Intervenţie (Adriana): Părinte, unii duhovnici recomandă celor care au avortat să boteze tot atâţia copii câţi au avortat.

Răspuns: Adică un fel de soluţie aritmetică la problema avorturilor. Credem că este o rezolvare, dar nu una foarte bună. Careva în situaţia asta, ce să-şi zică: „Am avortat şapte, am botezat şapte... merg mai departe!" Sau face aşa: „Cam câţi pot eu să botez pe an? Cam atâţia! Mergem mai departe". Sau altă variantă de reacţie: „Câţi trebuie să botez? Şapte, am să botez zece. Îi arăt eu părintelui că mi-am făcut canonul... supra". Păi, asta nu-i mândrie? Vedeţi, poate fi aceasta o rezolvare practică a problemei, linişteşte cu adevărat conştiinţa nefericitei mame dacă ştie că şi-a încheiat aritmetic socoteala cu Dumnezeu? Nu, tot bolnavă rămâne şi îi mai îmbolnăveşte şi pe alţii. Păi, ce fel de naşă de botez, de mamă spirituală poate fi ea vreodată, când ea e o criminală, o osânditoare de suflete? Nu aduce ea daune în loc de folos sufletului pe care îl asistă la botez şi care îi este dat în îngrijire de către Biserică?

Dar dacă ea înţelege ce a făcut, că nu i-a permis copilului să se nască natural şi că prin asta nu i-a permis nici să se nască în Hristos prin botez, nu i-a permis să ajungă la Hristos, este ajutată să înţeleagă gravitatea păcatului comis de ea; atunci, însănătoşirea ei poate începe. Să i se explice că nu numai că îl omoară şi zicem noi că a comis crimă, dar îl şi osândeşte, comite şi o crimă spirituală, nu-i permite să crească în Hristos, aici e toată taina. Starea de sănătate a acelei femei care conştientizează ce rău a făcut, asta ar fi: toată viaţa, cât trăieşte ea, să se comporte sfătuind, ajutând, botezând, jertfindu-se, ca nu cumva, altcineva de care ştie ea, să repete gestul ei nesăbuit, nebunesc. Să oprească acest val al păcatului în dreptul ei, prin ea să se oprească această revărsare a răului în lume, ca începând cu ea să se reverse iubirea dragostea lui Dumnezeu, sporirea vieţii, nu distrugerea ei.

Vedeţi, ţinta diavolului este Eva, purtătoare de chip al lui Dumnezeu, născătoare de fii ai lui Dumnezeu, născătoare de purtători ai chipului lui Dumnezeu. Aici este atacul diavolului, împotriva femeii. De aceea, femeilor, să fiţi foarte atente la atacul diavolului şi să nu mai avortaţi, ci să naşteţi copii pentru Hristos!

Întrebare (Ioana): Ce să facem în problema copiilor avortaţi? Eu încerc să conving cât mai multe mame să nu mai avorteze, dar ele spun că le e foarte greu şi nu se pot descurca în creşterea copiilor.

Răspuns: Ce să facem? Să nu mai facem avorturi, asta să facem. Dar, dacă vrei să fii de folos, dintr-un eroism creştinesc, să te duci acolo unde ştii că este o mamă care vrea să-şi avorteze copilul şi să cauţi, cu ajutorul lui Dumnezeu, să-i îndepărtezi acest gând şi să nu mai facă asta şi totul ar fi bine, dacă te-ar asculta. Insă dacă nu ai „forţa" asta, măcar atunci când Dumnezeu îţi oferă ocazia, să nu eziţi, şi cu toată puterea pe care o ai, să cauţi să ajuţi. Metode sunt destule pentru trezirea unei conştiinţe pierdute.

Uite cum a proce¬dat un medic ginecolog care era şi un bun creştin. A venit la el o mamă gravidă şi i-a cerut să-i avorteze copilul. Medicul o întreabă: „Mai ai şi alţi copii?". „Da, răspunde nefericita, mai am trei copii, dar e tare greu cu ei domnu' doctor!".

Când aude medicul tânguirea femeii exclamă deodată: „Aha! Am găsit soluţia, ştiu cum facem!" Îl omoram pe al treilea, sau pe unul dintre cei trei copii ai tăi şi îl lăsăm să se nască pe ăsta din burta ta, şi ai să ai tot trei copii. N-ai să te chinui mai mult. Hm?! Ce zici. Nu-i mai bine aşa?" Când a auzit femeia strania soluţie a medicului, s-a crucit, dar şi-a şi venit în fire, dându-şi seama de neghiobia ei când s-a hotărât să-l lase pe medic să-i omoare propriul copil, şi a renunţat la avort. A născut copilul şi acel copil a ajuns episcop. Darul lui Dumnezeu a fost acolo.

Altă situaţie: eu aş fi în stare să-i zic acelei mame şi că îi întreţin eu copilul, serios, viaţa mea o pun pentru copilul ăla, numai să se nască şi să se boteze. Ce bucurie I-aş aduce lui Hristos, să caut să mor eu pentru acel copil din dragoste de Dumnezeu. Şi n-aş face nimic deosebit, ci ceea ce trebuie, din porunca lui Hristos: „Iubiţi-vă unii pe alţii aşa cum v-am iubit Eu pe voi". Şi cum ne-a iubit Hristos? A preferat moartea, ca noi să avem viaţă. Vedeţi cât de simplu e?

Întrebare (Marilena): Părinte, ne tot vorbiţi de iubire, de reciprocitate, dar pentru mine e foarte greu de înţeles şi cam de neacceptat pasajul din Sfânta Scriptură unde femeia este îndemnată să se teamă de bărbat (Efes. 5, 33). Vă rog să-mi explicaţi cum se împacă aici iubirea cu teama?

Răspuns: „Femeia să se teamă de bărbat!". Versetul acesta este greu de acceptat, dacă rămânem la o suprafaţă a înţelesului şi dacă înţelegi prin aceasta o frică bolnăvicioasă, un tremur de groază. Dar nu aceasta înseamnă teamă în Scriptură. Teamă, aici înseamnă respect şi adoraţie. În acest sens trebuie înţeleasă şi teama de Dumnezeu, despre care ştim că se spune că este începutul înţelepciunii sau baza înţelepciunii. Teama faţă de Dumnezeu este respectul faţă de Dumnezeu. Privirea la Dumnezeu cu supunere şi cu adoraţie. Dacă tu îl respecţi pe soţul tău, înseamnă că te şi încrezi în soţul tău. Şi dacă te încrezi în soţul tău, te poţi încredinţa pe tine însăţi lui, te poţi supune lui.

