubitul celor astfel ademenite si petrecea cu ele pana la cantatori. Pasiunea lui se dezlantuia orgasmica, noapte de noapte, pana la neurastenizarea victimei, care chiar putea sa moara de freamat oniric. In timpul zilei fetele chinuite erotic noaptea, se cunosteau ca au fost vizitate de Zburator dupa semnele de oboseala, paloarea fetei si alte indicii psihice. ....... Activitatea zburatorului era numai oniric-erotica. Urmele fiziologice lasate de presupusa lui vizita tinteau la autoflagelarea simturilor, la dereglarea psihotica, de tip neurastenic si uneori epileptoidica , tipice sindromului hipersexualitatii. Acest sindrom si-l alimentau cu visele prematur sexuale, cu farmece, vraji, descantece de dragoste , pe care le repetau mereu, schimband subiectul pasiunii lor. "

Iata cateva exemple de invocatii ale Zburatorului de catre vrajitoare :

" sa vie in sat / fara de sfat / sa vie prin caini/ fara de ciomag / sa vie pe drum lupeste / sa intre in casa porceste / ... / ca eu il bat si-l strapung / si il bat intre picioare / sa-i dau gand de-nsuratoare/ ... sa vie descuiat/ cu sangele intartat / la noapte sa-l visez / maine aievea sa-l vaz / cu calul furnind / din bice pleznind / la mine venind / nici sa nu mai saza / nici sa nu mai mince / inima sa-i sara / ochii sa-i plezneasca / sa nu-i dea a sta / caci daca-o mai sta / l-oi intampina / sangele-o pica... "

" de-o fi-n haia tara/ sa vina pana maine seara / de-o fi in asta tara / sa vina diseara / de-o fi peste munte / ii pun punte / sa treaca prin fete frumoase / prin vaduve grase ... "

Se cunosc si descantece ale vrajitoarelor pentru dezburatorit, adica, dezlegari ale vrajilor, ca exemplu : " sa iasa / sa se mute / sub pamant sa se duca / unde cocosul nu canta / unde securea nu taie / in paduri / pe sub buturi ? " sau " sa nu poata veni Zburatorul sau Zburatoroaica / moroiul sau moroaica / " . Pentru descantece de dezburatorire, vrajitoarele foloseau o fiertura din ierburi magice considerate a fi de leac : leurda, matraguna, leustean, iarba ciuta, muma padurii, singer, iarba zburatorului . " Bolnavul " de zburatorire era spalat de catre descantatoare cu acest leac 3 zile la rand si i se descanta astfel : " asa sa se sparga / faptul, lipitura / si Zburatorul / cum se raspandesc raspantiile / ... asa sa se raspandeasca vrajile / si Zburatorul ... / "

In " Mitoligie Romina " Romulus Vulcanescu, concluzioneaza ca : " Mitul erotogonic al Luceafarului de Mihai Eminescu, faptura nemuritoare care iubeste astral o faptura muritoare , printr-o mezalianta neingaduita ordinii divine , repeta la modul transsimbolic mitul sexogonic al Zburatorului . "

" Şi pas cu pas pe urma ei
Alunecă-n odaie,
Ţesînd cu recile-i scîntei
O mreajă de văpaie. Şi cînd în pat se-ntinde drept
Copila să se culce,
I-atinge mînile pe piept,
I-nchide geana dulce;

Şi din oglindă luminiş
Pe trupu-i se revarsă,
Pe ochii mari, bătînd închişi
Pe faţa ei întoarsă.

Ea îl privea cu un surîs,
El tremura-n oglindă,
Căci o urma adînc în vis
De suflet să se prindă. "

"Iubirea este cea mai veche temă literară, tratată sub forme arhaice şi arhetipale în toate mitologiile şi religiile lumii.
Mentalitatea arhaică resimte iubirea ca o forţă atât de puternică, încât primul impact al sentimentelor îi este atribuit unei fiinţe supranaturale şi presupune un proces de iniţiere configurat într-un mit erotic.

Portretul zburătorului este romantic şi sugerează inadaptarea şi imposi-bilitatea reconcilierii celor două lumi, încât se face apartenenţa la natura demonică. Ca şi în ,,Luceafărul” omul de geniu nu se poate coborî la nivelul mediu, cum nici omul simplu nu poate ajunge la un nivel superior."

Cine iubeste si este iubit nu va mai fi niciodata acelasi om ca inainte... Octavian Paler

Dragostea este intelepciunea nebunului si nebunia inteleptului. Octavian Paler

Atinge steaua de neatins si nu-i uita pe cei ce au crezut in tine! Octavian Paler

