Leggi tutto il servizio su http://www.papaboys.it/news/read.asp?id=1157 

Ce bine ar fi fost să fiu un rac autentic,
să merg constant inapoi.
Te-as întâlni printre amintiri
si după ce te-aş găsi nu ţi-aş mai da drumul,
te-aş târî cu mine înapoi,
să ne iubim tineri şi nevinovaţi,
după care, mereu înapoi, te-as târî mai departe,
spre copilărie,
ne-am juca inocenţi
până ce, obosiţi de joc şi de inocenţă,
Am dispărea într-un mit.
Dară nu sunt un rac autentic, în zadar mă tot laud cu zodia mea,
sunt condamnat să merg înainte
şi tot ce pot e să târăsc între cleştile mele de rac
toată memoria mea, fără să cedez nimic, nimic, nimic,
cu riscul ca povara ei uriasă să mă ucidă într-o zi.

click pentru secţiunea consacraţi

La începutul paginii

Copacii fără pădure

1.În povestea copacilor goi
Scârţâind într-o singură uşă
Este vorba de noi amândoi
Este vorba de foc şi cenuşă
Doi copaci fără frunze pe drum
După cum îi priveşte înaltul
Doi copaci prin sărutul de sus
Aplecându-se unul spre altul

Spune-mi pădure cu frunza rară
Unde-i iubirea de astă vară
Nu ştie iarna să se îndure
De noi copacii, fără pădure

2.Toată vara au fost numai ploi
Şi-au fost stele în nopţi fără stele
Şi prin toamna şederii în noi
Cade ultima frunză pe ele
În zadar către tine întind
Nişte crengi ce-mi fuseseră braţe
Alte uşi se aud scârţâind
De tomnatecul vânt să se agaţe

3.Nu mai suntem decât doi copaci
Vor veni călători să ne tundă
Vor lua crengi toţi copiii săraci
Pentru flacăra lor muribundă
Şi chiar dacă mă vei mai iubi
Peste crivăţul iernii ce vine
Fără braţe cu ochii pustii
N-am să am ce întinde spre tine

click pentru secţiunea consacraţi

La începutul paginii

De vorbiţi mă fac că n-aud

De vorbiţi mă fac că n-aud
Nu zic ba şi nu vă laud
Dănţuiţi pre cum vă vine
Nici vă şuier, nici v-aplaud
Dară nime nu m-a face
Să mă ieu dup-a lui flaut
E menirea-mi: adevărul
Numa-n inima-mi să-l caut!

click pentru secţiunea consacraţi

La începutul paginii

Poem

Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi
şi ţi-aş săruta talpa piciorului,
nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,
de teamă să nu-mi striveşti sărutul ?

click pentru secţiunea consacraţi

La începutul paginii

Emotie de toamna

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.
Mă tem că n-am să te mai vad, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin
şi el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin.
Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,
iau cuvintele şi le-nec în mare.
Şuier luna şi o răsar şi o prefac
într-o dragoste mare.

click pentru secţiunea consacraţi

La începutul paginii

La-nceputul serilor

Liniştea te-nsoţea pretutindeni, ca o suită.
Dacă ridicai o mână, se făcea în arbori tăcere.
Când mă priveai în ochi, împietrea o clipită
din a timpului curgătoare putere.
Simţeam că pot adormi, visând stele locuite.
Şi, numai dacă m-ar fi atins umbra ta foşnitoare,
aş fi putut împinge nopţile-ncremenite
ca pe-o elice-naintând, spre soare.
Şi numai sentimentul acesta îmi da fericire,
numai gândul că sînt şi că eşti.
Sprijineam pe ţârâitul greerilor covâltire,
sub care beam azurul decantat în ceşti.
Şi când sfârşeam cuvintele, inventam altele.
Şi când se-nsera cerul, inventam ceruri albastre,
şi când orele se-verzeau ca smaraldele,
ne bronzam la lumina dragostei noastre.
...Dar tot timpul suna ceva...ceva răsuna,
un cântec de iarbă cosită, de taciturne mari,
în care inima de-atunci îşi revărsa
meandrele pierdutelor candori.

click pentru secţiunea consacraţi

La începutul paginii

Viata mea se ilumineaza

Părul tău e mai decolorat de soare,

regina mea de negru şi de sare.

