Cati nu am facut compromisuri pentru a pastra o relatie, o slujba sau chiar pentru a avea ce manca? Cred ca nu exista om pe acest pamant sa nu fi facut aceasta, dar mai greu avem curajul si siguranta de sine pentru a recunoaste.

Eu nu sunt nici curajoasa si nici extrem de sigura pe mine, dar ma deranjeaza faptul ca a trebuit sa accept unele lucruri  si sa tac in multe privinte pentru a obtine un anume lucru, fie chiar si siguranta ca, maine, cineva nu va urla la mine.

Din nou, nu ma refer la clasicele si atat de facilele compromisuri sexuale pentru obtinerea de bani sau posturi superioare, ci la acele compromisuri minore ce le facem zi de zi, lasand putin mai mult de fiecare data din demnitatea si senitatea noastra undeva pe drum.

In America, taci si inghiti pana ori fraieresti si iei banii cuiva ori  iti iei o pusca si omori totul in zare, dar aici n-ai incotro - fiindca te duce capul. Aici trebuie sa taci si sa suporti faptul ca vecinii tai sunt cretini, ca prietenii te enerveaza, trebuie sa suporti fitele colegilor - mai rau e cand ne raportam la cei de servici, unde trebuie sa bagi si un zambet gretos, nefiind de ajuns ca le suporti prezenta fizica. Iar astea sunt doar compromisuri de obicei, pe care trebuie sa le faci pentru a trai, vezi Doamne, intr-o societate civilizata. Unde o fi aia, habar nu am.

Mai rau ma deranjeaza cand trebuie sa accept situatii si intamplari si nu pot spune nimic pentru a indrepta ceea ce se intampla gresit pentru simplul motiv ca nu pot, nu am dreptul, pentru ca exista marea posibilitate sa fac mai mult rau decat bine. Sau poate pentru ca uneori am de castigat din compromisul altora si prefer supravietuirea decat adevarul si demnitatea.

Singurul gand care imi trece prin cap este urmatoarea zicala "capul plecat, sabia nu-l taie", dar cu siguranta te tarasti prin noroi dupa aia. Oricum pentru a putea trece mai departe trebuie sa taci si sa suporti, dar adevarul este ca niciodata nu se sfarseste lungul sir al compromisurilor pe care cineva trebuie sa le faca pentru a supravietui in lumea aceasta. Iar de fiecare data cand te gandesti ca ai scapat apare un nou rahat pe care trebuie sa-l inghiti pentru ca altii sa rada sau sa fie satisfacuti, iar tu sa treci mai departe si peste asta.

"Nimeni nu vrea sa fie singur. Fiecare vrea sa faca parte dintr-o multime si nu doar dintr-o multime oarecare ci dintr-o multime mare - o multime religioasa, un partid politic, un club cu mii de membri si multe alte grupari. Omul vrea sa fie sustinut 24 de ore pe zi  pentru ca falsul, fara sustinere, nu poate sa existe. In clipa in care e singur omul incepe sa simta o nebunie ciudata. Timp de multi ani s-a crezut cineva, iar apoi, intr-o clipa de singuratate, isi da seama ca nu e acel cineva. Atunci apare frica. Cine e el, de fapt?

(...) Asa ca, ori de cate ori esti singur, te cuprinde o teama profunda pentru ca, dintr-o data, falsa identitate incepe sa dispara. Iar adevaratei identitati ii mai ia putin timp pana sa apara, caci ai pierdut-o cu foarte multi ani in urma (n.n. in copilarie). Ca sa inalti un pod peste golul cascat in atatia ani e nevoie de timp.

In acel interval de timp, faptul ca nu stii cine esti te face sa te simti ca iti pierzi mintile. Incepi imediat sa faci ceva, doar ca sa ai o ocupatie. Si astfel, falsa identitate nu dispare, ea ramane activa.

De aceea oamenilor le este cel mai greu in vacante. Ei lucreaza 5 zile pe saptamana cu speranta ca in weekend se vor relaxa. Dar in toata lumea weekendul este perioada cea mai grea - in weekend au loc mai multe accidente, se sinucid mai multi oameni, se comit mai multe crime, se petrec mai multe furturi, violuri. Ciudat... acesti oameni au fost activi 5 zile si nu au avut nici o problema. Dar weekendul le da ocazia sa aleaga intre a fi angajati in ceva si a se destinde; insa destinderea este inspaimantatoare; falsa personalitate dispare. Si atunci oamenii prefera sa ramana activi, se reped spre plaje, bara la bara, pe distante de mile intregi. Daca ii intrebi unde se duc, spun ca fug de multime, de aglomeratie, cand de fapt, toata multimea merge cu ei! Toti vor sa gaseasca un loc linistit, izolat!

De fapt, ar fi fost mai izolati si mai linistiti daca ar fi ramas acasa, pentru ca toti tampitii au plecat in cautarea unui loc izolat. Si se grabesc ca nebunii pentru ca doua zile se sfarsesc repede, iar ei trebuie sa ajunga - nu intreba unde! Plajele sunt foarte aglomerate, nici chiar pietele nu sunt atat de aglomerate. Si, ceea ce e foarte ciudat, oamenii se simt in largul lor facand plaja. Zece mii de oameni stau la soare pe o plaja mica si se relaxeaza. Daca acelasi om ar fi singur pe aceeasi plaja, el nu s-ar putea relaxa. Insa acum stie ca in jurul lui se relaxeaza mii de oameni. Aceeasi oameni au fost in birouri, aceeasi oameni au fost pe strazi, aceeasi oameni au fost in piata, acum aceeasi oameni sunt pe plaja.

