Avem timp pentru toate. Să dormim, să alergăm în dreapta şi-n stânga, să regretăm c-am greşit şi să greşim din nou, să-i judecăm pe alţii şi să ne absolvim pe noi înşine.

Avem timp să citim şi să scriem, să corectăm ce-am scris, să regretăm ce-am scris, avem timp să facem proiecte şi să nu le respectăm, avem timp să ne facem iluzii şi să răscolim prin cenuşa lor mai târziu.

Avem timp pentru ambiţii şi boli, sa învinovăţim destinul şi amănuntele, avem timp să privim norii, reclamele sau un accident oarecare, avem timp să ne-alungăm întrebările, să amânăm răspunsurile, avem timp să sfărâmăm un vis şi să-l reinventăm, avem timp să ne facem prieteni, să-i pierdem, avem timp să primim lecţii şi să le uităm după-aceea, avem timp să primim daruri şi să nu le-nţelegem.

Avem timp pentru toate. Nu e timp doar pentru puţină tandreţe. Când să facem şi asta, murim.

Am învăţat unele lucruri în viată pe care vi le împărtăşesc şi vouă!!

Am învăţat că nu poţi face pe cineva să te iubească. Tot ce poţi face este să fii o persoană iubită. Restul… depinde de ceilalţi.

Am învăţat că oricât mi-ar păsa mie, altora s-ar putea să nu le pese.

Am învăţat că durează ani să câştigi încredere şi că doar în câteva secunde poţi să o pierzi.

Am învăţat că nu contează CE ai in viaţă. ci PE CINE ai.

Am învăţat că te descurci şi ţi-e de folos farmecul cca. 15 minute, după aceea, însă, ar fi bine să ştii ceva.

Am învăţat că nu trebuie să te compari cu ceea ce pot alţii mai bine să facă, ci cu ceea ce poţi tu să faci.

Am învăţat că nu contează ce li se întâmplă oamenilor, ci contează ceea ce pot eu să fac pentru a rezolva.

Am învăţat că oricum ai tăia, orice lucru are două feţe.

Am învăţat că trebuie să te desparţi de cei dragi cu cuvinte calde, s-ar putea să fie ultima oară când îi vezi.

Am învăţat că poţi continua încă mult timp, după ce ai spus că nu mai poţi.

Am învăţat că eroi sunt cei care fac ce trebuie, când trebuie indiferent de consecinţe.

Am învăţat că sunt oameni care te iubesc, dar nu ştiu s-o arate.

Am învăţat că atunci când sunt supărat am DREPTUL să fiu supărat, dar nu am dreptul să fiu şi rău.

Am învăţat că prietenia adevărată continuă să existe chiar şi la distanţă, iar asta este valabil şi pentru iubirea adevărată.

Am învăţat că, dacă cineva nu te iubeşte cum ai vrea tu, nu înseamnă că nu te iubeşte din tot sufletul...

Am învăţat că indiferent cât de bun îţi este un prieten, oricum te va răni din când în când, iar tu trebuie să-l ierţi pentru asta.

Am învăţat că nu este întotdeauna de ajuns să fi iertat de alţii, câteodată trebuie să înveţi să te ierţi pe tine însuţi.

Am învăţat că indiferent cât de mult suferi, lumea nu se va opri în loc pentru durerea ta.

Am învăţat că trecutul şi circumstanţele ţi-ar putea influenţa personalitatea, dar că TU eşti responsabil pentru ceea ce devii.

Am învăţat că, dacă doi oameni se ceartă, nu înseamnă că nu se iubesc, şi nici faptul că nu se ceartă nu dovedeşte că se iubesc.

Am învăţat că uneori trebuie să pui persoana pe primul loc, şi nu faptele sale.

Am învăţat că doi oameni pot privi acelaşi lucru, şi pot vedea ceva total diferit.

Am învăţat că indiferent de consecinţe, cei care sunt cinstiţi cu ei înşişi ajung mai departe în viaţă.

Am învăţat că viaţa îţi poate fi schimbată în câteva ore de către oameni care nici nu te cunosc.

Am învăţat că şi atunci când crezi că nu mai ai nimic de dat, când te strigă un prieten vei găsi puterea de a-l ajuta.

Am învăţat că scrisul, ca şi vorbitul, poate linişti durerile sufleteşti.

Am învăţat că oamenii la care ţii cel mai mult îţi sunt luaţi prea repede…

Am învăţat că este prea greu să-ţi dai seama unde să tragi linie între a fi amabil, a nu răni oamenii şi a-ţi susţine părerile.

Am învăţat să iubesc, ca să pot să fiu iubit.

Octavian Paler

Am învăţat că nu toţi prietenii îţi sînt prieteni şi nu toţi cunoscuţii îţi sînt doar cunoscuţi.

Am învăţat că a-ţi îndreptăţi căderea înseamnă a-ţi sugruma posibila ridicare.

Am învăţat că a amîna iertarea înseamnă a-ţi amîna mîntuirea.

Am învăţat că o inimă învîrtoşată este cea mai mare piedică în calea pocăinţei.

Am învăţat că Dumnezeu ne vrea sau fierbinţi în credinţă sau deloc.

Am învăţat că a pătimi pentru Dumnezeu cu mîndrie de mucenic înseamnă a-ţi anula întreaga nevoinţă şi a-l bucura pe "cel din stînga" noastră.

Am învăţat că nu e niciodată tîrziu să intri în tine şi să faci curăţenie. Tîrziu e deja atunci cînd la uşă bate Stăpînul casei.

Am învăţat că pentru Dumnezeu contează intenţia, nu efectul.

Am învăţat că Dumnezeu nu-i ajută pe cei care nu vor să fie ajutaţi.

Am învăţat că Dumnezeu nu este "corect", nu este "logic", nu este "tolerant".

Am învăţat că fiecare regulă are o excepţie. Chiar şi această regulă...

Am învăţat că în faţa lui Dumnezeu sîntem întîi de toate inimă, şi apoi minte...

Am învăţat că cea mai bună dovadă pentru o prietenie adevărată este jertfa de sine, indiferent de preţul acesteia.

Am învăţat că cei atotştiutori nu se cunosc pe sine.

Am învăţat că a crede în Dumnezeu înseamnă a face ceea ce spune El. Altfel, e o credinţă necredincoasă...

Am învăţat că a mărturisi Adevărul cu voce tare este de datoria fiecărui creştin care pretinde la un loc lîngă Adevărul mărturisit.

Am învăţat însă că mărturisirea orgoliasă a Adevărului este o cale directă către un loc lîngă Cel Orgolios...

"Deşi nu avem vreo legătură cu grupul conservator intitulat MIREM, preluăm de pe pagina lor un excelent articol despre manifestarea ereziei umanismului, articol în care se găsesc şi referiri la o altă erezie, filetismul.

Prin umanism, care poate fi îmbrăcat şi în formă părut creştină, omul nu vrea să se ridice pe sine la Dumnezeu, ci îl coboară pe Dumnezeu la nivelul percepţiei firii lui căzute.

În Ortodoxie, creştinul se concentrează pe relaţia lui cu Dumnezeu, iar nu pe propriile lui simţiri şi nici pe idolatrizarea vreunui preot, oricât de îmbunătăţit ar fi, fiindcă acestea aduc după sine înşelarea (în acest sens, cartea Sfântului Ignatie Brianceaninov Despre Înşelare poate fi îndreptarul).

O manifestare a umanismului este şi prostul gust în biserică sau în casele creştinilor; obiectele de prost gust, deşi par nevinovate, schimbă percepţia/simţirea ortodoxă a omului.

Sentimentalismul firii căzute duce la boală duhovnicească, a cărei manifestare este pietismul. Un semn al bolii este şi că atunci când i se atrage atenţia persoanei în cauză că greşeşte, nu suferă mustrarea sau sfatul! Deci sentimentalismul sau pietismul este rod al mândriei. Astfel, cântările plângăreţe de tip romanţă cu iz religios (promovate în special în organizaţia ‘Oastea Domnului’), cele de tip coral, tablourile realist-renascentiste cu culori aprinse şi cupidoni bucălaţi în chip de îngeri, toate de mare prost gust, sunt izvodite din firea cea căzută şi au ajuns nu în puţine locuri să ia locul cântării ortodoxe psaltice şi iconografiei bizantine, care cuprind în sine o adevărată teologie şi sunt lucrări ale Sfântului Duh. Prostul gust este boală sufletească, schimonosirea sufletelor şi hulă! Când se pierde discernământul acesta, există într-adevar o problemă duhovnicească.

Aşadar, se petrece la o anumită scară acelaşi fenomen ca în papism şi protestantism, unde, datorită mândriei omului şi a lipsei harului Sfântului Duh, Dumnezeu este înlocuit cu o entitate după chipul şi asemănarea firii omului căzut, iar nu omul este acela ce îşi doreşte să se ridice la chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Astfel se petrece nu închinarea la Dumnezeu Cel adevărat, ci la un dumnezeu fals, închipuit, adică la un idol, făurit după chipul omului lipsit de harul Sfântului Duh şi care reduce viaţa doar la o morală lipsită de înţelegerea temeiului Ortodoxiei autentice.

Se ajunge – de cele mai multe ori din neştiinţă şi din mimetism – la adevărate hule sau blasfemii: de pildă Mântuitorul apare pictat prin biserici în profil, adică aşa cum iconografia Sfinţilor Părinţi ne spune că se pictează doar Iuda, sau fără literele OΩN (’Eu Sunt Cel ce Sunt’) în aureolă, ceea ce tot în iconografie (erminii) Sfinţi Părinţi ne spun că este Antihristul! Nu întâmplător bunăoară, în cartea Păcate Împotriva Credinţei Ortodoxe de Ieromonah Nil Arcaşu, găsim în capitolul II un Scurt îndreptar de spovedanie în care putem citi:

• Am în casă tablouri catolice, aplice (din ghips, ciment, plastic, etc.) goblenuri religioase (adevărate hule din pânze şi aţe) pe care din neştiinţă le numesc icoane şi mă închin lor? Am dat şi altora?

• Am în casă bibelouri religioase (şi nu numai), statuete şi mici machete (din porţelan, sticlă, lut, ghips, plastic, etc.) reprezentând: îngeraşi, „sfinţi”, Madone luxoase, etc., obiecte pe care catolicismul le venerează însă Biserica Ortodoxă le numeşte idoli? Am dat şi altora?