Ţărmul s-a rupt de mare şi te-a urmat

ca o umbră , ca un şarpe dezarmat.

Trec fantome ale verii în declin,

corăbiile sufletului meu marin.

Şi viaţa mea se iluminează,

sub ochiul tău verde la amiază,

cenuşiu ca pământul la amurg.

Oho, alerg şi salt şi curg.

Mai lasă-mă un minut,

Mai lasă-mă o secundă,

Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip.

Mai lasă-mă o briză, o undă.

Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp

click pentru secţiunea consacraţi

La începutul paginii

Sunt un om viu

Sunt un om viu.

Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.

Abia am timp să mă mir că exist, dar

mă bucur totdeauna că sunt.

Nu mă realizez deplin niciodată,

pentru că

am o idee din ce în ce mai bună

despre viaţă

Mă cutremură diferenţa dintre mine

şi firul ierbii,

dintre mine şi lei,

dintre mine şi insulele de lumină

ale stelelor.

Dintre mine şi numere,

bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3.

Am şi-un defect, un păcat:

iau în serios iarba,

iau în serios leii,

mişcările aproape perfecte ale cerului.

Şi-o rană întâmplătoare la mână

mă face să văd prin ea,

ca printr-un ochean,

durerile lumii, războaiele.

Dintr-o astfel de întâmplare

mi s-a tras marea înţelegere

pe care-o am pentru Ulise – şi

admiraţia ce i-o port

bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri.

Cu greu mi-aş putea imagina

un pământ pustiu,rotindu-se

în jurul soarelui...

( Poate fiindcă există pe lume

astfel de versuri. )

Îmi place să râd, deşi

râd rar, având mereu câte o treabă,

ori călătorind cu o plută , la nesfârşit,

pe oceanul oval al fanteziei.

E un spectacol de neuitat acela

de-a ştii,

de a descoperi

harta universului în expansiune,

în timp ce-ţi priveşti

o fotografie din copilărie!

E un trup al tău , vechi,

pe care l-ai rătăcit

şi nici măcar un anunţ, dat

cu litere groase,

nu-ţi oferă vreo şansă

să-l mai regăseşti.

Îmi desfac papirusul vieţii

plin de hieroglife,

şi ceea ce pot comunica

acum, aici,

după o descifrare anevoioasă,

dar nu lipsită de satisfacţii,

e un poem închinat păcii.

E o fertilitate nemaipomenită

în pământ şi-n pietre şi în schelării,

magnetic, timpul, clipită cu clipită,

gândurile mi le-nalţă

ca pe nişte trupuri vii.

E o fertilitate nemaipomenită

în pământ şi-n pietre şi în schelării

umbra de mi-aş ţine-o doar o clipă pironită,

s-ar şi umple de ferigi, de bălării!

Doar chipul tău prelung, iubito,

lasă-l aşa cum este , răzimat

între două bătăi ale inimii mele,

ca între Tigru

şi Eufrat.

click pentru secţiunea consacraţi

La începutul paginii

Cântec

E o întâmplare a fiinţei mele:

şi-atunci, fericirea dinlăuntrul meu

e mai puternică decât mine, decât oasele mele,

pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare

mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte

lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart

fluviul rece de delta fierbinte,

ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă fericire, în sus, şi izbeşte-mi

tâmpla de stele, până când

lumea mea prelungă şi în nesfârşire

se face coloană sau altceva

mult mai înalt, şi mult mai curând.

Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!

Două cântece diferite, lovindu-se , amestecându-se,

două culori ce nu s-au văzut niciodată,

una foarte de jos, întoarsă spre pământ,

una foarte de sus, aproape ruptă

în înfrigurata , neasemuita luptă

a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.

click pentru secţiunea consacraţi

La începutul paginii

Leoaica tânără, iubirea

Leoaica tânără, iubirea

mi-a sărit în faţă.

Mă pândise-n încordare

mai demult.

Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,

m-a muşcat, leoaica, azi, de faţă.

Şi deodată-n jurul meu, natura

se făcu un cerc, de-a dura,

când mai larg, când mai aproape,

că o strângere de ape.