Pentru ca falsa identitate sa existe, multimea e un factor esential. In clipa in care esti singur te apuca spaima."

Anul asta am fost pentru a doua oara la barajul Vidraru. Prima oara a fost in generala, cand cu totii stim ca una din excursii era neaparat la Vidraru. Nu'mi aminteam decat tunelul, barajul si faptul ca mi se infundau urechile. :)
Cine zice ca avem o tara de tot rahatul este un mare dobitoc! Eee...stie el ce stie - dobitocul :) cand spune asta, dar nu stie sa se exprime cum trebuie. Vorba Cristinei : " Avem o tara frumoasa, pacat ca'i populata!" :)

Multe peisaje si locuri din tara asta sunt de vis! Toata fiinta'ti freamata si parca vrei sa tipi, sa urli de fericire. Cat am stat in zona aia parca eram beata ...de fericire evident. Am avut o stare de euforie aproape permanenta. Am uitat de tot si de toate. Griji...ce erau alea!? Servici, probleme...uitate! Ganduri negre!?? Poate doar ganduri, negre nu erau decat tunelurile! :) Pluteam...

Pe Transfagarasean pana la Balea Lac, mergand pe serpentinele periculoase, l'am reinviat pentru cateva clipe pe Ceausescu. O fi fost el un dictator comunist dar macar a facut niste lucruri exceptionale (bine...vai de saracii oameni care au lucrat pt el, dar nu despre asta e vorba). A durat ani de zile constructia lor, dar vor dainui inca multi ani de acum incolo. Frumuseti nepieritoare. S'au bucurat parintii nostrii de ele, noi, copii nostri si tot asa.

O poza, doua ca si amintire, apoi cate ceva despre bungee jumping.

Mi'a atras atentia cand eram la Vidraru, apoi am facut ceva cercetari si uite ce am aflat:

Cum s-a ajuns la sariturile cu bungee?

Sariturile gen bungee jumping constituiau un ritual prin care se testa barbatia la triburile bastinase din insulele oceanului Pacific. Toti tinerii tribului trebuia sa treaca testul acesta de barbatie pentru a putea intra in randul barbatilor. Se construia mai intai un turn cu inaltimea de 100 de picioare. Apoi, doua liane erau legate de gleznele saritorului si apoi, urma saritura.

Bungee, care este un termen de argou britanic pentru `cauciuc indian`.
In 1977, mai exact pe 1 aprilie, patru membri ai Clubului de Sporturi Periculoase ai Universitatii din Oxford, au efectuat prima saritura moderna Bungee-Jumping. Ei au sarit de pe podul Clifton, pod ce are o inaltime de 250 de picoare. Numai in anii `80 acesta a devenit sport si afacere.

Este bungee jumpingul un sport periculos?

Statistic vorbind, o saritura este la fel de periculoasa ca a merge 200 de kilometri cu masina (cam o sansa la doua milioane, de a muri). Pana acum au avut loc milioane de sarituri si sunt inregistrate foarte putine accidente. Aproape toate accidentele au avut loc din cauza ca franghia nu a fost bine prinsa de saritor sau de platforma.

Practicarea acestui sport presupune foarte mult curaj, rezistenta fizica si psihica si nu in ultimul rind vointa.

Din punct de vedere medical este interzis bungee jumping-ul persoanelor care au probleme cu inima, sufera de afectiuni ale oaselor, muschilor si ochilor sau ale sistemului nervos.

