+ să iubeşti fără să fii iubit…

+ să slujeşti fără să fii preţuit…

+ să dăruieşti fără să ţi se mulţumească…

+ să te jertfeşti fără să ţi se recunoască...

+ să ierţi fără să fii iertat...

+ să-l susţii pe cel ce te-a lepădat...

+ să rămâi liniştit, deşi eşti nedreptăţit…

+ să crezi deşi nu vezi faţă în faţă…

+ să crezi deşi nu eşti pe deplin lămurit…

+ să investeşti clădind fără speranţe…

+ să taci pentru a nu face rău aproapelui…

+ să vorbeşti de dragul adevărului…

+ să înduri fără să murmuri, fără să cârteşti...

+ totul să-ţi aparţină, dar tu de toate bucuros să te lipseşti...

Lupta-te, suflete, ca să primeşti acest har!

Stareţ Protosinghel Iustin Pârvu, Mănăstirea Petru-Vodă, judeţul Neamţ

ss="MsoNormal">sursa

Oare pisica neagră e de vină?

Aţi întâlnit vreodată oameni în vârstă? V-au spus sau vă vor spune ceea ce consideră că au făcut cel mai important în viaţa lor. Cum au ajutat pe cineva în mare nevoie, cum au crescut copii mulţi şi i-au făcut oameni mari şi în stare să se descurce singuri, ce funcţii sau responsabilităţi au avut, prin ce întâmplări sau greutăţi au trecut şi au supravieţuit.

O rugăciunea a nostră ortodoxă spune că Sfinţii îşi vor arăta la Judecată, fiecare, rănile lor: muncirile (adică torturile îndurate pentru Hristos), nevoinţa, sudorile, milosteniile, răbdarea, urmele durerilor. "Şi ce voi face atunci eu, păcătosul, care nu am făcut nimic bun? Ce Îţi voia duce Ţie, Hristoase? N-am nicio virtute şi nicio faptă bună să-Ţi arăt Ţie ca să mă mântuiesc."

Dacă la bătrâneţe oameni simt să facă bilanţul vieţii lor şi să cearnă lucrurile, să discearnă ce au făcut bine şi ce regrete au în viaţă, cu atât mai mult la Judecată vom avea nevoie de fapte bune. Dar care fapte bune sunt bune? "Binele nu este bine până nu se face bine", zicea Sfântul Ioan Damaschin.

Mulţi dintre noi au avut sau au tendinţa, atunci când s-au convertit, când au început să se pocăiască şi să vină la Biserică, mai ales cei tineri, de a vedea întreaga noastră viaţă anterioară şi lumea din afara Bisericii nu ca pe lanurile lui Dumnezeu care aşteaptă secerişul, ci ca pe un rău absolut, care trebuie eradicat cât mai repede. În jurul Bisericii ei văd o cortină de fier care desparte pe Dumnezeu de lume, care aruncă lumea în coşul de gunoi al pierzării.

Li se pare că numai la Mănăstire se mai poate mântui omul. Mănăstirea e un loc foarte bun de mântuire, da, dacă eşti monah. Dar dacă nu eşti monah şi nici nu ai de gând să te închinoviezi vreodată, dacă treăieşti în oraş şi ai soţ sau soţie şi copii, atunci trebuie să te gândeşti toată ziua nu la cât de bun loc de mântuire e Mănăstirea, ci la cum să te mântuieşti tu acolo unde eşti, unde ţi-ai ales să trăieşti, în oraşul sau satul tău, oricât de mare sau de mic ar fi acesta.

Dacă interzici unui loc oarecare de pepământ, ca acela în care tu trăieşti, să fie loc de mântuire, atunci tu singur îţi interzici mântuirea, tu Îl dai pe Dumnezeu afară din viaţa ta şi crezi că El nu poate să treacă de tramvaie sau de afişe electorale ca să ajungă la tine sau de muzica rock sau hip-hop. Dacă tu eşti mirean şi ştii că o să mori mirean dar nu faci decât să te plângi toată ziua că lumea în care trăieşti nu e un Rai, cum te vei mântui?

Gândul acesta ispititor şi apăsător că la Mănăstire se poate duce cu uşurinţă o viaţă îngerească şi că noi, stând în mijlocul lumii şi al oraşelor, suntem privaţi de o aşa mare sfinţenie numai pentru faptul că nu locuim acolo este un gând al leneviei şi care nu acceptă sau pierde din vedere faptul că nevoinţa e în primul rând interioară. Spre exemplu, dacă mergi pe stradă grăbit şi nu vezi pe nimeni şi nimic în jurul tău, numai cu gândul să ajungi acasă şi să faci 10 metanii şi pravila ta de rugăciuni, atunci timpul pe care l-ai petrecut pe stradă sau la servici sau vorbind cu alţii nu l-ai răscumpărat pentru pentru mântuire, ci l-ai pierdut. Şi n-ai împlinit cuvântul care zice: "Răscumpăraţi vremea..."

Cum să te mântuieşti? Spre exemplu, azi de dimineaţă, când nu erau decât puţini călători în maşină, un bărbat şi o femeie s-au luat la bătaie pentru un loc pe scaun. Nu te-ai fi aşteptat în ruptul capului din partea lor. Injuriile şi blestemele au continuat şi după ce au sărit alţi oameni şi i-au despărţit. Nu era nici căldură încă, nici aglomeraţie şi totuşi... Dacă ştii să fii om te poţi mântui.

A contempla lumea, a cunoaşte oamenii şi a învăţa ce înseamnă să fii creştin ortodox în lume e o mare şi serioasă nevoină. Dacă în această lume nu faci faţă, nici la Mănăstire n-ai face faţă. Dacă aici nu poţi să-ţi ţii în frâu răutatea, violenţa, ura revanşardă şi dorinţa de răzbunare, lăcomia, etc, dacă aici nu poţi să admiri, nu poţi să ierţi, nu poţi să-ţi lauzi aproapele pentru faptele lui bune, nu poţi să vezi pe nimeni pentru că ţi se pare că eşti mai bun decât toţi, nu ştiu cum ai fi bun oriunde în altă parte.

Psa. Gianina

Şi apropo de cele ce a spus Claudiu Bleonţ despre Mioriţa...în afară de faptul că mi se pare foarte corect şi că noi am ignorat şi ignorăm adesea detaliile şi ne predăm în seama a ceea ce s-a spus, fără să mai gândim asupra a ceea ce se poate încă spune...

Mă întrebam mai demult ce înseamnă Şi de-o fi să mor / În câmp de mohor, ce vrea să spună cu câmpul de mohor. Şi mi-am dat seama brusc că mohor înseamnă roşu-închis sau stacojiu, e culoarea sângelui care ar împânzi câmpul pe care ar fi ucis cobănaşul. Cei trei ciobănaşi se cobor la vale şi ajung în câmp. Uciderea ar avea loc deci coborând la vale şi nu degeaba insistăm aici, pentru că este o evidentă influenţă teologică.

În Sfânta Scriptură şi în erminiile teologice ortodoxe se afirmă întotdeauna că păcatul se face coborând la vale, căzând de la înălţimea virtuţilor dumnezeieşti în valea plângerii. În parabola Bunului Samaritean, Hristos Se milostiveşte de cel păcătos care venea pe cale şi fusese atacat şi aproape omorât de tâlhari (adică de patimi) în timp ce cobora de la Ierusalim spre Ierihon.

La fel, Raiul a fost zidit de Dumnezeu la înălţime, în timp ce pământul este undeva, mai jos, iar Iadul reprezintă beznele de sub pământ. Aşa învaţă toţi Sfinţii Părinţi ai Bisericii (a se vedea ce zice şi Cazania Sfântului Varlaam). Căzând în păcat, Sfinţii Protopărinţi Adam şi Eva au coborât din Rai pe pământ, în valea plângerii. Cei trei ciobănaşi din Mioriţa, şi ei se cobor la vale, venind de pe-o gură de rai, adică, coboară din Rai la vale.

Totdeauna, în Sfânta Scriptură, omul se coboară spre păcat, în timp ce spre virtuţi urcă munţii sau înălţimile înţelegerilor sau ai vederilor sfinte, ca spre exemplu muntele Tabor. Hristos Dumnezeu, întrupându-Se, El Se coboară pe pământ, în căutarea omului pierdut, ca să-l înalţe din nou la vrednicia de unde a căzut.

Revenind la câmpul de mohor, ciobănaşul avertizat asupra jertfirii sale vede câmpul ca fiind de mohor, adică înroşit cu sângele său, dar şi mohorât, adică trist din cauza uciderii care s-ar petrece pe el. De unde vine această concepţie? Dacă ne întoarcem la Sfânta Scriptură, avem un pasaj foarte asemănător în uciderea Sfântului Abel de către Cain:

După aceea, Cain a zis către Abel, fratele său: "Să ieşim la câmp!" Iar când erau ei în câmpie, Cain s-a aruncat asupra lui Abel, fratele său, şi l-a omorât. (Fac. 4, 8 )

Şi mai departe, Dumnezeu îi spune lui Cain că:

...eşti blestemat de pământul care şi-a deschis gura sa, ca să primească sângele fratelui tău din mâna ta. (Fac. 4, 11)

Credem că avem în Sfânta Scriptură sursa de inspiraţie pentru coborârea la vale venind de pe-un picior de plai şi de pe-o gură de rai, a ciobanilor şi pentru imaginea câmpului de mohor, ca teatru al crimei. Se spune picior de plai, pentru că pe plai se merge cu picioare uşoare, neîmpovărate de păcat, cu picioare vesele, cum glăsuieşte o cântare a Canonului Învierii de la Utrenie. Plaiul este un loc care se străbate repede şi uşor, pentru că ai inima bună, pe când în câmpul de mohor ai faţa posomorâtă (Fac. 4, 5), precum Cain.

Plaiul şi pădurea sau codrul sunt spaţii edenice în cultura românească tradiţională, în timp ce câmpul este un loc al desacralizării, al păcatului şi al crimei. Şi aşa au fost moştenite şi în literatura cultă şi la Eminescu cu prisosinţă. În poezia O, rămâi..., Eminescu dialoghează cu pădurea pe care a-nţelege n-o mai pot fiindcă am ieşit în câmp râzând.

Dar ca să înţelegem acestea trebuie să avem dorinţa de a nu mai mistifica la nesfârşit lucrurile.