Şi privirea-n sus ţâşni,

curcubeu tăiat în două,

şi auzul o-ntâlni

tocmai lângă ciocârlii.

Mi-am dus mâna la sprânceană,

la tâmplă şi la bărbie,

dar mâna nu le mai ştie.

Şi alunecă-n neştire

pe-un deşert în strălucire

peste care trece-alene

o leoaică arămie

cu mişcările viclene

încă-o vreme,

şi-încă-o vreme.

click pentru secţiunea consacraţi

La începutul paginii

Poem - Tu pluteşti ...

Tu pluteşti ca un vis de noapte

Deasupra sufletului meu

Îţi sprijini tâmpla

de inima mea ca de o piatra roşie,

şi aştepţi să-ţi spun numele

tuturor lucrurilor

pe care eu am isprăvit de mult

să ţi le mai spun.

Gura mea e-n tăcerea cea mai desăvârşită,

înclinată ca mătasea unui steag

într-o zi fără vânt.

O, nu pleca nicăieri!

Îmi voi rupe inima cu un singur gest

al mâinii,

ca să răsară durerea care ştie

numele durerii,

ca să răsară dragostea mea de bărbat

care ştie numele tău ciudat, de femeie.

click pentru secţiunea consacraţi

La începutul paginii

A unsprezecea elegie

Iată-mă

rămânând ceea ce sunt,

cu steaguri de singurătate, cu scuturi de frig,

înapoi spre mine însumi alerg,

smulgându-mă de pretutindeni,

smulgându-mă de dinaintea mea,

dinapoia mea, din dreapta, şi

din stânga mea, de deasupra , şi

de dedesubtul meu, plecând

de pretutindeni şi dăruind

pretutindeni semne ale aducerii aminte :

cerului – stelele

pământului – aer

umbrelor – ramuri cu frunze pe ele.

click pentru secţiunea consacraţi

La începutul paginii

Poveste sentimentală

Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des.

Eu stăteam la o margine-a orei,

tu – la cealaltă,

ca două toarte de amforă.

Numai cuvintele zburau între noi,

înainte şi înapoi.

Vârtejul lor putea fi aproape zărit,

şi deodată,

îmi lăsam un genunchi,

iar cotul mi-l înfigeam în pământ,

numai ca să privesc iarba–nclinată

de căderea vreunui cuvânt,

ca pe sub laba unui leu alergând.

Cuvintele se roteau, se roteau între noi,

înainte şi înapoi,

şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât

repetau, într-un vârtej aproape văzut

structura materiei, de la-nceput.

click pentru secţiunea consacraţi

La începutul paginii

Capriciu

În fiecare seară
Strâng de prin vecini
Toate scaunele disponibile
Şi le citesc versuri.

Scaunele sunt foarte receptive
La poezie,
Dacă ştii cum să le aşezi.

De aceea
Eu mă emoţionez,
Şi timp de câteva ore
Le povestesc
Ce frumos a murit sufletul meu
Peste zi.

Întâlnirile noastre
Sunt de obicei sobre,
Fără entuziasme
De prisos.

În orice caz,
Înseamnă că fiecare
Ne-am făcut datoria,
Şi putem merge
Mai departe.

click pentru secţiunea consacraţi

La începutul paginii

Reminiscenţe

Ne uităm la nori
Şi spunem că seamănă cu-o turmă de oi.
Tresărim speriaţi când vedem lupul
În cartea de zoologie.

Alteori ne apucă un dor de munte
Atât de puternic, încât
Vedem cum începe să crească iarba grasă
Pe birouri.

Sunt gânduri care continuă să ne sosească
Pe vechea noastră adresă,
Pentru că fiecare dintre noi suntem
Ciobanul care şi-a pierdut oile
În subconştient.

click pentru secţiunea consacraţi

La începutul paginii

Poveste

Sulfetul tău funcţionează cu lemne,
Iar al meu cu electricitate.
Dragostea ta umple cerul de fum
A mea e din flăcări curate.