Ai trei elemente de bază ale relaţiei tale cu soţul tău:

dragoste,

respect şi

încredere.

Şi atunci, iată imaginea de ansamblu. Întâi este relaţia ta cu Dumnezeu. Tu te-ai supus pe tine însăţi Lui pentru că El ţi l-a dat ţie pe Fiul Său ca să moară pentru tine. Şi din relaţia ta cu Dumnezeu îţi vine porunca să accepţi ceea ce El ţi-a pregătit, ca soţul tău să fie capul tău. Adică să fie şeful familiei; şi îţi vine porunca lui Dumnezeu, ca tu să te supui soţului tău. Chiar dacă n-ar fi nimic altceva la mijloc între tine şi soţul tău, decât relaţia ta cu Dumnezeu, tu te-ai supune soţului tău, nu numai pentru relaţia în sine cu soţul, ci tu te-ai supune soţului tău din dragoste faţă de Dumnezeu, dar tot Dumnezeu ţi-a dat şi dragoste faţă de soţul tău şi respect faţă de el şi încredere în soţul tău. Şi toate acestea transfigurează supunerea ta faţă de soţui tău în supunere naturală, aducătoare de bucurie şi de împlinire.

Porunca lui Dumnezeu îţi spune să te supui soţului tău ca Domnului. Cum te supui tu Domnului? Tu te supui Domnului pentru că El ţi S-a sub-pus ţie. El a murit în locul tău. Dar tu constaţi că şi soţul tău ţi s-a dăruit tie.

În I Cor 7, 4 citim: „Femeia nu este stăpână pe trupul ei, ci bărbatul, tot astfel, nici bărbatul nu este stăpân pe trupul lui, ci femeia ", Esenţa adevăratei căsnicii este aceasta, că nici unul dintre voi nu-şi mai aparţine lui însuşi, fiecare se dăruieşte pe sine celuilalt, i se supune pe sine celuilalt. Şi tu ştii că soţul tău ţi s-a dăruit ţie, o simţi, o vezi în toate atitudinile şi în toate trăirile lui. Şi tu îi răspunzi aşa cum i-ai răspuns Mântuitorului. Prin dăruire de tine însăţi, prin supunere de tine însăţi.

Un mic adaos vreau să fac aici. Am subliniat că din firea noastră păcătoasă noi reacţionăm împotriva ideii de supunere, dar firea noastră păcătoasă nu este un ghid vrednic de urmat, când înţelegem că numai dacă te supui cu totul lui Dumnezeu şi că numai dacă acceptăm locul pe care ni l-a dăruit Dumnezeu în viaţă, ajungem la adevărata împlinire, ajungem să vedem că supunerea nu este un lucru de care să ne temem şi de care să fugim. Supunerea sau ascultarea de voia Mântuitorului nostru Iisus Hristos este calea pe care Dumnezeu ne formează şi ne împlineşte prin colaborarea voii noastre cu cea a lui Dumnezeu.

Acum, cei ce Îl primesc pe Hristos în viaţa lor cum se cuvine, prin post, rugăciune şi fapte bune, prin împărtăşirea de Sfintele Taine, intră într-o nouă ordine, în ordinea înnoită de Hristos prin jertfa Sa. Diferenţele bărbat-femeie vor dispărea cu Hristos. Veniţi amândoi la Iisus Hristos, daţi-I slavă, mulţumiţi-I pentru toate, cereţi-I să vă ierte păcatele, să vă scape de duhul cel rău de stăpânire silnică între voi şi peste alţii, rugaţi-L să vă dăruiască vreme de pocăinţă şi pocăinţă cu lacrimi curate, duh de pace să vă dăruiască, rugăciune curată întru trezia minţii, nestrămutată în voinţa cea bună, discernământ al gândurilor, al cugetelor şi al duhurilor, creştere în credinţă, nădejde şi, mai ales, dragoste către Dumnezeu şi către aproapele. Să vă dea orice voieşte din iubirea Sa de oameni. Rugaţi-L să vă fie El stăpân al vostru în vecii vecilor. Numai când vine El cu harul Lui în voi, războiul care vă macină încetează. Amin!

Întrebare (Adriana): Biserica este de acord cu căsătoria unor creştini între care este o diferenţă mare de vârstă?

Răspuns: Este posibil. Biserica îngăduie, dar recomandarea nescrisă este să se ţină seama şi de o diferenţă biologică minim necesară, ca familia aceea să se împlinească şi prin naştere de prunci.

Întrebare (Nicolae): Un ortodox se poate căsători cu altcineva de altă confesiune creştină?
Răspuns: Da, însă nu este recomandat. Normal că dacă este altă confesiune intervine o problemă de nepotrivire spirituală, ceea ce nouă ni se pare esenţial.

Dacă, totuşi, cei doi vor să se căsătorească, în ciuda confesiunii diferite, pot obţine dispensă de la episcopul locului, cu condiţia ca, dacă se vor naşte copii în sânul acelei familii, să fie botezaţi ortodocşi. Recomandarea generală este ca cei doi să fie de confesiune ortodoxă. Chiar şi pentru episcop este destul de greu de cercetat cazul celui de altă confesiune. De obicei, acela este din altă ţară şi episcopului nu-i stă la îndemână să facă o cercetare atentă a situaţiei.

 Mai bine ascultaţi sfatul din bătrâni: „Ia-ţi fată/ băiat din satul tău!". Dacă procedezi după înţelepciunea acestui sfat, atunci ai posibilitatea să ştii destul de exact despre celălalt, plus că ai un mare avantaj: a crescut în acelaşi mediu cu tine şi procentajul potrivirii o să fie mai mare decât în cazul alegerii unui străin de mediul tău de viaţă.

Iubiţi fraţi în Hristos,

Continuăm să venim în întîmpinarea frăţiilor voastre despre tema pe care ne-aţi propus-o: căsătoria creştină.

Să ştiţi că divinul este cheia de boltă a comuniunii conjugale. Iisus Hristos, Dumnezeu şi Om, este calea de comunicare a harului, a energiilor necreate şi veşnice. Hristos este Cel ce leagă familia de cerul Treimii prin noduri divine de existenţă. Aceasta este menirea lui Hristos: de a unifica iubirea cu viaţa, dragostea soţilor cu naşterea de prunci.