Psa. Drd. Gianina Picioruş

Bătrânii spuneau mai des expresia asta. Ei se gândeau mai adesea la sânul lui Avraam, la sânul Bisericii, la care, dacă stăm aşezaţi, suntem copiii lui Dumnezeu, ne hrănim cu laptele cel prea dulce al luminii dumnezeieşti celei fără de moarte. Acolo unde e Raiul sau ţara tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte.

Da, bătrânii noştri vorbeau biblic. Dacă ploua mai mult ziceau: Uite, potopul lui Noe!. Astăzi toate televiziunile văd mânia lui Dumnezeu asupra oamenilor şi niciun păcat omenesc responsabil pentru ce se întâmplă. Când se simţeau bine şi erau fericiţi, oamenii spuneau mai demult că sunt ca în sânul lui Avraam, sau ca în al nouălea cer, iar când cunoşteau pe cineva sau ceva foarte bine, spuneau că îl ştiu ca pe Tatăl nostru, adică, aşa cum ştiau rugăciunea domnească.

Sânul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov, după cum se vede în icoană - pentru că Dumnezeul este al celor vii, al lui Avraam, Isaac şi Iacov, şi nu al morţilor - este chemarea părinţilor, a Părinţilor adevăraţi, a Părinţilor Sfinţi care ne nasc, prin durerile regăciunilor şi nevoinţei lor, în Rai, ne nasc în lumina veşniciei. Nu e o dorinţă "psihologică" de a reintra în uter (regressio ad uterum), ci o dorinţă de a fi veşnic la Sânul Părintesc al Preasfintei Treimi, Care e Dumnezeul nostru, după ce ne-a scăpat din pântecele Iadului.

Pântecele Iadului ne devoră, acolo nu sunt părinţi, acolo nu e iubire, acolo suntem fiecare singur cuc, cu păcatele sale care îl rod etern. Sânurile lui Avraam, ale Raiului, sunt adăpostul fericirii din care nu ne mai poate răpi ispita, păcatul sau moartea, pentru că au fost biruite întru Hristos. Aici sunt pruncii nevinovăţiei, care iubesc sânul dulce al mamei, al Bisericii, al Părinţilor, al Tradiţiei, cei care iubesc să aibă Părinţi, care ştiu ce înseamnă Părinţi şi nu se cred născuţi ieri sau azi şi stăpâni pe adevărul pe care singuri îl inventează.

Sânul Sfântului Avraam, tatăl mulţimii credincioşilor, ne cheamă la alăptare cu fericire veşnică, cu nevinovăţie, cu viaţă, la odihnă fără de sfârşit.

Psa. Gianina.

Spunem adesea că ceva este de o frumuseţe dumnezeiască. Prin aceasta recunoaştem că nu este ceva uman sau natural, emanat de om sau de la natură (în sens darwinist), în ceea ce admirăm, ci că acolo este implicat altceva cu mult mai presus de înţelegerea şi conceperea noastră. Ceva care simţim că ne depăşeşte şi depăşeşte întreg universul.

Fie că vorbim de un peisaj din natură, fie de creaţia omului, de o operă de artă, zicem adesea uimiţi că e dumnezeiesc de frumoasă. Pentru că aşa şi este. Căci nu numai cosmosul acesta minunat pe care Dumnezeu l-a zidit ca o casă pentru om, ci şi tot ceea ce omul creează punând mult suflet, multă dragoste şi însufleţire în opera sa, este o licărire din harul dumnezeiesc, o înţelepţire şi un dar al lui Dumnezeu care îl învaţă pe om să conceapă şi să dorească lucruri minunate, mai presus de patimi şi de năzuinţe omeneşti trecătoare.

Tocmai de aceea vorbim atât de mult pe blogurile noastre despre frumos, despre artă şi cultură, pentru că, în esenţa lor, aşa cum susţinea şi Fericitul Nicolae Steinhardt, ele sunt manifestări ale harului în om, oricât de mult ar fi umbrite de idei demonice şi eretice. Şi chiar în aceste pete din creaţia umană, se văd urmele încleştării cu Dumnezeu, ale luptei dureroase din fiinţa celor care suferă tocmai de lipsa Lui, pentru că nu ştiu unde să Îl afle, pentru că ideologia zilei le insinuează că El e rău şi nu vrea să Se reveleze oamenilor, că stă departe nepăsător, că i-a uitat pe oameni sau i-a lăsat singuri.

Şi oamenii se simt orfani şi se luptă cu El, aşa cum se luptă în mintea lor copiii care cred că părinţii lor i-au părăsit fără să le pese de ei, se înstrăinează, se simt nedoriţi, neiubiţi, devin violenţi, se răzbună pe oameni... Aşa trebuie privită şi lupta cu Dumnezeu a multor artişti sau oameni de geniu, ca suferinţă atroce, ca durere infernală a sufletului, din cauză că s-au născut într-o lume în care înstrăinarea de Dumnezeu e religie (retragerea lui Dumnezeu în transcendenţă, în catolicism, protestantism şi neoprotestantism), ideologie şi politică abilă.

Şi cu toate acestea mai este încă destul de multă lumină în viaţa şi opera oamenilor, numai că exegeza şi hermeneutica modernă şi postmodernă pun accentul pe ideologia întunericului, pe ceea ce pare anarhie şi nihilism fundamental. Şi acestea, cel mai adesea, nu sunt fundamente, ci obsesii, frici, dureri, regrete.

Psa. Gianina.

Cu adevarat, nu exista om mai vrednic de plans decat acesta. Nu numai din cauza ca va fi dat iadului pentru totdeauna, dar mai ales pentru ca va fi dat iadului fiindca asa a voit el. Omul pacatos merge de bunavoie pe drumul pacatului, iar necredinciosul se desparte de bunavoie de Dumnezeu si il urmeaza pe diavol fara sa fie silit de nimeni.

Vai de cei care au soarta unui asemenea om! Este sau nu este acesta vrednic de plans? Si Domnul nostru Iisus Hristos a plans pentru Ierusalimul care era acoperit de necredinta (Luca 13, 31-35).

Din nenorocire, astazi necredinta este stapana pretutindeni, fiind mai mare decat pe vremea lui Iisus in Ierusalim.

Cu totii suntem vrednici de plans, pentru ca am cazut din fericire, din bucurie, din slava, din stralucire, din bunatate, sau asa cum spune Apostolul Pavel, din cele ce ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit, si la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gatit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El (1 Cor. 2, 9). Cercetati cu atentie ce spune Apostolul. El nu afirma simplu ca bunatatile ceresti sunt mai mari decat cele pamantesti, ci ca mintea omeneasca nu le poate cuprinde in intelegerea ei. Si cu adevarat: cum ar putea incapea in creierul mic al omului tainele nesfarsite ale lui Dumnezeu?

Dumnezeu ne-a creat din nimic, ne-a asezat in Paradis, ne-a invrednicit sa comunicam cu El si ne-a fagaduit o viata fericita, cu toate ca noi nu I-am dat nimic in schimb. Asadar, ce nu va darui celor care cu buna stiinta se nevoiesc si se jertfesc la tot pasul pentru numele Sau? L-a dat la moarte pe singurul Sau Fiu pentru mantuirea noastra, chiar daca noi eram vrasmasii Sai. Atunci ce nu va face pentru noi daca ii vom fi prieteni? Dar in mod straniu, in vreme ce El cauta in orice chip sa ne castige prietenia, noi nu ne ingrijim cu ravna sa o dobandim. In vreme ce El ne cheama sa mostenim bunatatile Sale, noi suntem lenesi si indiferenti.

Sa raspundem, fratii mei, la chemarea lui Dumnezeu, ca sa ne bucuram de roadele iubirii Sale. in ce fel? El insusi ne spune: Voi sunteti prietenii Mei, daca faceti ceea ce va poruncesc (Ioan 15, 14). O, Doamne! Pe noi, neinsemnatii, neputinciosii si pacatosii ne numesti prietenii Tai? Tu, Care esti mare, atotputernic si Dumnezeu fara de pacat, Creatorul si Domnul universului? Ce nu se cade, deci, sa facem si sa induram pentru Dumnezeu, daca de multe ori, pentru prietenia omeneasca, ne punem viata in primejdie?

Si cu toate acestea, nimic nu vrem sa suferim pentru Dumnezeu, nune luptam deloc si nici o porunca a lui Hristos nu punem in lucrare. Cu adevarat, trebuie sa plangem si sa jelim pentru starea in care am ajuns.

Ne-am lipsit de bunavoie de nadejdea mantuirii. Dumnezeu ne-a chemat la cer, dar noi ramanem in iad. Ne-am aratat nevrednici de cinstirea pe care ne-a facut-o. Dupa toate binefacerile pe care le-am primit de la El, suntem nemultumitori si fara minte. L-am lasat pe diavol sa ne despoaie de toate bunatatile ceresti. Si astfel, noi, care ne-am invrednicit sa fim copii, frati si mostenitori ai lui Dumnezeu, nu ne deosebim cu nimic de vrasmasii Sai, care isi bat joc de maretia Sa si ii nesocotesc legile. Vai mie, strig impreuna cu proorocul Miheia. Om cucernic nu mai este in tara si nici un om drept pe pamant (Mih. 7, 1-2).

Stiu ca multi vor socoti cuvintele mele exagerate. Altii poate ca vor rade. Atat de nebuni suntem, incat radem de ceea ce ar trebui sa plangem. Mania lui Dumnezeu se descopera din cer peste toata faradelegea; si peste toata nedreptatea oamenilor care tin nedreptatea drept adevar (Romani 1, 18). Dumnezeu stralucit va veni, Dumnezeul nostru, si nu va tacea. Foc inaintea Lui va arde si imprejurul Lui vifor mare (Ps. 49, 3-4). Foc inaintea Lui va merge si va arde imprejur pe vrajmasii Lui (Ps. 96, 3).

Nimeni nu da importanta acestor proorocii din Scripturi. Cuvintele infricosatoare ale proorocilor sunt socotite a fi povesti. Cum credeti ca ne vom mantui? Cum vom scapa de dreapta osanda? Am ajuns de rasul si de batjocora necredinciosilor, a idolatrilor si a demonilor. Diavolul se mandreste si se bucura. ingerii nostri pazitori sunt rusinati si mahniti.