Dar prostul gust se găseşte şi în textele ce se doresc a fi bisericeşti, însă în care se folosesc neologisme ori un limbaj umanist. Acesta este şi argumentul care bănuim că a motivat scrierea acestui articol, pe care vi-l prezentăm în cele ce urmează:

ORTODOXIA UMANISTĂ

de Ieromonah Agapit Chiliotul

De la o zi la alta, ortodoxia se “smereşte” alarmant, convertindu-şi generos rânduielile tradiţionale după duhul înnoitor al vremii. De la tablourile religioase cu pretenţii de icoane, cucifixuri cu leduri, policandre elecrificate, microfoane şi difuzoare plasate printre sfinţi cu proporţii de bucătari - până la corala rece-academică combinată cu “conţana” ori tânguirile romantic-lacrimogene de tip “Oastea Domnului”. Semne ale priorităţii omenescului în luptă cu rânduielile Duhului aflăm şi în predicile moi şi pufoase ale amvonului, cât şi în paginile unor publicaţii “ortodoxe”.

Astfel, revista “Lacrimi”, editată de Mănăstirea Robaia - Argeş, invită cititorul la un adevărat maraton umanist printre articole părut ortodoxe. În cuvântul introductiv, semnat de un cunoscut episcop, românii pravoslavnici sunt ispitiţi să-şi revizuiască ortodoxia “mucegăită”, prin abordarea unui limbaj neo-ortodox profesional, proaspăt şi spilcuit, doct-academic, scuturat de orice rezonanţă “noduroasă”. Termeni precum “armonia din Univers”, “fiinţa noastră”, “superficialitate”, “delicateţe sufletească pentru cele sfinte”, “înaintarea celor spirituale” etc., împănează respectivul articol, cumpănindu-l parcă între un “nobil” discurs catolico-protestant şi orientala morală pacifist-universalistă a “integrării în absolut”. Ce să înţelegem din această paradă de sofisme duhovniceşti? Că ortodoxia contemporană şi-a pierdut până într-atât vlaga, încât nici “grai” nu mai are? Că pentru a fi citit şi admirat, limbajul trebuie să-ti fie neapărat “cult” şi “elegant”? Că smerenia trebuie să-ţi fie “graţioasă”, iar căinţa “politicoasă”?

Pentru a ne lămuri pe deplin asupra incursiunilor umaniste pe tărâmurile ortodoxiei, să purcedem spre identificarea de noi sensibilităţi “ortodoxe”, zăbovind asupra istoricului Mănăstirii Robaia, unde ni se spune că lăcaşul “se înscrie planimetric (!) în categoria construcţiilor ecleziastice de plan trilobat (!), cu abside poligonale (!), absida altarului prezentând un uşor decroş (!).”

Ce să însemne aceste rânduri pentru gospodina din piaţă cu bărbat strungar? Că doar şi ea e ortodoxă şi merge la biserică? Aşa se întreabă săraca “fiinţă”, şi mulţi alţii, şi noi odată cu ei: oare să fie ortodoxia un bun al celor deştepţi, rezervată elitelor? Să fie mai multe “ortodoxii”: una o universitarilor, a teologilor, a doctoranzilor, şi alta a nevoiaşilor şi prostimii neînvăţate?

În continuare, ni se vorbeşte în acelaşi limbaj dulceag, pretenţios, “important”, despre “membrele comunităţii monahale”, “pioşi donatori”, “altare de credinţă”, “har artistic”, “orizont de viaţă”, etc.

În graiul Sfinţilor Părinţi, toţi cei botezaţi în Hristos sunt numiţi creştini, bine-credincioşi, nevoitori, drept-credincioşi, de Hristos iubitori etc., iar în rânduiala Botezului, cel chemat să devină ortodox este “robul lui Dumnezeu”, în nici un caz “membru”, “cetăţean”, “domn”, “tovarăş”… în Hristos, ori “avvă civic” al vreunui “Pateric umanist”.

Cât despre “pioşii donatori” ai “altarelor de credinţă”, ce putem spune? Le urăm să devină “ctitori evlavioşi” ai “duhovniceştilor sihăstrii” - vetre de pocăinţă întru smerită vieţuire călugărească - iar nu “sponsori” ai “centrelor de iradiere culturală”, după cum se revendică orgolios unele mănăstiri.

Iată cum, înşelaţi de mirajul “harului artistic”, cărturarii monahi “împătimiţi de frumos”, prind a se prosterna “suav” şi “divin” noului “orizont de viaţă”: monahismul umanist; căruia, dându-i “viaţă din viaţa lor” (după cum spune însuşi autorul elogiilor aduse maicilor), îl usucă apocaliptic, lipsindu-l de Hristos, care e viaţa Sfinţiţilor Mucenici şi a cuvioşilor monahi.

În încheierea acelui articol, cititorul ortodox e informat că rostul mănăstirii - aşezată în “locuri mirifice” - e altul decât îşi poate închipui şi diferit de ceea ce Biserica, prin Sfinţii de Dumnezeu purtători, a hotărât, anume - zice revista - “altar al încrederii în veşnicia neamului”, adică loc de umanistă închinare la neam şi la “sfânta încredere”. Paşoptism religios, în care neamul-idol ia locul lui Hristos, Cel uzurpat de umaniştii naţionalişti şi de patrioţii nihilişti.

Mai mult decât atât nici marele apostat reformator Cuza Vodă nu şi-ar fi dorit: o Biserică în care nu Hristos e atotputernic, ci neamul plin de patimi (fie el şi românesc: e tot urmaş al lui Adam cel înşelat de diavol, adică “integrat” morţii, după cum zilnic observăm), care neam - iată - a devenit dogmă, canon, altar căruia până şi veşnicia i se supune cu “încredere”.

Poate unii cititori mai “naţionalişti” vor striga patriotic, cu umanistă indignare: “De unde aceste hule «globaliste» împotriva bietei ţărişoare?” Acestora le răspundem cu creştinească înţelepciune: Oricât de “drept” şi “sfânt” ar fi un neam (ceea ce e cu neputinţă), nu poate fi mai presus de Hristos şi de Biserică, şi nici măcar egal. Nu neamul (care într-adevăr e “trunchiul mlădiţei”), ci Hristos, Mântuitorul tuturor.

Dar, pentru că obiectul discuţiei noastre nu e neamul (căruia îi vom rândui un articol aparte cândva), ci prezenţa umanismului prozelitist în lumea ortodoxă, camuflat în fel şi chip, continuăm citirea revistei noastre. Şi ce mai aflăm? “Cuvântul de folos” din articolul “pedagogia creştină aplicată la Mănăstirea Robaia” (semnat de stareţa Petronela Dobrescu). Aici, cititorul este vătămat fără rezerve de limbajul gnostico-scolastic al smintelilor sincretist-umaniste, care te lasă năuc de atâta “cultură ortodoxă”: se vorbeşte de izbăvirea păcatelor printr-o “pedagogie creştină”, ce “are ca ideal punerea în acord a vieţii umane cu voinţa lui Dumnezeu”, temă protestantă ce vizează crearea unei parităţi egalitariste între om şi Dumnezeu, prin mijlocirea moralei simplist-pietiste.

Pentru a risipi orice bănuială faţă de bunele-i intenţii, maica autoare ne avertizează că încrederea în “sentimentul religios nativ”, stimulat printr-o “educaţie religioasă adecvată”, este argumentată de însuşi Pestalozzi, “marele pedagog şi gânditor umanist”. Despre liberalismul ateu propovăduit în învăţământul elveţian şi european îndeobşte de raţionalistul Pestalozzi, dimpreună cu alţi “iluminaţi” (de focul iadului), s-ar fi cuvenit să ştim nu numai noi, ci si maica iubitoare şi ostenitoare întru umanistă rucodelie.

Apoi, articolul purtător “de mare forţă evocatoare” ne poartă paşii tandru şi ocrotitor către “puritatea copilăriei câştigată prin taina sfântului Botez”. Iată-ne aşadar pricopsiţi vrând-nevrând cu o nouă dogmă: dogma sfintei copilării, prin care mica obrăznicătură e slobozită de păcat şi pusă în rândul sfinţilor. Curată infailibilitate umanistă. Responsabil de această teologumenă: Sfântul Botez, împuternicit cu duioasele înnoiri.

Nu ne miră această supra-venerare a “purităţii”, adevărată blasfemie asupra sfinţeniei şi a dogmelor ortodoxe, când ştim bine că Biserica, devenită instituţie umanitară, se dedică împlinirilor pământeşti - “păcii lumii”, “egalităţii sexelor”, “drepturilor omului”, “eradicării şomajului”, “promovării valorilor culturale” şi aşa mai departe - “idealuri” pe care nu Hristos i le-a hărăzit, ci singură şi le-a luat, din încredinţarea “Pedagogului suprem” - un fel de “Spirit universal” stăpân peste lojile iniţiaţilor - confundat în articol cu Mântuitorul.

Mai departe, apologia “bunătăţii” şi înnăscutei cuminţenii, ce are “rădăcini adânc împlântate în interiorul sufletului”, prin mijlocirea perfecţionistei “evoluţii spirituale” ajutată de o “educaţie bună”, ajunge la culme vorbind de o nimicnicire hinduist-nirvanică în “realitatea supremă, atotputernică, dumnezeu” (nu ni se spune care).

Taoişti şi confucianişti, şintoişti şi budişti, brahmani, şamani, ocultişti, umanişti, nihilişti, anarhişti şi alţi antihrişti ai tuturor “cultelor”, cu dogmele şi filosofiile lor, se regăsesc în aceste “reflexe ale principiului divin”. Găzduiţi inconştient (sau poate nu) în paginile acestei reviste (în care Hristos e “Marele Anonim”, ce apare sporadic, secundar ori deloc), se propovăduiesc “noi sfere de viaţă”, o nouă ortodoxie: ortodoxia fără Hristos, în care adevăratul stăpân va fi OMUL apostat, eretic, omul umanist-ecumenist al viitorului-prezent."

de Ieroschimonahul Dorotei Melinte

Suntem tentaţi adeseori să apreciem pe cei de lângă noi după capriciile în care am fost crescuţi, după măsura duhovnicească la care ne aflăm. Astfel, cei ce trăiesc lumeşte, neavând ca îndreptar al minţii şi faptelor lor pe Hristos, Evanghelia şi Biserica, rareori te înţeleg şi mai rar sunt de acord cu faptele tale, simţindu-se incomod când le stai în preajmă; şi nu sunt puţini…

Alţii mai „rigorişti”, ştiutori de citate şi definiţii, posedaţi şi răpuşi de neînduplecatul duh al normelor şi formulelor, dând sentinţe ce te aruncă în deznădejde, sugerează că cine nu e instruit, învăţat, cult cu greu se va mântui. Nici aceştia nu sunt puţini!