SIBILLA POESIS

citate preluate de pe net

Il teologo cattolico Renzo Lavatori, riguardo alla presenza degli angeli nella cultura pagana, afferma che l'esistenza di esseri sovraterrestri ed intermediari tra il mondo divino e la realtà umana non è patrimonio esclusivo della rivelazione biblica, ma è oggetto di una persuasione molto diffusa nelle antiche religioni dei popoli vicini ad Israele. Questa credenza universale nell'esistenza degli angeli, pur con sfumature diverse, fa parte della visione che i popoli hanno costruito circa l'universo. Nella mentalità pagana questa dottrina sugli angeli può essere considerata come la collocazione di esseri divini inferiori tra gli dei supremi e il mondo, specialmente per evitare la contaminazione della divinità con la materia e conservare inalterata la sua trascendenza. L'esistenza di spiriti buoni e cattivi è funzionale all'intelligenza umana che cerca di spiegare gli eventi fausti e nefasti della vita dovuti o al movimento della natura o al corso della storia o all'instabilità dell'animo umano, ricorrendo a esseri sovraumani, inferiori alla divinità suprema, i quali possono influire sull'uomo e sulle potenze materiali. Sempre il teologo Lavatori fa acutamente notare che l'esistenza degli spiriti cattivi serve a giustificare la bontà di Dio a degli dei. Infatti, la constatazione del male presente nel mondo non può essere attribuito a Dio, sommo bene, ma deve essere attribuito allo spirito dei male e ai suoi collaboratori, che si frappongono tra Dio e l'uomo. In questa veloce incursione nel paganesimo, Don M. Sanzione considera il tema degli angeli nell'ellenismo e nella religione romana. Presso gli antichi greci, quando Zeus, nei poemi di Omero, definisce Hermes come angelo degli dei, quest'uso non coincide con il significato tecnico che attribuiamo oggi alla parola angelo.

In origine il termine angelo stava ad indicare l'uomo incaricato di annunciare qualcosa e in un secondo momento il termine assunse una valenza tecnica per indicare colui che ha l'incarico di recapitare un messaggio ufficiale; oggi lo definiremmo come ambasciatore. Solo occasionalmente, l'angelo non è un essere umano; Hermes ed Iride sono gli angeli degli dei e messaggeri degli dei possono essere anche gli uccelli. Secondo il teologo Manlio Simonetti, i casi in cui angelo indica quello che per noi è il vero e proprio angelo, cioè un essere di condizione all'incirca intermedia tra Dio e gli uomini, incaricato di trasmettere a questi la divina volontà, sono rari e tardi e per lo più risentono dell'influsso sincretistico delle religioni orientali, in cui questa categoria rivestiva una notevole importanza. I greci conoscevano un'altra categoria di esseri intermedi tra gli dei e gli uomini, a cui davano grande importanza: i demoni (daimones). La parola greca daimon (singolare di daimones) deriva da "daiomai", che significa "dividere", distribuire, assegnare, cedere. L'idea di un demone che fosse il costante compagno di una persona apparve nel V secolo a.C. in Esiodo, e il concetto che demone fosse la causa della felicità o dell'infelicità di una persona ebbe nei III secolo a. C. una diffusione molto ampia. I greci, fin dal IV secolo a.C., facevano sacrifici ad un demone "buono" (agatos), considerato lo spirito della casa. Platone non usa la parola daimon senza qualche ambiguità; in genere è sinonimo di Dio e talvolta con la sfumatura di un essere quasi umano. Nell'opera filosofica platoniana il Symposium, Diotima dice che Eros è un demone potente e che gli spiriti sono qualcosa tra Dio e l'umano.

Al quesito di Socrate: "Che potere hanno essi, dunque?", Diotima risponde: "Sono gli inviati e gli interpreti che vanno e vengono tra cielo e terra, volando in alto con la nostra venerazione e le nostre preghiere, e discendendo con le risposte e comandamenti divini". Poiché si trovano fra le due situazioni essi fondono i due lati insieme e le incorporano in un grande tutto. Essi formano il mezzo delle arti profetiche, dei riti sacerdotali, di sacrifici, iniziazioni e incarnazioni, di divinazioni e di stregoneria; infatti il divino non si mescola direttamente con l'umano, ed è soltanto attraverso la mediazione del mondo della spirito che l'uomo, sveglio o dormiente, può avere qualche rapporto con gli dei. Vi sono molti spiriti e Eros (Amore) è uno di loro. Nella Stoà e nel Platonismo del periodo di mezzo viene elaborata una maggiore differenza fra gli dei e i demoni: i primi vengono considerati le forti potenze dell'universo che si tengono al di sopra delle sofferenze e delle posizioni dell'umanità, mentre i secondi (i demoni), abitano il regno intermedio tra l'olimpo ed il genere umano, e si uniscono agli spiriti della natura nelle fonti, nelle piante e negli animali. Secondo tale concezione, lo spirito dell'uomo, il suo "genio" ed il suo "spirito buono", sono anch'essi demoni come gli altri spiriti che abitano l'aria. Dopo la morte dell'uomo essi divengono Lemurs o Lares (dei della casa), oppure se erano cattivi, larvae, cioè spettri e fantasmi.
Plutarco, vissuto tra il I ed il II secolo a. C, ideò il seguente ordine del mondo: in cima all'ordine cosmica ci sono gli dei visibili, i cui corpi celesti appartengono all'elemento del fuoco; sotto di loro i demoni che appartengono all'aria; ancora più in basso gli spiriti degli eroi defunti che appartengono all'acqua e infine gli esseri umani, animali e piante con la loro natura di terra. Secondo Plutarco, i demoni non sono immortali, ma possono vivere per migliaia di anni. Quando essi muoiono, spesso si scatenano temporali o epidemie di peste.
Il neoplatonismo, invece, ha questa visione cosmologica: all'apice vi sono gli dei superiori che, con saggia provvidenza, dettano ordini a tutte le cose e muovono nel cielo i corpi celesti. I demoni sono considerati dalla filosofia neoplatonica come esseri provvidenziali che sono protettori e guardiani di particolari problemi umani. Il filosofo storico Celso attribuisce ai demoni particolari funzioni: essi assistono gli umani attraverso l'acqua e l'aria. I demoni sono custodi di una parte specifica e bisogna quindi fare appello ad essi per ogni parte dell'organismo umano che abbia bisogno di guarigione. Secondo Celso, i demoni sono consultati per la profezia; essi, in certe situazioni, possono anche provocare malattie che però possono essere guarite attraverso particolari invocazioni ed offerte a quei relativi demoni. Presso gli antichi romani i geni erano in origine gli dei della casa. L'etimologia di questo nome è in riferimento a gegnere (procreare o generare), cosicché il genio rappresenta innanzitutto il potere riproduttivo del padre di famiglia. Il letto matrimoniale si chiamava genialis lectus, in riferimento non soltanto al vigore sessuale, ma anche a ciò che oggi chiameremmo vitalità psichica, temperamento e vivacità. Secondo gli antichi romani, il genio era soddisfatto quando coloro che l'onoravano avevano una buona vita erotica e si davano ai piaceri della tavola; tuttavia, le perversioni sessuali, in modo particolare l'omosessualità, lo irritavano. Che il genio significasse molto di più del solo aspetto sessuale è indicato dal fatto che per gli antichi romani anche i campi, i boschi e i luoghi di passaggio avevano il loro genio; genius loci. In questo caso la parola genius si riferiva all'atmosfera psichica o astrale che il luogo può evocare. Per i romani, specialmente l'abitazione era sotto la tutela di diversi geni: Vesta proteggeva il focolare, i Penati proteggevano gli approvvigionamenti alimentari, il Lar assicurava la fortezza e poi vi erano i membri defunti della famiglia che continuavano a vivere nella casa con i viventi. La statuetta del genio del padre di famiglia normalmente stava presso il focolare in cucina ed anche la madre di famiglia aveva uno spirito guardiano chiamato Giunone.