Senzatii:
„Sfecla ţeapănă, curu’ drept, cracii lipiţi. Gata, frate, acu’ dai de dreacuuu!”, tună instructorul. Cu un nod în gât, „victima” stă cocoţata deasupra barajului Vidraru, pe platforma de bungee jumping, a doua ca înălţime din Europa. Omul s-a făcut mic, mic şi e verde la faţă. Jos se cască 166 de metri de hău, iar mai sus, la picioarele lui, copiii, nevasta şi restul rubedeniilor îl imploră s-o lase baltă... poate se rupe coarda, poate-i plesneşte inima, poate-i rămân creierii pe baraj.
Soţia s-a retras doi paşi mai încolo; nu poate să-şi vadă bărbatul omorându-se în direct. Pe baraj s-au strâns vreo 100 de spectatori. Se fac ultimele pregătiri. „Poţi să sari în două feluri – ori flexezi braţele, ori le deschizi şi zbori aşa, drept ca o scândură, musai cu capu-n jos”, îi urlă Mihai Mândreanu, instructorul. Când auzi „scândură”, te gândeşti la sicriu. „Buhuhu, ăsta parcă e diavol”, se zburleşte lumea. Se murmură cuvintele „colivă” şi „ficaţi”.
Încă puţin până la salt. „Diavolul” urlă din nou. „Şi să-ţi intre bine la căpăţână: nici mort nu atingi coarda şi, la recul, capul la cutie, acoperit cu amândouă braţele. La recul o să fie ca la cutremur, unul mare şi două, trei replici mai mici. Hai, mai în faţă pe platformă, pâş, pâş, pâş”. Aurel pare nefiresc de calm. Trebuie să facă saltul ăsta tocmai ca să-şi spargă ghinioanele de-o viaţă.
Mai are câteva secunde. Adrenalina creşte, nu mai respiră nimeni, tânărul întinde braţele, priveşte ca sinucigaşii, „diavolul” îi urlă-n urechi „treeei, doooi, unuu!”...şi Aurel sare-n hău, cu capu-n jos. Se ţipă în cor – şi săritor, şi instructor, şi nevastă şi toată lumea. Rudele şi-au acoperit ochii („se face praf, se duce”). „Zboarăăăă... gata, ai scăpat!”, răcneşte Mihai, de pe platformă. Asistenţa respiră din nou. Tânărul a ajuns jos şi se zbate în coardă ca mingea, la vreo 30 de metri de sol. Rudele se reped pe buza barajului, dar, în loc de Aurel, se vede, aşa, un gândac minuscul.
100 de euro, ca să-ţi simţi toate oasele pârâind.
„Am ţinut ochii deschişi tot timpul, să văd cum se apropie pământul. Mi-am auzit toate oasele pârâind”, zice Aurel, cules de jos de doi jandarmi. A călcat pământul euforic, ziceai că e drogat, râd jandarmii. „La recul, senzaţia a fost că mi s-au împrăştiat toate organele. E nebuneala aia, când dă coarda cu tine şi nu mai ştii când te urcă şi când te coboară. Nu mai ştii care e cerul. Când am atins din nou pământul, m-a încercat regretul că totul s-a terminat. Mâine o să fac febră musculară şi ... cred că am mai crescut şi un centimetru”, spune tânărul. Bungee schimbă ceva în tine, după salt poţi să dărâmi şi munţii. Nimic nu te mai sperie. „Mai demult, am mai sărit şi de pe platforma de la Râşnov, şi de pe macara. Şi după ultima săritură am reuşit să închei un contract dificil, pe care mi-l dorisem mult să-l obţin”, zice. Are motive serioase să se arunce-n cap: la şapte ani era să moară înecat, la 22 – să-l omoare o maşină, la 24, l-a târât tramvaiul o sută de metri, la 26, a dat iar maşina peste el, iar la 28 s-a hotărât să se arunce singur de pe macara, de la 45 de metri, tot cu capu-n jos, cu coarda elastică.
Urmezi orbeşte instrucţiunile, fără să pui una la îndoială. Dacă nu, rişti să te faci praf. Femeilor le vine greu să respecte toate regulile, de aia uneori o şi păţesc: una s-a ţinut de coardă şi s-a ales cu palma sfâşiată, de i-au rămas bucăţele de muşchi pe elastic, până la os. Alta a făcut la fel şi era gata să o strângă coarda de gât, iar ultimei i-a fost atât de teamă să sară, încât a rămas suspendată în aer, cu o mână lipită de platformă şi cu cealaltă de funie.

Dar există şi un mic secret bungee, zice Mihai. „Ăla că e musai să sari la unu”. De când s-a deschis platforma, au sărit zeci de tineri. Unii vin hotărâţi să zboare, dar când se văd legaţi la picioare, dau înapoi. Cine n-a sărit la unu, nu mai sare niciodată. „Am avut un băiat pe care l-a părăsit prietena pe baraj, că n-a avut curaj să sară. Înainte sărise ea... Altul a stat o oră jumate pe platformă şi tot n-a sărit. Întâi a zis că sare după ce fumează. I-am adus ţigara băiatului. După aia a cerut apă. Am fugit să-i aducem şi apă, numai să sară odată. Apoi a zis că e prea cald, că bate vântul. La final, cică gata, la ora 6 fix el sare. Când ne-am uitat la ceas, era cinci jumate”. Toată viaţa, Mihai a făcut alpinism utilitar şi din ‘99 a adus bungee jumpingul în România. A avut multe meciuri cu autorităţile, ca să poată deschide instalaţia de la Vidraru şi cea de la Râşnov, dar acum le caută cumpărători. Prea e mare responsabilitatea!

Interesant, nu!? Daca nu as fi avut problema cu inima, m'ar fi tentat :) Dar in conditiile astea nu'mi ramane decat sa fac bungee jumping prin altii! Nu ca ar fi singurul lucru pe care'l traiesc prin altii.

Termin cu acelasi citat superb:

"Absolutul motaie in pietre, respira in plante, se misca in animale si trezeste in oameni."

Ma opresc aici cu pozele, caci daca ar fi dupa mine as pune toate pozele pe care le'am facut.

Raeka

Pe curând.

Am tot flirtat aici pe blog cu Mircea Badea, ati vazut. L-am mentionat discret, usurel, am sperat ca nu observa nimeni, am zis ca e ceva numai intre noi doi si ca el o sa se faca bine, am zis sa-i dau o mana de ajutor pe care sa o sesizeze el noaptea, inainte de culcarea lui in patutul lui, la mamica lui, in cartierul lui, in deruta lui. Dar nu a mers, el a ramas acelasi. Amarat. Ca de la amaraciune ii vin toate. He’s lost it, cum zic atat de bine americanii si regret ca scriu ceva in engleza la mijloc de text in romana. Nu imi place sa fac asta dar de data asta se potriveste atat de bine incat nu pot rata ocazia. E suparat si asta se vede. Nu i-a iesit nimic asa cum a vrut. Masina frumoasa nu are, casa frumoasa nu are, freza frumoasa nu are, gandire frumoasa nu are, limbi straine nu stie, de imbracat… dar sa ramanem concentrati pe gandirea care nu e frumoasa. Nu e nici pe-atat de dura pe cat crede el. E doar o gandire amarata, un strigat perpetuu dupa ajutor aclamat exact de cei care nu il pot ajuta si anume de micutii frustrati ai societatii. Si imi pare rau. Ca eu m-am uitat la emisiunile lui Mircea Badea inca de cand eram copil. Emisiunile alea cu Oreste. Si m-am uitat si la emisiunile mai noi si se tot agita povestea, devenea din ce in ce mai agitata. Era si este ca nisipurile miscatoare. Ar fi bine ca el sa inteleaga ca trebuie sa stea un pic linistit sau ca trebuie sa se traga cu forta in alta directie decat cea in care se scufunda. Reguli de baza ale supravietuirii.