Iubirea divină este prilej de dăruire, de răspândire necontenită a generozităţii lui Dumnezeu. Manifestarea aceasta a lui Dumnezeu ca în afară de Sine, descoperirea Sa prin arătarea iubirii Sale către oameni, este un alt mod de existenţă a Sfintei Treimi. Aceasta este Revelaţia, descoperirea vieţii divine prin persoana lui Hristos.

Hristos este chipul lui Dumnezeu Tatăl, iar în Hristos avem chipul întregii creaţii. În El se găsesc toate. Apoi, celelalte ale creaţiei se desfăşoară prin acest chip, iau fiinţă prin acest chip. Toate primesc această pecete a chipului lui Hristos. Iar fiinţarea comună a soţilor primeşte această pecete de iubire a întregului. Dumnezeu le-a creat pe toate prin Hristos, de la început. Şi le-a creat spre întrupare şi spre înviere. Dar între întrupare şi înviere este Crucea. De aceea nunta este considerată Taina celor de dincolo, Taina vieţii prin Hristos. Subiectele descoperirii dumnezeieşti sunt persoanele umane. De aceea actul creator al omului este văzut ca un salt în afară al lui Dumnezeu.

Prin acest act creator Dumnezeu se odihneşte în om. Creaţia este odihnă. Odihna aceasta a lui Dumnezeu este praznic pentru noi. Praznicul devine astfel, pentru om, un nod de legătură cu Dumnezeu.

Adam şi Eva, strămoşii noştri, fiind după chipul lui Dumnezeu, imită iubirea divină şi finalitatea ei în actul creator şi procreează. De ce? Ca iubirea sa nu piară, pentru că originea vieţii este în iubire şi nu invers. Esenţa vieţii conjugale este în legătura dumnezeiască a iubirii cu viaţa veşnică. Cum a numit-o Adam pe Eva? Viaţă.

Rostul sau menirea femeii este viaţa. In acest fel, cei doi descoperă miezul lucrurilor şi nu rămân la înfăţişarea lor exterioară. Referitor la viaţa veşnică, Sfântul Dionisie Areopagitul spune în cartea sa Numele divine. „Trebuie ca noi acum să celebrăm această Viaţă veşnică din care provine orice viaţă şi prin care oricine trăieşte, în măsura capacităţii sale, primind viaţă [existenţă]... Să vorbeşti despre viaţa spirituală, raţională sau sensibilă, despre cea care hrăneşte şi face să crească, sau despre vreo viaţă cu această putere de a fi, este harul vieţii care transcende orice viaţă, pe care o trăieşte şi pe care o face vie... Căci e prea puţin a spune că această viaţă trăieşte. Ea este Principiul vieţii. Sursa unică de viaţă. Ea este cea care desăvârşeşte şi diferenţiază orice viaţă şi există începând cu orice viaţă, pe care o invită să o laude. Este dătătoare de viaţă şi mai mult decât viaţă, ea merită să fie celebrată prin toate numele pe care oamenii le pot aplica acestei vieţi de nespus." Aşa spune Sfântul Dionisie.- Dionisie Areopagitul, Numele divine, VI, 1,3, pag. 856-857.

Esenţa căsătoriei sau fiinţa ei se bazează pe sensul dumnezeiesc de dăruire. Dăruirea nu înseamnă pornire erotică, voluptate, plăcere carnală, căci aceasta duce în neant, risipeşte darul. Dar nu înseamnă nici interes, adică să primeşti fără să dai nimic în schimb. De aceea să ştii că „trăieşti doar prin ceea ce te face să te dăruieşti". Dăruindu-te, dăinui, exişti.

Aşadar, dăruirea se preschimbă în viaţă numai prin iubirea dintre soţi. Cei doi se unesc în dăruire reciprocă şi ia fiinţă viaţa; cei doi dau naştere la prunci. Pentru că fără naşterea de prunci nu este justificată nici iubirea, nici dăruirea.

In iubirea conjugală se răsfrânge iubirea din cer.

Această iubire din cer, în sfinţenia Sa, se vrea împărtăşită de cât mai multe persoane. E o iubire între persoane aflate în comuniune şi invită la comuniune. De aceea, cel de-al treilea - copilul - apare în mod firesc ca un reflex al celor de sus. Înţelegem de aici că iubirea este creatoare şi aduce cu sine o responsabilitate a păstrării şi sporirii ei. Harul acesta al căsătoriei este darul lui Dumnezeu făcut strămoşilor noştri în Rai. Acest har este temeiul iubirii dintre soţi. Harul naşte o responsabilitate liberă şi conştientă a celor doi.

Dar cum Persoanele divine nu sunt părţi din Dumnezeu şi cum nici soţii nu sunt jumătăţi de familie, numai împreună soţii poartă o responsabilitate, o dată cu harul primit. Care responsabilitate? Responsabilitatea de a creşte prin iubire, a înmulţi iubirea, a umple pământul de rodul iubirii şi a stăpâni pământul prin iubire (Fac. 1, 28). în acest fel, chipul lui Dumnezeu se întinde peste întreg neamul omenesc, iar iubirea dintre soţi poartă mai departe răsunetul glasului lui Dumnezeu de la început, când a zis „Să fie!". Adam şi Eva şi cei născuţi din ei continuă în planul pământesc ultima zi a creaţiei, când Dumnezeu l-a creat pe om.

Aşadar, soţii poartă răspunderea continuării vieţii, asemănându-se cu Dumnezeu, iar viaţa omenească se naşte mereu din iubire, ca dar al lui Dumnezeu. De aceea, iubirea are valoare numai când devine creatoare. Iubirea dăruieşte viaţa pentru că este bună, după chipul bunătăţii eterne, nelimitate, a Sfintei Treimi.

Putem spune că soţii au de la Dumnezeu vocaţia desăvârşirii în iubire, care nu e altceva decât conştiinţa menirii asemănării cu Dumnezeu. Aceasta îmbracă două aspecte/consecinţe deosebit de importante, ca atitudine a omului. Una este smerenia, iar cealaltă libertatea de fiu/fiică. Prima este mai evidentă în relaţia cu Dumnezeu şi îi zicem dragoste de Dumnezeu (smerenie/dragoste de Dumnezeu), iar a doua este dragostea de semen (libertate de fiu/dragoste de semen - soţ). Adică primeşti darul iubirii lui Dumnezeu faţă de tine şi îl reverşi către aproapele, ca semn al asemănării tale cu Dumnezeu; cum te-a iubit Hristos pe tine, iubeşte şi tu pe altul, pe toţi ceilalţi. Dragostea la care ne-am referit în al doilea rând, faţă de semenul soţ, implică răspundere faţă de el înaintea lui Dumnezeu, care a dăruit dragostea, care a dăruit sfinţenia iubirii tale.