Dal III secolo a. C. non solo il capofamiglia, ma ogni uomo aveva il suo genio ed ogni donna la sua Giunone e ciascuno offriva determinati sacrifici al suo genio ad una festa nel giorno del proprio compleanno. I pagani credevano che il genio nascesse con la specifica persona e che fosse l'arbitro della sua sorte. Il poeta Orazio descrive il genio come il compagno che governa la stella di nascita, dio della natura umana, mortale in ogni uomo, d'aspetto mutevole, bianco e nero. Dal III secolo a. C., quando la cultura romana incontrò quella greca, s'incominciò a credere che il genio fosse immortale ed il genius loci divenne il genio della città, della scuola e del Senato. A contatto con la filosofia greca, il genio italico perse la sua componente iniziale di vitalità fisica e di principio di vitalismo erotico e fu visto come il nucleo psichico spirituale immortale. Platone, nell'opera Timeo, enuncia la sua dottrina secondo la quale ogni persona possiede un daimon divino, che è la componente più nobile della sua psiche. Ogni essere umano che cerca la saggezza divina alimenta il suo daimon, mentre la comunicazione e la superficialità lo sminuiscono. Il filosofo Plutarco era dell'opinione che soltanto un uomo puro potesse sentire la voce del suo daimon, entità completamente priva di corso. I Neoplatonici consideravano immortale questo genio daimon e, a differenza dell'arcaica concezione romana, che credeva che il genio morisse con il suo portatore, ritenevano che sopravvivesse come Lar, cioè spirito larigico.

Nell'opera De genio Socratis di Apuleio si distinguono due geni che vivono negli umani: il primo è custode etico immortale ed amico interiore di una persona specifica e il secondo è il portatore della concupiscenza ed è negativo. Il pensiero pagano è intriso di astralismo ed è giustamente affermato che non si può conoscere in profondità il pensiero antico se non si conosce l'astrologia, per cui l'idea del genio si associò con l'idea astrologica di un fato personale, generato dalla data di nascita, ed è per questo che venivano offerti sacrifici al proprio genio personale nel giorno del compleanno. Nacrolio, nel suo La tumola afferma che ogni persona è una combinazione di quattro daimon: il primo è eros; il secondo è il suo particolare destino, che è stabilito da Dio, il terzo daimon, che ha una natura marcata dalla posizione del sole nell'oroscopo e infine l'ultimo daimon è Tycle, cioè la fortuna, che dipende dalla posizione della Luna. Come si può facilmente dedurre, 1'angelologia della New Age, oggi così diffusa sul mercato, si ispira all'astrologia ed è quella che riprende i temi meno illuminati dei pagani.