Eu imi dau seama ca el si-a dorit o afacere, o iesire, o chestie dar acum a ajuns sa stea mai tot timpul la serviciu, sluga, in lipsa de ocupatie care sa-l relaxeze. Si cateodata e simpatic, cateodata e inspirat, nu e un om prost. Problema lui este ca a cazut in cea mai jalnica depresie pur romaneasca si nu are manierele de a masca frumos treaba asta. Stiu cum e sa fii coplesit de Romania dar stiu ca, daca ai un minimum de clasa, nu o faci marunt, mitocaneste, pe gustul mitocanilor. El este exact ca nevasta romanca. Are nevoie de un barbat mediocru, uratel, fara sanse reale, pe care sa-l bombane dar de care sa depinda. Barbatul asta este publicul pentru Mircea Badea. Il plac frustratii si nu aia interesanti ci aia maruntei, cu masini urate, ieftinute si cu haine topesti. Da in dreapta si in stanga fara urma de discernamant si aia care-l plac se bucura sa vada lipsa de discernamant si lipsa de apreciere pentru… ceva, orice. Asa-s romanii care-l plac pe Mircea Badea: nu le-a iesit nimic in viata si atunci cea mai mare bucurie a lor, singura lor bucurie este sa se uite la cineva care da impresia ca nimanui nu i-a iesit nimic. Mircea Badea, omul care are curaj. Mircea Badea, omul care spune adevaruri fara sa se teama. Mircea Badea, cel care isi bate joc de Horia Roman Patapievici si Gabriel Liiceanu pentru ca el poate. El crede ca poate. Si se hraneste din aceasta impresie ca un copil african, habar nu are cand sa se opreasca. Prin urmare, devine comic. Tragi-comic. Nu iti mai face sila ci iti face mila. Dupa mine, nimic nu e mai rau decat sa starnesti mila. Mai ales cand ai avut candva sansa de a deveni un om linistit si fericit. N-a fost sa fie, nu-i nimic, ar trebui sa te retragi undeva intr-un sat francez si sa te gandesti ce dracu s-a intamplat. Dar cred ca ii este greu sa ajunga acolo. Ar face nota discordanta si, asa cum stiti, nu ar reusi sa depaseasca fascinatia autostrazilor unguresti asa ca nu s-ar putea dezmetici cu adevarat dupa ce ar trece de ele. Nici nu cred ca a trecut foarte des dar asta este cu totul alta poveste. O poveste atat de firava incat nici nu are rost sa ne gandim la ea. O sa se faca si el mare, o sa mearga in tari indepartate de casa lui si dupa aia se va intoarce sa povesteasca despre ele si va spune ca toate sunt de cacat si ca toti sunt niste tampiti si ca a vazut numai idiotenii. E clara treaba, eu zic sa economiseasca banii, deja stie ce se va intampla si, in plus, se va simti si stingher printre oameni fericiti si civilizati. Mai mult, aia nici nu vor gusta umorul lui senzational, ca ei nu simt nevoia sa comenteze cu ciuda tot ce misca, aia au o viata si au invatat ca nu e bine pentru sanatate sa fii ciufut tot timpul, trebuie sa iti si placa macar doua sau trei chestii.

O sa il privesc din cand in cand zbatandu-se la emisiunea lui pentru ca am de mica o curiozitate: cum face un aparat cand se strica? Iese fum, se bataie din toate cele, scoate niste zgomote stranii, ii curge ceva din interior? Nu poti sa stii niciodata. O criza, fie ea si intinsa pe cativa ani, trebuie sa aiba un final tare, nu poate sa se stinga incetisor. Vreau spectacol. Intotdeauna mi-a placut sa privesc escaladarea agitatiei unui om. Calm, cu un smoothie de mango, dintr-o pozitie comoda.

Petru L-a luat de o parte, si a inceput sa-L mustre, zicand: "Sa Te fereasca Dumnezeu, Doamne! Sa nu Ti se intample asa ceva!"

Dar Isus S-a intors, si a zis lui Petru: "Inapoia Mea, Satano: tu esti o piatra de poticnire pentru Mine! Caci gandurile tale nu sunt gandurile lui Dumnezeu, ci ganduri de ale oamenilor." Atunci Isus a zis ucenicilor Sai: "Daca voieste cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea, si sa Ma urmeze. Pentru ca oricine va vrea sa-si scape viata, o va pierde; dar oricine isi va pierde viata pentru Mine, o va castiga.

[Matei 16.21-25]

Ce ar fi viata daca nu am avea curajul sa riscam ceva?

Vincent van Gogh

Cuvîntul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fara rod

Și de ce nu curaj? Este singurul lucru care ne pune în mișcare...în orice zi și la orice oră din zi.

Ai nevoie de curaj să faci un pas, să spui un simplu ”Da”, să îți spui părerea...să devii un învingător...să trăiești. Nu trebuie să te gândești de 7 ori până să aplici o acțiune (când e vorba de lucruri pozitive...). Uneori știm că totul va fi bine după, dar e greu să facem acel pas care să ne ducă pe culmile gloriei, fericirii etc Totul depinde de momentul în care îți pui curajul la încercare.

Cam asta vrea să ne comunice Nike în spot...doar dacă ai curaj poți deveni un învingător. Am înțeles că este dedicat Jocurilor Olimpice, dar nu știu să vă spun sigur...am căutat informații și...nimic din păcate. :(

So...Just do it!