Pretutindeni în Sfânta Scriptură este vorba de sfinţenie când se referă la căsătorie. Zice Scriptura că nunta este sfântă, căsătoria este sfântă; despre Maica Domnului zice că este Biserica lui Hristos. Sfinţenia aduce pace, linişte. Şoapta iubirii aduce liniştea, ca taină a iubirii veşnice. Tăcerea este limba veacului ce va să fie.

Mirele şi mireasa vorbesc între ei, atinşi de dragoste, prin cuvinte pline de o tainică tăcere. Harul Duhului Sfânt se aşează numai în inimi senine, netulburate, ca în iubirea celor doi să se reverse iubirea lui Dumnezeu. Cuvântul Evangheliei este iubire şi când Dumnezeu vorbeşte, omul tace, ascultă. Dumnezeu le vorbeşte mirilor de răbdarea necazurilor, de curăţia vieţii, de castitate, de ordine firească, ordine în care bărbatul propune, iar femeia acceptă sau nu. Acceptă, dacă ordinea vine de la Hristos prin bărbat, altfel nu.

Prea Curata Fecioară Maria a acceptat în mod liber să-şi jertfească trupul şi sângele lui Hristos oferindu-i curăţia fecioriei sale, feminitatea sa, şi mai apoi a primit o dublă răsplată: maternitatea şi pururea fecioria. A cunoscut finalitatea feminităţii, maternitatea, fără să-şi piardă fecioria însă, pentru dăruirea sa, pentru abnegaţia şi devotamentul său faţă de Dumnezeu. De aceea a devenit fecioara-mamă, Născătoare de Dumnezeu, preoteasă a vieţii. Aşa este şi mireasa, o preoteasă a vieţii. Cu asemănarea jertfelniciei Maicii Domnului trebuie să trăiască orice fecioară ori tânără soţie. De altfel, Maica Domnului este model viu şi pentru bărbat, nu numai pentru femeie.

Dar spre regretul nostru, ne înconjoară astăzi o cultură şi o civilizaţie afrodiziacă, nimic altceva decât o tragedie a iubirii. Opera naturii feminine pervertite prin păcatul primordial. Femeia de azi e înclinată spre hipnoză (ea a mai fost hipnotizată odată de şarpele-diavol) şi spre stări de posesie. Influenţa femeii este de necontestat astăzi, căci tot printr-o femeie neamul omenesc este salvat - Maica Domnului. Dar câte femei vor să-i urmeze Maicii Domnului ori acelora care au urmat-o pe Maica Domnului sau pe careva dintre sfintele din calendar. Rar câte una. E greu să te jertfeşti şi să iubeşti cu adevărat, mai bine te laşi cuprinsă de valul erotic, nu-i aşa? Dar în felul ăsta ajungi la depravare şi la maternitate liberă.

Ce e aia maternitate liberă? Contracepţie şi avort, osândă pe veci a vieţii. În loc de purtătoare de pântece al vieţii, ajungi purtătoare de mormânt al vieţii. Vezi că e mai bine să-i urmezi Maicii Domnului? Fii ca Maica Domnului şi ai să ai curăţie în motive, dragoste în lucrări şi smerenie în împliniri.

Întâlnim în cartea Apocalipsa, în capitolul al doilea, versetul al patrulea, următorul text: „Au părăsit dragostea cea dintâi!", adică nu au înţeles taina iubirii, ne dă de înţeles textul. Să recunoaştem că de aceea şi noi ne ocupăm astăzi de acest subiect, pentru că am constatat la noi înşine că nu înţelegem bine taina iubirii. Aşa cum în întâlnirile noastre de mai înainte ne-am oprit mai atent să înţelegem, pe cât am putut, taina Sfintei Treimi - baza edificiului nostru de credinţă creştină, tot aşa, acum, zăbovim asupra înţelegerii tainei iubirii, ca atmosferă a vieţii Sfintei Treimi.

Cu atât mai mult pentru noi este esenţial să ne îndreptăm toată atenţia spre înţelegerea iubirii, cu cât noi suntem aşa cum îi spunea Sfântul Apostol Pavel lui Timotei despre creştinii acelui veac: „Sunt iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu” (2 Timotei 3, 4). Cât de actuală este remarca Sfântului Apostol! De aceea şi noi am venit în întâmpinare cu tema despre iubire, simţind nevoia unei limpeziri într-o lume înconjurătoare atât de confuză, într-o lume aflată într-o profundă criză spirituală, în care iubirea nu-şi mai are reperele sale dumnezeieşti. O criză spirituală care se observă, în primul rând, în viaţa de familie.

Vom căuta în discuţiile noastre să înţelegem bine ce înseamnă cu adevărat trăirea iubirii în viaţa de familie. Este necesar acest demers al nostru, căci, fraţilor, am ieşit din firesc şi ne-am instalat comod în nefiresc.

Fac apel ca noi înşine să fim acum un laborator de trăire a tainei iubirii, să devenim noi înşine o familie, ca să fim o plămadă a acestei lumi, adică simplu, să intrăm într-o normalitate, într-un firesc al vieţii, normalitate pe care Dumnezeu a pus-o în noi de la început. Deci, vă invit să începem cu noi înşine un periplu de restabilire în viaţa noastră a înţelesurilor iubirii, să ne responsabilizăm în acest fel în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor. Vă asigur că nu facem nimic deosebit, ci ceea ce se cuvine cu dreptate să facem, în conformitate cu ordinea dumnezeiască.

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că: „nu mâncărurile sunt rele, ci lăcomia, nu banii sunt răi, ci iubirea de bani, avariţia, nu vinul este rău, ci beţivul, nu lauda, ci slava deşartă este rea... iar dacă este aşa, nimic nu este rău din cele ce sunt, ci proasta întrebuinţare prin schimbarea minţii noastre", auziţi cum zice Sfântul Maxim Mărturisitorul.

Aşa că problema noastră este că am schimbat sensul iubirii, l-am schimbat în senzualitate şi sensul comuniunii, în plăcere.