Împlinind ori cunoscând teoretic pravile şi rânduieli, purtând grijă de anumite nevoi bisericeşti, socotiţi, aşadar, „oameni ai Bisericii”, mulţi dintre aceştia rămân totuşi lumeşti, neschimbaţi în fire şi gânduri, neînnoiţi duhovniceşte, robiţi vechilor deprinderi, deşi „zilnic” în biserică. Dintre aceştia fac parte şi unii slujitori ai Sfântului Altar, clerici ce nu se sfiesc să-şi dispreţuiască confraţii, dispreţ ce vizează îndeobşte aspecte ale ortodoxiei tradiţionale, oarecare detalii ce ţin de „pravoslavnicia” sănătoasă, dar anacronică a unui preot: păr mare, barbă netunsă, totdeauna cu reverendă (dacă e monah cu dulamă şi rasă), simplitate în ţinută, naturaleţe în gesturi şi priviri, vorbire hotărâtă şi fără ocolişuri, slujbe „lungi” „necenzurate”, săvârşite cu cuvenita evlavie, lipsiţi de maliţioasă grandoare ori ştiuta indiferenţă. Dacă acest preot face parte din cinul monahal, frate în Hristos, preotul de mir se va simţi cu atât mai îndreptăţit să-l dispreţuiască.

Când repudiatele virtuţi (cândva fireşti, astăzi rar întâlnite) ale respectivului preot sunt însoţite de trăirea în sărăcie, înfrânare, asprime, adăugând şi neabsolvirea studiilor superioare („păcat capital”), atunci omul lui Dumnezeu e „depăşit”, iremediabil „ratat” în ochii „doctoranzilor”.  Astfel de sentinţe nutresc îndeobşte unii preoţi de mir (şi nu numai) faţă de monahi şi preoţii monahi socotiţi paraziţi ai societăţii, analfabeţi şi inculţi, arborând faţă de aceştia o mină sobră şi distantă, eventual „înţelegându-i” cu superioară îngăduinţă. În opinia acestor confraţi mănăstirile sunt asociate cu oarece cătune preistorice, iar călugării confundaţi cu vreo specie de inguşi trăitori în rezervaţii.

Faptul că mulţi dintre monahi duc un trai auster, se poartă modest îmbrăcaţi, lipsiţi de rafinamente „cultural-artistice”, vorbesc nepretenţios, adoptând uneori atitudini naive trădează mai degrabă dreaptă socoteală, delicateţe şi mărime de suflet, nicidecum blazare, ignoranţă, mitocănie, cum vor să se înţeleagă „subţirii” înnoitori.

Mândria lumească şi mirenească deşteptăciune este înaintea Mântuitorului Hristos, - dispreţuit de emancipaţii gnostici, cândva numiţi ”cărturari”, acum „teologi”; - orgolioasă venerare a deducţiilor, silogismelor şi ideilor tributare cunoaşterii intelectuale, simptome ale gnozei „încreştinate” de clerici deopotrivă cu scolastica atât de fecundă în universităţile teologice, cât şi în biserici.

Iscodirea umanistă, omeneasca mintioşenie antihristică numită capacitate, ştiinţă, cunoaştere, cultură etc., într-un cuvânt, emancipare, luând în Biserică locul smereniei şi pocăinţei statornicite de Sfinţi atât turmei, cât şi păstorilor (deci inclusiv clericilor şi teologilor), a devenit astăzi piatră de poticnire pentru „intelighenţia” ortodoxă prinsă în capcana părerii de sine cu ajutorul „marilor idei” slobozite în minţile tuturor de duhul trufiei şi al slavei deşarte.

Dobândirea pe cale intelectuală a cunoştinţelor teoretice despre cele ce, fiind lucrări duhovniceşti, cer a fi cunoscute pe cale duhovnicească, adică prin făptuire, naşte între clericii „emancipaţi” înşelarea potrivit căreia vieţuirea duhovnicească (în duh, asemenea „duhurilor”, îngerilor) ar fi un privilegiu al celor preocupaţi de studiu şi intelectuala cunoaştere, a titraţilor, licenţiaţilor şi împătimiţilor de cultură. Dacă ar fi fost cu putinţă mântuirea şi înduhovnicirea prin cultură mintea omenească ar fi fost proclamată infailibilă încă din rai, Adam s-ar fi împotrivit cu puterea propriei capacităţi cerebrale ispitirii şarpelui, iar întruparea Mântuitorului Hristos pentru neamul omenesc n-ar mai fi fost necesară. Dacă cultura ar fi fost încă din primele veacuri creştine calea către cer pustnicii s-ar fi nevoit în universităţi, pustiurile ar fi fot transformate în academii, iar mucenicii s-ar fi jertfit „intelectual”, murind teoretic, iar nu prin muceniceasca chinuire a simţurilor trupului.

Datorită înşelătoarei „culturi duhovniceşti”, proestoşii, deveniţi sclavi ai trândăviei duhovniceşti pricinuitoare de nepricepere duhovnicească, se refugiază în ortodoxia universitară a duhovniciei teoretice prin intermediul facultăţilor teologice.

„Compensând” lipsa ortodoxiei lăuntrice  a viitorului preot, ortodoxia instituţional-administrativă oferă tânărului student nu doar iluzia de a se fi izbăvit de trauma sterpiciunii duhovniceşti înrădăcinată în suflet, ci chiar şansa de a se „angaja” şi „munci” în ortodoxie ca funcţionar, respectiv „salariat” al vieţuirii duhovniceşti (îngereşti). Aşadar slujitorul altarului cel întocmai cu îngerii slujeşte lui Hristos Cel Prigonit pentru că e plătit, înduhovnicind sufletele cu cunoştinţe teoretice pe care le ştie fiindcă le-a învăţat.

Un astfel de cleric, complexat de sindromul instruirii, va iubi tot ce ţine de învăţare, de prolifica învăţătură a minţii căzute a umanităţii. Se va simţi atras de multele ştiinţe, descoperiri, cercetări, studii, reguli de politeţe, maniere, fast, eleganţă, rafinament, diplomaţie, galanterie etc.: mode, tradiţii, obiceiuri, datini, ceremonii, marile înfăptuiri ale omenirii din toate timpurile înmănuncheate în ceea ce numim „cultură”.

Impresionat de felurimea titlurilor şi premiilor (printre care se numără şi licenţa în teologie), adevărate dovezi de recunoştinţă oferite truditorilor minţii hipnotizaţi de marile idei, tânărul preot-mercenar al ortodoxiei publice nu se va lăsa ispitit de vieţuirea proscrisului Hristos, nici nu va ezita să-şi dispreţuiască confratele ce conştient şi voluntar ori din obişnuinţa firii nu iubeşte nimic din „frumuseţile” culturii şi odihna traiului înstărit, fapte pentru care acesta din urmă va fi socotit nătărău, învechit, om de nimic.

Biruit de ceea ce într-un cuvânt numim complexele deşteptăciunii, cărturarul preot, nutrind „fireşti” reţineri faţă de tagma monahală, este prezent totdeauna acolo unde este lăudată „mintea”: la festivaluri, cenacluri, simpozioane, întâlniri literare, expoziţii de artă etc., însă rar ori deloc la uşile marilor duhovnici trăitori în mănăstiri.

Optând pentru titlul pretenţios de „personalitate culturală” şi om al „cetăţii” neştiutele virtuţi monahale ale pribegilor de prin munţi şi păduri nu-i răscolesc firea spre a rupe cât de puţin din tihna de popă chivernisit dator să-şi agonisească ceva din sfânta nelinişte a celui neîmpăcat cu cele lumeşti virtute atât de rară între cucernicii preoţi ucenici şi urmaşi ai Celui ce nu avea «unde să-Şi plece capul».

Este bine să se ştie că mulţi monahi, deşi la prima vedere par „depăşiţi” de evenimente, „întârziaţi” ori „săraci cu duhul” având o înfăţişare deseori „ştearsă”, „comună” în „simplitatea” lor ascund virtuţi ce scapă trufiei „cărturarilor”, virtuţi care dacă ar fi etalate spre cinstire ar complexa cu siguranţă pe „înalţii cugetători”. Faptul că monahul se sileşte să fie neîncetat şi fără a-şi pretinde pentru aceasta merite deosebite, gazdă generoasă tuturor pelerinilor (inclusiv celor ce îi privesc infatuat, cam „de sus” pe monahi adresându-li-se deseori ca unor slugi de casă preaîndatorate înalţilor oaspeţi) în orice oră de zi şi de noapte, neplângându-se şi nereproşând acestora „îndrăznelile necreştineşti şi de departe antimonahale de care mulţi dintre ei adesea sunt vinovaţi (ţinută, gălăgie, pretenţii de confort, strigăte, alergări, muzică în incinta mănăstirii, alarme, claxonări declanşate în vremea când monahii se roagă ori se odihnesc în „liniştea” schitului, îndrăciţi şi bolnavi mintal ce tulbură liniştea obştii, fumători şi beţivi ce nu-şi întrerup nici în aceste locuri urâtele patimi etc.) faptul că îşi ia asupră-şi crucea răbdării unor astfel de „oameni”, deşi la fel ca „domnii intelectuali” şi preoţii cu obraji catifelaţi posedă la rându-i dovada absolvirii unor studii superioare, „slăvita” diplomă atât de des şi penibil invocată orişiunde, lăsând în urmă poate o carieră profesională şi o situaţie prosperă nu chiar de lepădat şi cu toate acestea acceptându-şi împăcat umila şi neînsemnata treaptă de „rândaş” nebăgat în seamă, aşadar acestea, credem noi, sunt suficiente motive pentru ca monahului să i se dea cinstea ce i se cuvine, chiar dacă el nu-şi revendică acest drept, încredinţat fiind de deşertăciunea aprecierilor omeneşti (atât de „zgârcite” faţă de el şi iluzorii totodată) şi de dobândirea bărbăţiei sufleteşti totodată pricinuită de atitudinea unora dintre fraţii lor liturghisitori cu suflete mici şi cugete înalte.

~ 1 ~

Creştinii ortodocşi mărturisesc în Crez că sînt fii ai unei Singure Biserici Ortodoxe - cea Sfîntă, Sobornicească şi Apostolică, al cărei singur Cap este Hristos Dumnezeu-Omul. Nu pot fi alte "credinţe" mîntuitoare căci numai Hristos este Calea, Adevărul şi Viaţa. Nu pot fi două sau mai multe "biserici surori" precum nu sînt mai mulţi hristoşi, căci numai Unul Hristos S-a răstignit pe Cruce. Aşadar orice religie, cult, "consiliu ecumenic" sau "biserică" din afara Ortodoxiei sînt socotite de către Sfinţii Părinţi drept erezii; iar ereziile nu sînt biserică şi nici nu pot fi în veac biserici ale mîntuirii.

~ 2 ~

Ecumenismul, prin dorinţa sa de a strînge laolaltă toate religiile lumii, îl pune pe Hristos alături de ceilalţi dumnezei ai celorlalte (ne)credinţe. Prin "reconciliere" şi "toleranţă", ecumenismul ignoră Sfînta Cruce, huleşte fecioria Maicii Domnului şi neagă făţiş Sfînta Treime, împotrivindu-se prin aceasta apostoleştilor cuvinte care mărturisesc că în Ortodoxie este doar un singur Domn, o singură Credinţă, un singur Botez (Efeseni 4:5).