Sempre secondo Macrolio il daimon conosce il futuro ed è sempre in contatto con lo spirito del mondo. Nel daimon il maschile e il femminile sono uniti ed è pertanto un simbolo androgino di completezza. Interessante è anche la precisazione che Apuleio fa del genio o daimon di Socrate: "Egli è patrono privato e guida individuale, osservatore di ciò che avviene nell'intimo della persona, guardiano del suo benessere, colui che la conosce quanto più intimamente possibile, il suo osservatore attento e costante, giudice individuale, testimone inevitabile, colui che disapprova il male ed esalta il bene". "Se uno lo osserva nel modo giusto, cerca ardentemente di conoscerlo, lo onora religiosamente", allora il daimon si dimostrerà come "colui che può capire a fondo le situazioni incerte, mettere in guardia nelle situazioni disperate, proteggerci nel pericolo e venire in nostro soccorso quando ne abbiamo bisogno". Secondo Apuleio il Genio può intervenire "ora attraverso un sogno, ora con un segno, o può anche farlo apparendo di persona per allontanare il male, rafforzare il bene, sollevare l'anima sconfitta, dare equilibrio alla nostra incostanza, illuminare l'oscurità, dirigere verso di noi ciò che 'e favorevole e modificare il male".

Con l'avvento del Cristianesimo, l'aspetto di messaggero degli dei, insieme agli aspetti positivi del genio, furono assimilati all'idea degli angeli come vengono presentati dall'Antico e Nuovo Testamento; gli altri aspetti negativi del genio pagano, come ad esempio la sensualità e le facoltà parapsicologiche occulte, divennero attributi degli spiriti maligni, i diavoli. Tutto quello che 1'angelologia cristiana rifiutò come non illuminato dallo Spirito Santo confluì nello gnosticismo e nelle varie sette esoteriche e massoniche, per arrivare ad avere la sua massima diffusione oggi, duemila anni dopo la nascita di Cristo, proprio grazie alla corrente della New Age.

Don Marcello Stanzione (Ri-Fondatore della M.S.M.A.) 

Takk og lov for flotte bokhandlere som har 3 for 2 tilbud på nettkjøp, og som leverte dagen etter bestilling, attpåtil i romjulen. Bravo, Outland! :)

Filmen som er ute nå, skal sees, skal bare fore samboer med første boken, og deretter benytte en vakker julepresang, 2 kinobilletter med dertilhørende barnevakt. Jeg har allerede laget daimonen min en 5-6 ganger på filmens offisielle webside, men kodingen ser ikke ut til å fungere i WP, kun i Blogger eller Facebook. Og jeg er lat.
Sist ble det en harepus ved navn Archeleron, noe jeg er salig fornøyd med, andre ganger har det blitt tigre og søte små mus. Klart jeg faller for sånt.

Lesestoffet:
Wiki: Philip Pullman
Wiki: His Dark Materials

Det er faktisk så ille, at jeg helt klart adder disse andre titlene nedenfor til Ønskelisten, og håper på det beste. Alle liker harde pakker, det er så sant som det er sagt:

Ønskes:
Wiki: Lyra's Oxford
Bokkilden: "His Dark Materials" Illuminated av Millicent Lenz

Så.
Kom dere på bibliotek og lån, eller gå og kjøp. Eller tigg. Det er så verdt det, så.

***

Chitara - zdrăngăneală de visător... În momentul acesta (undeva în noiembrie) nu mă încearcă nici o profunzime a gândirii... Există mai multe feluri de realitate: cea pasivă (când noi facem lucrurile să se întâmple), cea activă (când noi ne lăsăm în voia întâmplării), cea liniară (când ştim ce va urma), cea turbulentă (când e plină de neprevăzut). Până acum, am "vorbit" de realitatea exterioară. Mai este şi cea interioară, care o influenţează considerabil pe cea exterioară şi, cu toate acestea, nimeni nu-şi dă seama de aceste lucruri. Chiar şi realitatea interioară poate fi clasificată astfel: cea conştientă (gândurile, năzuinţele, ţelurile, idealurile etc.) şi cea inconştientă (visele pe care le avem în timpul somnului), care poate fi influenţată de partea conştientă şi, în acelaşi timp, s-o influenţeze. De aici putem trage concluzia că realitatea interioară conştientă, în parte şi cea inconştientă, este cea mai mare putere oferită omului... şi atât de necunoscută... Pentru că (nu-i aşa?) partea inconştientă are legătură directă cu subconştientul, care este legătura noastră cu Dumnezeu...

M-ai văzut pe un câmp necunoscut, niciunul din noi nu ştia ce să facă. Tu ai luat iniţiativa de a vorbi cu mine, fiindcă restul lumii a dispărut şi am apărut eu, ai simţit ceva. Nu ştiu la ce te gândeşti, pot doar să bănuiesc. Chiar şi aşa, nu îndrăznesc să zic ce bănuiesc, fiindcă sunt conştient că s-ar putea să fie numai gândurile mele, nu şi ale tale, iar eu n-aş vrea să fiu greşit înţeles. Nimic nu e întâmplător, multă lume simte asta. Dar nimeni nu ştie cum să interpreteze coincidenţele care-i apar în cale, fiindcă n-am fost învăţaţi cu semnificaţiile acestor întâmplări ce ne atrag atenţia în mod deosebit. Şi uite aşa pierdem o grămadă de ocazii interesante, irosindu-ne viaţa fără să ştim cu ce am greşit. Şi atunci, de ce să nu acceptăm orice ajutor sau lecţie pentru a învăţa acele semnificaţii? Fiindcă raţiunea spune că e imposibil ca hazardul să fie atât de ordonat... Zău? Uitaţi-vă la Univers, câtă ordine conţine... Şi doar s-a născut din explozia unui atom! Vă daţi seama? Explozia care duce la ordine! Ce paradox mai mare ca acesta veţi găsi? Fiţi atenţi la orice întâmplare din viaţa voastră, s-ar putea să aibă semnificaţii mai profunde decât vă închipuiţi. Simplul fapt de a informa pe cineva în legătură cu ceva poate schimba nespus de multe lucruri. Sunteţi mai importanţi decât credeţi. Şi doar toţi suntem făcuţi din stele (Universul s-a născut dintr-un atom, deci e posibil ca fiecare atom să aibă Universul lui, la propriu)...