Spunea părintele nostru, de fericită pomenire, Constantin Galeriu: „ O felie de pâine mă zideşte, îmi susţine viaţa în trup, lăcomia îmi aduce boală în corp. Un pahar cu vin mă fortifică, mă bine-dispune, beţia mă duce la ruină morală şi fizică. Iubirea soţilor în familie este bună, binecuvântată de Dumnezeu cu copii, desfrânarea mă desfiinţează ca om şi mă împinge şi la crimă, la avort”. Forma în care se manifestă criza noastră spirituală astăzi aceasta este: senzualitate şi plăcere. Consecinţa acestei deformări este schimbarea iubirii în amor liber şi căsătoriei în „cuibuşor de nebunii" ia anii tinereţii, ca mai apoi, la bătrâneţe, să devină doar un sprijin egoist al neputinţelor şi incovenientelor vârstei a treia.

Ceva de felul acesta:
— Nelule!
— Da, Lenuţo?
— Dacă moare vreunul dintre noi doi, să ştii că eu mă duc la Ierusalim.
— Da?! Ei bine, să ştii, dragă Lenuţo, că dacă moare vreunul dintre noi doi, eu ţi-am făcut coşciug de stejar.

Asta nu e tocmai o glumă, ci realitate crudă. Halal iubire, nu-i aşa? Sau alta: îi spune soţia, soţului, după ce acesta se ridică după o boală grea: „Ce bine că n-ai murit, că n-aveam cu ce să te îngrop!". Asta era grija iubitoarei neveste, că nu avea bani ca să-şi îngroape soţul de murea şi nimic altceva.

Unde mai e bucuria nunţii celor doi, bucuria iubirii care străbate greutatea pietrei de mormânt? A murit, dacă a fost vreodată!

Aşa se întâmplă de veacuri, dar astăzi se simte o escaladare a acestei crize. Constatăm că taina iubirii este pervertită, este răsucită.

Unde este înţelesul nunţii, de taina cea mare a iubirii în Hristos şi în Biserică; taina ce-i poartă pe cei doi spre desăvârşirea personală în iubire, ca din preaplinul iubirii lor să procreeze născând prunci, asemănându-se lui Dumnezeu care l-a creat pe om din iubire. Este reflectarea în viaţa celor doi a poruncii date de Dumnezeu la început: „Creşteţi şi vă înmulţiţi!".

Creşteţi mai întâi în iubire şi rodiţi, înmulţiţi darul iubirii prin naştere de prunci. Rezultatul iubirii voastre este naşterea de prunci, este recrearea lumii, mereu înnoirea omenirii prin alţi şi alţi oameni născuţi pentru veşnicia iubirii lui Dumnezeu.

Altădată am vorbit despre Sfânta Treime şi aduceam mereu în discuţie analogia cu familia: tata, mama şi copilul.

Sufletele soţilor stau mereu faţă în faţă în iubirea lor şi atunci când se privesc, Doamne, când se privesc ochi în ochi, ei văd chipul lui Hristos din celălalt: bunătatea, dragostea, gingăşia, tandreţea, jertfelnicia, smerenia.

Mai apoi privesc în ochii copilului şi văd acelaşi chip. Copilul, la rândul lui, observă că el se priveşte pe sine în mama şi în tata şi parcă ar fi tot el, ca unul; Acela Unul este Hristos care îi uneşte. Această deschidere între soţi către Hristos şi naşterea de prunci întăreşte comuniunea între ei atât de mult, încât prin iubirea lor ei se pot face un strigăt de viaţă în pustia acestei lumi.

Observăm că sub ochii noştri se derulează o dramă a iubirii umane. Dacă această dramă va continua (să nu fie!), ea va degenera în tragedie, să ştiţi. Depinde şi de noi, cei ce suntem acum de faţă, dacă se va ajunge până la urmă la un deznodământ tragic la noi în ţară şi pe tot cuprinsul pământului. Ne priveşte şi pe noi, această mică familie prezentă aici şi acum, dăinuirea familiei creştine şi a neamului omenesc. Dacă nu vom întreprinde nimic, să ne aşteptăm la reversul iubirii lui Dumnezeu, la focul lui Dumnezeu. Dacă pe unii poate să-i lumineze acest foc, pe alţii poate să-i ardă acelaşi foc. Dacă nu ne vom uni într-o adevărată familie, într-o biserică vie a lui Hristos şi să primim mîngâierea dragostei lui Dumnezeu, să fiţi siguri că trebuie să ne aşteptăm la pârjolul focului dumnezeiesc. Dacă nu vom avea comuniune de iubire între noi, orice necaz ni s-ar întâmpla, greu ne va fi tuturor. Să începem, dar, cu noi!

Vedeţi, lumea asta este murdară de sângele copiilor ucişi, pământul s-a înroşit de sângele lor.

Hai să presupunem că Dumnezeu nu-şi va arăta mânia Sa asupra noastră pentru cei ucişi, nevinovaţi, că va pune răbdare peste răbdare aşteptând trezirea noastră. Să presupunem că şi conştiinţele noastre ar amorţi în nesimţirea păcatelor, totuşi, la judecată, fraţilor, stihiile lumii, pământul cu pietrele, ele vor glăsui: „Unde sunt copiii voştri? Unde sunt? Unde sunt? Că sângele lor este la noi". Să ne întrebăm în clipa asta, de ce lipsesc fotografii din albumul nostru de familie?. De ce nu sunt chipurile copiilor pe care îi puteam avea, alături de noi toţi? De ce? Unde sunt? Copiii ucişi îl vor face pe Dumnezeu să-şi întoarcă faţa de la noi ca de la un stârv. Să nu dormim somnul ignoranţei, fraţilor! Treziţi-vă!

Vă invit la o trezire. Acum să ne trezim, fraţilor! Taina aceasta a iubirii lui Dumnezeu este însăşi viaţa noastră de acum şi ea este dată ca să fie trăită tot acum, ne este dată ca să fim, ne este dată ca să iubim, nu să ucidem.

Noi căutăm în mod special să vorbim despre Taina căsătoriei.

Viaţa lumii şi finalitatea ei depind de înţelegerea Tainei căsătoriei, de răspunsul celor doi la iubirea lui Dumnezeu. Iubirea doar cheamă, iubirea invită, ea niciodată nu sileşte pe nimeni. Dumnezeu este iubire. Hristos Insuşi ne îndeamnă: „Iubiţi-vă unii pe alţii, iubiţi-vă, aşa cum Eu v-am iubit pe voi". Cum? Prin Cruce, prin Jertfa, prin dăruire.