Totuşi vom mai merge împreună
O bună bucată de pământ,
O bună bucată de cer,
O bună bucată de lună.

click pentru secţiunea consacraţi

La începutul paginii

Adam

Cu toate că se află în rai,
Adam se plimbă pe alei preocupat şi trist
Pentru că nu ştia ce-i mai lipseşte.

Atunci Dumnezeu a confecţionat-o pe Eva
Dintr-o coastă a lui Adam.
Şi primului om atât de mult i-a plăcut această minune,
Încât chiar în clipa aceea
Şi-a pipăit coasta imediat următoare,
Simţindu-şi degetele frumos fulgerate
De nişte sâni tari şi coapse dulci
Ca de contururi de note muzicale.
O nouă Eva răsărise în faţa lui.
Tocmai îşi scosese oglinjoara
Şi se ruja pe buze.
"Asta e viaţa !" a oftat Adam
Şi-a mai creat încă una.
Şi tot aşa, de câte ori Eva oficială
Se întorcea cu spatele,
Sau pleca la piaţă după aur, smirnă şi tămâie,
Adam scotea la lumină o nouă cadână
Din haremul său intercostal.

Dumnezeu a observat
Această creaţie deşanţată a lui Adam.
L-a chemat la el, l-a sictirit dumnezeieşte,
Şi l-a izgonit din rai
Pentru suprarealism.

click pentru secţiunea consacraţi

La începutul paginii

Am legat ...

Am legat copacii la ochi
Cu-o basma verde
Şi le-am spus să mă găsească.

Şi copacii m-au găsit imediat
Cu un hohot de frunze.

Am legat păsările la ochi
Cu-o basma de nori
Şi le-am spus să mă găsească.

Şi păsările m-au găsit
Cu un cântec.

Am legat tristeţea la ochi
Cu un zâmbet,
Şi tristeţea m-a găsit a doua zi
Într-o iubire.

Am legat soarele la ochi,
Cu nopţile mele
Şi i-am spus să mă găsească.

Eşti acolo, a zis soarele,
După timpul acela,
Nu te mai ascunde.

Nu te mai ascunde,
Mi-au zis toate lucrurile
Şi toate sentimentele
Pe care am încercat să le leg
La ochi.

click pentru secţiunea consacraţi

La începutul paginii

Am zărit lumină ...

Am zărit lumină pe pământ,
Şi m-am născut şi eu
Să văd ce mai faceţi.

Sănătoşi ? Voinici ?
Cum o mai duceţi cu fericirea ?

Mulţumesc, nu-mi răspundeţi.
Nu am timp de răspunsuri,
Abia dacă am timp să pun întrebări.

Dar îmi place aici.
E cald, e frumos,
Şi atâta lumină încât
Creşte iarba.

Iar fata aceea, iată,
Se uită la mine cu sufletul...
Nu, dragă, nu te deranja să mă iubeşti.

O cafea neagră voi servi, totuşi.
Din mâna ta.
Îmi place că tu ştii s-o faci
Amară.

click pentru secţiunea consacraţi

La începutul paginii

Boala

Doctore, simt ceva mortal
Aici în regiunea fiinţei mele,
Mă dor toate organele,
Ziua mă doare soarele,
Iar noaptea luna şi stelele.

Mi s-a pus un junghi în norul de pe cer
Pe care până atunci nici nu-l observasem
Şi mă trezesc în fiecare dimineaţă
Cu o senzaţie de iarnă.

Degeaba am luat tot felul de medicamente,
Am urât şi am iubit, am învăţat să citesc
Şi chiar am citit nişte cărţi,
Am vorbit cu oamenii şi m-am gândit,
Am fost bun şi am fost frumos...

Toate acestea n-au avut nici un efect, doctore
Şi-am cheltuit pe ele o groază de ani.

Cred că m-am îmbolnăvit de moarte
Într-o zi
Când m-am născut.

click pentru secţiunea consacraţi

La începutul paginii

Concentrică

Astăzi trebuie să ai neapărat

Şi suflet,

Am nevoie pentru un studiu

Radiografic,

Aşa că ia-ţi de pe umeraş, îmbracă-l,

Aerul tău cel misterios,

Transcedental şi serafic.