~ 3 ~

Ecumenismul înşeală pe ortodocşi chemîndu-i să se roage, sau să facă slujbe religioase, sau să se împărtăşească împreună cu netrebnicii eretici şi păgîni, ridicîndu-se astfel împotriva celor Şapte Soboare a Toată Lumea la care Sfinţii Părinţi au rînduit pentru veşnicie Sfintele Canoane ce mărturisesc: "Episcopul, sau preotul, sau diaconul care numai s-a rugat cu ereticii - să se afurisească, iar dacă le-a îngăduit ereticilor să lucreze ceva ca şi clerici, să se caterisească." (Canonul 45 al Sfinţilor Părinţi)

~ 4 ~

Ecumenismul, prin întemeierea "Consiliului Ecumenic al Bisericilor", doreşte să înghită în chip viclean Biserica lui Hristos, prin chemarea Ortodoxiei la falsa unire cu mincinoasele "biserici" apostate, religii păgîne şi culte eretice; ecumenismul împacă făţarnic toate "dumnezeirile" şi cutează să amestece în acest sincretism chiar învăţătura ortodoxă despre Hristos. Prin aceste înşelări, C.E.B. doreşte să se impună lumii ca o nouă "biserică" supra-naţională, supra-confesională şi universală, spre a înlocui în conştiinţa ortodocşilor adevărata Biserică şi adevărata învăţătură a lui Hristos.

~ 5 ~

Ecumenismul nesocoteşte şi desfiinţează Sfintele Taine ale Bisericii zicînd că şi catolicii, monofiziţii, armenii, copţii, protestanţii au aceleaşi "taine" ca şi ortodocşii. Fraţilor, numai în Biserica Ortodoxă lucraeză Duhul Sfînt pentru că numai Ortodoxia a păstrat învăţătura lui Hristos neschimbată şi are neruptă continuitatea Harului dăruit Sfinţilor Apostoli la Cincizecime. Numai la ortodocşi vine de înviere Sfînta Lumină la Ierusalim, numai în Ortodoxie sînt sfinţi cu sfinte moaşte.

~ 6 ~

Ecumenismul înşeală pe ortodocşi, zicîndu-le prin "teoria ramurilor" că fiecare credinţă, orice religie sau cult au aceeaşi rădăcină şi toate deţin o părticică de adevăr, iar prin unirea tuturor în ecumenism se va obţine "adevărata credinţă" cu adevărul "reîntregit". Aceasta ar însemna că Hristos nu este singurul Dumnezeu, nu întrupează tot Adevărul şi că Biserica întemeiată de El nu poate călăuzi sufletul omului botezat la sfinţenie, la mîntuire, la viaţa veşnică în Împărăţia Cerurilor.

~ 7 ~

Ecumenismul trădează Ortodoxia voind s-o atragă într-o unire cu credinţele pe care Sfînta Biserică le-a osîndit acum sute de ani. Ortodocşii primind ecumenismul, alunecă încet în rele pogorăminte în care învăţăturile ortodoxe suferă schimbare - răstălmăcirea învăţăturilor de credinţă, cenzurarea Sfintelor Scripturi, schimbarea sfintelor slujbe şi rînduielilor bisericeşti, pentru a nu "supăra" celelalte credinţe apostate, eretice şi păgîne din "Consiliul Ecumenic".

~ 8 ~

Ecumenismul vorbeşte despre o libertate fără de Cruce, propovăduieşte o "iubire" fără dreptatea  sfintelor porunci, plănuieşte unirea credinţelor în diversitatea dumnezeilor. Ecumenismul este o globalizare religioasă ce nu vede omul drept chip al lui Hristos, de aceea cînd vorbeşte despre Hristos, ecumenismul îl înfăţişează în chip tainic pe Antihrist.

~ 9 ~

Venirea ecumenismului a fost proorocită de Sfinţii Apostoli: "Duhul grăieşte lămurit că, în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de credinţă, luînd aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor, prin făţărnicia unor mincinoşi, care sînt înfieraţi în cugetul lor." (1 Timotei 4:1) Ecumenismul nu arată celor din afara Bisericii Ortodoxe calea către adevărata pocăinţă, nu cheamă neortodcşii la Sfîntul Botez cel în numele Sfintei Treimi, ci îi întăreşte pe eretici şi păgîni a rămîne în necredinţa şi răzvrătirea lor, amăgindu-i că ar fi şi ei "biserici" şi că ar avea parte de mîntuire.

~ 10 ~

Ecumenismul, prin ereticele sale învăţături privind unirea "inter-religioasă" şi credinţa într-un "dumnezeu universal", arată asemănare cu gîndirea şi lucrarea masoneriei. În fapt, amîndouă îmbrăţişează căderile umanismului, prin care se pregăteşte împărăţia şi ridicarea templului lui Antihrist; au aceiaşi conducători ce luptă pe dinlăuntru Biserica - prin depărtarea turmei lui Hristos de Adevărul credinţei - , iar pe dinafară ecumeniştii rup porţile Bisericii spre amestecarea ortodocşilor cu toţi nebotezaţii, cu schismaticii, cu ereticii şi păgînii.

~ 11 ~

Prin "iubirea" tolerantă faţă de "minorităţile sexuale" (sodomiţi, gomorence, transexuali) şi a impunerii preoţiei femeilor, ecumenismul se ridică împotriva rînduielilor Sfinţilor Apostoli, împotriva învăţăturilor Sfinţilor Părinţi, împotriva a toată Ortodoxia. Aceasta este adevărata "înfrăţire", aşa arată răzvrătirea pătimaşă cu care ecumenismul loveşte împotriva dragostei răstignite a lui Hristos.

~ 12 ~

Această erezie ce şade în spatele unirii tuturor credinţelor eretice - ecumenismul - se doreşte a fi crezut drept "biserică" deasupra "bisericilor", cult peste toate cultele, religia religiilor, arătîndu-se a fi de fapt noua religie ce va sluji în noul templu din apropiata împărăţia a lui Antihrist. Ecumenismul prin lucrările sale este antiortodox, antibisericesc şi apostatic, pregătind venirea lui Antihrist. Iar amăgitorii care luptă dinlăuntru Biserica Ortodoxă sînt "ortodocşii" ecumenişti care se împotrivesc învăţăturilor Sfinţilor Apostoli şi predaniilor Sfinţilor Părinţi, căci "Cei ce sînt în Biserica lui Hristos aparţin adevărului, iar cîţi nu aparţin adevărului, nu sînt nici în Biserica Domnului nostru Iisus Hristos".

(din "Sfătuire duhovnicească în douăsprezece capete, unde se arată de ce un ortodox nu poate fi ecumenist", alcătuire a ieromonahului Vasilisc Hristea)

Predica sa poate fi descărcată de pe următorul site ortodox (prin "save target as..."):

http://www.ortodoxmedia.com/inregistrare/588/Danion_Vasile__Inmultirea-painilor

Duminică, 10 august, la biserica "Cuvioasa Maica noastră Parascheva" (pe str. Columna, între intersecţiile cu str. Eminescu şi V. Alecsandri), după săvîrşirea Sfintei Liturghii, fratele nostru întru Hristos, teologul de peste Prut Danion Vasile, va ţine o predică în faţa creştinilor, cu binecuvîntarea părintelui paroh. Sînt chemaţi să participite toţi iubitorii de Adevăr şi cuvînt ortodox, rostit răspicat în aceste vremuri tulburi de apostazie.

Răspîndiţi această ştire, ca tot creştinul dreptmăritor să afle! Aşa să ne ajute Dumnezeu!

” - Şi dacă va fi prigoană cum să rezistăm, părinte?

- Păi rezistăm, uite aşa. Ai văzut cum mai sunt nişte trăistari din ăştia aşa pe ici pe acolo? Să fii fericită dacă ai să ajungi aşa, şi să te mântuieşti. Sau o să-ţi laşi serviciul de director şi de mare, mă rog, ştiu eu ce, şi să iei un colţ de ogor acolo, să lucrezi aşa la milimetru, să scoţi de acolo şi sfecla şi porumbul şi fasolea şi să trăieşti într-un bordeiaş, unde să faci acolo rânduiala ta, mergi duminică la o biserică, s-ar putea să mergi la cine ştie al câtelea sat, ca să găseşti o biserică sau un preot care mai face o liturghie curată. Şi o să vină vremea când o să te prigonească chiar ai tăi. „Mă, tu eşti nebun, nu vezi că tot satul merge aşa, şi tu acum ce ai, îi fi tu mai sfânt decât celălalt?” Şi atuncea ai tăi din casă, că aşa spune Mântuitorul, când vor fi vremurile acestea când vă vor da în judecăţi, vă vor da celor mari, vă vor judeca: copii, părinţi, tată, mamă, fii, fiică. Şi lucrurile acestea trebuie şi ele să se împlinească, trebuie să le împlinească cineva. Creştinismul nostru a mers aşa, cam într-o permanentă persecuţie, aşa a fost.

- Dar dacă s-ar putea să nu putem să răbdăm prigoana din cauză că atunci, la momentul respectiv, vom fi prea slăbiţi duhovniceşte?

- Dumnezeu te întăreşte numai să vrei oleacă să te ţii, că Dumnezeu te întăreşte. Fiii lui Brâncoveanu au mers unul câte unul, ia aşa până la cel mai mititel…. Şi câţi alţii în istoria asta a vieţii nu au mai fost!…în toate temniţele.

Şi eu, slavă Domnului, am fost într-o marginalizare permanentă, până astăzi. Nu-mi pasă mie de ei …ei cu ale lor, eu cu ale mele. Că zice, mă ocup de nu ştiu ce mentalitate, tulbur lucrurile normale, …dar ei cu-a lor, eu cu-a mele, fiecare cum poate. Şi slavă Domnului, mă chinui aşa cu bătrâneţile mele. Şi pot spune orice despre mine. Eu mă gândesc la Domnul care a zis - nu vă gândiţi ce veţi răspunde celor mai mari că Duhul lui Dumnezeu vă va da cuvânt. Aşa e şi aicea, noi suntem cu harul lui Hristos care ne întăreşte. Păi, ce, mergeau uriaşi în faţa lui Diocleţian? Nişte prăpădiţi de creştini îi întorceau în cuvânt, de nu le putea sta nimeni împotrivă. „Îi fi tu împărat, dar eu am pe împăratul Hristos, care-i şi peste tine“. Şi până la urmă îl convingeau şi pe el.

- Dar dacă noi nu avem credinţa lor, ce facem?

- Ţi-o dă Dumnezeu. Să ne-o întărim.