Noi astăzi trăim o cruce a istoriei, avem de purtat o cruce de la Dumnezeu, înţelegeţi lucrul acesta, observaţi zi de zi apăsarea ei? De răspunsul nostru depinde ca Hristos să ne facă apăsarea crucii noastre uşoară ori piatră de moară. Apăsarea necazurilor atâtor ucideri, mai ales de copii în pântecele mamelor lor, asta cuprinde crucea noastră. În mintea noastră trebuie să se facă răsucirea înţelesului urii în iubire. O clipă numai şi ne putem trezi conştiinţa.

Să nu mai urâm, ci să naştem! Care duhovniceşte, care trupeşte, după cum îi este dat fiecăruia, dar să naştem.

Să creştem în iubire şi să dăm naştere altora, asta-i crucea noastră astăzi. Să-i iubim pe cei morţi faţă de Dumnezeu şi să-i înviem prin iubirea noastră, ca şi ei să dea viaţă, spre mai multă viaţă, altora, ca răsplată de la Dumnezeu şi ca bucurie a sufletelor noastre.

Această iubire a lui Dumnezeu este poruncă pentru noi, necesitate, nu este doar o simplă semnificaţie ori o noţiune abstractă despre viaţa veşnică, ci viul vieţii. Nu putem trăi fără iubirea lui Dumnezeu! Apoi, iubirea este vie numai în reciprocitate şi invită la reciprocitate. Răspunsul celor doi la iubirea lui Dumnezeu poate salva lumea. Cei doi să zică: „Da, Doamne, amin, aşa să fie! Ne vom iubi aşa cum Tu vrei să ne iubim".

• Regenerarea familiei româneşti şi regenerarea întregului neam omenesc depinde de acest răspuns.

• O familie poate salva un oraş, o ţară, o lume întreagă. Poate mântui întreaga suflare de viaţă.

• Tinerii căsătoriţi pot pune ordine în lume printr-o ordine morală şi o cunoaştere a iubirii lui Dumnezeu în familia lor. Să înceapă cu ei normalitatea iubirii pe pământ. Să aibă ei această mulţumire că viitorul lumii începe cu ei, iar statornicia şi curăţia lor în iubire va întări temeliile lumii şi va umple de strălucire întregul univers. Numai sfinţenia vieţii restabileşte armonia acestei lumi. Salvarea lumii depinde de sfinţi. Toţi suntem chemaţi de Dumnezeu să devenim sfinţi. Dacă astăzi auzi glasul lui Dumnezeu în adâncul fiinţei tale zicând:„Iubeşte!", atunci să zici:„Da, Doamne! Iată-mă, sunt gata de a iubi!" Hristos îţi şopteşte iubirea mereu, doar de ai auzi-o... ascultă...! Nu-i aşa că te cuprinde şi pe tine bucuria ei? Rămâi aşa, ...în iubirea lui Hristos, şi va fi bine pe Pământ. Iubeşte şi salvează lumea!

Mare taină este iubirea lui Dumnezeu. Din unul a putut face doi şi din doi, pe al treilea şi pe al patrulea şi pe-al... şi pe tine şi pe mine. A făcut Dumnezeu familia. Şi lângă familie, altă familie şi altă familie, popoare de familii, o lume întreagă. Aşa de mult poate să sporească darul lui Dumnezeu.

• Lumea poate fi rezidită prin taina nunţii, prin căsătoria în Hristos.

Lumea se va deschide ca să-i primească pe sfinţi. Sfinţii sunt în sânul Tatălui Ceresc, în interiorul de taină, „ în viaţa ascunsă cu Hristos în Dumnezeu" (Col. 3,3). La aceasta i-a trimis Dumnezeu, ca să se arate lumină lumii. Soţii sunt chemaţi să fie o biserică în mijlocul lumii. El şi ea sunt în biserica familiei împreună cu Hristos, ei se află înăuntrul iubirii Lui. Aici sunt chemaţi mirii, ca într-o cămară şi să se unească cu Hristos, aici sunt chemaţi să devină un singur trup şi să trăiască într-o unire veşnică. în această cămară de nuntă Hristos îi restaurează prin iubire, iar Duhul Sfânt îi desăvârşeşte. Adică această cămară este inima, este viaţa lor ascunsă, nevăzută, cu Hristos Cel care îi uneşte.

Dar această aşezare înăuntrul tainei lui Dumnezeu se face printr-un act. Care e acela? Jertfa, dăruirea de sine. De la cei doi ce se cere? Intenţia şi angajarea pentru o viaţă cu Hristos. De la El, de la Hristos, vine iniţiativa şi puterea de a se împlini unirea. Pentru că Hristos ne-a iubit mai întâi şi ne-a mântuit prin Cruce. Aşa s-a unit Hristos cu Biserica, prin Cruce, prin răbdarea necazurilor Crucii. El ne-a salvat din lumea păcatului. El ne îndeamnă să îndrăznim să iubim ca să biruim răul, Iisus Mântuitorul are iniţiativa şi spune: „Hai, măi omule, să te mântuieşti. Eu te ajut, Eu am biruit lumea, fără Mine n-ai să poţi învinge, am să te învăţ să iubeşti. Hai, hotărăşte-te!". Hristos nu vrea să facă nimic fără tine, ci vrea să facă totul numai împreună cu tine, cu noi toţi. Asta nu-i iubire? Ba da, adevărată iubire. Aşa de mult ne iubeşte Hristos. Totala, marea iubire a lui Dumnezeu este că vrea să facă totul împreună cu noi şi nimic fără noi. Şi atunci noi venim cu răspunsul nostru de „amin, Doamne!" şi pe urmă totul se preschimbă în bine prin iubirea lui Dumnezeu.

Mirii au de la Dumnezeu această vocaţie a crucii. Crucea care îi va purta spre desăvârşire, spre sfinţenie. Familia unită prin nuntă devine prin puterea iubirii de la Dumnezeu o piatră unghiulară a istoriei. Pornind de la ea se rezideşte lumea în curăţia de la început.

• Nu te uita că nu ai condiţii să-ţi împlineşti iubirea, pentru că Dumnezeu pune la dispoziţia familiei întreaga lume, numai să iubească. Hristos nu vrea să ne ferească de lume, de răutatea lumii păcatului, pentru că murdăria lumii nici nu se poate atinge de ei, Hristos este cu ei şi prin ei poate sfinţi lumea şi o poate salva din duhoarea şi pustietatea păcatului.