Priveşte-mă cu gene foarte lungi

Şi fiecare geană să trezească în mine

O clapă,

Fă anotimpul atât de limpede-ncât

De pe coaja copacilor să sară corăbii,

Dovadă că totul se trage din apă.

Cheamă păsările să zboare aproape

Numai păsări alese,

De la ciocârlii în sus,

Să înalţe în jurul nostru o fântână de aripi,

Pe fundul căreia noi să ne credem izvoare

Fără apus.

click pentru secţiunea consacraţi

La începutul paginii

Concurs

Într-o încăpere ca toate celelalte,

Amenajată cu plafon zdravăn,

Ne întrecem la sărituri în înălţime.

Ştim precis

Că nu poate sări nimeni

Mai sus decât tavanul

Să fie şi Dumnezeu.

Asta din cauza gravitaţiei

Care ne trage mereu în jos,

Încă din cele mai vechi timpuri.

Dar continuăm

Cu o îndârjire diavolească

Pentru că nu putem sta altfel

Când avem în noi geniul înălţimii,

Ca peştii zburători

Dorul aripilor adevărate

Zi şi noapte continuăm

În plafonul nostru scund.

Cel mai sprinten,

Care are muşchii cei mai oţeliţi, mai dresaţi

Şi stăpâneşte cel mai bine

Legile avântului

Ia şi cele mai multe pocnituri în cap.

click pentru secţiunea consacraţi

La începutul paginii

Muntele

Ţin locul unei pietre din pavaj,

Am ajuns aici

Printr-o regretabilă confuzie.

Au trecut peste mine

Maşini mici,

Autocamioane,

Tancuri

Şi tot felul de picioare.

Am simţit soarele până la osii,

Şi luna

Pe la miezul nopţii.

Norii mă apasă cu umbra lor,

De evenimente grele

Şi importante

Am făcut bătături.

Şi cu toate că-mi suport

Cu destul stoicism

Soarta mea de granit,

Câteodată mă pomenesc urlând :

Circulaţi numai pe partea carosabilă

A sufletului meu,

Barbarilor !

click pentru secţiunea consacraţi

La începutul paginii

Pricina

Mie mi s-a omorât timpul,

Onorată instanţă.

Când mă întorceam eu voluntar

Din război,

Am băgat de seamă

Că timpului meu îi fuseseră amputate

Inima, gura şi fruntea.

Dar nici aşa nu mi l-au lăsat în pace,

L-au pus să facă zile-chin, zile-lacrimi, zile-maşină, zile-bou,

O mulţime de lucruri

Care nu-l interesau.

Apoi au început să experimenteze pe el

Fel de fel de otrăvuri -

Tristeţe, necazuri -

Parcă aşa le zicea.

Lovitura de graţie i-a fost dată în cap

Cu o bucată de destin

De esenţă tare.

Iertaţi-mi expresia,

Dar asta n-a fost viaţă !

De atunci, iată, am pierdut şi jumătate din moarte

Aşteptându-mi rândul la coadă,

Ca să v-aduc la cunoştinţă pricina mea,

Aici,

La judecata de apoi.

click pentru secţiunea consacraţi

La începutul paginii

Retroversiune

Susţineam examenul

La limba moartă,

Şi trebuia să mă traduc

Din om în maimuţă.

Am luat-o de departe,

Traducând mai întâi un text

Dintr-o pădure.

Retroversiunea devenea însă

Tot mai dificilă,

Cu cât mă apropiam de mine.

Cu puţin efort

Am găsit totuşi echivalenţe mulţumitoare

Pentru unghii şi părul de pe picioare.

Pe la genunchi

Am început să mă bâlbâi.

În dreptul inimii mi-a tremurat mâna

Şi-am făcut o pată de soare.

Am încercat eu să o dreg

Cu părul de pe piept.

Dar m-am poticnit definitiv

La suflet.

click pentru secţiunea consacraţi

La începutul paginii

Simetrie

Mergeam aşa,

Când deodată în faţa mea,

S-au desfăcut două drumuri :

Unul la dreapta,

Şi altul la stânga,

După toate regulile simetriei.