- Dar ce să facem să ne întărim credinţa?

- Pune mâna pe Biblie, ia vieţile sfinţilor model. Prin cei slabi, măi, se dovedeşte puterea harului lui Dumnezeu, nu prin cei tari. Aşa că stai liniştită, nu te teme. Creştinul n-are de ce să se teamă, dacă are pe Mântuitorul Hristos lângă el, Stăpân şi Împărat şi mergi cu El înainte şi nu vă temeţi de ce vă vor spune vouă, nu vă temeţi deloc. Al Domnului este pământul şi stăpânirea lui. Şi noi suntem creştini, a noastră-i toată împărăţia şi asta de pe pământ şi cealaltă. Cu asta ne pregătim pentru cealaltă. Cum spune psalmistul: „Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi”. Dacă El mă paşte, ce mă mai tem eu că n-o să am de mâncare mâine? Dă Dumnezeu la fiecare.

- Oricum, vin foarte multe ştiri tulburătoare peste noi…

- Intenţia lor este ca să slăbească tăria noastră, să ne pună la îndoială, şi în felul acesta ne prăbuşim. În fine, trebuie să ne pregătim de orice, că e omul Bisericii, că e în afara Bisericii, noi cu noi trebuie să fim într-o unitate cât se poate mai apropiată, să ne ţinem aşa cât mai aproape unul de altul, să putem rezista aşa mai uşor. Să nu ne dispersăm, să nu ne lepădăm, să nu trădăm, …să nu ne batjocorim, într-un cuvânt. Să putem înfrunta primejdia cu o oarecare seninătate. Când vezi că-i băga la îngheţ pe cei patruzeci mucenici! Nu-ţi poţi imagina cum să stai acolo şi să vezi, cum te prinde frigul, cum te cuprinde ca nişte menghini, aşa, din toate părţile. Vezi, din 40 a ieşit unul totuşi! S-a lăsat ispitit şi a căzut. I-a luat coroana altul care i-a luat locul.

- Aţi spus că şi casnicii noştri pot fi duşmani, spre mântuirea noastră. Cum trebuie să procedăm, să-i aducem pe calea cea bună sau să ne îndepărtăm de ei?

- Să-i aducem pe calea cea bună, prin rugăciuni, prin tot efortul nostru, să-i dobândim pentru că nu ei sunt cei care devin vrăjmaşii noştri, ci diavolii din ei care-i stăpânesc. Noi suntem datori să-i scoatem, să desatanizăm duhul acesta, să-l transformăm din demonul care este în înger; să transformăm omul din rău cum e în bun”.

razboiintrucuvant.ro

Un gazetar… este omul de luptă, fără temere. Pe el nu-l interesează repercursiunile pe plan personal de pe urma scrisului lui. El luptă pentru adevăr! E un soldat al cuvântului.

Sunt şi ziarişti care tălmăcesc aşa compact, istoric, diferite foi. Dar nu spun nimic în acelaşi timp. Au grijă de două-trei coloane, să umple spaţiul. Ca să-i ameţească pe toţi, o învârt şi nu spun nimic. Şi alţii… într-o frază pot să te facă să iei foc.

Ziarist, neziarist, trebuie însă să ţină cont de cuvântul „răspundere”. Să răspundă cu tot curajul de ce-o scris azi. Dacă îl întreabă cineva mâine, el trebuie să menţină ferm ceea ce o scris. Şi-atunci vedem: dacă riscă. Pentru că vin unii şi te ameninţă - nu mai ai voie să scrii, te-am eliminat din breaslă, că-ţi taie salariul şi altele, să te sperie. Nu trebuie cedat nici un milimetru din linia întâi a adevarului. Dar dacă presa este în mâna străinilor şi nu este în mâna noastră proprie, ce să mai zici? Şi interesul acestor neromâni este să distrugă Ortodoxia.

De exemplu, s-au apucat ei, unii, să trateze problemele Bisericii, când ei habar n-au de rânduielile bisericeşti. Au fost într-adevăr mulţi dintre oamenii Bisericii care au mai căzut. Măi, oamenii aceştia au căzut, dar harul lui Dumnezeu a lucrat şi lucrează prin ei, pentru că nu se amestecă păcatul cu harul lui Dumnezeu. Preoţia este un dar mare de la Dumnezeu pe care l-a lăsat omului. Acum nu înseamnă că dacă harul lui Dumnezeu nu se amestecă cu păcatul omului, de-acuma să ne permitem orice. Dar unii urmăresc doar defăimarea aceluia, nu vor îndreptarea lui şi aşa se reuşeşte să se facă o sminteală a creştinismului ortodox, în primul rând. Au greşit şi alţii…S-a greşit şi la budişti, s-a greşit şi la mahomedani, s-a greşit şi la evrei şi la catolici, s-a greşit peste tot! Dar vezi prea bine că nu se leagă nimeni de ei, se leagă numai de noi, ortodocşii, asta fac, ca să poată lovi cât mai mult în ţara şi credinţa noastră. Aşa îi şi recunoşti… Deşi mai sunt şi unii printre noi care-şi pun haina de oaie peste blană şi fac pe ortodocşii… Parcă există un front, un duh, străin şi duşman, anti-Ortodoxie!

Însă, în pofida tuturor greutăţilor, ziaristul trebuie să izbândească. Gazetarul cu conştiinţă ortodoxă, care pune cuvânt bun pentru Biserica lui Hristos, poate fi mai mare în faţa lui Dumnezeu decât mulţi dintre clericii de azi.
Să luaţi aminte!

Răstălmăcind Scripturile, ereticii caută, doar vor găsi un text care să pără de acord cu rătăcirea lor

Dar, după cum am spus, ereticii, răstălmăcind Scripturile, trec cu vederea unele texte din Scriptură şi caută doar, doar vor găsi un text care ar părea de acord cu rătăcirea lor. Să nu-mi spună mie că Scriptura e de vină. Nu-i de vină Scriptura, ci nesocotinţa lor. Şi mierea e dulce, dar bolnavul o socoate amară. Nu mierea e de vină, ci boala. Tot aşa şi nebunii care nu văd lucrurile aşa cum sunt ele, dar nu-s de vină lucrurile, ci mintea stricată a celui nebun. Dumnezeu a făcut cerul ca să Îi vedem creaţia şi să ne închinăm Creatorului. Păgânii, însă, au îndumnezeit creaţia lui Dumnezeu. Nu e de vină creaţia, ci nesocotinţa acelora. După cum omul nesocotit nu are folos de nicăieri, tot aşa şi omul cu judecată, singur îşi este de folos. Poate fi cineva egal cu Hristos? Nu. Dar Iuda nu s-a folosit. Poate fi cineva mai rău ca diavolul? Nu! Şi Iov a fost încununat. Nici Hristos nu i-a fost de folos lui Iuda, pentru că Iuda era nesocotit, nici diavolul nu l-a vătămat pe Iov, pentru că Iov era un om cu judecată. Spun acestea pentru ca nimeni să nu hulească Scripturile, ca nesocotinţa acelora care tălmăcesc rău cele spuse bine. Nu Scriptura e de vină, ci mintea care tălmăceşte rău cele bine spuse.

Păziţi-vă de câini şi de îngerii satanei!

Pavel însuşi îi numeşte câini pe cei ce amăgeau pe credincioşi, zicând: „Păziţi-vă de câini“, iar altă dată îi numeşte „îngerii satanei“ şi cu „conştiinţa înfierată“.

Trebuie să-i dovedesc din Sfintele Scripturi pe aceştia ca pe nişte vrăjmaşi ai lui Hristos, pentru aceea şi de către prooroci s-au numit lupi; şi de singur Domnul Iisus Hristos şi de Sfinţii Apostoli nu numai lupi s-au numit, ci şi stricători, şi păgâni, şi potrivnici, şi vrăjmaşi, şi vicleni, şi hulitori, şi făţarnici, şi furi, şi tâlhari, şi urâţi, şi prooroci mincinoşi, şi dascăli mincinoşi, şi povăţuitori orbi, şi înşelători, şi vicleni, şi antihrişti, şi învrăjbitori, şi fiii celui viclean, şi nebuni, şi fără de Dumnezeu, şi luptători de duh, care au hulit Duhul Darului, cărora nu li se va ierta nici în veacul cel de acum, nici în cel viitor, pentru care se huleşte calea adevărului, încă spre acestea şi fiii celui vicleaan se cheamă, ai diavolului, precum a zis către ei Domnul „că voi sunteţi de la tatăl vostru, diavolul“, iar Sfântul Ioan Evanghelistul zice adesea că sunt „copiii diavolului“.

A ţi-i face prieteni pe cei ce-L ocărăsc pe Dumnezeu, e cumplită nebunie!

Dacă aţi face studiul vostru şi meditaţia Sfintelor Scripturi, dacă v-aţi pregăti în fiecare zi la luptă, eu nu m-aş feri să caut să vă abat de la lupta cu ei; dimpotrivă, eu vă voi sfătui să mergeţi la luptă, fiindcă adevărul este tare şi puternic, dar cum nu ştiţi să vă folosiţi de Scripturi, mă tem de luptă, mă tem că voi, aflându-vă fără de arme şi fără de apărare, ei să nu vă doboare.

Şi ce să le facem celor dedaţi la astfel de fapte rele? Dar iată că apostolul nu ne răspunde: aruncaţi-vă asupra lor, apucaţi-vă la ceartă cu ei şi bateţi-i cu pumnii, ci: depărtaţi-vă de ei. Ai îndrăzni oare să te apropii şi să vorbeşti cu unii care au fost prinşi şi condamnaţi că au încercat să pună mâna pe putere? Eu nu cred. Nu-i oare absurd să fugi cu atâta grabă de oameni care fac rău unui om, dar să ţi-i faci prieteni pe cei ce au ocărât pe Dumnezeu şi să prăznuieşti tu, care te închini Celui răstignit, cu cei ce L-au răstignit? Aceasta nu-i numai prostie, ci cumplită nebunie!

Mai vârtos, să-ţi fie urât (ereticul) pentru că faţă de tine, cel împreună rob cu dânsul, se arată plăcut şi blând, iar faţă de Stăpânul Cel de obşte al nostru, al tuturor, e mai sălbatic decât câinii turbaţi, căutând să arate că în cer este război necruţător şi luptă neîmpăcată, şi că în cumpănă cu Dumnezeu deopotrivă trage oarecare putere potrivnică. Fugi de otrava vicleniei, să urăşti leacurile cele pierzătoare; şi, dacă ai primit moştenire de la părinţi credinţa cea adevărată şi învăţătura cea din dumnezeieştile Scripturi, pe aceasta să o păzeşti nestricată.