Dumnezeu lasă ca familia să fie ispitită de răul din lume şi îşi oferă ajutorul, ca cei doi să trăiască experienţa iubirii Sale. Ei vor putea vedea cât de bun este Hristos cu ei şi cât de rău este satana.

Întrebare (Ioana): Părinte, ce să fac dacă iubesc pe soţul meu şi nu mi se răspunde din partea lui tot cu iubire, să divorţez?

Răspuns: Îl reclami la Dumnezeu!

Undeva a apărut o defecţiune: ori la nivelul credinţei, ori al voinţei, ori al nădejdii sau al dragostei adevărate. Vorbeşti cu Hristos dacă soţul nu ştie cum să comunice. Dar mai înseamnă şi că iubirea ta este oarbă.

Iubirea nu trebuie să fie numai voinţă din partea ta, ci trebuie să fie şi raţiune: „Iubesc pe cine trebuie?". Şi dacă eşti deja căsătorită şi constaţi că iubeşti pe cine nu trebuie, roagă-L pe Dumnezeu să-i deschidă inima şi să-i lumineze mintea cu gând de răspuns la iubirea ta.

Până nu ai făcut aşa din toate puterile tale, nu poţi divorţa. Zi: „Dă-i Doamne puterea şi ajută-l să mă iubească şi el cum îl iubesc eu, ca să mă simt şi eu împlinită în iubire, că sunt iubită".

Şi Dumnezeu revarsă iubirea Sa în urma rugăciunii tale, asupra întregului trup pe care îl formaţi voi doi. Dacă numai un singur om de pe pământ s-ar ruga şi ar face voia lui Dumnezeu, Dumnezeu, pentru viaţa şi rugăciunea aceluia, nu ar pierde neamul omenesc, dacă acela Îi cere să nu-l piardă. Dar să ştii că puterea cea mai mare este ca tu să iubeşti, că altfel, poţi fi iubită şi de cine nu trebuie, de diavol. E un fel de a spune, el nu poate iubi, că nici nu vrea, dar ne doreşte cu patimă să fim cu el.

Dar dacă tu eşti cu Dumnezeu şi soţul nu te înţelege, faptul că ai o iubire trează este un motiv în plus ca să ceri de la Dumnezeu să ai tact, tandreţe cu celălalt, până ce veţi ajunge la o rezonanţă sufletească, altfel nu-i posibil.

Până ce chipul lui Hristos din celălalt mai străluceşte, mai pâlpâie, mai există o şansă să crească o vâlvătaie de flacără arzătoare de iubire către Dumnezeu; şi dacă creşte către Dumnezeu, va creşte şi către tine.

Până atunci trebuie să-l rabzi, dar când el s-a făcut diavol pentru el însuşi şi pentru tine, să nu mai ai nici o legătură cu el, căci ce amestec are lumina cu întunericul, ori Dumnezeu cu diavolul? Dar dacă n-a devenit diavol, mai e o şansă, mergi pe şansa asta. Succes!

Întrebare (Dan): Ce se întâmplă dacă nu există o reciprocitate în dăruirea de sine în sânul familiei?

Răspuns: Dacă amândoi devin un trup prin taina duhovnicească, soţii trebuie să pună în lucrare concretă această unire a lor.

Ei sunt uniţi prin taina nunţii în mod potenţial, un suflet în două trupuri. Harul Sfintei Taine a Nunţii este tezaurizat în inima fiecăruia şi Dumnezeu le acordă timp de trăit, pentru a întrupa în viaţa lor darul Lui.

Acest har este ca şi harul de la Sfântul Botez, sau de la celelalte Sfinte Taine; el vine de la Dumnezeu pregătit să producă în oameni ceea ce a iniţiat Dumnezeu. Harul vine din voinţa lui Dumnezeu, în urma invocării prin rugăciune a numelui Său.

Soţii şi întreaga familie trebuie să spună: „Amin, Doamne! Aşa să ne fie nouă, după voia iubirii Tale" şi să împlinească acest amin toată viaţa lor. Şi, dacă intervine ceea ce ai adus aici în discuţie, frate Dan, atunci, pentru că una dintre caracteristicile sufletului - cei doi fiind una - este simplitatea, neîmpărţirea, capacitatea de unificare, atunci fiecare trebuie să poarte sarcina celuilalt, căci zice: purtaţi-vă sarcinile unii altora şi aşa veţi împlini legea lui Hristos.

Care lege? Iubirea. Păi, cum îi arăţi iubire celuilalt dacă nu-i împlineşti nepuţintele? De aceea, de la început, bărbatul şi femeia sunt creaţi de Dumnezeu complementari şi toată viaţa lor este marcată de această complementaritate. Gândiţi-vă şi la un trup omenesc, pe care îl avem fiecare dintre noi. Dumnezeu a pus în alcătuirea noastră trupească nişte perechi: doi ochi, două urechi, două braţe, doi rinichi, doi plămâni, dar când un picior nu mai funcţionează ori nu îl mai avem deloc rămânem şchiopi, dar putem merge sărind cu piciorul rămas întreg. Ceva asemănător am păţit personal atunci când am mers la doctorul oftalmolog şi a constatat că unul din ochi nu mai funcţiona normal.

—  Ochiul drept e sănătos, zice medicul, dar stângul nu, puteţi vedea binişor în continuare, dar trebuie să purtaţi ochelari.

—  Păi dacă dreptul e sănătos, ce-mi trebuie mie ochelari, zic eu.

—  Uite care este situaţia, îmi explică doctorul. Ochii sunt ca doi cai. în cazul tău, unul e sănătos, iar celălalt bolnav. Acum, acesta sănătos, cât e tânăr şi în putere duce, duce... şi pe acesta bolnav îl ajută, dar când o să obosească şi-o să îmbătrânească, ce ai să faci? Pune-ţi tu ochelarii pe nas şi ajută-1 cu „bicicleta" pe acesta care nu mai poate, ca să-l menţii în formă şi pe cel sănătos. Ajută-1 pe cel bolnav şi nu-l îngreuna pe cel sănătos.

Aşa este şi în familie.

Sfântul Apostol Pavel zice: Ce ştii tu, femeie, de nu cumva prin credinţa ta îţi vei mântui bărbatul. Se vor mântui prin credinţa lucrătoare, prin iubire a unuia faţă de altul, pentru că ei doi sunt una.

Acesta este un principiu al mântuirii familiei. Păi, ar zice cineva, şi chiar dacă au amândoi credinţă, dar unul dintre ei moare mai repede, nu mai pot creşte în iubire. Ba da! Pot creşte, căci, chiar dacă unul moare trupeşte, nu dispare cu totul, ci sufletul lui este viu şi poate primi de la celălalt iubire, prin rugăciune către Dumnezeu.