Gânduri, gânduri. Îmi place să aberez. De-asta sunt la filosofie, să aberez la greu. :))) Eu sunt gay şi îi invidiez pe bisexuali. Cred că şi ceilalţi gay îi invidiază pe bi, dar nu vor să recunoască asta, ba chiar îi critică şi îi etichetează drept "târfe masculine" sau ceva de acest gen. Este extraordinar cum le place românilor să judece şi să pună etichete înainte să cunoască situaţia cu totul... Toţi mergem pe principiul "eu am dreptate, tu nu" şi în graba asta haotică uităm să fim umani şi să-i vedem pe ceilalţi ca pe oameni, nu ca pe categorii... sau standarde... Dar ce să facem? Eu aş propune schimbarea atitudinii fiecăruia, dar se pare că spiritul de turmă e prezent pretutindeni, nimeni nu îndrăzneşte să gândească de capul lui, de teamă că o să fie etichetat drept "prost" şi atunci preferă să copieze mentalitatea altora, în speranţa acceptării persoanei lor de către ceilalţi... Jenant, îmi bag picioarele în aşa-numita comunitate omenească... că o fi cartier, oraş, nu mai contează, toţi suntem absorbiţi de problemele altora (!) în loc să ne preocupe mai mult ale noastre... Ce să zic... Cred că şi eu fac cam aşa, în acest moment, dar deocamdată mă mulţumesc cu o descărcare literară...

Priviri, priviri... unele galeşe, altele curioase. Să sperăm că nu voi întâlni şi una ostilă. Nici nu cred că o să am timp de aşa ceva. Cred că o să ignor, nu ştiu. Dacă le spun oamenilor să se ferească de Hare Krishna, oare ce vor face? Oare cum trăiesc oamenii cu sindromul Tourette? Ce se întâmplă cu cei idealişti, spirituali, aflaţi în confruntare cu cei materialişti? Contradicţiile sunt una şi aceeaşi, nu? În acest caz, lupta n-are rost...

Cineva a spus că raţiunea e o formă de tortură. Se pare că e una psihologică... Duhule din lampă, unde eşti? Vreau să fiu un geniu! O superputere a minţii omeneşti!

23 noiembrie, vineri. De-abia aştept să plec acasăăăă........ Nu te mai chinui cu gânduri negre din trecut, acum eşti altfel, ţine minte asta! De ce te chinui? Nu ştiu! Ce fain e să ai un laptop, dar parcă e şi mai fain să mergi în Elveţia, ţara ta preferată... să revezi familia aceea care ţi-a făcut viaţa atât de frumoasă... Să revezi Alpii parcă e şi mai bine, să-ţi aduci aminte de tine când erai copil... Frumoasă, dulce copilărie... Lumea scrie cu spor la curs, eu îmi scriu gândurile aiurea... :| Se vede că s-a schimbat ceva, nu-i aşa? Dar observ că sunt prea schimbat ca să revin la starea iniţială... Parcă intuiţia îmi şopteşte să-mi schimb scrisul, nu ştiu de ce. Dar o ascult, căci e bună, de câte ori am ascultat-o mi s-a întâmplat ceva bun de fiecare dată. :) După ce se termină cursul, plec acasă, dar voi încerca să aranjez ca luni să am cursurile xeroxate; sau mai bine marţi? O să văd. Acum mă gândesc la un nume: Bambino. Voi căuta pe Internet semnificaţia acestuia. [Azi am găsit-o aici.] Sensibilitatea e high la mine, cred că se vede asta. Sunt maleabil, schimbător şi mă mândresc cu asta, chiar dacă e o chestie prostească să mă mândresc, când sunt un om modest în mare parte (a personalităţii sau a timpului, nu sunt sigur). Se pare că o cunoaştere autentică se obţine după ce reuşeşti să cunoşti ideile mari ce au marcat istoria. Dar e numai o presupunere. De ce începi unele propoziţii cu "dar"? Nu ştiu. Ai o voce interioară? Da, un daimon. Pe tine! Credeai că nu ştiu? Tu ce-ai vrea? Ciudată întrebare; nu cred că e pe vrute, e pe bune! Înţeleg. Propedeutica se pare că e strâns legată de idei... Este extraordinar faptul că, dintre toate materiile, asta e singura despre care nu sunt sigur despre ce e vorba...

***

Asta e cam tot ce am scris în noiembrie, pe lângă postul anterior... Data viitoare, ce am scris în decembrie... :)

I filmen The Golden Compass, basert på Philip Pullmans bøker, møter vi mennesker som likner på oss, men i en parallell verden. Vi får vite at ulike verdener har ulike særtrekk. Hos oss er sjelen inne i kroppen, andre steder går den ved siden av kroppen i form av et dyr. I kompassets verden finnes også andre skapninger. Heksene trenger ikke ha sjelen sin nær, men kan slippe den løs over store avstander. Isbjørner har ingen daimon, men et skjold fullt av kraft som hjelper dem å slåss. Men én ting har alle felles: De trenger kontakt med sin egen essens. Tar du fra isbjørnen skjoldet, eller mennesket sin daimon, blir det ikke annet igjen enn et tomt og viljeløst skall.