Trebuie sa fii acolo unde trebuie sa fii si trebuie sa te uiti incotro trebuie sa ajungi. Denis spunea ca pentru a reusi trebuie sa "soar like the eagles", deasupra nimicurilor, pastrand doar destinatia finala, tinta cea mare in fata ochilor. Iar drumul intr-acolo trebuie sa fie lin ca o plutire, fara ghionturi sau schimbari bruste de directie. Sa poti sa faci asta inseamna sa poti sa ai succes.

Asa gandesc acum cand stau intins la mine pe canapea, imi rememorez in minte o zi despre care chiar pot spune ca a fost buna. Dar nu la fel gandeam acum o ora, cand nu stiam daca nu cumva viitorul e mai mare decat pot eu deschide bratele. in loc sa fiu fericit ca viitorul exista. Mi se intampla foarte multe lucruri frumoase, despre care promit sa va pot povesti cat de curand.

Sa ai curajul sa spui  DA

Sa ai curajul sa spui  NU

Si-n fiecare clipa grea

Sa fii mereu acelas  TU

Sa poti sa crezi cand

altii TE INSEALA

Sa te ridici cand

altii TE DOBOARA

Sa poti pastra ce altii

vor s-ALUNGE.

Sa stii sa razi

cand sufletul iti PLANGE,

Si cald tu sa ramai chiar

daca afara NINGE.

Aceasta-i arta de a invinge!

Forumistul Alexandru Polizu şi-a putut lua calculatorul de la Procuratură, după ce ieri a fost convocat a treia oară la interogări, dar, din cauza incidentelor procurorilor şi a poliţiştilor cu presa, şedinţa fusese amînată pentru azi la amiază, tot fără citaţie şi fără a i se explica exact în ce calitate este chestionat.

Însă aseară procurorul l-a sunat şi i-a zis să vină de dimineaţă, să-i întoarcă lucrurile. Au mers cu el şi două echipe de televiziune: Pro TV şi DTV. Nu ştiu dacă au putut filma în incintă şi ce/dacă vor pune pe post, dar ştiu de la Alex că procurorul Baraliuc şi-a cerut scuze pentru incomodităţi şi i-a zis că e liber.

Acum tînărul îşi duce ordinatorul acasă şi, probabil, va continua să navigheze pe internet, să se exprime pe forumuri. Dar oare la fel de liber?

sursa

Si dupa atatea papusi operate si sifoniere zgariate in "slujba" invatamantului si eu stiu ce alte activitati au mai trecut prin mintea altor copii, ce devine copilul asta si cei ca el? Pai imbratiseaza profesia de economist, de informatician, etc, ceea ce nu-i neaparat rau. Au rolul lor in societate si ei, dar eu cred ca faptul ca s-a ajuns la preferinte pentru aceste meserii este datorat in proportie de 99% criteriului financiar.

In zilele noastre ar parea ca cine vrea sa devina doctor sau profesor trebuie sa fie curajos. Am ales sa vorbesc despre meseriile acestea din singurul motiv ca din punctul meu de vedere medicul si invatatorul au contributia cea mai mare in viata unui om.

Zilele trecute am avut ocazia, in timp ce asteptam un tren in Gara de Nord, sa stau de vorba cu o proaspat absolventa ce urma sa profeseze ca profa (de muzica si franceza) dar urma sa-si mai dea niste examene de titulatura. Era fericita ca terminase facultatea. Am intrebat-o insa daca ii place sa predea , lasand la o parte motivatia financiara (care lipseste normal). Fata era incantata , mi-am zis ca e bine ca porneste la drum cu atitudinea asta.Si apoi mi-am amintit de o fosta colega care preda engleza si anul acesta pleaca in State intr-un schimb de experienta pentru 1 an de zile. De fapt, imi zic eu in sinea mea, sunt oportunitati in fiecare domeniu.

La varsta de 14 ani stiu ca imi doream foarte mult sa ma fac doctor. (V-am mai povestit in postul asta). Acum as fi fost inca rezident, leafa subtire , dar cine stie as mai fi tras cativa ani (poate vreo ocazie de a lucra in vreun spital in strainatate). Dar de asta zic ca e vorba de curaj, trebuie sa fii dispus sa " tragi", sa strangi din dinti o mare perioada din viatza. Oricum eu am toata admiratia si respectul pentru tinerii acestia. Probabil ca eu nu am fost suficienta de indrazneata ca sa fac asta. Well, I had my chance.

Dar desi pentru a merge pe calea medicinii e cam tarziu acum, am descoperit cu ceva ani in urma ca-mi place sa predau ( asta din meditatiile pe care le-am facut si le fac). Cred ca am "what it takes" (cel putin asa mi-au zis "elevii"), adica cel mai mult rabdare apoi dorinta de implicare. SI in plus imi place. E drept ca eu iau asta ca pe un hobby, ceva care sincer ma binedispune. Ca totul e pana la bani. Tot aici se ajunge. :) Dar din fericire partea asta poate fi mai usor de imbinata cu un job, ramanand un hobby insa.

Sper insa sa fie multi curajosi care nu gandesc ca mine si au curajul sa mearga pana la capat motivati de bucuria de a aduce un aport moral/fizic/spiritual oamenilor din jur, prin practicarea acestor meserii.

Au fost relatari in Biblie despre "Armageddon" sau "Har-Magedon" care inseamna muntele Meghiddon (campul de bataie traditional din Canaan), se spune ca acesta va fi locul infruntarii dintre Iisus si fortele raului. Binenteles interpretari au fost, sunt si vor fi multe... Se mai spune ca Iisus va veni pe pamant si va lua cu el numai sufletele bune, iar ceilalti vor trai ororile raului... Oamenii se pricep foarte bine la inventii si ipoteze, de pe urma relatariilor si notitelor au avut de profitat multi, foarte multi. De la un simplu cuvant s`a ajuns la opere de arta, picturi faimoase, filme interesante, afaceri, chiar si noi profetii despre viitor.