Preotii care ne cheama zadarnic, in fiecare zi, la pocainta sunt dezamagiti de indiferenta noastra si ajung sa strige, ca proorocii lui Israel, lucrurilor fara viata, care cu toate ca nu au suflet, se supun fara gres legilor firii: "Asculta, cerule, si ia aminte, pamantule, ca Domnul graieste: Hranit-am feciori si i-am crescut, dar ei s-au razvratit impotriva Mea." (Isaia 1, 2).

Aceste cuvinte sunt despre noi. Noi ne-am razvratit impotriva Creatorului si Binefacatorului nostru. Noi ne-am facut mai fara suflet decat lucrurile neinsufletite, incalcand legile firesti si sfinte. Este, dar, vremea sa ne pocaim! Este vremea sa ne venim in fire. Cei sanatosi sa-i ajute pe cei bolnavi. Cei care sunt in picioare, sa le intinda mana celor cazuti. Cei care pasesc cu staruinta pe drumul mantuirii sa-i traga si pe cei care ratacesc prin prapastii si prin locuri de pierzanie. Sa nu ne pese numai de noi, ci si de fratii nostri. Cu totii ne ingrijim sa sporim castigul nostru si nimeni nu se gandeste sa-i ajute pe cei care sunt in nevoie. Cu totii intindem mana sa luam, si nimeni ca sa dea. Cu totii ne gandim cum sa prelungim viata noastra pamanteasca, dar nimeni nu se gandeste sa-si mantuiasca sufletul. Cu totii ne temem de nefericirea de pe pamant, dar nimeni nu tremura gandindu-se la chinurile iadului. Nespusa este durerea sufletului meu pentru nepasarea noastra. O, cine va da capului meu apa si ochilor mei izvoare de lacrimi, ca sa plang ziua si noaptea pe cei loviti ai fiicei poporului meu? (Ier. 9, 1).

Poate ca unii dintre voi vor spune cu nemultumire: "Asta vorbeste numai despre lacrimi si suferinta; pe toate le vede negre si murdare". Nu as vrea una ca asta, credeti-ma. As vrea sa simt numai bucurie si desfatare si sa pot aduce numai cuvinte de lauda. Dar nu este vremea cuvintelor frumoase. Cum sa nu plang, daca suntem vrednici de plans? Cum sa nu jelesc, daca faptele noastre sunt infricosatoare? Va supara plansul meu? Dar de ce nu va supara pacatele voastre?

Cuvintele mele sunt dureroase? Dar dureroasa nu este si viata voastra lipsita de Dumnezeu? Daca vreti sa nu plang, nu va mai indreptati spre iad. Daca vreti sa nu jelesc, nu va mai distrugeti sufleteste. Dar vazand cum va pierdeti, nu pot sa nu jelesc. Sunt parintele vostru duhovnicesc, care va iubeste. Iata ce spune Pavel: "O, copiii mei, pentru care sufar iarasi durerile nasterii, pana ce Hristos va lua chip in voi!" (Gal. 4, 19). Nici o femeie aflata in durerile nasterii nu striga cuvinte mai pline de durere ca ale Apostolului.

O, daca ati putea intelege durerea mea, daca ati vedea focul care-mi arde inima, v-ati da seama ca sufar mai mult decat femeia proaspat casatorita, care isi pierde barbatul, si decat tatal care isi pierde fiul.

Sufar pentru ca nu sporiti duhovniceste. Sufar pentru ca viata voastra este plina de minciuna si rautate, de neintelegeri si de ura, de nedreptati si furturi, de preacurvie si desfranare, de rautati si de omoruri. Sufar pentru ca si cei care nu fac asemenea pacate isi judeca in fiecare zi aproapele si il vorbesc de rau. Cred despre ei insisi ca sunt crestini, dar nu se ingrijesc sa fie bine-placuti lui Hristos si nu fac nimic sa-si tamaduiasca sufletul de patimi. Se preocupa de altii, pe care ii osandesc ca niste judecatori neinduplecati. "Cutare este nevrednic de preotie", zic ei. "Acesta nu se poarta cuviincios". "Cutare este prefacut". "Acela este hot". "Celalalt isi urmareste interesul".

In loc sa ne para rau si sa ne pocaim pentru propriile noastre pacate, ii judecam pe semenii nostri. Si chiar daca nu am face pacate si am avea toate virtutile si daca am fi mai presus de toti oamenii, tot nu am avea dreptul sa judecam pe nimeni. Sfantul Apostol Pavel intreaba in prima Epistola a sa catre Corinteni: Cine te deosebeste pe tine? Si ce ai, pe care sa nu-l fi primit? Iar daca l-ai primit, de ce te falesti, ca si cum nu l-ai fi primit? (1 Cor. 4, 7).

Cu atat mai mult, de vreme ce savarsim pacate in fiecare zi si in orice chip, nu avem dreptul sa scoatem din gura noastra nici un cuvant rau la adresa fratelui nostru. Iata ce mai spune inteleptul Pavel: "Pentru aceea, oricine ai fi, o, omule, care judeci, esti fara cuvant de raspuns, caci, in ceea ce judeci pe altul, pe tine insuti te osandesti, caci acelasi lucruri faci si tu care judeci. Si noi stim ca judecata lui Dumnezeu este dupa adevar, fata de cei ce fac unele ca acestea. Si socotesti tu, oare, omule, care judeci pe cei ce fac unele ca acestea, dar le faci si tu, ca tu vei scapa de judecata lui Dumnezeu?" (Rom. 2, 1-3).

Ai atatea neajunsuri sufletesti. Atunci de ce te ocupi cu neajunsurile fratelui tau? De ce vezi paiul din ochiul fratelui tau, si barna din ochiul tau nu o iei in seama? Sau cum vei zice fratelui tau: Lasa sa scot paiul din ochiul tau si iata barna este in ochiul meu? Fatarnice, scoate intai barna din ochiul tau si atunci vei vedea sa scoti paiul din ochiul fratelui tau (Matei 7, 3-5).

Inainte sa spui: "Cutare este viclean si inselator", vezi cum esti tu insuti. Gandeste-te la patimile tale. Astfel, te vei cai pentru ceea ce voiai sa spui despre fratele tau. Daca cineva ar vrea sa cantareasca vorbele noastre de fiecare zi, pornind de la blandetea lor, intre vorbe goale de zece mii de talanti, cu greu ar gasi o fraza duhovniceasca de o suta de dinari, ca sa folosesc banii din parabola evanghelica a slugii celei rele. Va aduceti aminte ce a facut sluga aceea? L-a rugat pe domnul sau, caruia ii datora zece mii de talanti - o suma foarte mare - sa il pasuiasca pana anul urmator, ca sa-i dea inapoi banii. Dar stapanului i s-a facut mila de el si l-a iertat de toata datoria.

Putin mai tarziu, sluga aceea s-a purtat neomeneste cu o alta sluga care ii datora o suta de dinari - o suma foarte mica. L-a prins pe acela de gat si i-a strigat: Plateste-mi ce esti dator. Atunci, datornicul sau i-a cazut la picioare si l-a rugat: ingaduieste-ma si iti voi plati. Dar sluga aceea fara inima nu l-a iertat, ci l-a bagat in inchisoare, pana cand avea sa-i dea inapoi cei o suta de dinari. Cand a aflat stapanul sau, l-a chemat la el si i-a spus: Sluga vicleana, toata datoria aceea ti-am iertat-o, fiindca m-ai rugat. Nu se cadea, oare, ca si tu sa ai mila de cel impreuna sluga cu tine, precum si eu am avut mila de tine ? (Mat. 18, 23-34). Si maniat, l-a pedepsit pe el cu asprime.

Asa ne va pedepsi si pe noi Tatal ceresc, daca va vrea sa ne judece dupa dreptate. De aceea, sa fim milosi fata de semenii nostri, sa nu-i judecam pe cei care pacatuiesc si sa-i iertam pe cei care ne gresesc. Relele pe care ceilalti le indreapta asupra noastra fac o suta de dinari, pe cand pacatele pe care le savarsim noi dinaintea lui Dumnezeu fac zece mii de talanti.

Stim, cu siguranta, ca gravitatea pacatelor noastre depinde de valoarea persoanelor impotriva carora le savarsim. Ce inseamna aceasta? Cel care injura un om simplu, pacatuieste, dar nu atat cat pacatuieste cel care injura un om cu functie mare in stat. Cel care injura un om cu functie mare in stat nu pacatuieste atat de mult cat cel care il injura pe omul care se afla in fruntea tarii. Fapta este aceeasi in toate cazurile, dar nedreptatea este mai mica sau mai mare, dupa persoana impotriva careia este savarsita. Asadar, daca cel care il injura stapanitoral pamantesc, muritor, este pedepsit, cata pedeapsa se cuvine celui care il injura pe imparatul ceresc?

Asadar, pacatul indreptat impotriva oamenilor nu este la fel de mare ca acelasi pacat indreptat impotriva lui Dumnezeu. Cu cat este Dumnezeu mai presus fata de oameni, cu atat mai mare este si pacatul pe care il savarsim impotriva lui Dumnezeu. Si eu toate acestea, ne temem, respectam si ne este rusine mai mult de-oameni decat de Dumnezeu. Iti voi demonstra acest lucru prin exemple.

Cel care se hotaraste sa savarseasca pacatul preacurviei, cu toate ca stie ca este vazut de Dumnezeu, il dispretuieste pe Creatorul sau. Dar daca stie ca il vede un om, nu mai savarseste pacatul. La fel si hotul - el stie ca rapind lucruri ce sunt ale altuia, este vazut de Dumnezeu. Cu toate acestea, nu ii pasa. Face insa tot ce poate ca fapta sa sa nu fie vazuta de oameni. La fel face si cel care vorbeste de rau, ucigasul sau orice alt om fara de lege. Vedeti ca ii cinstim mai mult pe oameni decat pe Dumnezeu? Vedeti ca ne temem mai mult de oameni decat de Dumnezeu? Vedeti ca ne e rusine mai mult de oameni decat de Dumnezeu?

Va spun des toate aceste lucruri. Si stiu ca va oboseste faptul ca le tot repet. "Iar cu din astea?", spuneti voi pe la spate. Iar vin cu din astea, pentru ca nu incetati sa pacatuiti. Obositi sa-mi tot ascultati indemnurile, dar nu obositi sa spuneti toate rautatile. Cuvintele mele va amarasc, dar nu va pasa ca il amarati pe Dumnezeu cu faptele voastre.