Så er det dette kompasset, som skal vise vei i en farlig og kaotisk verden. Det handler selvfølgelig ikke om geografi, men om mening. Kompasset kan bare leses av en eneste person, med spesielle egenskaper. Det er frelsertemaet igjen, varslet i mytene og hyllet i religionen, hvor et etterlengtet barn, født i Betlehem eller skjult i matrisen, blir gjemt for fienden lenge nok til å rekke å vokse opp, men når vi kommer inn i historien er gjemmestedet avslørt og kampen kan begynne. Frelseren er enten entydig god, eller også sentrum for kampen mellom det gode og onde. Det kan finnes en god og en ond forelder, slik at kraften er sterk, men også potensialet for fristelse og destruktivitet. Jeg skal ikke røpe hvilken versjon vi møter her, bare nevne at tankegodset også har sterke innslag av østlig filosofi.

«You must not grasp for the answer. Hold the question in your mind, careful as if it were a living thing.»

For å finne sannheten må du ikke gripe hardt etter svaret. La spørsmålet hvile forsiktig i sinnet, som om du hadde en levende skapning i hånda. Lukk øynene mens kompasset snurrer, vent og la bildene komme til deg. Bare slik kan du finne det virkelige svaret, som ligger under overflatene.

Jeg så Det gylne kompasset under festpremieren i Colosseum kino. Det var hekserøyk og snømaskiner, en utstoppet isbjørn og uniformerte vakter med hver sin doberman pincher-daimon. Det blir sikkert mindre virak på kinoen i ditt nabolag, men løp og se filmen likevel. Den er magisk!

Noen ganger blir verden for påtrengende, og jeg trenger mørket. Da kryper jeg ned i senga og drar dyna over hodet, mens jeg hvisker med meg selv. Eller er det meg selv? Kanskje har jeg alt min egen daimon.

Actually, Christ places casting out demons before the speaking with new tongues. There is significance in this order. The intention is that the people shall first be fully delivered from demons before they seek the baptism in the Spirit and the speaking with new tongues. However, through lack of discernment and understanding, this is not practiced in the church today. The result is that people nowadays are quite often baptized in the Holy Spirit and speak with new tongues but still need deliverance from demons after that. It is time for the church to devote prayerful, open-minded study to the subject of demonology.

The New Testament Greek word for “demon” is daimonion. This is the diminutive form of another Greek word, daimon. In Greek mythology and folklore, these words were used to describe a special class of beings to whom were attributed varying degrees of supernatural influence or power. Various cults and superstitious observances centered in these beings, and they played an important part in the daily life of the common people.

In the King James Version the Greek word daimonion is often translated “devil.” However, this is incorrect. The word “devil” is formed from the Greek word diabolos, which means literally “slanderer.” In Scripture, this normally is reserved as a term for Satan himself.

Associated in the New Testament with the noun daimonion is the passive verb daimonizomai. The literal meaning of this verb is “to be demonized” – that is, to be in some way under the influence or power of demons. Thus the meaning of the verb is very general. In the King James Version this verb is usually translated by some phrase such as to be “possessed” or to be “vexed” by demons or evil spirits. However, there are no distinctions in the original Greek text to which these various different English words correspond. Some preachers have worked out elaborate distinctions between possession, oppression, or obsession by demons. However, there is nothing in the original Greek to support these distinctions.

Two other phrases normally used in this connection in the New Testament are “evil spirit” and “unclean spirit.” A comparison of Revelation 16, verses 13 and 14, would seem to indicate that the two phrases “unclean spirits” and “spirits of demons” are used more or less interchangeably. There are three main elements that are associated with the concept of personality. These three elements are: knowledge, will, and emotion. It is important to see that all these three elements of personality are found in the New Testament picture of demons.

Demons possess knowledge. In Mark 1:24, the demon in the main synagogue at Capernaum said to Yeshua HaMashiach, “I know who you are – the Holy One of God!” In Acts 19:15, the evil spirit in the man at Ephesus said to the seven sons of Sceva, “Yeshua I know [acknowledge], and Paul I know [know about]; but who are you?” Demons possess will. In Matthew 12:14, the unclean spirit who has gone out of the man but can find no place of rest, says, “I will return to my house from which I came.” In Luke 8:31-33, the demons in the man of Gadarenes displayed very strongly their will not to be cast into the abyss, but rather to be allowed to enter into the swine. Demons possess emotion. In James 2:19 we read, “Even the demons believe – and tremble!”

Another fact that attests to the personality of demons is their ability to speak. This is recorded in many passages of the New Testament. We sometimes can attribute the concept of personality to anything that is able to express its meaning in intelligible speech. By every standard, therefore, we see that demons display all of the attributes of personality. This is of tremendous importance. Christian believers are in no position to deal with demons successfully until they recognize that demons, beings that God originally created as angels that chose evil and rebelled against Him, are beings, not things. A demon is not a habit or a mental state or a psychological condition. A demon is a spirit being!