Sa revin la film... am fost extrem de emotionat, la sfarsit mi`au dat lacrimiile in repetate randuri, nu ma puteam stapani. Exprima ONOARE, CURAJ, PUTERE, DRAGOSTE... este un film absolut! Fiecare inceput are un sfarsit, iar sfarsitul inseamna un nou inceput!

Cateva filme care expun aceeasi idee:

1. Independence Day
2. Deep Impact
3. The Day After Tomorrow
4. The Core
   

Foto Alex Mazilu

Trăim într-o lume în care nici adevărul nu mai este acceptat. O lume în care toţi încearcă să se ferească de el pentru că e prea crud, prea real, prea greu de suportat. Închişi între zidurile de beton armat ce ni le făurim singuri, refuzăm să vedem dincolo de ele, ascunzându-ne frica de el. Ne complacem în detalii fără sfârşit, în jumătăţi de adevăr rostite frumos. Pentru că nu mai avem curajul să rostim adevărul adevărat. Îl izgonim din mijlocul nostru, trăim în detalii insignifiante, fără sens. Fără să ne gândim că într-o zi va trebui să dăm socoteală pentru el, măcar în faţa propriei conştiinţe. Adevărul e ca un fruct necopt pe care nu avem curajul să-l mâncăm de teamă că e prea acru. Şi rămânem înfometaţi.
Ce ne rămâne? Ar fi o soluţie să nu spunem adevărul celor care nu sunt dispuşi să-l asculte. Dar, ca să-l păstrezi, trebuie să-l cultivi, să ai grijă de el să crească mare şi să-l arăţi lumii. Ca să se poată hrăni cu el. Până atunci rămânem fiecare cu adevărul său. Îl mai vedem uneori cum se oglindeşte în suflet, dar îl lăsăm să moară...

PS. Un adevăr. Pământul nu ne mai suportă. De acum putem sta liniştiţi. Ne putem muta pe Marte :)

Înaintea erei noastre, în afara ei, după ea sau_ între ere.

E secolul XX.

Indiferent de unde începi să numeri: din faţă, din spate, din stânga sau dreapta, oricum o să dai de secolul XX. Orice secol e secolul XX. La fel cum poţi spune că fiece secol e secolul I sau V sau niciunnul, dacă presupunem că omul n-a inventat noţiunea de secol.

E secolul XX_ prin urmare_

E secolul XX.

Fizicienii_ şi filosofii afirmă că omul trăieşte în timp şi spaţiu – în fiecare punct al spaţiului pe care corpul său îl ocupă în fiecare moment. Bine. În general, putem compara lucrurile din viaţă cu noţiunile din matematică_ noţiunile (matematice) arată următoarele: rezultatul unui experiment este / se numeşte [un] eveniment. Viaţa – evenimentul – este consecinţa unui experiment. Bine. Omul – evenimentul – este urmarea vieţii – experimentului. Experiment – experiment. Cine a spus că rezultatul unui experiment nu poate servi el însuşi drept un experiment? Şi aşa cum în urma unui experiment e posibil s-apară un număr variabil/divers de evenimente, oamenii sunt diferiţi, cu toate că suferă de unele similitudini. E bine. Iar acţiunile oricărei persoane constituie experimentele ei. Per ansamblu, toate lucrurile existente pot fi privite ca rezultatele unor experimente şi surse pentru altele. Bine. E foarte bine.

Numai că, omul, trăind în timp şi spaţiu, s-a simţit nevoit să stabilească nişte limite pentru timpul şi spaţiul în care trăieşte. În mare măsură aceasta s-a întâmplat din cauza fricii, o frică care e mai aproape de disperare, poate într-un sens şi frustrare, decât de spaimă. Dar există şi spaimă, într-o doză destul de mare chiar. Doar că omul se minte cu felurite nimicuri, îşi distrage atenţia în mod conştient, deşi acţionează ”conştientul din inconştient”, pentru a nu fi nevoit să privească (din proprie iniţiativă şi fără emoţii) ”condiţiile vieţii” (gen timp şi spaţiu), să le strângă mâna şi să meargă într-un rând cu acestea, poate chiar la braţ, dacă nu-i sunt ocupate… Adică să accepte existenţa acestora, nu să fugă de ele, după cum tinde de multe ori.

În fine, de bine-de rău, omul a stabilit nişte limite, undeva convenabile lui, undeva nu prea, dar a făcut-o şi pe aceasta. Deşi_ nu s-a simţit mai fericit. E doar un drog halucinogen pe care / sau ale cărui doze trebuie să le schimbe în permanenţă, pentru că a ales starea de alienat dintr-un ospiciu – societatea ale cărei reguli le urmează – nu neapărat totalmente, dar într-o măsură mai mare decât îşi poate imagina. (poate că).

E secolul XX, prin urmare. Dar lumea mă minte că este 23 iunie 2008, ora 22 şi 48, sau 10.48 p.m., după cum amăgesc alţii, zicând ”e aceeaşi idee, doar o altfel de notare”... {urmează un zâmbet tipic american :) } Iar eu spun că este un moment după o ploaie superbă, sub un cer plin de nori luminoşi – iluminaţi de fulgere, când o bună parte din lume face ceva, iar alta se bucură de o ”metamorfoză” etc.

E secolul XX. Timp şi spaţiu.