Bine ar fi sa fie minciuni spusele mele. As vrea din toata inima ca in ziua Judecatii sa se dovedeasca ca v-am mustrat pe nedrept. As vrea mai degraba sa ma osandeasca pe mine Domnul ca vorbitor de rau, decat sa va osandeasca pe voi pentru faptele voastre.

De aceea tot timpul va indemn si va rog sa va pocaiti si sa luptati pentru mantuirea voastra. Sa aveti dragoste si bunatate in suflete. Sa-i iertati pe cei care va fac rau sau va vorbesc de rau. Sa-i ajutati pe cei care au nevoie. Sa fiti smeriti. Sa va curatati des de murdaria pacatelor, prin spovedanie. in felul acesta, va veti mantui sufletele, in felul acesta veti castiga imparatia cerurilor, cu harul Domnului Care s-a aratat tuturor oamenilor, invatandu-ne pe noi sa lepadam faradelegea si poftele lumesti si, in veacul de acum, sa traim cu intelepciune, cu dreptate si cu cucernicie; si sa asteptam fericita nadejde si aratarea slavei marelui Dumnezeu si Mantuitorului nostru Hristos lisus (Tit. 2, 11-13).

Sfantul Ioan Gura de Aur

Spovedania este ca o baie in care ne spalam de toate intinaciunile launtrice, sufletesti. Stiti dumneavoastra, daca cineva, fiind murdar, nu s-ar spala macar o saptamana, cred ca ar mirosi foarte urat ! Dar, daca macar un an nu s-ar spala ? Sunt unii oameni care nu se spovedesc ani de zile ! Daca nu s-ar spala ani de zile, cred ca ar trebui sa stea multe zile sa-si curete mizeria de pe trupul omenesc, asa de mult s-ar aduna mucegaiul si putrezirea materiei pe trupul lor nespalat !

Cam asa se intampla cu Sfanta Spovedanie ! Sunt persoane care se ingrijesc cu regularitate, insa sunt unii, care nu se spovedesc cu anii. Am intalnit persoane care treizeci de ani nu s-au spovedit; altii, batrani de 80 de ani, atunci au venit sa se spovedeasca. Cat a trebuit sa sufere acest suflet omenesc, ca si poata sa-si parasca toate pacatele facute in toata viata lui ! In cartea lui Iov este acest cuvant : Daca ar fi viata omului numai de o zi, nu ar fi fara de pacat !

Noi facem pacate si cu gura, vorbind vorbe netrebnice, si cu ochii, privind ce nu trebuie sa privim, si cu urechile, auzind ce nu trebuie sa auzim. Cu toate simturile noastre suntem infectati de aceste rautati, de aceste lucruri urate care spurca launtrul nostru. Si cum ati mai auzit, trupul nostru este numit templu al Duhului Sfant, Biserica Dumnezeului Celui viu. Acest templu al Duhului Sfant trebuie pastrat in curatenie pentru ca in el locuieste Duhul lui Dumnezeu, Duhul Sfant.

Daca in fiecare zi ne intinam, ne spurcam viata cu tot felul de pacate si patimi, acest launtru al nostru cum mai arata inaintea lui Dumnezeu, Cel atotsfintit si atotcurat ? De aceea este nevoie de aceasta spalare launtrica, care se face prin Sfanta Spovadanie. Este insusi Taina lacrimilor. Pentru ca, asa cum prin Sfantul Botez ne curatim prin apa sfintita a Botezului, tot asa in cursul vietii noastre, cu lacrimi spalam sufletul de pacatele noastre. Este aceasta Taina a Pocaintei, a regretului, a parerii de rau de tot ceea ce am facut in viata pana in clipa in care ne botezam, prin " botezul lacrimilor si al sfintei cainte ". De aceea taina aceasta este mare.

Daca luam Sfanta Impartasanie fara spovedanie, riscam sa fim pedepsiti de Dumnezeu, pentru ca am indraznit ca, in acest vas urat si murdar, care a devenit trupul nostru, sa punem acest margaritar de mare pret, Sfanta Impartasanie, Care este Trupul tainic al Domnului nostru Iisus Hristos.

Stiti dumneavoastra viata Sfintei Maria Egipteanca, acea mare pacatoasa, care se retrasese in pustiul Palestinei, unde a stat 47 de ani fara sa se spovedeasca si care, prin cainta puternica si prin plans din toata inima pentru tot ceea ce pacatuise in viata, a ajuns la o atat de mare sfintenie, incat, atunci cand o intalneste Sfantul Zosima, duhovnicul trimis de Dumnezeu pentru ea in pustiu, facand rugaciune inainte de a vorbi ei, Sfanta Maria Egipteanca, pe cand se ruga, se inalta mai bine de un cot in sus, in vazduh . Atata sfintenie dobandise prin cainta, prin lacrimi. Pentru ca a pacatuit 17 ani in Egipt, prin fel de fel de desfranari, dar tot asa de mult i-a trebuit pana s-a despatimit, tot 17 ani. In acest rastimp s-a chinuit fara de mancare, fara de imbracaminte, fara asternut pe pamantul gol, adeseori fierbinte de soarele torid al pustiului, sau rece, in noptile reci din Orient. Statea acolo si plangea, se caia si ruga pe Dumnezeu sa i se stearga toate pacatele sale, incat la rugaciune plutea in vazduh. De aceea zic, mare este Taina aceasta a Spovedaniei, cand o inlelegem asa cum se cuvine. Trebuie sa ne ridicam cu ea, trebuie sa ne curaltim, asa cum ne spalam cu apa curata pe trupul murdar.

Cine primeste spovedania ?

Arhiereul sau preotul. De la inceput, Sfintii Apostoli erau cei care marturiseau. Aduceti-va aminte de niste pacatosi de pe vremea aceea, Anania si Safira, care s-au marturisit la Sfantul Apostol Petru, pe care l-au mintit si unul si altul ! Au murit deodata ! Si au fost ingropati in gradina casei unde se spovedeau inaintea lui Dumnezeu. Deci, la inceput Apostolii spovedeau. Ei au ales arhiereii, arhiereii hirotonesc preoti si atunci savarsesc preotii aceste Taine, ca si Taina Spovedaniei. Pentru pacate mai mari pe care preotul nu poate sa le dezlege, pacate grele, ii trimite pe cei pacatosi la prea sfintitii arhierei ca sa-i dezlege, daca se pot dezlega.

Cei care se spovedesc trebuie sa fie crestini ortodocsi. Dumneavoastra stiti, cei care v-ati spovedit de mai multe ori pana acum in viata dumneavoastra si n-ati ramas nespovediti si necuratati, nespalati si nepregatiti pentra primirea Sfintei Impartasanii. Inainte de a va spovedi, fara indoiala ca fiecare va ganditi la viata dumneavoastra, la pacatele savarsite pana atunci.

Unii insa nu se gandesc. Vin in genunchi si asteapta sa-i intrebi. Noi nu facem ancheta ca sa stim cine si cum a pacatuit. La spovedanie vine fiecare indemnat de constiinta care il mustra, dupa cum gasim marturie de la Dumnezeu in Psalmi : Cu mustrari pentru faradelegi ai subtiat sufletul lui ca panza unui paianjen, si se curata singur : " Iata am facut asta, asta, asta !" Nu se spune insa numai o insirare de pacate; asta n-are valoare. Daca le spune, trebuie sa se marturiseasca cu toata parerea de rau, cu toata cainta, cu toata sinceritatea si durerea launtrica, ca a fost in stare sa greseasca atat de mult inaintea lui Dumnezeu, Care ne da tot ce ne trebuie, ca sa putem vietui. Insa sa nu-I calcam ini picioare poruncile Lui si sa traim o viata dezordonata. Pentru ca pacatele noastre, care sunt pacate de moarte, leaga harul de la Dumnezeu, leaga infierea Lui. Nu mai suntem copii ai lui Dumnezeu, ci suntem copii ai dezordinei, ai rautatii, ai ratacirilor, precum fiul cel ratacit din Evanghelie.

De aceea zic, cand venim la Sfanta Spovedanie ne gandim, ne pregatim mai dinainte. Nu trebuie un anumit timp sa stai, sa te gandesti, ci mergand pe drum, la servici sau chiar in casa, notati undeva pe un carnetel ceea ce te apasa pe constiinta pentru ca la spovedanie, diavolul insusi ascunde pacatele. Asa se intampla, cum spunea cineva acest lucru. Cand esti liber sau esti cu viata, oricum te apleci catre pacat. Si diavolul iti sopteste : " Nu o sa stie nimeni ca ai gresit !" si te acopera cu un fel de patura si te indeamna la pacat, si pacatuiesti. Atunci tipa, cu toata puterea, decat sa te faci de batjocura, de ras. Pentru ca diavolul iti sopteste : " Ai gresit, ticalosule ", si cauta sa te duca la disperare.

Pare ca diavolul poarta o sulita cu care te impunge si impinge la pacat, o patura sub care iti ascunde pacatele si dupa aceea o trambita ca sa-ti urle pacatele tale, sa te faca de batjocura, sa te descurajeze, ca sa nu mai ai curaj sa fugi la Dumnezeu. Si de aceea, impotriva acestor unelte diavolesti care te indeamna la pacat si la deznadejde, sa avem curajul acesta, sinceritatea, sa ne param pe noi se cu toate amanuntele cele ascunse, cele secrete ale pacatelor dinlauntru.

Unde se poate face spovedania ?

Spovedania se face de obicei in Sfanta Biserica, intr-un loc mai retras ca sa nu auda nimeni. De accea, rugam pe crestinii care doresc sa se spovedeasca sa stea departe de cel care se spovedeste, deoarece, fiecare are nevoie de o taina a lui, sa-si pastreze viata in taina. Sunt anumite " colturi " inlauntrul nostru, in care, asa cum este gunoiul pe covor, asa sunt pacatele noastre inainte de spovedanie. Nu trebuie sa stie nimeni, nici ce a facut in public adeseoi.L De aceea, este bine sa fie taina cand se spovedeste cineva. Si secretul spovedaniei se pastreaza. Preotul care divulga secretul marturisirii era si este pedepsit, asemenea preotilor din antichitatea crestina, nu numai bizantina. Celor care divulgau secretul spovedanie, li se taia limba si erau inchisi pe viata. Asa de severa era accasta pedeapsa. Deci, cei care vin la spovedanie sa se spovedeasca cu toata increderea, ca ceea ce spun ei, spun inaintea Mantuitorului Hristos.