Am stat,

Am făcut ochii mici,

Mi-am ţuguiat buzele,

Am tuşit,

Şi-am luat-o pe cel din dreapta

(Exact cel care nu trebuia,

După cum s-a dovedit după aceea).

Am mers pe el cum am mers,

De prisos să mai dau amănunte.

Şi după aceea în faţa mea s-au căscat două

Prăpastii :

Una la dreapta

Alta la stânga.

M-am aruncat în cea din stânga,

Fără măcar să clipesc, fără măcar să-mi fac vânt,

Grămadă cu mine în cea din stânga,

Care, vai, nu era cea căptuşită cu puf!

Târâş, m-am urnit mai departe.

M-am târât ce m-am târât,

Şi deodată în faţa mea

S-au deschis larg două drumuri.

"V-arăt eu vouă !" - mi-am zis -

Şi-am apucat-o tot pe cel din stânga,

În vrăjmăşie.

Greşit, foarte greşit, cel din dreapta era

Adevăratul, adevăratul, marele drum, cică.

Şi la prima răscruce

M-am dăruit cu toată fiinţa

Celui din dreapta. Tot aşa,

Celălalt trebuia acum, celălalt...

Acum merindea îmi e pe sfârşite,

Toiagul din mână mi-a-mbătrânit,

Nu mai dau din el muguri,

Să stau la umbra lor

Când m-apucă disperarea.

Ciolanele mi s-au tocit de pietre,

Scârţâie şi mârâie împotriva-mi,

C-am ţinut-o tot într-o greşeală...

Şi iată în faţa mea iar se cască

Două ceruri :

Unul în dreapta.

Altul la stânga.

click pentru secţiunea consacraţi

La începutul paginii

Trebuiau să poarte un nume

Eminescu n-a existat.

A existat numai o tara frumoasa

La o margine de mare

Unde valurile fac noduri albe

Ca o barba nepieptanata de crai.

Si niste ape ca niste copaci curgatori

In care luna isi avea cuibar rotit.

Si, mai ales, au existat niste oameni simpli

Pe care-i chema : Mircea cel Batran, Stefan cel Mare,

Sau mai simplu : ciobani si plugari,

Carora le placea sa spuna

Seara in jurul focului poezii -

"Miorita" si "Luceafarul" si "Scrisoarea a III-a".

Dar fiindca auzeau mereu

Latrand la stana lor cainii,

Plecau sa se bata cu tatarii

Si cu avarii si cu hunii si cu lesii

Si cu turcii.

In timpul care le ramanea liber

Intre doua primejdii,

Acesti oameni faceau din fluerele lor

Jgheaburi

Pentru lacrimile pietrelor induiosate,

De curgeau doinele la vale

Pe toti muntii Moldovei si ai Munteniei

Si ai Tarii Barsei si ai Tarii Vrancei

Si ai altor tari romanesti.

Au mai existat si niste codri adanci

Si un tanar care vorbea cu ei,

Intrebandu-i ce se tot leagana fara vant ?

Acest tanar cu ochii mari,

Cat istoria noastra

Trecea batut de ganduri

Din cartea cirilica in cartea vietii,

Tot numarand plopii luminii, ai dreptatii, ai iubirii,

Care ii ieseau mereu fara sot.

Au mai existat si niste tei,

Si cei doi indragostiti

Care stiau sa le troieneasca toata floarea

Intr-un sarut.

Si niste pasari sau niste nouri

Care tot colindau pe deasupra lor

Ca lungi si miscatoare sesuri.

Si pentru ca toate acestea

Trebuiau sa poarte un nume,

Un singur nume,

Li s-a spus

Eminescu.

click pentru secţiunea consacraţi

La începutul paginii

Scara la cer

Un fir de păianjen
Atârnă de tavan.
Exact deasupra patului meu.

În fiecare zi observ
Cum se lasă tot mai jos.
Mi se trimite şi
Scara la cer - zic,

Mi se aruncă de sus.

Deşi am slăbit îngrozitor de mult
Sunt doar fantoma celui ce am fost
Mă gândesc că trupul meu
Este totuşi prea greu
Pentru scara asta delicată.

- Suflete, ia-o tu înainte.
Pâş! Pâş!

click pentru secţiunea consacraţi

La începutul paginii