Ne trebuie multă blândeţe şi îndelungă răbdare pentru a-i smulge din cursele diavolului

Noi să ne plinim datoria noastră şi să le întindem mână de ajutor, vorbindu-le cu multă blândeţe. Şi fericitul Pavel ne îndeamnă la fel, zicând: „Să povăţuim cu blândeţe pe cei ce stau împotrivă, că doar le va da Dumnezeu pocăinţă pentru cunoaşterea adevărului şi se vor trezi din cursa diavolului, prinşi fiind de el, pentru a-i face voia“ (II Timotei 2, 25-26). Vezi că îi arată prin cuvânt că sunt prinşi ca într-o beţie? Verbul a se trezi arată că stau cufundaţi jos, undeva. Şi iarăşi, prin cuvintele: „prinşi fiind de diavol“, aproape că vrea să spună că sunt prinşi în mreaja diavolului. Ne trebuie multă blândeţe şi îndelungă răbdare pentru a-i smulge din cursele diavolului. Să le spunem: „Treziţi-vă, uitaţi-vă la lumina dreptăţii, gândiţi-vă la înţelesul adevărat al cuvintelor!

Deci aşa să-i dojenim: cu îngăduinţă, cu dragoste, căci dragostea este un mare dascăl, în stare a întoarce pe cineva din rătăcire, a-i preface viaţa, a-l călăuzi spre filosofie şi din piatră a-l face om. Să nu fim, aşadar, cuprinşi de furie împotriva lor, nici să nu ne revărsăm mânia, dimpotrivă, să le vorbim cu îngăduinţă, deoarece nimic nu este mai puternic decât îngăduinţa şi blândeţea. De aceea, şi Pavel a cerut stăruitor să fie urmată o asemenea purtare, spunând: „un slujitor al Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând faţă de toţi“ (II Timotei 2, 24). Nu a spus numai faţă de fraţi, ci faţă de toţi. Şi iarăşi: Îngăduinţa voastră să se facă ştiută tuturor oamenilor.

Texte selectate din Omiliile, Cuvântările şi Predicile Sfântului Ioan Gură de Aur

CUGETUL PĂRINŢILOR

Cand, intr-o noapte de toamna, privesc cerul senin presarat cu nenumarate stele, atat de felurite ca marime, dar revarsand o lumina unica, imi spun in sine-mi: Asa sunt si scrierile Parintilor! Cand, intr-o zi de vara, privesc marea nemarginita, acoperita de tot felul de corabii, cu panzele intinse ca niste aripi albe de lebada, plutind sub acelasi vant catre acelasi tel, acelasi liman, imi spun in sine-mi: Asa sunt si scrierile Parintilor! Cand aud un cor armonios pe mai multe glasuri, in care feluritele glasuri, in eleganta armonie, canta un singur cantec dumnezeiesc, imi spun în sine-mi: Asa sunt si scrierile Parintilor! (Sf. Ignatie Briancianinov)

“Nu a mai existat nicicand”, scria Pr. Serafim, “o asemenea epoca de invatatori mincinosi precum acest jalnic secol al XX-lea, atat de bogat in tot felul de nimicuri materiale si atat de sarac la minte si la suflet. Orice parere ce se poate inchipui, chiar si cea mai absurda si chiar cele respinse pana acum de consensul universal al tuturor popoarelor civilizate, are acum propriul program si proprii <<invatatori>>. Cativa dintre acesti invatatori demonstreaza sau promit <<putere spiritulala>> si false minuni, cum fac unii ocultisti si <<harismatici>>; dar cei mai multi dintre invatatorii contemporani nu ofera decat o zeama lunga de idei nedigerate, luate <<din aer>>, cum s-ar zice sau de la vreun <<intelept>> modern autoproclamat, care stie mai bine decat toti cei vechi, numai fiindca traieste in <<luminatele>> noastre vremuri moderne. Ca urmare, filosofia are mii de scoli, iar <<crestinismul>> mii de secte. Unde sa afli adevarul, daca mai este de aflat vreun adevar in aceste vremuri atat de ratacite?

Este un singur loc unde se afla izvorul adevaratei invataturi venite de la Insusi Dumnezeu, neimputinata de-a lungul veacurilor, ci pururea proaspata, fiind una si aceeasi la toti cei ce o invata cu adevarat, ducandu-i la mantuirea vesnica pe cei ce urmeaza. Acest loc este Biserica Ortodoxa a lui Hristos, izvorul este harul Preasfatului Duh, iar adevaratii dascali ai dumnezeiestii dogme ce se revarsa din acest izvor sunt Sfintii Parinti ai Bisericii Ortodoxe“.

Pe masura ce Pr. Serafim se avanta duhovniceste spre culmi in pustie, sufletul lui sorbea din izvorul harului din Biserica: dumnezeieste-insuflatele Scripturi ale Bisericii si din nemincinosii talcuitori ai Scripturii, Sfintii Parinti.

“In Sfintii Parinti“, scria el, “aflam <<cugetul Bisericii>>, intelegerea vie a descoperirii lui Dumnezeu. Ei sunt veriga de legatura intre vechile texte ce cuprind descoperirea lui Dumnezeu [adică Sfintele Scripturi] si realitatea astăzi. Fara o asemenea legatura, fiecare om este de capul lui, rezultatul fiind zecile de mii de interpretari se de secte“.

Intr-un alt loc, Pr. Serafim cita din teologul patristic Teofan, Arhiepiscopul Poltavei, spre a lamuri acest lucru: “Biserica este casa lui Dumnezeu Celui viu, stalp si intarire a adevarului (1 Tim. 3, 15). Adevarul crestin se pastreaza in Biserica, in Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie; dar cere o pastrare dreapta si o talcuire dreapta. Insemnatatea Sfintilor Parinti sta tocmai in aceasta: ei sunt cei mai iscusiti pastratori si talcuitori ai acestui adevar, in virtutea sfinteniei vietii lor, a adanci cunoasteri a Cuvantului lui Dumnezeusi a belsugului harului Duhului Sfant ce salasuieste in ei”.

De-a lungul anilor de vaste lecturi, Pr. Serafim a adunat o cuprinzatoare cunoastere a invataturii patrsistice. Cand trata o anumita tema in scrierile sale, facea uz de o gama larga de izvoare patristice, atat vechi, cat si moderne, atat din crestinismul rasaritean cat si din cel apusean [cel apusean din primul mileniu, nota noastra], multe dintre ele destul de obscure si netraduse in engleza pana atunci. Insa nu tintea sa ajunga un erudit specializat in Sfintii Parinti. Asemenea experti, scria el, sunt adeeori “total straini de adevarata traditie patristica, nefacand decat sa-si castige existenta pe seama ei“. Ca intotdeauna, el trebuia sa mearga mai adanc, ca sa descopere intregul context. Trebuia nu doar sa-i cunoasca pe Parinti, ci si sa dobandeasca in mod auetntic cugetul lor, sa invete sa gandeasca, sa simta, sa priveasca lucrurile la fel ca ei. Prea adeseori in ortodoxia contemporana exista tendinta de a reinterpreta credinta pentru a se potrivi cugetului omului modern. Pr. Serafim stia ca trebuie sa faca exact invers: sa-si potriveasca constiinta dupa cugetul Parintilor, sa se cufunde cu totul in continuitatea de doua milenii a experientei crestine. Dobandind cugetul Parintilor, adica cugetul Bisericii, dobandea in acelasi timp cugetul lui Hristos, Care este capul Bisericii si Care calauzeste Biserica Sa la plinatatea Adevarului.

Intr-o discutie libera cu niste convertiti ortodocsi la schit, pr. Serafim a vorbit despre felul cum putem incepe sa dobandim cugetul patristic. Una dintre chei este statornicia. “Statornicia”, spunea el, “este ceva ce se lucreaza printr-un regim duhovnicesc intemeiat pe intelepciunea predanisita de Sfantii Parinti - nu simpla supunere fata de traditie de dragul traditiei, ci mai curand o asimilare constienta a ceea ce barbatii de Dumnezeu inteleptiti au vazut si au scris. In aspectul sau exterior, aceasta statornicie se lucreaza printr-un pic de rugaciune, rugaciune pe care o avem in slujbele bisericesti ce au ajuns pana la noi. Fireste, in alte locuri ea se savarseste mai mult sau mai putin, dupa puterile fiecaruia.

Statornicia presupune si citirea scrierilor duhovnicesti, de pilda la masa. Trebuie sa fim necontenit injectati cu nelumescul, ca sa putem lupta cu partea opusa, cu lumescul, care ne roade neincetat. Daca incetam, fie si numai pentru o zi, aceste <<injectii>> cu nelumescul, evident ca lumescul incepe sa ne copleseasca. Petrecand o zi fara ele, lumescul ne invadeaza; doua zile - inca si mai mult. Si curand ne dam seama ca gandim din ce in ce mai mult in chip lumesc, pe masura ce stam tot mai mult in contact cu acel tip de gandire si tot mai putin in contact cu gandirea de tip nelumesc.

Aceste injectii - injectii zilnice cu hrana cereasca - sunt partea exterioara, iar partea launtrica este ceea ce se numeste viata duhovniceasca. Viata duhovniceasca nu inseamna a fi in nori, rostind Rugaciunea lui Iisus sau trecand prin felurite miscari; ci inseamna a descoperi legile vietii duhovnicesti ce se aplica propriei pozitii, propriei situatii. Aceasta vine in decursul anilor, prin citirea atenta a Sfintior Parinti cu carnetelul in mana, notand pasajele care ni se par cele mai semnificative, studiidu-le, descoperind cum ni se aplica si, daca e nevoie, revazand parerile anterioare asupra lor pe masura ce le patrundem ceva mai adanc, descoperind ce spune un Parinte despre un lucru, ce spune al doilea si asa mai departe. Nici o enciclopedie nu-ti da aceste lucruri. Nu poti sa hotarasti ca vrei sa afli totul despre un anumit subiect sa sa incepi a-i citi pe Sfintii Parinti. Unele scrieri au indexuri, dar nu poti ajunge pur si simplu la viata duhovniceasca in acest mod. Trebuie sa o iei putin cate putin, asimiland invatatura pe care poti sa o absorbi, revenind asupra acelorasi texte in anii urmatori, reabsorbindu-le, luand mai mult, si ajungand treptat sa-ti dai seama in ce fel ti se aplica tie acele texte duhovnicesti. Facand astfel, ne dam seama ca de fiecare data cand citim un Sfant Parinte aflam lucruri noi. Patrundem intotdeauna tot mai adanc…

Parintele Nicolae Deputatov, un om cu multa dragoste pentru Sfintii Parinti, le-a citit scrierile si le-a subliniat, notandu-si citatele in carnetele. El spune: <<Cand am o stare foarte proasta, cand sunt descurajat si deprimat, deschid unul din carnetelele mele si incep sa citesc ceva ce ma insuflase odinioara. Si aproape fara gres , citind ceea ce ma insuflase candva, ma umplu din nou de insuflare, fiindca insusi sufletul meu este cel care a fost candva insuflat, si vad acum ca ceea ce m-a insuflat atunci ma poate hrani si acum. Deci a deschide ceea ce m-a insuflat candva devine un fel de insuflare automata>>”.