La spovedanie, noi, preotii sau arhiereii, suntem numai unelte sau persoane care primesc vizibil marturisirea dumneavoastra, pentru ca Acela la Care ne marturisim este Insusi Mantuitorul Hristos. De aceea zic, sa va marturisiti cu sinceritate, ca deja El cunoaste pe fiecare, cunoaste ce avem inlauntrul nostru, in inima noastra. Este un loc in Evanghelia de la Sfantul Ioan in care se spune : Iisus stia ce este in om.

Cand trebuie si ne spovedim ?

De obicei de patru ori pe an, in cele patru posturi : postul Craciunului, al Sfintilor Apostoli, al Sfintei Marii si mai ales in Postul Pastelui. Atunci se cuvine sa ne spovedim. Insa unii crestini, care sunt mai sarguinciosi, se spovedesc mai des, de doua-trei ori in Postul Mare, si in celelalte posturi tot asa. Sa facem asa, precum se intampla cand ne murdarim de noroi sau de altceva, ne spalam ori de cate ori ne manjim. Daca pacatuiesti in fiecare zi, in fiecare zi ar trebui sa te spovedesti. Cand esti murdar, atunci te spela; cand esti pacatos, atunci te spovedesti si faci aceasta curatire launtrica.

La spovedanie se dau niste canoane. Canoanele nu sunt pedepse, ci niste mijloace de indreptare. De pilda, unii au pacatuit cu trupul mult si atunci i se dau metanii, care sunt semn de mare pocainta adica aplecarea capului, a fruntii pe pamant si spunand acea rugaciune scurta : " Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul ". Inmultirea acestor metanii ajuta la curatirea trupeasca. Cand gresim cu trupul, ispasim in trup. Insa, sunt si pacate sufletesti, de pilda cel al nestiintei. Pacatul nestiintei este pedepsit. Preotul ii da canon sa se informeze, sa stie ce este cu el, cu fiecare din noi. Atunci ii dam sa citeasca din Sfanta Scriptura. anumite capitole, din Noul Testament, sau in Filocalie sau in alte carti duhovnicesti, ca sa poata sa-si dea seama ce raspundere avem pentru sufletele noastre.

Pentru aceea, facem aceste lucruri intre Biserica si dumneavoastra, pentru mantuirea noastra, deoarece ne spune Mantuitorul : Nimic necurat nu va intra in Imparatia lui Dumnezeu. Preotii fac parte din Trupul lui Hristos, Biserica Dumnezeului celui viu. Sa cautam aceste mijloace de curatire, aceste ajutoare de spovedanie, de curatire launtrica inainte de impartasirea noastra, ca sa ne putem impaca cu Dumnezeu si sa primim harul Lui mereu asupra noastra. Sa pastram mereu harul Invierii, deoarece prin pacatele pe care le facem ne dezmostenim, Dumnezeu nu ne mai recunoaste ca pe niste fii ai Sai, ci ca pe fii ai pacatului, ca niste fii ai zilei, fii ai durerii. De aceea facem aceste lucruri lasate prin porunca dumnezeiasca, ca sa ne putem incredinta lui Dumnezeu viata si sufletele noastre si sa ne putem impartasi cu totii de bunatatea Lui.

La cei vechi, in primele secole crestine, IV - VI, era foarte aspra canonisirea de indreptare. Cei pacatosi, care aveau pacate grele, stateau in pridvor si nu aveau drepual sa aduca daruri la Altar. Pacatosul statea in afara Sfintei Liturghii, nu statea in biserica. Unii stateau in genunchi la intrare si isi cereau iertare de la credinciosii care intrau in biserica. Se luau niste masuri foarte aspre, ca sa-si poata da seama de pacatosenia lor si ca sa se poata indrepta. Si se indreptau cu adevarat, pentru ca faceau aceste canoane, aceste asprimi ale canoanelor cu foarte multa parere de rau.

Noi acum dam canoane usoare si metanii pentru cei care fac pacate cu trupul. Si vine peste o saptamana-doua, doamna si spune : " Parinte, canonul este foarte greu. Nu pot sa fac o suta de metanii pe zi ! Foarte mult ! Va rog sa mai taiati !" " Doamna, zic eu, daca vreti sa ramaneti nespalata si pacatoasa, sa nu mai faceti metanii ! Acest mijloc trebuie luat inaintea lui Dumnezeu pentru ca esti bolnava si ai nevoie de tratament, de doctorii ! Ia doctoriile pe care ti le recomanda doctorii, caci daca nu le iei, ramai mai departe bolnava !" Asa si cu aceste mijloace de indreptare, de curatire launtrica.

De aceea zic, cand se dau metanii, zile de post, rugaciuni, milostenii sau alte mijloace de indreptare, sa stiti ca sunt pentru indreptarea noastra, pentru pacea noastra launtrica. Pacatul este cel mai mare dusman al omului, al crestinului, pentru ca el desparte pe om de Dumnezeu. Chiar mai mult. Daca se poate, trebuie sa dam, ca sa primim. Am intalnit si persoane carora le-am dat o suta de metanii pe zi si au facut trei sute, pentru ca fiecare a ajuns la constiinta de sine, ca este foarte pacatos si impovarat. Si i-am zis : " Foarte bine ai facut !"

Asa spune si Sfantul Serafim de Sarov, marele sfant rus, ca, la spovedanie, canoanele care se dau sunt mijloace de indreptare, nu sunt primejdii. Facandu-le, adunati pace in suflet, adunati mangaiere sufleteasca, adunati credinta si dragoste de Dumnezeu. Cu cat te rogi mai mult si mai atent, cu cat te asupresti cu postul si cu rugaciunea, cu atat capeti launtric acel cheag duhovnicesc cu care poti sa aduni ce este sfant si ce este bun in sufletul tau.

Adesea suntem ca niste tinichele sunand a gol, fara credinta, fara evlavie, munciti de ganduri mereu; si nu poti sa te rogi lui Dumnezeu cum trebuie, te rogi formal. Adeseori se roaga crestinii cu cuvinte aiurea. Se spovedesc asa, dupa cum se roaga, cu neatentie. Dupa un sfert de ora, jumatate de ora, nici nu stie ce face, citeste cu ochii trupesti si cu mintea este pe alte coclauri. O asemenea rugaciune si un astfel de canon, Dumnezeu nu primeste.

Sunt persoane care spun : " N-am pacate !" Este o mare greseala sa spui asa. O greseala impotriva lui Dumnezeu, Care ne spune prin Sfantul Evanghelist Ioan : Nu este om fara greseala. Oricat ai fi de atent la viata ta, tot iti scapa niste greseli cu gandul, cu mintea. La ratacirile cu mintea Dumnezeu nu ia aminte. Si este o jignire adusa lui Dumnezeu, pentru ca stai de vorba cu El, dar gandindu-te in alta parte. Ganditi-va, daca cineva ar fi la un mininstru in audienta si dansul ii spune ceva si el ii raspunde niste cuvinte aiurea, altceva, nu ceea ce trebuie sa spuna, este dat afara. Dar Dumnezeu, Cate este atotsiiutor, este prezent in orice clipa din viata noastra, stie tot ce am facut noi si ce facem. La marturisire e vorba sa recunosti ceea ce ai facut, sa recunosti cu sinceritate si cu parere de rau si cu hotararea de a nu mai face. Preotul da dezlegare la sfarsisul spovedaniei, insa iti iarta pacatele doar daca promiti solemn ca nu le mai repeti. Daca le repeti, pacatele devin indoite. Asa ca, frati crestini, tineti seama de luenirile pe care le faceti in viata dumneavoastra.

Postul. Un post, macar de o saptamana inainte de a primi Sfanta Impartasanie, eu cred ca este suficient, dar cainta sa fie deplina. Atunci cand te spovedesti, sa te caiesti din toata inima ta, din toata fiinta ta, ca sa poti sa fii iertat cu adevarat. Talharul pe cruce s-a mantuit intr-un ceas, caci si-a cunoscut greselile lui si a recunoscut si nevinovatia Mantuitorului Hristos, Care-i spune Ti se iarta pacatele tale. Astazi vei fi cu Mine in rai !

Depinde foarte mult de intensitatea acestei cainte. Inainte de a va spovedi, faceti-va un examen de constiinta. Este foarte necesar. La rugaciunile de seara, la rugaciunea a treia catre Sfantul Duh sunt mai multe pacate insirate, si la rugaciunea de dimineata catre Sfantul Inger pazitor sunt multe pacate mentionate.

Sa multumim lui Dumnezeu ca ne este martor si poate ierta aceste pacate.

Nemincinoasa este aceasta nadejde, fiindca dorul de fericire nu s-a sters din firea omeneasca. Nemincinoasa este aceasta nadejde, fiindca golul lasat de pierderea fericirii ceresti nu poate fi implinit de nici o implinire vremelnica; ramanand neimplinit, asteapta implinire, vesteste ca implinirea aceasta exista.

In lacrimi traieste in chip tainic mangaierea, iar in plans se ascunde bucuria. Omul, in orice bunastare pamanteasca ar fi, pe orice inaltime s-ar afla, in orice belsug ar inota, intalneste si traieste minute, ceasuri si zile in care are nevoie de mangaierea pe care o aduc lacrimile; in alta mangaiere nu afla mangaiere.

Fiecare dintre noi, indata ce paseste in taramul surghiunului si chinului nostru, in taramul patimirilor si al plansului, isi si insemneaza aceasta intrare - inceputul fiintarii sale - prin tipete de plans.

Fericit barbatul al carui ajutor este la Tine, insemnat prin lacrimile ce insotesc rugaciunea lui! Unul ca acesta nevazute, duhovnicesti suisuri in inima lui a pus, inaltandu-se deasupra vaii plangerii - viata pamanteasca, pe care Tu ai dat-o omului spre pocainta. Cei ce se curatesc prin plans si lacrimi merge-vor din putere in putere, si se va arata Dumnezeul dumnezeilor in Sion - in duhul omenesc pregatit pentru primirea lui Dumnezeu prin pocainta adevarata (Ps 83, 6-7).