Întrucâtva, omul – {fie un individ din masă, care nu prea vrea să gândească}– îmi aminteşte de un arestat ce-a evadat fără a auzi sentinţa – decizie conform căreia posibil era achitat – şi se ascunde prin lume, fuge, încearcă să fie cât mai asemănător cu cei din jur, cu scopul de a nu se deosebi de şi în această mulţime, pentru a nu fi judecat şi osândit.

Mi-a venit în minte imaginea unei pedepse aplicate în China pe vremuri (îndepărtate). După cum se spune – că eu nu mi-amintesc să fi avut ocazia să mă delectez sau să fi fost martor ocular la aşa procedură – persoana găsită culpailă (ah da, pare-mi-se era cea mai straşnică pedeapsă) era situată  într-un butoi cu… rahat (sensul direct al cuvântului, fecale) iar deasupra era pusă o sabie, astfel încât cel vinovat trebuia să facă o alegere: ori să se înece-n fecale, ori să moară de sabie. Frumoasă pedeapsă_ ce-ar fi catalogată azi drept inumană de către pretinşii ”apărători” ai drepturilor omuluişi de către cei ”drogaţi” de aceştia. Iar lumea de azi (că pe cea de ieri n-o cunosc decât din relatările subiective ale altora – orice opinie devine/e subiectivă pentru altcineva) o văd tocmai aşa_ într-un butoi cu rahat şi cu un paloş deasupra. Rahatul îl asociez cu societatea – cu masa, turma ce nu gândeşte decât în direcţia supravieţuirii, doar în partea despre care crede că îi convine.  Paloşul – cu societatea – cu condamnările şi ”otrăvirile” zilnice pe care ţi le oferă când încerci să te rupi de ea, să fii TU, EU, EL sau EA, masa folosind un singur pronume personal: NOI – restul – intruşi, criminali, anormali… Etichetaţi. şi  batjocoriţi. Moarte în ambele sensuri, dar prin diferite metode.

E secolul XX. Acum, după un timp, un timp în urmă… oricând.

E secolul XX.

Freud stă la masă şi răsfoieşte un teanc de ziare. Observă – şi în jur, şi în pagini – acţiunile omenirii pe care mâine le va explica, căutând  răspunsul în inconştient, în instinct, unde-o fi, iar lumea îl va cita, admira şi va spune ”da, are dreptate” sau invers ”e nenormal!” fără ca să încerce să înţeleagă: 1. ce-a vrut să arate psihologul, 2. dacă e de acord cu ideea, dacă-i convine – dacă vede adevărul în ea… evident, asta în cazul în care a auzit de Freud. (Freud_ ce mâncare de peşte mai e şi aceasta?!) Iar poimâine, Un Alt Freud va observa lipsa de imaginaţie a lumii şi va zice ”stai, neică, aici pot să fac bani… ăştia nu judecă!” .

La un colţ de stradă Camus, Kafka şi Orwell îl aşteaptă pe Nostradamus pentru a-i spune: ”Bine-ai făcut, Nostradamus, c-ai scris totul cifrat. Ei nu ştiu decât frică şi frică – la toate gradele de comparaţie. Nu vor să gândească. Lasă-i să se chinuie cu prevestirile tale… şi-oricum, au inventat horoscoape, zodiace, magii… o mulţime de lucruri pe care le iau ca atare, făr’ a-ncerca să priceapă ceva.”

…şi numai departe, într-o fundătură, într-o mizerie e te sperii, Fowles încearcă să facă curăţenie şi exclamă: ”Vezi, fiule, ai început şi tu să devii magician. Îţi depăşeşti limitele (în gândire).”…

E secolul XX. După cum poate fi secolul I, sau V, sau niciunul.

Trebuie să recunoaştem că mulţi dintre noi ne lăsăm seduşi de ideea că pentru a reuşi este nevoie doar de multă încredere în forţele proprii, curajul de a-ţi asuma riscuri şi arta de a valorfica oportunităţile. Fără îndoială că fără aceastea nu poţi reuşi, dar ele singure nu sunt de ajuns. Ca şi cum ai visa să faci cozonac din făină, lapte, ouă şi stafide, fără să pui drojdie şi apoi să laşi aluatul să se coacă în cuptor.

Visele noastre sunt alimentate, când şi când, de poveştile cu milionari americani care au făcut avere din nimic. Nţţţ... Nu există. Nimeni nu a făcut avere din nimic. Ei bine, nici poveştile cu milionari ajunşi în top nu-s complete.

De exemplu, un sondaj a relevat că 93% din milionarii americani consideră că experienţa şcolară şi cea universitară au avut o mare influenţă (benefică - fireşte) asupra dezvoltării lor ulterioare. Aaa, şi încă ceva: aproape în totalitate, milionarii nu joacă la loto.

Mă duc să compeletez un bilet... şi mai vorbim pe tema asta.  :P

"Gestul Mitropolitului Nicolae Corneanu nu este necontrolat, ci este demonstrativ. Ma exprim si ceva mai mult: nici macar nu recunoaste, dupa ce a fost fotografiat, de unde se vede ca el insusi se considera vinovat. Consider ca este o batjocura ceea ce a facut Mitropolitul Nicolae Corneanu! Habar nu are ca este ortodox! A fost comunist - si nu orice fel de comunist, ci unul vandut comunistilor! Este si ramane o capetenie comunista. Referitor la apostazia sa, am primit vesti si din Grecia. Grecii astia, domnule, le stiu pe toate, sunt foarte atenti. Sinodul B.O.R. insa nu a dat niciun raspuns; Sinodul nostru tace. Ar fi cazul sa se trezeasca si sa ia o masura! (…) Personal, il consider un alintat, nici macar un copil - pentru ca unui copil ii poti gasi o scuza. (…) Sinodul trebuie sa ia o masura, dar, din pacate, Sinodul nostru doarme. Ma astept totusi sa aiba o reactie ferma, inteleapta. Pana la urma, oricum adevarul va birui, iar sinodalii care acum se tem sa ia o masura vor ramane niste lasi, de nicaieri".