Parintele Serafim sublinia faptul ca invatatura Parintilor nu tine de o epoca anume. “Ortodoxia, fireste, nu se schimba de la o zi la alta sau de la un veac la altul. Daca privim lumea protestanta sau romano-catolica, vedem ca anumite scrieri duhovnicesti se demodeaza. Uneori ele revin la moda, alteori se demodeaza din nou. E limpede ca ele sunt legate de lucruri lumesti, care starnesc din cand in cand interesul oamenilor sau tin mai curand de spiritul vremii. Nu se intampla la fel cu sfintele scrieri ortodoxe. O data ce dobandim intreaga conceptie crestin-ortodoxa - adica, pur si simplu, conceptia crestina - transmisa de la Hristos si Apostoli pana in vremea noastra, totul ne devine contemporan. Citesti cuvintele unui autor precum Sf. Macarie, care a trait in pustia Egiptului in veacul al IV-lea, si el iti vorbeste tie. Conditiile in care a trait sunt putin diferite, dar el ti se adreseaza direct tie, pe limba ta. El merge catre acelasi loc, foloseste acelasi cuget, are aceleasi ispite si caderi si nu are nimic strain. La fel se intampla cu toti ceilalti parinti, din vremea aceea si pana in veacul nostru, cum ar fi Sfantul Ioan din Kronstadt. Toti vorbesc acelasi limbaj, limbajul vietii duhovnicesti, in care si noi trebuie sa patrundem”.

Pr. Serafim mai sublinia si faptul ca “autentica si neschimbatoarea invatatura a crestinismului este transmisa intr-o succesiune neintrerupta, atat oral, cat si prin cuvantul scris, de la duhovnic la fiul sau duhovnicesc, de la dascal la ucenic“. N-a fost nici un rastimp cand Biserica sa fie lipsita de Sfinti Parinti sau sa fie nevoie sa se descopere o invatatura patristica “pierduta”: “Chiar si atunci cand marea majoritate a crestinilor au neglijat poate aceasta invatatura (cum este cazul, de pilda, in zilele noastre), adevaratii ei purtatori au continuat sa le-o transmita celor infometati sa o primeasca “. El spunea cat este de important ca noi, cei din urma crestini, “sa primim calauzire si insuflare de la Sfintii Parinti din vremurile apropiate de noi, ce ce au trait in conditii similare cu ale noastre si care au pastrat totusi nestirbita si neschimbata aceeasi invatatura pururea proaspata.” In aceasta privinta, scotea in relief doua figuri-cheie: scriitori duhovnicesti rusi Ignatie Briancianinov (+1876) si Episcopul Teofan Zavoratul (+1894). “Ei au vorbit oamenilor in limbajul vremii lor“, spunea el, “o perioada foarte apropiata de secolul XX-lea. Le erau cunoscute toate ispitele vremii noastre, mai ales episcopului Ignatie, care-i citise pe toti scriitorii apuseni si era el insusi inginer si cunostea ultimele teorii din matematica. Cunoscand situatia prezenta si intreaga intelepciune apuseana, ei au infatisat invatatura ortodoxa pentru vremurile acestea si au raspuns la tot felul de probleme. De pilda, episcopul Ignatie a scris un volum despre iad si starea sufletului dupa moarte, elucidand invatatura ortodoxa intr-un mod care sa poata fi inteles si de omul apusean. Acesti Parinti si cei ce i-ai citit si urmat ne transmit Ortodoxia intr-un mod foarte accesibil…

Va trebui sa ne cercetam pe noi insine: Daca vedem ca avem ravna pentru Ortodoxie, dar nu suntem o <<veriga>> din lantul ce trece prin Ignatie Briancianinov si Teofan Zavoratul, exista primejdia de a nu fi in legatura cu toti Parintii. Trebuie sa exite o linie continua.

Fiind un fiu devotat al Parintilor din vremurile mai recente (Ignatie Briancianinov, Teofan Zavoratul, Paisie Velicikovski etc.) si din vremea sa (incepand cu Arhiepiscopul Ioan), Pr. Serafim a devenit un adevarat fiu al celor din vechime. Fiind o veriga a predaniei, s-a facut el insusi un transmitator al vechii intelepciuni patristice in zilele noastre. Si, iarasi, nu fiindca stia ce a spus cutare sau cutare Sfant Parinte despre una sau alta, ci fiindca s-a facut cu adevarat de un cuget si un suflet cu ei.

Din cele aratate pana acum, putem intelege cateva dintre calitatile care l-au facut sa reuseasca acolo unde altii nu au putut:

Vorbind despre prima sa descoperire a intelepciunii patristice, Episcopul Ignatie Briancianinov scria undeva: “Ce anume m-a izbit mai presus de toate in operele Parintilor Bisericii Ortodoxe? Armonia lor, minunata si mareata lor armonie. Prin buzele lor optsprezece veacuri marturiseau o singura si de obste invatatura, o invatatura dumnezeiasca“. Episcopul Ignatie si Pr. Serafim ajunsesera la aceasta invatatura pe cai asemanatoare. Amandoi rupsesera chingile cunoasterii moderne dupa o infocata cautare a Adevarului; amandoi erau foarte buni cunoscatori ai curentelor intelectuale ale vremii lor, si astfel erau extrem de constienti de revarsarea apostaziei care matura totul in calea ei. Amandoi vazusera cele doua lumi - lumea gandirii moderne si lumea Sfintilor Parinti, pe care acea gandire o lepadase - si amandoi au reusit sa alcatuiasca un pod de la cea dintai catre cea de-a doua. Prin totalitatea scrierilor lor ei au dat mijloacele cu care contemporanii lor sa poata obtine cel mai mare folos de la Parinti, citindu-i asa cum trebuie cititi, simplu si cumpanit, fara filtrele straine si sofisticate ale cugetului modern lipsit de radacini. Se poate spune ca Pr. Serafim a facut pentru secolul al XX-lea ceea ce Episcopul Ignatie facuse pentru al XIX-lea. Insa lucrarea sa nu a inlaturat-o pe cea a predecesorului sau, ci doar a completat-o.

In prezentarea Vietilor si a scrierilor Parintilor pentru cititorii de azi, Pr. Serafim scria: “Nu este nici o problema a vremii noastre atat de confuze care sa nu-si afle solutia printr-o lectura atenta si cinstitoare a Sfintilor Parinti: fie ca e vorba de problema sectelor si a ereziilor ce abunda astazi, ori de cea a schismelor si a <<jurisdictiilor>>; fie ca e vorba de simulacrul vietii duhovnicesti infatisate de <<renasterea harismatica>> sau subtilele ispite ale confortului si inlesnirilor moderne; fie ca e vorba de probleme filosofice complexe precum evolutia sau probleme morale concrete, precum avortul, eutanasia si controlul nasterilor; fie ca e vorba de rafinata apostazie a <<serghianismului>> ce ofera o organizatie bisericeasca in loc de Trupul lui Hristos sau de brutalitatea renovationismului ce incepe cu revizuirea calendarului si sfarseste in protestantismul de rit rasaritean. In toate aceste probleme singura calauza sigura sunt Sfintii Parinti si Parintii nostri vii care urmeaza lor.“

Transmitand vechea invatatura patristica epocii moderne, scrierile Pr. Serafim erau pecetluite de o virtute mult prea rar intalnita azi: onestitatea elementara. Pr. Serafim era onest fata de Parintii sai, onest fata de cititorii sai, onest fata de sine insusi. Tocmai dragostea sa jertfelnica fata de Adevar l-a facut sa se desparta de cei ce interpretau invatatura Sfintilor Parinti dupa conceptiile moderne.

Pr. Serafim a abordat adevarurile patristice cu cea mai mare cinstire, fiindca stia ca ele sunt insuflate de Iisus Hristos Insusi, Cel Ce traieste in Biserica Sa si singurul Care are viata vesnica. “Autentica invatatura a Sfintilor Parinti”, scria Pr. Serafim, “cuprinde adevarurile de care depinde viata sau moartea noastra duhovniceasca”.

Sursa

„Cele ce la oameni sunt cu neputinţă, la Dumnezeu sunt cu putinţă”, spunea Domnul nostru Iisus Hristos ucenicilor Săi acum două mii de ani. Astăzi, lucrurile stau puţin diferit : „Cele ce la Dumnezeu sunt cu neputinţă, la oameni sunt cu putinţă”.

Dacă în trecut era cu neputinţă ca ortodocşii să se înfrăţească cu necredincioşii, răucredincioşii, ateii şi înşelaţii sub orice înfăţişare s-ar fi ascuns – în vremea noastră credincioşii, din considerente umanitare, se dovedesc mai îngăduitori decât… Dumnezeu. Nu fac excepţie nici slujitorii Sfântului Altar. Într-o convorbire telefonică, o credincioasă, aflată în America, mărturisea că părintele paroh de acolo a oficiat un parastas în memoria cunoscutului artist Florian Pitiş. Când unii creştini, contrariaţi de acest fapt, au luat atitudine, explicându-i părintelui (slujitor în parohia « Sfânta Cruce » din Alexandria, fostă a Părintelui Gheorghe Calciu) că răposatul pomenit era mason, acesta a replicat senin : „Nu contează, că Dumnezeu iubeşte pe toţi oamenii”, îndemnându-i să fie iertători şi milostivi şi afirmând că „nimeni nu ştie ce a fost în sufletul lui atunci când a murit” (sau cum informează comunicatele oficiale „a trecut în nefiinţă”). Oare părintele nu ştie că a fi mason nu e totuna cu a fi creştin? Oare preoţii care au oficiat înmormântarea lui Pitiş trebuie să fie catehizaţi pentru a fi lămuriţi că slujirea la căpătâiul unui mason nu e o lucrare ortodoxă? Acest fapt este înţeles de la sine, de tot creştinul fără studii şi doctorate, prin simţirea lucrurilor în duh ortodox. Se pare că unii păstori ai Bisericii au de străbătut cale lungă până vor ajunge la măsura ortodoxă a lucrurilor, situându-se sub nivelul păstoriţilor. Sau poate că aşteaptă „ordine de sus”, după cum argumenta în faţa reporterului unul dintre slujitorii la înmormântarea artistului.