Cei ce seamana cu lacrimi, cu bucurie vor secera. Cei ce mergand pe calea vietii pamantesti, mergeau pe calea cea stramta si mahnicioasa si plangeau aruncand semintele lor, acestia venind vor veni cu bucurie, luandu-si snopii lor (Ps. 125, 6-8).

Ca insusire a firii cazute, lacrimile sunt molipsite de boala caderii, asemenea tuturor insusirilor firii omenesti. Sunt oameni care din fire sunt deosebit de inclinati spre lacrimi si varsa lacrimi cu orice prilej la indemana: aceste lacrimi se numesc firesti.

Sunt si lacrimi pacatoase! Aceste lacrimi le varsa din belsug si cu deosebita usurinta oamenii dedati patimii dezmierdarilor; lacrimi asemenea lacrimilor celor impatimiti de dezmierdari varsa cei aflati in amagire de sine si inselare; slava desarta, fatarnicia, prefacatoria, dorinta de a fi pe placul oamenilor pot face pe cineva sa verse lacrimi din belsug.

In fine, lacrimi varsa si rautatea: atunci cand nu are putinta sa faca rau, sa verse sange omenesc, ea varsa lacrimi. Aceste lacrimi le avea Nero, in care crestinii acelei vremi, din pricina cruzimii si urii lui fata de crestinism, credeau ca vad pe antihrist.

Intre lacrimile firesti se numara lacrimile varsate din amaraciune; dar cand amaraciunea este pacatoasa, lacrimile izvorate din amaraciune devin lacrimi pacatoase. Sfintii Parinti ne poruncesc sa preschimbam atat lacrimile firesti, cat si pe cele pacatoase, indata ce se ivesc, in lacrimi placute lui Dumnezeu - adica sa schimbam pricina lacrimilor: sa ne aducem aminte de pacatele noastre, moartea de care nu vom scapa si a carei venire nu stim cand va fi, judecata lui Dumnezeu - si sa plangem din aceste pricini.

Minunat lucru! Cei care din fireasca inclinare varsau fara osteneala rauri de lacrimi fara rost si roada, precum si cei ce le varsau din imbolduri pacatoase, atunci cand sa planga in chip bineplacut lui Dumnezeu, indata vad in sine o uscaciune neobisnuita - nu pot sa stoarca din ochi nici macar o picatura de lacrima. De aici ne dam seama ca lacrimile temerii de Dumnezeu si ale pocaintei sunt dar al lui Dumnezeu, ca pentru a le primi trebuie mai intai sa ne ingrijim a dobandi pricinile lor.

Pricina lacrimilor este vederea si recunoasterea pacatoseniei proprii: "Izvoare de apa au izvorat ochii mei, graieste Sfantul Prooroc David, ca n-am pazit legea Ta" (Ps. 118, 136).

Pricina lacrimilor e saracia cu duhul: fiind o fericire in sine, ea naste alta fericire - plansul (Mt. 5, 3-4), o hraneste, o sprijina, o intareste. "Nu plansul vine din lacrimi, ci lacrimile din plans", a zis Preacuviosul Ioan Proorocul.

"Daca cineva, aflandu-se in sanul obstii, taie voia sa si nu ia aminte la pacate straine, afla plansul. Prin aceasta lucrare se aduna gandurile lui - si adunandu-se in acest chip, nasc in inima intristare cea dupa Dumnezeu, iar intristarea naste lacrimile".

Lacrimile, fiind dar al lui Dumnezeu, slujesc ca semn al milei dumnezeiesti: "Lacrimile la rugaciune, graieste Sfantul Isaac Sirul, sunt semn al milei dumnezeiesti de care s-a invrednicit sufletul prin pocainta sa si a faptului ca a fost primit si a inceput sa intre in tarina curatiei prin lacrimi. Daca gandurile nu se vor rupe de lucrurile trecatoare, daca nu vor lepada de la sine nadejdile in aceasta lume, daca nu se va starni in ele dispretul fata de ea si daca nu vor incepe a-si pregati merinde pentru iesire, daca nu vor incepe sa lucreze in suflet cugetari despre lucrurile ce tin de veacul viitor, nu vor putea sa verse lacrimi".

Cel ce a castigat vederea pacatoseniei sale, cel ce a castigat frica de Dumnezeu, cel ce a castigat simtamantul pocaintei si plansului trebuie sa ceara de la Dumnezeu, prin rugaciune osarduitoare, darul lacrimilor.

Astfel, Asha, fiica lui Halev, fiind data in maritis si primind zestre o bucata de pamant, atunci cand a sezut pe asin ca sa mearga la casa sotului a cerut de la tatal ei, cu tanguire si suspinare, sa-i adauge la bucata de pamant primita ca zestre inca una, bogata in apa. In pamantul de la miazazi (uscat) m-ai dat pe mine, da-mi mie si izvoarele apelor (Jud. 1, 15). Halev a implinit dorinta fiicei. Prin Asha, Sfintii Parinti inteleg sufletul, ce sta, ca pe un asin, pe pornirile necuvantatoare (irationale) ale sufletului. Pamantul uscat inchipuie lucrarea pe care o intreprinde sufletul sub calauzirea fricii de Dumnezeu, iar faptul ca Asha a inceput sa ceara cu tanguire si suspinare izvoarele apelor arata nevoia cea foarte mare de lacrimi pe care o are orice nevoitor, care trebuie sa ceara de la Dumnezeu cu suspinuri si durere in inima darul lacrimilor.

Rugandu-ne pentru darul lacrimilor, este neaparata nevoie sa ne silim si noi insine a lacrima; sfortarea sau osteneala proprie merg inaintea revarsarii lacrimilor si o insotesc. Osteneala ce merge inaintea varsarii lacrimilor sta in infranarea cu dreapta socotinta de la mancare si bautura, in privegherea cu dreapta socotinta, in neagonisire, in desprinderea luarii-aminte de tot ce ne inconjoara, in adunarea ei in noi insine.

Sfantul Ioan Scararul a spus in Cuvantul sau despre plans: "Pocainta este lipsirea neintristata de toata mangaierea trupeasca". Sfantul David descrie starea celui care plange in urmatorul chip: "Palit am fost ca iarba si s-a uscat inima mea, ca am uitat a manca painea mea. De glasul suspinului meu s-a lipit osul meu de carnea mea. Asemanatu-m-am cu pelicanul de pustie, facutu-m-am precum corbul de noapte in loc nelocuit. Privegheat-am si m-am facut ca o pasare ce este osebita pe casa. Cenusa ca painea am mancat, si bautura mea cu plangere am amestecat (Ps. 101, 5-8, 10).

Fara a muri pentru lume, omul nu poate dobandi plansul si lacrimile: le dobandim pe masura ce murim pentru lume. Osteneala din timpul plansului si revarsarii lacrimilor sta in silirea la ele, in rabdarea cu marime de suflet a uscaciunii care bantuie cateodata nevointa cea fericita si dupa care cel ce lucreaza cu rabdare e rasplatit intotdeauna cu revarsare imbelsugata de lacrimi. Precum pamantul care, dupa ce a asteptat indelung roua si in cele din urma, primind-o din belsug, se acopera de verdeata gingasa, stralucitoare, asa si sufletul ce a tanjit de uscaciune, iar apoi a fost adus la viata de lacrimi, odrasleste din sine multime de ganduri si simtiri duhovnicesti impodobite cu floarea de obste a smereniei.

Lucrarea plansului, fiind nedespartita de lucrarea rugaciunii, are nevoie de aceleasi conditii ca si aceasta pentru a cunoaste sporire. Rugaciunea are nevoie de petrecere statornica si rabdatoare in ea; de acelasi lucru are nevoie si plansul.

Rugaciunea are nevoie de istovirea trupului si o pricinuieste: aceasta istovire o pricinuieste si plansul, ce are nevoie ca sa se nasca din ostenirea si chinuirea trupului. "Ostenit-am intru suspinul meu, graieste marele Lucrator al plansului, spala-voi in toate noptile patul meu, cu lacrimile mele asternutul meu voi uda" (Ps. 6, 6).

Silirea de sine si osteneala trebuie sa fie pe masura puterilor trupesti. Preacuviosul Nil Sorski indeamna la plans si lacrimi si le fericeste. "Aceasta este calea pocaintei si rodul ei", graieste Sfantul Nil. "Cel ce pentru fiecare necaz ce vine asupra lui si impotriva oricarui gand vrajmasesc plange inaintea bunatatii lui Dumnezeu, degraba va afla odihna daca se roaga intru intelegere duhovniceasca".

Totusi, si acest preacuvios, dupa ce sfatuieste sa ne calauzim in lucrarea noastra cu povetele care se afla in cartile Sfantului Ioan Scararul si Sfantului Simeon Noul Teolog, ne pune inainte urmatoarea preintampinare, luata de la Sfantul Isaac Sirul: "sa nu aducem un trup slab in neoranduiala prin silire peste masura". "Atunci, graieste el, nu este de folos sa dam razboi firii. Cand trupul neputincios este silit la fapte care intrec puterea sa i se pricinuieste sufletului intunecare peste intunecare si i se face tulburare."

Totusi, o oarecare silire pe masura puterii lor este neaparat trebuincioasa si pentru cei mai slabi la trup si la sanatate. Masura puterilor sale si-o afla omul lesne dupa cateva incercari. Cei neputinciosi sunt datori sa se sileasca la plans si lacrimi in primul rand prin rugaciunea cu luare-aminte, si sa se straduiasca a dobandi plansul cel intru duh, cand se revarsa lacrimi line, iar durerea inimii nu este atat de puternica.

Orice lucrare duhovniceasca, fiind in fapt dar al lui Dumnezeu pentru noi, are neaparata trebuinta ca noi sa ne silim spre el, fiindca silinta este vadirea si marturia lucratoare a bunei noastre voiri. Silirea este de trebuinta mai ales atunci cand din pricina, firii cazute sau a rautatii demonilor apare in noi vreo pornire sau tulburare pacatoasa: atunci este nevoie neaparata sa rostim cuvintele plangatoare ale rugaciunii ceva mai auzit.

Plansul material, masinal, auzit, deosebit de silit nu este pe potriva celor neputinciosi, fiindca zguduie trupul si pricinuieste in el o durere si o suferinta chinuitoare. Aceasta durere si suferinta au fost asemuite de Parinti cu durerile celei care naste; in urma lor apare o slabiciune insemnata chiar la nevoitorii puternici.