One means by which the presence or activity of demons may be detected is with the supernatural manifestation gift of the Holy Spirit called in 1 Corinthians 12:10 “discerning of spirits.” Many Christians that have been baptized in the Holy Spirit manifest some measure of this discernment, but quite often they do not fully realize the nature of this operation of the Holy Spirit, and therefore they do not make effective use of it. Discernment of this kind needs to be cultivated with regular exercise. For this reason, we read in Hebrews 5:14 of believers “who are of full age [maturity], that is who by reason of use have their senses exercised to discern both good and evil.” In the church today there are all too few believers who exhibit this mark of spiritual maturity.

If Christians are willing to exercise their spiritual senses, they will soon begin to discover that there are many different symptoms that commonly indicate the presence or activity of demons. Some of the most common of these symptoms are set forth under two headings: first mental/emotional related primarily to the inner nature and personality; second physical related primarily to the outward bodily appearance and condition.

1. Mental/emotional

1. 1. Persistent or recurrent evil or destructive emotions or attitudes that can dominate a person, even contrary to his own will or nature e.g. resentment, hatred, fear, envy, jealousy, pride, self – pity, tension, impatience.
   2. “Moods” – unreasonable, sudden, extreme fluctuations e.g. from talkative exhilaration to taciturn depression.
   3. Various forms of religious error or bondage e.g. submission to unscriptural doctrines or prohibitions, unnatural asceticism, refusal to eat normal foods, superstitious observances of all kinds, all forms of idolatry.
   4. Resorting to charms, fortune telling, astrology, mediums, etc.
   5. Enslaving habits e.g. gluttony, alcohol, nicotine, drugs, sexual immorality or perversion of all kinds, uncontrollable or unclean thoughts or looks.
   6. Blasphemy mocker, unclean language.
   7. Persistent or violent opposition to the truth of Scripture or the work of the Holy Spirit.
2. Physical
   1. Unnatural restlessness and talkativeness, muttering.
   2. The eyes glazed or unnaturally bright and protruding or unable to focus naturally.
   3. Frothing at the mouth, fetid breath.
   4. Palpitation or unnaturally accelerated action of the heart.
   5. Shunning, recoiling from, or fighting against the power of the Holy Spirit.

In many cases one of these symptoms alone would not be conclusive indication of demonic presence or activity. But where several of these symptoms are found together, the probability of demon activity is extremely high.

In addition to these symptoms, the New Testament indicates plainly that demons are often the cause of purely physical sicknesses or infirmities. For instance, in Luke 13:11 we read of a “woman who had a spirit of infirmity eighteen years, and was bent over and could in no way raise herself up.” As soon as this woman was delivered from this spirit of infirmity, her physical condition became completely normal Yeshua himself described her as “a daughter of Abraham” (v. 16). That is to say, she was a true believer. There is no suggestion that she was guilty of any special sin. The power of the demon was manifested solely in her physical body.

Again, in Acts 19:12, we read concerning the ministry of Paul in Ephesus, “so that even handkerchiefs or aprons were brought from his body to the sick, and the diseases left them and the evil spirits went out of them.” Here “evil spirits” and “diseases” are associated together in a way that implies at times some kind of causal relationship between them. The following are some common mental or physical conditions that are sometimes caused by demons: insanity, insomnia, epilepsy, fits, cramps, migraines, sinus infections, tumors, ulcers, heart disease, arthritis, paralysis, dumbness, deafness, and blindness.

What are the conditions for deliverance from the destructive influence and power of demons? The first condition is a correct diagnosis. In 1 Corinthians 9:26 Paul describes his ministry as follows: “Thus I fight: not as one beats the air.” Where Christians are confronted by demons but do not realize the nature of their enemies, they are like a boxer who lashes out wildly with his fists but never lands his blows upon his opponent’s body. They may expend much time and energy, but they never make real “contact” with the unseen enemies who oppose them. For this reason, relatively little is accomplished. Once the presence and activity of demons have been correctly diagnosed, there are a number of further conditions for deliverance. Some of these concern the believer who is seeking to minister deliverance; others concern the person who needs deliverance.

The following are five important conditions that a believer administering deliverance, or “deliverance minister”, should fulfill:

1. The minister must recognize the authority delegated to him in the Name of Yeshua. Yeshua Himself said, “In My Name they will cast out demons” (Mark 16:17). Then, in Luke 10:17 we read, “The seventy returned with joy, saying, “Lord, even the demons are subject to us in Your Name.” In Acts 16:18, when Paul spoke to the spirit of divination in the slave girl at Philippi, he said, “I command you in the name of Yeshua HaMashiach to come out of her.”

2. The minister needs the power of the Holy Spirit. In Matthew 12:28, Yeshua said “If I cast out demons by the Spirit of God, sure the kingdom of God has come unto you.” He thus attributed His ability to cast out demons to the power of the Holy Spirit, the Ruach Hakadosh. Likewise in Luke 4:18 He attributed to the anointing of the Holy Spirit His ability “to proclaim liberty [or deliverance] to the captives … to set at liberty those who are oppressed.”

1. The minister must understand and apply to each case the relevant principles of Scripture that define the conditions for forgiveness of sins and the legal basis of redemption through the Blood of Yeshua.