Datorita lui dupa mult timp am reusit sa simt primavara, sa ma bucur de un zambet sa fiu asa cum nu mai fusesem de multe luni.

Nu stiu daca il iubesc, dar stiu ca m-am indragostit de tot ce este el si as fi cea mai fericita sa-l stiu in preajma mea, sa-i simt rasuflarea. Este inima mea si il simt ca facand parte din existenta mea.

Pacat... pacat caci nu am curajul sa-i spun toate astea privindu-l in ochii. Datorita unor intamplari anterioare ma port ca o adolescenta cu toate ca ceea ce simt este foarte patrunzator, nu am curajul sa-i spun celui dupa al carui sarut tanjesc...

Odată, am luat o praştie în mână şi-am doborât un uriaş!
îi povesti râzând.
(Dar el se credea prea mic ca să mai creadă în poveşti,
altele decât ale lui.)

Odată, ai luat taurul de coarne şi-ai sărit din frică-n faptă!
îi aminti voios.
(Însă el crescuse prea mult
ca să mai vrea să fie-om mare.)

E mai uşor decât crezi,
i-ar mai fi spus copilul dacă-l întreba,
e ca mersul pe apă...

Astazi, am reusit sa descopar inca un om care ne face sa ne rusinam - parca - de faptul ca ne-a daruit Dumnezeu cu toate cate ne sunt necesare si ca suntem intregi (fizic, cel putin).

Filmuletul l-am gasit postat la A.Dama si mi-a fost imposibil sa ma opresc din a vi-l arata si voua... Il consider o adevarata lectie de viata...

Parca nici nu stii cum sa iti arati admiratia fata de astfel de oameni... Mult curaj si multa vointa iti trebuie ca sa reusesti sa faci asa ceva... Daca vreti sa aflati mai multe amanunte despre Oscar Pistorius, va recomand sa o vizitati pe A.Dama, are un comentariu impresionant...

Adică şi mai bronzate, şi mai bătrâne, şi ambele pe scurt că apoi tre să mă uimesc lung în notiţele pentru examenul de mâine.

Acum vreo câteva zile în 301, acelaşi 301 despre care am mai povestit eu nu de mult. Urcă un nene bătrââân, nu atât ca ani (bătea spre şaizeci şi), cât ca statură: slăbănog, gârbovit, cam cât mine de-nalt. Prăjit de soare ca bunicu’ cu stupii lui în câmp, cu şapcă peste-un păr alb, obosit şi puţin. Avea nişte pantaloni de blugi de-ăia largi, spălăciţi, care se prind de obicei cu o sfoară în loc de curea şi-o cămaşă la fel de grizonată ca el. Plus un baston de lemn… şchiopăta. (Trebuia să-i fac o poză, era mai simplu.)

Se-aşază uşor pe scaunul rezervat şi apoi se apleacă spre şireturile desfăcute de la pantoful drept. La fel de lent. Nu mai ştiu cu care şchiopăta, dar oricum, trebuie că nu-i era prea comod. Cu toate astea, şi cu toate bătrâneţile lui (care pretind multe şi-ţi permit prea puţine…), nenea cu păr alb avea grijă să-şi ţină bastonul strâns sub braţ, pe lângă piept, ca să nu atingă femeia din dreapta ori să alunece spre omul din faţă. Îl controla cu acelaşi braţ cu care manevra lent şiretul, cu aceeaşi atenţie cu care păstra intactă o distanţă de douăzeci de cm faţă de omul de pe scaunul de vizavi, deşi asta însemna să se gârbovească şi mai tare.

Şi mai prăjit de soare, de-aveai dubii cu privire la etnia lui, nenea de vizavi, care l-a privit fără întrerupere de când l-a zărit urcându-se, se apleacă deodată şi-ndreaptă hotărât degetele aspre către şireturile bătrânului: staţi că vă leg eu.

E cu zece-cinşpe ani mai tânăr, nu e ca şi când bătrânul i-ar fi putut fi tată... E doar un om curajos. Vede că e nevoie şi nu stă pe gânduri, oprit de vreun pudism stânjenitor şi îngust. Nici măcar nu cere voie.

Aţi avut un accident? Nuu, am flebită. Şi nu vă trataţi? Nu se mai poate face nimic, din cauza bătrâneţii… Cum?! Se operează! Nuu se mai operează, sunt prea bătrân…

Nu l-a lăsat să-i lege şireturile, să ştiţi. A refuzat nobil şi dârz, şi-a făcut nod, iar la prima a şi coborât, avântându-se tinereşte-n baston.

Să vezi doi oameni de-aşa o demnitate în aceeaşi zi. Să-i priveşti cum interacţionează, două caractere atente, sensibile şi nefandosite. Şi nici c-ai fi bănuit că-şi au vizuina în spatele unei chelii tuciurii şi a unei perechi bătrâne de blugi spălăciţi, legaţi cu sfoară…

sau cheful:

să te-ndrăgosteşti,

să priveşti,

să te implici,

să arăţi,

să te deschizi,

să vorbeşti,

să depăşeşti,

să urci,

să fii prezent,

sau totul e acolo?

[audio="http://anaayana.files.wordpress.com/2008/05/yumeji_s_theme.pdf]