Monahilor zdraveni la trup le este cu putinta si de folos o silire mai puternica spre plans si lacrimi; pentru ei e de trebuinta (mai ales cand sunt incepatori, inainte de a dobandi plansul duhului) sa spuna cuvintele rugaciunii cu glas plangator, asa incat sufletul, care doarme somnul mortii din pricina betiei pacatului, sa se trezeasca la glasul plansului si sa se patrunda el insusi de simtamantul plansului.

Asa plangea puternicul David: "Racnit-am din suspinarea inimii mele" (Ps. 37, 8), spune el despre sine, racnit-am asemenea unui leu care face sa rasune pustia de o tanguire in care atat puterea, cat si intristarea se vadesc intr-un chip infricosat.

Pentru rugaciunea si plansul cu glas tare este neaparat trebuincioasa insingurarea macar in chilie: aceasta lucrare nu are loc in mijlocul obstii. Din Vietile Sfintilor Parinti vedem ca aceia dintre ei care aveau putinta plangeau cu glas tare, care fara voia lor se raspandea cateodata dincolo de peretii chiliei, chiar daca ei se ingrijeau cu toata ravna ca lucrarea lor sa ramana tainica, stiuta doar de Dumnezeu.

Cand se aduna in aer mult abur, se dezlantuie fulgere insotite de ploaie imbelsugata; cand se aduna in suflet simtaminte de plans se dezlantuie tanguiri cu suspine si lacrimi imbelsugate. Asa se intampla cu monahul a carui nevointa este descrisa de catre Sfantul Isaac in cel de-al zecelea Cuvant al sau.

Dupa fulgere si ploaie are loc o deosebita improspatare a vazduhului: si sufletul ce si-a usurat intristarea prin tanguire si s-a racorit prin lacrimi gusta o liniste si pace deosebite, din care apare si lucreaza, ca buna mireasma din aromate, rugaciunea preacurata. Indeobste, e de folos a afla din Sfanta Scriptura si din scrierile Parintilor feluritele mijloace ale lucrarii calugaresti, a le incerca si a ne alege acea lucrare ce ni se potriveste cel mai mult.

Oamenii sunt asa de felurit alcatuiti, au puteri si insusiri asa de felurite, incat una si aceeasi lucrare sau unul si acelasi mijloc, intrebuintat fiind de mai multi nevoitori, lucreaza asupra fiecaruia dintre ei cu deosebiri insemnate. Din aceasta pricina, cercarea (experienta) este neaparat trebuincioasa, precum sfatuieste si Apostolul: "Toate sa le incercati; ce este bun pastrati" (I Tes. 5, 20).

Darul plansului si al lacrimilor este unul dintre cele mai mari daruri ale lui Dumnezeu. El e un dar esential pentru mantuirea noastra. Darurile proorociei, inainte vederii, facerii de minuni, sunt semne ca cel care le are a placut in chip deosebit lui Dumnezeu si si-a atras in chip deosebit bunavointa Lui, iar darul strapungerii si al lacrimilor este semnul ca pocainta noastra a fost sau este primita.

"Intristarea cugetului este cinstita dajdie catre Dumnezeu; cel ce o are si o pazeste cum se cuvine se aseamana omului ce are sfintenie in sine. Nevointele trupesti fara intristarea cugetului sunt asemenea unui trup fara suflet".

Lacrimile varsate pentru pacate sunt la inceput amare, se varsa intru durere si chin al duhului, durere si chin pe care duhul le impartaseste si trupului. Putin cate putin, cu lacrimile incepe sa se uneasca o mangaiere alcatuita dintr-o deosebita liniste, dintr-un simtamant de blandete si smerenie; odata cu aceasta, insesi lacrimile, pe masura si pe potriva mangaierii aduse, se preschimba, isi pierd intr-o masura insemnata amarul, curg fara durere sau cu durere mai putina.

La inceput, ele sunt putine si vin rar; dupa aceea, incep, putin cate putin, sa vina mai des si sunt mai imbelsugate. Iar atunci cand darul lacrimilor se intareste in noi prin mila lui Dumnezeu, razboiul launtric se alina, se linistesc gandurile, incepe sa lucreze cu o deosebita adancime rugaciunea mintii sau rugaciunea duhului, ce satura si veseleste omul launtric.

Atunci, de pe minte se ridica valul patimilor si se descopera invatatura cea de taina a lui Hristos. Atunci, lacrimile se prefac din lacrimi amare in lacrimi dulci. Atunci, in inima odrasleste mangaierea duhovniceasca, care nu se aseamana cu nici una din bucuriile pamantesti si care este cunoscuta doar celor ce se nevo-iesc in rugaciunea cu plans si care au darul lacrimilor.

Atunci, se implineste fagaduinta Domnului: "Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia" (Mt. 5, 4). Atunci, nevoitorul, din insuflarea si incredintarea Sfantului Duh, se heretiseste pe sine astfel: "Cel Ce pazeste pe prunci, Domnul; smeritu-m-am, si m-am mantuit. Intoarce-te, suflete al meu, la odihna ta, ca Domnul ti-a facut bine, ca a scos sufletul meu din moarte, ochii mei din lacrimi si picioarele mele din alunecare" (Ps. 114, 6-8).

Atunci, nevoitorul vazand ca gandurile si simtirile pacatoase nu mai au putere asupra lui si in desert se straduieste sa-l supuna inrauririi lor, le graieste cu indraznire: "Departati-va de la mine, toti lucratorii faradelegii, ca a auzit Domnul glasul plangerii mele. Auzit-a Domnul cererea mea, Domnul rugaciunea mea a primit" (Ps. 6, 8-9).

In culori vii este zugravita in Plangerile Proorocului Ieremia starea sufleteasca a monahului care vede caderea firii omenesti, care nu a fost inselat de amagirile lumii trecatoare, ci isi tinde pe de-a-ntregul privirile sufletului spre aceasta cadere si se afunda, in adanca insingurare, intr-o adanca plangere. "Si a fost, graieste Scriptura, dupa ce a fost dus in robie Israel si Ierusalimul s-a pustiit, sezut-a Proorocul Ieremia plangand si a plans plangerea aceasta asupra Ierusalimului" (Plangerile lui Ieremia, cap. I).

Toate mijloacele de indreptare a Ierusalimului au fost intrebuintate si toate au fost in zadar: n-a ramas pentru el decat plangerea. Proorocul i-a vestit oarecand, i-a vestit netacutul cuvant proorocesc: acum nu mai are cine sa asculte acest cuvant; nu doar ca nu sunt oameni - nu mai sunt nici cladiri; au ramas doar ruinele, asupra lor nu mai pot rasuna decat plangeri. Nimeni nu intelege aceste plangeri si nu este nevoie ca cineva sa le inteleaga. Prin ele, proorocul isi arata durerea sa cea negrait de grea; dinspre ruine, ele rasuna in pustie; spre ele ia aminte Dumnezeu din cer.

In ce stare se afla Proorocul! E singur printre intinsele ruine ale cetatii; e singurul viu printre nenumaratele semne si marturii moarte ale vietii trecute; e singurul viu pe taramul mortii. Viu fiind, da glas de intristare pentru pierderea vietii; cheama aceasta viata sa se intoarca in locuinta pe care a parasit-o, sa inlocuiasca iar moartea cumplita, nesimtitoare de sine. "Cum a sezut singura cetatea cea cu multe popoare? Facutu-s-a ca o vaduva cea cu multe neamuri, cea care domnea peste tari ajuns-a birnica" (Plangeri 1, 1).

Proorocul inchipuie mintea monahului, luminata de invatatura cea descoperita (revelata) a lui Dumnezeu; cetatea cea mare este tot omul zidit de Dumnezeu; locuitorii cetatii sunt insusirile sufletului si ale trupului; paganii sunt demonii, care au fost plecati inaintea omului mai inainte de caderea sa, iar dupa aceea s-au facut stapani pe el.

In starea de cadere se afla si monahul insusi, se afla; toti oamenii: monahul plange pentru sine si pentru toti oamenii. Monahul insa plange singur, fiindca numai el vede, in lumina Cuvantului lui Dumnezeu, caderea oamenilor; ceilalti oameni n-o vad, nu iau parte la plans, nu pricep plansul, iar pe cel ce plange il socotesc lipsit de minte.

Plange monahul singur in numele sau si al intregii omeniri, neputand sa se vada pe sine despartit de ea, fiindca o iubeste si se stie inrudit cu ea; plange monahul pentru sine si pentru intreaga omenire; plange firea cazuta, de care, se impartasesc toti oamenii. El plange singur pe ruinele nesimtitoare, in mijlocul gramezilor de pietre imprastiate, care zac - ruinele si pietrele sunt chipul omenirii bolnave de nesimtire, al omenirii care nu simte sl. nu pricepe caderea sa si moartea vesnica si nu se ingrijoreaza catusi de putin de ele.

Monahul plange singur, si plansul lui nu-l intelege decat Dumnezeu. Plangand a plans noaptea - in toata vremea vietii pamantesti - si lacrimile lui pe obrazul lui, si nu era cinesa-l mangaie pe el de necazul lui dintre toti cei ce-l iubeau pe el toti cei ce il iubeau s-au lepadat de el, facutu-s-au vrajmasii lui"(Plangeri 1, 1).

Pentru a inalta glas de plangere catre Dumnezeu trebuie ca omul sa se indeparteze de lume si de oameni, sa moara lumii si oamenilor, sa se insingureze cu mintea si cu inima, "Parasirea tuturor grijilor te va ajuta sa te apropii de cetatea linistirii; daca nu vei avea parere de sine, te vei salaslui in ea; iar daca vei muri tuturor oamenilor, te vei face mostenitor al cetatii si al comorilor ei", a grait Marele Varsanufie unui monah pe care-l pregatea pentru linistire si pustnicie in mormantul-chilie, acest salas iubit al rugaciunii cu plangere.

Iudeii care se aflau robiti in Babilon inchipuie necazurile cele de voie, adica lipsurile si nevointele trupesti, la care se supune monahul avand ca scop pocainta, precum si necazurile trimise asupra lui de catre Pronia dumnezeiasca spre curatirea pacatelor.

Capetenia duhovniceasca a nevointelor - plansul - le trimite; solie dintre daramaturile Ierusalimului, deasupra carora el se linisteste in singuratate. In solie, le vesteste celor robiti ca dupa trecerea unui rastimp va veni slobozenia.