1. The minister must often be prepared to provide both the time and place for intimate personal counseling. Generally speaking, the most unsuitable time or place is at the altar of a church during a public service!

1. The minister must beware of spiritual pride in any form. He must be motivated by sincere, God – given passion for the one who needs deliverance. In all the outreaches of the church today, there is no more needy or pitiful class of persons than those who require deliverance from demons.

We may now turn to the case of the one who needs deliverance: the patient.

1. Humility. The patient must, in humility, submit himself to God before he can resist the devil (see James 4:6-7).

1. Honesty. This demands a full and frank acknowledgment both of the patient’s condition and of any sins that may have contributed to that condition (see Psalm 32:1-5).

1. Confession. The patient must specifically confess to God all known sin (see 1 John 1:9). In addition, he may also have to make confession to the one who is praying with him for deliverance. This is implied by the words of James 5:16 “Confess your trespasses to one another, and pray for one another.” This speaks of confession not merely to God, but also to man. The order is first “confess” then “pray.”

1. Renunciation. It is not enough to confess sin without renouncing it. “He who covers his sins will not prosper, but whoever confesses and forsakes them will have mercy (Proverbs 28:13).” “Let the wicked forsake his way, and the unrighteous man his thoughts; let him return to the Lord, and He will have mercy on him; and to our God, for He will abundantly pardon” (Isaiah 55:7). This sinner must forsake not only “his way” (any inward sinful leanings or desires, even though these are not expressed in outward acts). “Forsaking” must come before “mercy” and “pardon.”

1. Forgiveness. The one who desires forgiveness from God must first forgive his fellow men. Resentment and an unforgiving spirit are two of the most common hindrances to deliverance. In Hebrews 12:15, we are warned against “any root of bitterness.” Wherever bitterness has poisoned the heart, it must be totally removed, so that not even a root of it is left. There is special significance in the order of words in the Lord’s Prayer in Matthew 6:9-13. First, “forgive us our debts [or trespasses] as we forgive our debtors [or those who trespass against us].” That is to say, our forgiveness from God is in proportion to our forgiveness from our fellow men. Then, “Deliver us from the evil one.” That is to say, forgiveness must come before deliverance. Without forgiveness, we have no right to deliverance.

1. When the patient has met the above five conditions, he is then in a position to claim the promise of Joel 2:32: “Whoever calls upon the Name of the Lord shall be saved [or delivered].” Calling aloud upon the Name of the Lord Yeshua HaMashiach normally sets in motion the process of deliverance.

It is important to realize that deliverance is normally a process. This process may be brief or long and drawn out, it may be intense and dramatic, or it may be quiet and scarcely perceptible. But whenever a person is delivered from a demon, there is some definite experience or reaction. When there is no definite experience or reaction, it is questionable whether deliverance has really taken place.

In this connection, certain very simple common sense principles apply. If there is a demon anywhere within a person, then that demon must come out. Unless the demon actually comes out, there has been no deliverance. Normally a demon will seek to remain in hiding rather than be compelled to manifest its presence and come out.

A demon is a “spirit.” The Greek word for “spirit”, pneuma, also means “breath.” A person’s breath normally enters or leaves his body through his mouth or nose. The same is true of demons/evil spirits. When a demon comes out of a person, it normally comes out through his mouth. At this point, there is usually some definite manifestation. The following are some manifestations connected with the mouth that commonly mark the culmination of the process of deliverance: a hiss, a cough, sobbing, screaming, roaring, belching, spitting, or vomiting.

The phenomena of screaming or roaring are referred to in Acts 8:7: “Unclean spirits, crying with a loud voice, came out of many who were possessed.” However, these are only two out of various possible phenomena connected in some way with the mouth. Experience has convinced me that different classes of demons exhibit different types of behavior. For example, demons of sexual uncleanness normally come out with some forms of spitting or vomiting (and quite often large amounts of slimy, mucous material are brought up in the process). The demon of fear normally comes out with a kind of hysterical sobbing or whimpering. The demons of lying and of hatred utter a loud roar. The demon of smoking addiction comes out with a cough or gasp.

It sometimes happens that demons virtually set aside the personality of the patient and manifest and express their own personality through him. At times, they take control of the patient’s organs of speech and use these to utter their own words. Sometimes this causes an obvious change of voice. A gruff, masculine type of voice may be heard out of a woman’s throat. It sometimes happens also that the demon within a person may understand and speak a language not known to the person himself. In such cases, the minister may exercise the authority delegated to him through the Name of Yeshua and may command each demon to name itself, thus revealing its nature and activity. The following are some of the names that I have heard given: fear, hatred, lies, doubt, envy, jealousy, confusion, perversity, schizophrenia, death, suicide, adultery, mockery, blasphemy, witchcraft. I have also heard a number of other names too obscene to print.

Today, by divine providence, the veils of convention and carnality are once again being drawn aside, and the church of Yeshua HaMashiach is being confronted by the same manifest opposition of demon power that confronted the church of the New Testament. In these circumstances, the church must again explore the resources of authority and power made available to it through the Truth of Scripture, the anointing of the Holy Spirit, and the Name and the Blood of the Lord Yeshua HaMashiach.

(C) 1970 Derek Prince Ministries International derekprince.org