Nu putem fi mai milostivi decât Dumnezeu fără a călca rânduielile lui Dumnezeu, prevăzute în Sfânta Scriptură şi în hotărârile Sfinţilor Părinţi. Mila fără adevăr este înşelătoare, mincinoasă, drăcească. Întotdeauna mila trebuie strunită de adevăr, pentru a nu ne face vrăjmaşii lui Dumnezeu. Nicicând Dumnezeu nu a iertat necondiţionat, „liber”, fără restricţii, doar „din milă”, fără a pune în spatele păcătosului poveri. Aceste poveri sunt adevărul şi pocăinţa. Cunoscând întru adevăr păcatele noastre, ne pocăim. Fără adevăr nu cunoaştem nimic despre noi înşine: nici păcatul, nici pocăinţa, nici iertarea. Aşadar, cum vom putea fi iertaţi, dacă nu ne-am pocăit, pentru că n-am cunoscut adevărul despre noi înşine? În masonerie nu există conceptul de pocăinţă, pentru că nu există nici cel de păcat, aşa cum este el definit în Sfânta Scriptură şi în învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Un mason se poate considera cel mult needucat, neinstruit, indisciplinat, nepriceput etc., însă niciodată păcătos. Astfel, „venerabilul” se va afla întotdeauna departe de pocăinţa creştină, fără de care nu poate fi iertare, nici mântuire. Ne putem închipui un mason spunând : „Sunt un păcătos”? Sigur că nu ! Ni-L putem închipui pe Dumnezeu iertând - doar pentru că „trebuie să avem milă” - pe un astfel de om care, considerând că nu e păcătos, nu-şi cere iertare ? Hotărât, nu !

Atunci de unde această „milă”… supra-dumnezeiască în sânul Bisericii? Cu siguranţă din pierderea adevărului din vieţuirea creştină! Numai aşa se explică de ce astăzi, mai mult ca oricând, lipseşte, după cum au proorocit Sfinţii Părinţi cu privire la vremurile de pe urmă, duhul mărturisirii. Cuviosul Părinte Serafim Rose era adesea întristat, uneori chiar înspăimântat, de rătăcirea creştinilor de la adevăr, văzând în aceasta dovada de netăgăduit a apostaziei dinaintea venirii Antihristului. Pentru aceasta, cerea, în rugăciunile sale, ca Dumnezeu să descopere oamenilor adevărul.

Ne întrebăm cum s-ar comporta adepţii „milei fără adevăr” cu aceia care ar încerca să-i lipsească de drepturile biologice, civile, cetăţeneşti? I-ar ierta, aşa cum au procedat de-a lungul istoriei toţi mucenicii şi cuvioşii nealipiţi de cele trecătoare, însă neiertători în chestiunile de credinţă, ori, apelând la dreptate şi adevăr, i-ar chema în tribunale? S-ar arăta deopotrivă de milostivi şi de îngăduitori cu propriii vrăjmaşi după cum se arată cu duşmanii Bisericii? Noi credem că nu, ci conform mentalităţii „drepturilor omului”, ar pretinde pedepsirea neîntârziată a făptaşilor. Aşadar, suntem „mărturisitori” şi iubim adevărul atunci când nevoile şi interesele noastre sunt primejduite, iar când rânduielile Bisericii sunt neglijate ori batjocorite, răsplătim cu milă. Grav e că această „cale a compromisului” (Părintele Serafim Rose), specifică mentalităţii ecumeniste, care din „dragoste” şi „compasiune” fără adevăr, îngăduie în Biserică atitudini echidistante – se dovedeşte, pe zi ce trece, tot mai bătătorită de păstori şi păstoriţi.

Cât de uşor se cade astăzi în ispită, slujind lui Dumnezeu în forme neortodoxe, străine de adevăr şi de învăţăturile Sfinţilor Părinţi! „Există astăzi în cugetele multora un duh care pune piedici aproape tuturor celor care se angajează pe calea nevoinţelor duhovniceşti. Mă întreb câteodată, aproape cu disperare, dacă mai există cineva care se poate salva din ghearele vremurilor noastre, libere şi facile. În ce babilonie poate să se afle viaţa Bisericii! Dar cu răbdare şi fermitate putem ieşi nevătămaţi” (Părintele Serafim Rose).

Sursa

Nu a vătămat niciodată atât de mult cel ce a mâncat trup omenesc, pe cât a vătămat cel ce a înfipt muşcăturile lui în sufletul altuia; căci, pe cât sufletul e mai respectat decât trupul, pe atât muşcătura lui e mai grozavă. Vedeţi să nu vă nimiciţi unul pe altul. Acestea le zice, pentru că discordia şi lupta sunt fapte distructive, atât pentru cei ce le introduc, cât şi pentru cei ce le primesc; aceste fapte sfâşie totul, mai rău chiar de cum sfâşie molia hainele.

Urât obicei, într-adevăr, urât obicei să-i învinuieşti numai, pe fraţi, şi să nu te îngrijeşti de îndreptarea lor! Să dai pe faţă păcatele celor păcătoşi şi să nu-i vindeci.

Clevetirea mănâncă carnea fratelui, ea sfâşie carnea aproapelui. Şi pentru aceasta, Sfântul Pavel ne înspăimântă, zicând: „Iar dacă vă muşcaţi unii pe alţii, şi vă muşcaţi, luaţi seama să nu fiţi nimiciţi unii de către alţii“ (Gal. 5, 15). Tu n-ai înfipt dinţii în carne, dar clevetirea ta s-a înfipt în suflete, le-ai rănit şi le-ai încărcat de mii de nenorociri, pe al tău însuţi, pe al altuia care te ascultă şi pe multe altele: căci pe acel care te aude clevetind nu l-ai făcut mai rău decât cum era? Şi chiar de ar fi păcătos, el va păcătui mai uşor încă, de îndată ce şi-a întâlnit tovarăşul; e drept, păcatele altuia îi vor da semeţie şi mândrie şi va căpăta o prea mare încredere în sine.

Mai mult, tu ai rănit toată Biserica, căci acei care te ascultă atribuie greşelile de care vorbeşti nu unui sigur membru, ci întregului popor creştin; necredincioşii nu vor zice că unul sau altul este un neruşinat şi un desfrânat, ci vor urmări cu clevetirile lor pe toţi creştinii. Astfel se dă ocazie de a blestema pe Domnul: căci dacă trăim cu sfinţenie, numele lui Dumnezeu este lăudat, iar dacă păcătuim, este blasfemiat şi batjocorit.

Iar cei ce sunt vorbiţi de rău nu trebuie să se întristeze, ci cei care vorbesc de rău să o facă. Pentru că cei care sunt vorbiţi de rău nu vor trebui să dea socoteală pentru vorbele care s-au spus despre ei. Cei ce trebuie să se neliniştească şi să tremure sunt oamenii care îi vorbesc de rău pe ceilalţi, căci, mai devreme sau mai târziu, vor fi duşi fără voia lor dinaintea tronului de judecată al lui Dumnezeu, unde vor da socoteală pentru spusele lor.

Să nu facem rău semenului nostru nici cu cuvântul, nici cu fapta. Hristos ne-a spus: „Dacă-l vei vorbi de rău sau chiar în tine însuţi, şi atunci vei primi cea mai cumplită pedeapsă“. Chiar dacă este adevărat ceea ce spui, şi atunci vei fi pedepsit! Dumnezeu te va pedepsi nu pentru cele săvârşite de cel grăit de rău, ci pentru cele ce tu le-ai grăit despre el! N-ai auzit că şi fariseul, când a vorbit de rău pe vameş a spus adevărul, a vorbit de păcate cunoscute de toată lumea, n-a dat la ivelă păcatele tăinuite ale vameşului, şi totuşi a primit cea mai mare pedeapsă? Dacă nu trebuie să judecăm şi să osândim păcatele altora, pe care le ştie toată lumea, cu atât mai mult păcatele de care nu suntem siguri.

Texte selectate din Omiliile şi Cuvântările Sfântului Ioan Gură de Aur

- Pentru mine credinţa este o instituţie pe care trebuie să o încurajăm pentru a fi un corectiv al egoismului şi abuzului omenesc. Dincolo de rolul ei socio-politic, ea nu mă interesează. Omul politic nu are nevoie de Dumnezeu. Credinţa trebuie îngrădită politic, pentru a evita un nou Ev Mediu obscurantist.

- Domnule, i-a răspuns Valeriu, pentru unul ca dumneavoastră suferinţa este salvatoare. Prin suferinţă veţi ajunge la lumina credinţei. Veţi înţelege atunci că sînteţi mic şi nedesăvîrşit, că lumina dumneavoastră este întuneric, că numai prin Dumnezeu poţi fi om adevărat, că numai prin credinţă sînt deschise orizonturile cunoaşterii şi, în fine, că lumea nu se poate mîntui fără credinţă. Sînteţi solul unei idei preconcepute despre Evul Mediu şi al unei falsificări a conceptului creştin. Mai mult decît oricine, credincios se cuvine a fi omul politic, căci orientînd lumea, el împlineşte voia lui Dumnezeu, şi-i revin mari responsabilităţi. În ceea ce priveşte Biserica şi rolul ei ca instituţie, ea nu este un corectiv, ci o integrare a lumii în Hristos şi nu priveşte o parte, ci întregul. Întrucît n-aţi voit a primi credinţa din pricina egoismului materialist, iată că vă vin suferinţa şi moartea prin ateismul materialist. Egoismul burghez e strivit de fiul său mai cumplit, orgoliul ateist-materialist. Nădăjduiesc din inimă ca înainte de moarte să ajungeţi la credinţă, dar asta ar însemna să-I urmaţi lui Hristos.

Şi omul acela a ajuns la credinţă.

Cum putem să nu exprimăm adevărul, când ştim că asta este datoria noastră cea mai de seamă în momentul în care învăţătura cea dreaptă a lui Hristos este pusă la îndoială? Şi cum putem să îl exprimăm totuşi când ne ştim cât de păcătoşi, cât de slabi şi netrebnici suntem faţă de acest adevăr? Poate Duhul Sfânt se va milostivi de noi şi va face ca şi de data asta adevărul să rămână întreg în Biserica Sa. Avem parte, în momentul de faţă, de o spiritualitate bleagă, acomodantă, care vorbeşte despre virtuţile ortodoxiei după Sfinţii Părinţi trăgând însă cu ochiul la bogăţiile şi confortul lumii. Vorbim în continuare, în mare parte, în slova cea dreaptă a ortodoxiei dar nu mai avem duhul ei dătător de viaţă. De aceea nu ni s-ar părea vreo problemă, majorităţii dintre noi, dacă am accepta câteva mici modificări prin care să alăturăm la festinul nostru şi pe catolici, urmând apoi, probabil, protestanţii, neoprotestanţii, necalcedonienii şi tot ce a mai dat naştere mintea umană atunci când s-a rupt de adevărul cel veşnic. Noi le oferim lor confortul spiritual, căci le dăm dintr-o bogăţie imensă din care pot să se adape, iar ei ne dau confortul material pe care îl deţ