Plansul amar isi are sorocul sau, iar paharul amaraciunilor gustate de voie si fara voie are masura sa. Aceasta greutate si aceasta masura sunt randuite de Dumnezeu; precum a zis si Sfantul Dayid: "Ne vei hrani pe noi cu paine de lacrimi, si ne vei adapa cu lacrimi intru masura" (Ps. 79, 6), ca ai pus lacrimile mele inaintea Ta, ca mijloc de curatire intru fagaduinta Ta (Ps. 55, 8), de miluire si mantuire. "Au fost zile in care facutu-s-au lacrimile mele paine ziua si noaptea" (Ps. 41, 3); "dupa ele au urmat zile in care, dupa masura multimii durerilor mele ce au fost inainte in inima mea, mangaierile Tale au veselit sufletul meu" (Ps. 113, 19).

"Cand a intors Domnul robia Sionului, facutu-ne-am ca niste mangaiati. Atuncea s-a umplut de bucurie gura noastra, si limba noastra de veselie" (Ps. 125, 1-2). Iar tu nu te teme, robul Meu Iacov, vesteste din partea lui Dumnezeu insuflatul Ieremia poporului ales, pentru ale carui pacate Domnul ingaduise ca el sa fie dus in robia Babilonului, nici nu te teme, Israele: ca iata Eu te mantuiesc de departe, si samanta ta din pamantul robiei lor; si se va intoarce Iacov si se va odihni si va spori" (Ier. 46, 26).

Durerile si chinurile pocaintei cuprind, in ele samanta mangaierii si tamaduirii. Aceasta taina o descopera plansul ucenicului sau. Toti monahii care s-au curatit de pacate si toti cei care au atins desavarsirea crestina au atins-o prin plans. Aceasta lucrare a fost deosebit de raspandita si puternica intre isihastii Egiptului de Jos, in pustia Schitului, in muntele Nitriei, in Chilii si in alte locuri insingurate. Ea a prefacut cetele de monahi in cete de ingerii.

Atunci cand intemeietorul vietii calugaresti din pustia Schitului, Preacuviosul Macarie cel Mare, pe care si ceilalti locuitori al pustiei il numeau Parinte al Parintilor, a ajuns la adanci batranete, monahii din muntele Nitriei, ce se afla foarte aproape de Schit, l-au rugat sa-i cerceteze mai inainte de a pleca la Domnul. Macarie a venit in munte; multimea de monahi care se linisteau acolo l-au intampinat si au cerut de la el cuvant de zidire. Macarie, lacrimand, a zis: "Fratilor, sa plangem. Ochii nostri sa verse lacrimi pana la plecarea noastra dincolo, unde lacrimile noastre vor arde trupul nostru". Toti au inceput sa planga, s-au aruncat la pamant si au zis: "Parinte! Roaga-te pentru noi".

Darul lacrimilor - aceasta adumbrire a harului dumnezeiesc - il cerceteaza cel mai mult pe nevoitor in vremea rugaciunii cu luare-aminte, fiind roada ei obisnuita; altora le vine in vremea citirii; altora, in vremea unei osteneli oarecare.

Astfel, Preacuviosului Chiril de la Lacul Alb (Bieldiezerski) lacrimile ii veneau in timp ce lucra in bucataria manastirii. Privind la focul cel material, isi amintea de focul cel nestins al chinurilor vesnice si varsa lacrimi. Chiril, presupunand ca in linistire strapungerea lui va deveni mai puternica si lacrimile sale se vor inmulti, a dorit sa se insingureze in chilie. Prin purtarea de grija a lui Dumnezeu, imprejurarile au facut ca el sa dobandeasca ceea ce dorea - si ce s-a intamplat? O data cu indepartarea pricinii care starnea strapungerea si lacrimile, acestea s-au imputinat, si Chiril l-a rugat pe intaistatator sa-l trimita inapoi la focul bucatariei manastiresti.

Sfintii Parinti poruncesc sa ramanem in acea lucrare in care ne vin lacrimile, fiindca lacrimile sunt o roada; iar scopul vietii calugaresti este dobandirea roadei prin acel mijloc prin care ii place lui Dumnezeu sa o daruiasca.

Preacuviosul Teodor cel de la Enat spunea ca "stie un monah care se linistea in chilie si avea ca rucodelie impletirea de funii. Atunci cand sedea si impletea funii, indeletnicindu-se cu rugaciunea mintii, ii veneau lacrimile. Atunci, se scula sa se roage, insa lacrimile incetau. Se aseza fratele si se apuca de impletit, lacrimile veneau iarasi. Deopotriva veneau lacrimile si cand sedea si citea. Se scula la rugaciune, lacrimile incetau pe loc. Numai cand lua iarasi cartea se intorceau". Cu acest prilej, Preacuviosul a spus: "Pe buna dreptate au zis Parintii ca plansul e invatator. El invata pe fiecare om ce-i este de folos".

Preacuviosul Teodor cel de la Enat spunea: "Tot pacatul pe care il va face omul este in afara de trup; iar daca desfraneaza cineva, in al sau trup pacatuieste" (I Cor. 6, 18), fiindca din trup ies spurcaciunile ce il spurca; asa si toata fapta buna este afara de trup, dar cel ce plange in fiecare zi isi curata si trupul, fiindca lacrimile, iesind afara, spala trupul de necuratiile sale".

"Cel ce se pocaieste cu adevarat, dupa spusele Sfantului Ioan Scararul, socoate fiecare zi in care nu a plans o zi pierduta pentru sine, chiar daca in rastimpul ei ar fi facut vreun lucru bun".

Oricat de inalta ar fi vietuirea noastra, daca n-am castigat inima infranta aceasta vietuire e prefacuta si neroditoare. Se cuvine, cu adevarat se cuvine celui ce s-a spurcat dupa baia celei de-a doua nasteri (dupa Sfantul Botez) sa-si curete mainile prin arderea cea de totdeauna a inimii si prin milostivirea lui Dumnezeu.

Dupa iesirea din trup a sufletului nostru nu vom fi invinovatiti, fratilor, ca n-am fost facatori de minuni, ca nu am fost cuvantatori de Dumnezeu, ca n-am avut vederi duhovnicesti; dar negresit vom da raspuns lui Dumnezeu pentru faptul ca nu am plans neincetat, adica pentru ca nu am petrecut in intristarea cea mantuitoare pentru pacatele si pacatosenia noastra.

Cu toate ca plansul este incununat mai totdeauna de lacrimi mai mult sau mai putin imbelsugate, unii nevoitori - precum vedem din cuvintele de mangaiere rostite pentru unii ca acestia de catre Sfintii Parinti - se chinuie sub povara plansului fie de-a lungul intregii lor nevointe, fie de-a lungul unui lung rastimp, fara a primi lacrimi spre a se mangaia si racori cu ele. Acestia sa stie ca fiinta pocaintei sta in smerenie si in strapungerea duhului nostru (Ps. 50, 19), cand duhul plange din pricina smereniei.

Plansul duhului, atunci cand puterile trupesti nu-s indestulatoare pentru a vadi prin nevointe si fapte trupesti pocainta care lucreaza in suflet, tine locul tuturor nevointelor si faptelor trupesti, printre care si lacrimile. Amin !

Sfantul Ignatie Briancianinov

Dacă lumea e albă, ea nu poate să fie şi neagră. Dacă e frumoasă, înseamnă că Frumos este Cel ce a făcut-o şi frumoşi trebuie să fie şi cei ce locuiesc în ea. Aşa încât viaţa aceasta nu poate să te înveţe decât lucruri bune. De la oameni răi poţi înţelege lucruri rele, dar nu poţi înţelege că întreaga viaţa, lumea cu tot ce cuprinde ea, este urâtă şi rea.

Răutatea umană nu este decât o foarte mică parte dintr-o lume care înseamnă o imensă frumuseţe. Răutatea oamenilor, atunci când vezi frumuseţea cea fără de sfârşit a vieţii, nu este decât o infimă neghină aruncată într-un câmp de zăpadă. Când te deschizi lui Dumnezeu, şi El îţi deschide inima ca să vezi şi să primeşti în suflet cu mult mai multă frumuseţe, iubire, viaţă, dor de nemărginire. Răutatea umană, deşi multă, rămâne undeva în urma acestei imensităţi de înţelepciune şi splendoare dumnezeiască, cu care se umple viaţa, cu care se poate umple viaţa oricui doreşte să fie bun, senin, paşnic.

Rănile păcatelor noastre nu sunt decât nişte guri care se închid când Dumnezeu le astupă. Ele ne înghit şi ne încuie în mormântul tristeţii şi al nevederii bucuriei, până ce vine Dumnezeu să ne şteargă ochii de întuneric cu ştergarul milelor Sale. Mila lui Dumnezeu, de care Nietzsche îşi bătea joc, milostivirea Sa este singura care ne dă culoare, formă şi adâncime vieţii, care ne dă putere să ne bucurăm, să nădăjduim, să fim oameni, să avem tăria să mai trăim şi mâine.

Prin mila lui Dumnezeu gustăm toate, mâncăm şi bem, cu gura, dar şi cu ochii şi cu mintea, ne încredem să mergem spre viitor. Lipsa milei Sale în viaţa noastră, în mod simţit şi conştientizat, înseamnă derivă, înseamnă că lumea e un orfelinat, din care Părintele lipseşte.

Viaţa ne face înţelepţi când avem un Părinte, când vedem scutecul de lumină în care e strânsă lumea aceasta, să nu cadă, să nu piară. Dumnezeieştii noştri Părinţi duhovniceşti, chiar şi în cele mai vitrege vremuri, chiar şi prigoniţi, torturaţi şi ucişi, vedeau sublimul cu mult mai presus decât toată răutatea demonică şi umană, sublimul iubirii şi al frumuseţii dumnezeieşti care trage inima la sine din mocirla celor materiale şi trecătoare.

Lumea e revărsare de iubire şi de milă, toate cele ce sunt rezistă din mila dumnezeiască. Frumuseţea e un dar nepreţuit al milei sale şi ea e un orator neîntrecut, un avocat al milei preasfinte care ne ţine în viaţă, care ne dă să ne pocăim. Suntem cei mai nefericiţi fără mila Sa şi fără simţirea acestei mile în existenţa noastră, la tot pasul.

Psa. Gianina.