Taina unei asemenea iubiri trece dincolo de mormânt şi se împlineşte în veşnicia lui Dumnezeu. Aşa doreşte şi Sfântul Apostol Pavel, ca cel sau cea rămaşi văduvi să nu se mai căsătorească, dar dacă nu pot răbda singurătatea şi pofta trupului, ca să nu ardă, zice Pavel, mai bine să se căsătorească şi să aibă posibilitatea să se completeze cu altcineva.

Insă, la mare preţ este statornicia într-o singură iubire şi numai aceasta este considerată taină înaintea lui Dumnezeu. Nunta a doua este un pogorământ pentru neputinţa firii omeneşti a unora. Cei recăsătoriţi primesc numai o binecuvântare a Bisericii şi ritualul nunţii acesteia conţine mai mult rugăciuni de iertare şi de pocăinţă, iar preotul care a slujit nu are voie să participe la petrecerea unei asemenea nunţi, sub ameninţarea caterisirii.

Ştiţi cine a fost mama Antuza? Ea a rămas văduvă la 20 de ani, dar a trăit în curăţie tot restul vieţii şi nu s-a recăsătorit; şi-a dedicat viaţa ei creşterii unicului ei fiu, urmând Maicii Domnului, şi a crescut un sfânt - pe Sfântul Ioan Gură de Aur. Şi cât de multe astfel de exemple sunt în vieţile sfinţilor. Citiţi şi veţi afla! Observaţi că într-un asemenea caz este salvată unitatea familiei. Argumentul este că nunta simbolizează unirea omului cu Dumnezeu. Ori, nu există mai mulţi dumnezei, ci Unul singur. Deci, unirea este una singură.

Răspuns: Toate puterile sufleteşti concură în actul iubirii, dar voinţa este motorul.

Dacă vrei, poţi să iubeşti, dar numai să ştii pe cine iubeşti şi de ce trebuie să iubeşti, ca iubirea ta să fie deplină. Voinţa este un dar al lui Dumnezeu prin însăşi firea noastră. Suntem născuţi prin botez spre o libertate a spiritului nostru.

Noi suntem liberi să iubim pe cine vrem. Dacă iubeşti pe drac, energia iubirii tale scade, se topeşte şi piere. Iubire fără dăruire (fără jertfa) nu se poate, dar dracul nu îţi dă nimic, ci îţi ia şi ce ai. Dracul nu vrea să poată iubi, el vrea numai să urască şi să distrugă iubirea prin ura sa. Dumnezeu îţi respectă libertatea şi vine în relaţia de iubire în întâmpinarea ta, total, în stare de jertfa, fără rezerve. Mai mult, Dumnezeu te iubeşte şi atunci când tu Îl urăşti - că îţi dai seama, sau nu. El te păstrează în taina inimii Sale, căci iubirea este posibilă numai între persoane egale, cu libertate egală, în stare să spună: „Da, şi eu te iubesc!". Altfel este siluire, e viol, e ură şi nu este iubire.

Căutaţi să-L iubiţi pe Hristos şi pe cei ce-L iubesc pe El, şi nu pe drac. Deci, ca mirii să nu piardă iubirea, trebuie să pună în funcţiune „motorul iubirii". Motorul iubirii este voinţa de a iubi.

Întrebare (Ana): În cazul întâlnirii soţilor este vorba de voinţa lor de a se uni, de soartă, sau de voia lui Dumnezeu?

Răspuns: Nu răsare şi nici nu se usucă un fir de iarbă fără voia lui Dumnezeu, nu se uneşte nici-un bărbat cu femeia sa fără îngăduinţa lui Dumnezeu.

Părintele nostru Adrian Făgeţeanu spunea că, să n-aibă soţii vreodată mândria şi să zică: „eu te-am ales pe tine -zice unul - ba nu, eu te-am ales pe tine - zice celălalt". Dânsul a întâlnit un astfel de caz.

În continuare, părintele aduce în discuţie un fragment biblic în care este vorba de alegerea unei familii sfinte, Isaac şi Rebeca, atunci când nu prin alegere personală s-a încheiat căsătoria, ci a trimis o slugă, pe Eliazar, în ţinuturile neamurilor lui ca să-i aleagă o mireasă. Dar Eliazar s-a rugat la Dumnezeu: „Doamne, prima fecioară care vine să scoată apă din această fîn-tână, aceea să fie aleasa".

Şi Dumnezeu i-a trimis-o pe Rebeca. Aceasta era cea mai bună variantă propusă de Dumnezeu şi nu o predestinaţie, ci cea mai bună partidă pentru Isaac şi care corespundea planurilor lui Dumnezeu de mântuire a lumii. Isaac avea libertatea să o respingă, de nu i-ar fi plăcut. Dar, dacă Isaac nu s-ar fi smerit până la a se încredinţa şi slugii lui, iar Eliazar - la rândul lui - nu s-ar fi smerit, de asemenea, cerând ajutorul lui Dumnezeu, i-ar fi adus lui Isaac o tută, o slută, cine ştie ce i-ar fi adus, şi e posibil ca Isaac să o fi acceptat! Dar atunci n-ar mai fi scris în Biblie de ei, căci câte alegeri proaste nu fac oamenii, dar nu scrie în Scriptură de ei, tocmai pentru că nu este după voia lui Dumnezeu.

Tocmai de aceea i-a ales Dumnezeu pe Isaac şi pe Rebeca să împlinească planul Lui. Citiţi şi vedeţi, pentru că smerenia lor a fost una aleasă, deosebită.

Ţine, într-adevăr, de o alegere a lui Dumnezeu, dar să nu vă duceţi vreodată cu gândul la soartă ca la un destin implacabil - asta mi-a fost soarta şi mă împac cu ea - nu, pentru că dacă ceri de la Dumnezeu un om împreună cu care să te mântuieşti, Dumnezeu îţi dăruieşte pe cineva care îţi este complementar ţie, corespunzător stării şi nivelului duhovnicesc pe care te afli tu. Pentru că, dacă ai să te duci la discotecă, ai să găseşti o fată de la discotecă, un băiat de la discotecă, dacă te duci la biserică, ai să găseşti un băiat sau o fată de la biserică. Aveţi grijă acum, să nu vă faceţi ocheade prin biserică în timpul desfăşurării slujbelor...